Spiridon, sfantul care isi paraseste racla

Mareste imaginea.

 

 

Sfantul Spiridon este cinstit de Biserica pe 12 decembrie. Spiridon este sfantul care pleaca periodic din racla, pentru a-i ajuta pe oamenii care il cheama in rugaciune, cu credinta si cu dragoste. Astfel, precum se cunoaste indeobste, Sfantul Ierarh Spiridon al Trimitundei ale carui Sfinte Moaste se pastreaza in catedrala cea mare din insula Corfu, Grecia, este un mare facator de minuni.

Sfantul Ierarh Spiridon s-a nascut in jurul anului 270, in localitatea Askia, insula Cipru, in vremea Sfantului Imparat Constantin cel Mare. Numele sau se trage din cuvantul grecesc "σπυρις", care inseamna "cosulet impletit". Mai inainte de a fi hirotonit episcop, fiind casatorit si avand o fiica, Spiridon s-a indeletnicit cu pascutul oilor. 

Ramanand vaduv inca de tanar, sfantul a continuat sa-si creasca fiica de unul singur. Mai tarziu, fiica sfantului, Irina, va trece si ea la cele vesnice. Fiind plin de dragoste dumnezeiasca, sfantul va imbratisa o viata ascetica, cheltuindu-si intreaga avere cu ingrijirea bolnavilor si gazduirea strainilor.

Pentru viata sa curata, Spiridon a fost ales episcop al cetatii Trimitunda, aflata aproape de orasul Pafos, in aceasta calitate el participand si la Sinodul intai Ecumenic (Niceea, 325). Ales episcop in cetatea Trimitunda, sfantul a trecut de la pascutul oilor cele necuvantatoare, la ingrijirea cu ravna a celor cuvantatoare, nelasandu-le insa nici pe primele. Astfel, smeritul Spiridon a continuat sa pasca oile si dupa randuirea lui ca episcop.

In jurul anului 295, in vremea persecutiilor imparatului pagan Maximian, sfantul din Trimitunda este arestat si exilat pentru o vreme. In cadrul sedintelor Sinodului Ecumenic de la Niceea, convocat de Sfantul Imparat Constantin cel Mare impotriva ereziei lui Arie, in anul 325, sfantul din Trimitunda se va arata inaintea tuturor ca un strasnic aparator al dreptei credinte si facator de minuni.

Pentru a inchide gura ereticilor lui Arie care luptau impotriva Sfintei Treimi, sfantul ia in mana o caramida, face deasupra ei semnul Crucii si se roaga, zicand: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh." Apoi, strangandu-o in mana, caramida se descompune in cele trei parti din care fusese compusa: focul se inalta in sus, pamantul ii ramane in palma, iar apa curge pe podea. 

Asa a aratat sfantul cum trei lucruri pot exista simultan intr-unul: precum intr-o caramida se afla simultan si foc si apa si pamant, tot asa, Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt Trei si Unul in acelasi timp.

Sfantul Ierarh Spiridon a trecut la cele vesnice in anul 348, la varsta de 78 de ani, fiind ingropat dupa cuviinta in Biserica Sfintii Apostoli, din cetatea Trimitunda. 

Pentru a le pazi de pericolul saracin, cipriotii au hotarat mutarea cinstitelor sale Moaste in capitala bizantina, Constantinopol. In anul 1453, cu putin mai inainte de cucerirea capitalei bizantine de catre turci, Moastele Sfantului Spiridon sunt duse in Serbia, iar mai apoi in insula Corfu, Grecia, unde se afla si astazi. In insula greceasca, cinstitele Moaste au fost aduse de catre parintele Georgios Kalohairetis.

Spiridon, sfantul care isi paraseste racla

Sfantul Spiridon pleaca periodic din racla sa, pentru a-i ajuta pe oamenii care il cheama in rugaciune, cu credinta si cu dragoste, pretutindeni in lume. Alergand prin lume sa faca bine tuturor celor care au nevoie de ajutorul sau, sfantul cel milostiv isi toceste periodic incaltamintea (papuci din matase).

