EROII NOSTRI-CONSTANTIN BRANCOVEANU

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

* Cinstirea, recunoştinţa şi dragostea Neamului preaales daco-român poartă măsura preaaleşilor săi fii, care s-au înălţat până la Dumnezeu prin iubire.

* Frumuseţea Sfinţilor noştri a brodat în ceruri perfecţiunea, care ţese clipa veşniciei, ce se scutură atât de radios peste sufletele izbăvitoare, pământene.

* Caut să înţeleg permanenta lor purtare de grijă şi mă minunez atunci când înconjurat de lumină, răsar în psalmul binecuvântării recules de imnul ce mă atinge.

* Gândurile, ca nişte rândunele zglobii, încropesc cuibul cuvintelor multicolore, ca râurile inundate de soare, spre a rămâne însoriţi de mângâierea sfântă.

* Mi-am înveşmântat sufletul în aura Sfinţilor mei şi toate culorile asfinţitului meu s-au topit în cuminecarea Cuvântului divin, care m-a înmugurit.

* Deseori lumina Sfinţilor Împăraţi mă înfioară şi simt în inima mea cum încolţeşte chemarea, ca o curgere sublimă de ninsori, în fuioare de cânt.

* În liniştea Sfinţilor dragi, se aude îngerul meu cum cântă şi noaptea cu giulgiul ei misterios, mă îmbracă în zorile de aur ale dimineţii.

* Sufletu-mi adie mireasma cireşului amărui printre ramurile înverzite de dor şi toate păsările pădurii mă încântă cu viersul lor măiestrit şi seraphic.

* Binecuvântare şi har sunt numele lor: Constantin şi Elena, luminându-ne ca o rugăciune în primăvara credinţei şi toată nădejdea flămândă însetează de ei, slăvindu-i!
†Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu

“Dacă mori întru Hristos, vei trăi!” (Constantin Brâncoveanu)

Câteva secole din istoria multimilenară a Naţiunii Daco-române, scrisă cu sângele jertfei şi al dăruirii, ne aminteşte de cea mai barbară faptă săvârşită de păgâni, şi totodată de una dintre cele mai pilduitoare jertfe întru credinţa şi dragostea de Dumnezeu şi de Neam, a marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, alături de fiii săi.

Fiecărei generaţii, de la Jertfa Brâncovenilor şi până la Judecata de Apoi, îi vor fi puse faţă în faţă: imaginea hidoasă a cruzimii şi Icoana sfântă a dăruirii boiereşti, voievodale a Domnitorului Constantin împreună cu cei patru coconi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi ginerele Ianachie, tăiaţi sub ochii săi din ordinul sultanului barbar, care nu auzise de fiii Evangheliei Iubirii, înfiaţi de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, deci şi al crudului tiran.

Era în ziua de 15 August 1714, Sântamăria Mare, ziua Doamnei Marica Brâncoveanu, când despotul-călău oferea ca spectacol una dintre cele mai oribile crime Seraiului său şi ambasadorilor occidentali, gătiţi de sărbătoare…Mârşevia trădării demne de un veritabil Iuda-musulman, a început Marţi 3 Aprilie 1714, în Săptămâna Mare de dinaintea Învierii Domnului.

ATUNCI, un vechi prieten al Voievodului Mustafa-Aga, i-a adus în “dar” Hatişeriful de mazilire, iar Joi Hatişerif nou de înscăunare a altui Domn Ştefan Cantacuzino, fiul Stolnicului Constantin Cantacuzino, vărul lui Brâncoveanu, care a pus la cale odioasa uneltire.

În Vinerea Mare, înainte de a pleca rădvanul, cu toată familia domnească mazilită, Constantin Brâncoveanu i-a spus nepotului său, noul Domn: “Ştefan, feciorul meu, dacă aceste nenorociri ale mele vin de-a dreptul de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui.
Dacă însă vin din răutatea omenească, pentru a-mi vedea pieirea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar să se păzească bine de mâna grozavă a dreptăţii dumnezeieşti răsplătitoare.” (Antonie Plămădeală, De la Filotei al Buzăului, la Andrei Şaguna, Sibiu, 1997, p. 106).

Sultanul i-a propus lui Brâncoveanu târgul meschin al lepădării de credinţă, în schimbul vieţii. N-a reuşit. A urmat ziua căderii celor şase capete voievodale, iar noaptea au fost aruncate în mare.
Păgânii nu ştiau că eşafotul Porţii lor, va deschide martirilor creştini Poarta Împărăţiei Cerurilor. Cele şase capete tăiate de bezna ticăloşiei demente, au devenit în lumina harului dumnezeiesc: aurele Sfinţilor Constantin, Radu, Matei, Ştefan, Constantin şi Ianachie.

Tăierea Brâncovenilor spunea cu durere şi mâhnire un alt mare boier Mihail Kogălniceanu, a fost “una din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţişa” (ibid. p. 117). Chiar în timpul vieţii sale Brâncoveanu a fost asemuit cu marii săi străbuni traci, Împăraţii Alexandru cel Mare, Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare şi Justinian cel Mare: domn evlavios, ctitor de biserici, mare diplomat, ctitor de cultură, protector al Ortodoxiei universale, apărător al păcii.

Cel mai frumos portret istoric al Domnului-martir, ni l-a lăsat Mitropolitul Antim Ivireanul :

“Străluceşte întrân-sa-în persoana principelui-domneasca mare podoabă, dar înfrumuseţată cu bunătatea faptelor; înţelepciunea cea politicească, dar unită cu râvna cea creştină; sfatul cel mare, dar însoţit cu puterea legilor; dreptatea cea cu socotinţă, dar împreunată cu blândeţe şi în îndelungă răbdare.” (ibid. p. 118).

Numele sultanului criminal luat în “braţe” de indiferenţa Europei, nici măcar nu trebuie rostit. Renumele Domnitorului-martir Brâncoveanu Constantin s-a aşezat cu sfinţenie în Cartea Vieţii Dumnezeieşti.
Bunul Dumnezeu, i-a hărăzit lui Calinic din Naxos, Mitropolitul Heracleei, Scaunul ecumenic pentru o zi, timp suficient ca prin autoritatea sa cea mai mare în Ortodoxie să-şi exprime actul de canonizare a Sfinţilor martiri Brâncoveni, căpătând astfel recunaşterea universală.

Biserica Ortodoxă Română s-a “grăbit” cei drept după trei secole să repete actul Patriarhului ecumenic (de o zi) Calinic al III-lea.

Aşadar, Patriarhului ecumenic i-a fost suficient o zi plină de har, iar Bisericii noastre aproape trei veacuri. Ierarhii greci din vremea lui Brâncoveanu spuneau că ei dacă ar fi avut un astfel de martir domnesc l-ar fi “înmormântat” direct în ceruri.

Originalul si continuarea postului pe roncea

Posted in: constantin brancoveanu,eroism,martirii neamului,ortodoxie,sfinti ortodocsi,sfinti romani