Pentru minunatele "plecari" din racla ale Sfantului Spiridon, parintii slujitori la catedrala din Corfu ii schimba anual vesmintele si incaltamintea tocita. Innoirea vestmintelor sfantului are loc in ziua de 12 decembrie, cand Biserica Ortodoxa il praznuieste cu mare bucurie. Cu binecuvantarea episcopului grec din Pafos, aceste daruri duhovnicesti (hainele si incaltamintea) sunt daruite parohiilor si manastirilor ortodoxe din intreaga lume.

Datorita minunilor savarsite in intreaga lume, Sfantul Spiridon a fost numit "sfantul calator". Potrivit unor evlaviosi parinti ai locului, pentru perioade scurte de timp, cinstitele Moaste ale sfantului nu mai sunt prezente in racla din catedrala, iar atunci cand acestea revin, in chip minunat, ele sunt calde si prafuite; la randul lor, incaltarile noi ale sfantului apar tocite, pastrand pe ele pamant si fire de iarba.

In amintirea acestei minuni periodice, in Acatistul Sfantului Spiridon, in icosul al saselea, ne rugam acestuia, zicand: "Bucura-te, cel ce esti cu ingerii slujitor; Bucura-te, ca esti si cu oamenii cu trupul petrecator; Bucura-te, al carui trup astazi savarseste minuni; Bucura-te, ca incaltamintele tale slujesc drept dovada."

Teodor Danalache

sursa crestinortodox.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Tradiţii pentru spor şi sănătate la praznicul Cuviosului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului

 

Cuviosul Dimitrie cel Nou. (Foto: crestin-ortodox.ro)

Liliana Ivan

Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului, ale cărui moaşte se păstrează în Catedrala Patriarhală, sărbătorit de creştinii ortodocşi la 27 octombrie, este unul dintre reprezentanţii de seamă ai vieţii creştine. 

Sfântul Dimitrie a fost proclamat ocrotitor al Bucureştiului din anul 1792 sub păstorirea mitropolitului Filaret al II-lea. 

Pentru că Sfântul Dimitrie cel Nou a săvârşit numeroase minuni, fiind venerat de credincioşi, patriarhul Justinian Marina a propus Sfântului Sinod generalizarea cultului său în Biserica Ortodoxă Română. 

Sfântul Dimitrie cel Nou a fost canonizat în anul 1955, fiind orânduit cu zi de prăznuire la data de 27 octombrie.


Istoricul sărbătorii
S-a născut în satul Basarabov, din Sudul Dunării, aproape de cetatea Rusciuc, pe malul râului Lom, într-o familie de ţărani săraci. 

Educaţia creştină primită de la părinţi şi învăţăturile creştine adunate de la slujbele duminicale, frecventate în satul natal i-au influenţat destinul: era evlavios, blând şi milostiv cu semenii săi. A fost păstor şi îngrijea vitele ţăranilor bogaţi din localitatea Basarabi.

 Modestele venituri primite pentru munca sa le împărţea cu săracii. Influenţat de viaţa călugărilor din mânăstirile învecinate satului Basarabi,el a părăsit satul şi s-a călugărit. 

La scurt timp, s-a izolat de fraţii călugări şi a trăit ca un sihastru într-o peşteră, pe valea râului Lom. Nici un document religios nu menţionează câţi ani s-a nevoit în acea peşteră în rugăciuni, în post şi în priveghere. 

Pentru viaţa sa ascetică, Dumnezeu l-a învrednicit a fi înaintevăzător şi făcător de minuni. Înainte de a muri, el a avut o viziune şi s-a aşezat între două lespezi de piatră, ca într-un sicriu, încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu. 

Multă vreme, trupul său a fost acoperit de apele râului Lom.
Tradiţia spune că o copilă, care pătimea de duh necurat, a avut o revelaţie. 

În vis, i s-a arătat Cuviosul Dimitrie Basarabov , care i-a promis că o va tămădui de boală, dacă părinţii ei îi vor scoate trupul din apă. 

Un grup de credincioşi însoţiţi de preoţi au mers pe malul râului, în locul văzut de copilă în vis. Deseori, localnicii au văzut că, în locul unde a fost găsit trupul neputrezit al Cuviosului, strălucea o lumină, dar sătenii credeau că acolo există o comoară.

 Moaştele Sfântului au fost depuse cu mare fast în biserica satului din Basarabi şi au rămas aici, spre închinare, până în anul 1774. 

 Sinaxarul ne spune că între anii 1769 şi 1774 , generalul rus Petre Salticov a trecut Dunărea şi a pornit război împotriva Rusciucului. Când a trecut prin satul Basarabi, auzind de prezenţa moaştelor, le-a luat şi intenţiona să le ducă în Rusia. 

La insistenţele negustorului de origine macedoromână, Hagi Dimitrie, şi ale mitropolitului Grigorie al II-lea al Ţării Româneşti, generalul le-a dăruit poporului român. 

De atunci, Cuviosul Dimitrie Basarabovul s-a numit Dimitrie cel Nou.

În februarie 1915, în timpul primului război mondial, pe la ora două noaptea, bulgarii au spart uşa Catedralei Patriarhale şi au luat racla cu moaştele Cuviosului. O ceaţă densă se aşternuse peste Bucureşti, iar fugarii au rătăcit drumul şi n-au reuşit să iasă din Bucureşti. 

Au fost anunţate autorităţile, care au relatat furtul generalului neamţ Zack. Acesta a intervenit şi a oprit convoiul bulgarilor . Moaştele au fost recuperate şi, în ziua următoare, au fost depuse din nou în Catedrala Patriarhală.

Minunile Cuviosului au fost înscrise în cărţile religioase de-a lungul vremii. În anul 1815, racla cu moaşte a fost scoasă în procesiune pe străzile Bucureştiului, în vremea domnitorului Caragea, care dorea să oprească epidemia de ciumă, răspândită în ţară. 

Crezând în puterea moaştelor, în anul 1831 generalul Paul Kiseleff a solicitat ca moaştele Cuviosului să fie scoase din nou în procesiune prin oraş, pentru a opri epidemia de holeră ce făcea ravagii în ţară. 

Cuviosul a fost de mare ajutor românilor şi în timpul secetei din anul 1827, în timpul domnitorului Grigore Ghica, când s-a organizat o procesiune prin care Sfântul să aducă ploaia.

Tradiţii pentru spor şi sănătate
În tradiţia populară , cu timpul, românii au continuat datinile practicate la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi la praznicul Cuviosului Dimitrie Basarabovul, sub genericul Sânmedru, sărbătoare care ţine trei zile. 

Sânmedru este un bătrân plăcut lui Dumnezeu este şi patronul caselor care le protejează de pagubă, de furtuni şi de furia animalelor sălbatice. 

 Icoana Cuviosului Dimitrie cel Nou este aşezată la masa sărbătorească, chiar dacă în familie nu este nici un Dumitru pentru a se păstra armonia, sănătatea şi sporul în acea casă. 

În ziua de prăznuirea Cuviosului, a doua zi a sărbătorii de Sânmedru , tinerii continuă să aprindă focul lui Sânmedru în curtea godpodăriei şi-l întreţin cu vreascuri şi cu cetină de brad. 

Focul arde pe parcursul nopţii, iar cei care-l veghează îl roagă pe bunicul sau pe cel mai vârstnic din comunitatea respectivă să povestească ce ştie despre minunile săvârşite de cei doi sfinţi Dimitrie.

Practicile de venerare a morţilor se continuă în această zi. Credincioşii se duc la cimitir cu ofrande sfinţite în ziua Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi le împart lângă mormântul celor decedaţi în famillia respectivă. 

În acelaţi timp, se aprind câte zece lumânări, iar mormintele sunt împodobite cu flori de toamnă. 
 
Dacă nu s-au încheiat vechile înţelegeri între stăpânii oilor şi ciobani în ziua de 26 socotelile, ziua soroacelor, acest lucru se poate finaliza acum.

Cine are un mare necaz, să se roage şi să-l spună Cuviosului Dimitrie. Dumnezeu ne trimite darurile sale şi împlineşte rugile noastre prin intermediul Cuviosului. 
 
Acum ofrandele precum mere, nuci, miere, fructe se dăruiesc bătrânilor singuri, neajutoraţi, mai ales celor din azile, care în tradiţia populară sunt ca şi „pustnici".

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Sfântul Andrei – Moşul din Carpati

marea enciclopedie a geto dacilor: Sfântul Andrei – Moşul din Carpati:

TROPAR

„Că cel dintre Apostoli mai întâi-chemat şi lui Petru frate adevărat, Stăpânului tuturor, Andreie, roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă”

*******

Mâine, întreaga creştinătate îl prăznuieşte pe Sfântul Andrei, Cel dintâi chemat la apostolie. Pentru noi românii, sărbătoarea acestui sfânt are o importanţă aparte, întrucât el este naşul de botez al poporului nostru.

În decursul istoriei, prezenţa Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul de astăzi al României a fost nu de puţine ori contestata sau ignorată, deşi există nenumărate dovezi ale prezenţei lui în ţinuturile „lupilor”, după cum o demonstrează şi argumentele cuprinse în volumul „Andrei, Apostolul lupilor”, semnat de Dumitru Manolache, a cărui a doua ediţie a fost recent lansată.

Printre aceste dovezi, una este de excepţie: cea referitoare la prezenţa Apostolului Andrei în memoria pustnicilor păstrători de la Râmeţi, consemnată de către unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai noştri, regretatul părinte Ghelasie de la Râmeţi, pe care o prezentăm în continuare.

Intr-o carte pe care o dedica ”Mosului din Carpati”, Pustnicul Neofit, din stravechea vatra eremita-pustniceasca a Rametului, din Muntii Apuseni, invocand o traditie „tainica”, ce se mentine in pofida tuturor piedicilor, relateaza unele „memorii ce nu se sterg, care reapar tocmai cand se considera ca s-au pierdut”, referitoare la continuitatea succesorala a „duhului de traire in acest specific de caracter carpatin”.

Este vorba despre o traditie pastrata si comunicata de la un pustnic la altul, pana in zilele noastre, referitoare la momentul trecerii dacilor la crestinism.

Marele Preot dac devine preotul lui Hristos

Asa cum ne spune parintele Ghelasie, urmasul mos-pustnicului petrecea o perioada de timp in Sfantul Munte Athos, de unde se intorcea si abia dupa aceea primea asa-zisa „succesiune” de mos-pustnic.

„Se pastra tradita din vechimea traco-dacilor, cand urmasul lui Zalmoxe, si dupa el al marilor preoti, trebuia sa calatoreasca in Tarile Inteleptilor, dupa care se stabilea ca «Inteleptul Divin» al neamului sau si totodata unul dintre inteleptii lumii”.

Referindu-se la tinuturile din zona Manastirii Rameti, parintele Ghelasie spune: „Se vorbeste de o traditie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmas al ultimului «preot al dacilor», dupa cucerirea de catre romanii lui Traian. Acesta s-a «ascuns» in munti, «sub chipul unui iconar-purtator de icoana»…

Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoana ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos in brate. Tradat, l-au gasit, dar cand au vrut sa-l omoare, minune, un foc a iesit din icoana. Si ostasii au orbit, scapand astfel…”. Intors pe pamantul strabun din calatoria la invatatii piramidelor din Egipt, ultimul urmas al lui Zalmoxis descopera Dacia cucerita de romani, cu populatia care nu vrea sa se supuna decat legilor strabune.

Dupa moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihastrii cunoscute doar de bastinasi, travestit in iconar, este descoperit si, dupa intamplarea cu sabia si icoana, relatate mai sus, incearca sa arate „Noua Taina” geto-dacilor.

La inceput, a fost suspectat ca si-a schimbat credinta stramoseasca, punandu-i-se clar intr-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iata ce le-a raspuns „mos-magul”, de data aceasta, cu „limba preoteasca”:

”Poporul meu iubit, stiti din mosi-stramosi ca Intelepciunea Cerului S-a pogorat si pe acest pamant prin chipul magului preot, al carui nume de taina era Zalmoxe. Din neam in neam, mos-magul lasa un altul dupa chipul si asemanarea sa si Glasul de Sus niciodata nu lipsea. Au trecut si peste noi si zile bune si zile rele… dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera…

Lumea cazu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lasa chipul cel stricat. Iata taina ce de acum lumii se arata: Insusi El din cer pe pamant vine, ca nimeni sa nu-L mai inchipuie in zei si idoli si in intelepti. Iata poporul meu ce trebuie sa va spun:

Eu, magul – urmasul Zeului – Mos al acestui pamant, pe Cel ce este Insusi Dumnezeu Care coboara din cer si se descopera la fata, eu L-am cunoscut si L-am intalnit si I-am cazut in genunchi la picioare, si El mi-a pus mana pe cap si chipul meu de mag s-a prefacut in alt chip. Asa, poporul meu, de acum nu mai aveti pe magul-batranul, ci pe preotul lui Hristos.”

Peştera Sfântul Andrei

Ultimul urmas al lui Zalmoxe, primul mucenic crestin

La o asemenea marturisire, preotul a fost acuzat de tradare, dar el le-a explicat ca insusi „Zalmoxe a lasat cuvant: «Cand v-a veni Insusi Dumnezeu pe pamant, chipul meu va trece in alt chip». Ca eu sunt doar umbra acestuia. Asteptati marea zi pe care s-o primiti cu toate inimile deschise, ca sufletul acestui neam are deja taina lui…

Recunosteti, poporul meu, in chipul lui Hristos si pamantul neamului nostru. Eu, magul-preotul acestui neam, am implinit porunca lui Zalmoxe”. Apoi un ostas, concluzionand, intreaba:

”Vasazica, te-ai crestinat ?”, dupa care ii spune:” Se vorbeste ca un apostol al lui Hristos a venit in Dacia noastra si tu insuti, marele mag, l-ai primit si din pestera de taina a lui Zalmoxe ai facut biserica”, dupa care il condamna:

„Batranule mag va trebui sa mori pentru aceasta schimbare de credinta. Lasa-ne in schimb un urmas, un alt mag ca sa nu ramana pamantul nostru fara legatura cu cerul”. Preotul-mag spune poporului ca el nu a tradat, ci ca a „implinit credinta in Chipul ei mult asteptat.” „Apostolul lui Hristos, Andrei, intr-adevar a fost la noi si ne-a adus chipul lui Hristos in fata Caruia eu, chipul lui Zalmoxe, am ingenunchiat si am dezbracat «haina de mag» si am primit haina noua de preot al lui Hristos. Preotului lui Zalmoxe, imbracat in haina cea noua, i se cere sa moara, dar sa lase un „urmas de mag”, lucru acceptat:

” Voi merge pana la Zalmoxe caruia ii voi duce «haina de crestin» in locul celei de mag, haina sufletului dac, care incepe o noua nastere de viata nemuritoare, asa cum a crezut din mosi-stramosi ca se va implini si aceasta mare zi”.

Magul le spune celor care il ascultau ca in curand vor auzi „din sufletul insusi „glasul lui Hristos”, dupa care a savarsit „primul botez al vietii fagaduite”, noul preot fiind numit Andrei, „dupa numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. Eu insumi am noul nume tot de Andrei, in locul celui de Zalmoxe”.

Aruncat in suliti, de catre trei ostasi legati la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmas al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu insasi jertfirea sa.

Astfel, ultimul urmas al lui Zalmoxe a devenit primul mucenic dac crestin, sangele lui sfintit ridicand acest pamant la cer, „care s-a facut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi «zeu si intelept», ci preotul lui Hristos”, pentru ca doar Hristos este Adevarul si Unicul Dumnezeu al Cerului si Pamantului.

Traditiile din noaptea Sfantului Andrei contin cele mai vechi informatii crestine de la noi

Poate parea neverosimil, dar cele mai multe informatii despre prezenta Sfantului Apostol Andrei in teritoriile noastre sunt depozitate in traditiile, obiceiurile, colindele legate de numele sau.

In aceste „arhive” se conserva de peste doua milenii fragmente din primele predici crestine tinute de Apostolul Andrei „lupilor” de la Istru, imagini care descriu secvente din viata Mantuitorului Iisus Hristos, elemente vetero-testamentare, simboluri crestine etc., uneori „acoperite”, alteori imprastiate fragmentar in structura textuala sau regizorala a unor productii populare, multe suprapuse peste traditii autohtone ancestrale.

Intr-o traditie care circula inca prin satele din nordul tarii, vom descoperi ca pe fundamentul precrestin al acesteia a fost “depusa” informatia vetero-testamentara referitoare la copilul Moise, aruncat in
tr-un cosulet pe o apa. Numai ca povestea lui Moise a devenit la noi povestea Apostolului Andrei.

Unul dintre cele mai interesante obiceiuri legate de noaptea Sfantului Andrei este pazitul usturoiului, care inca se mai practica prin unele localitati din judetul Galati. Aceasta traditie reediteaza in fond scena privegherii Mantuitorului Hristos.

Usturoiul, turtele framantate asezate pe masa simbolizeaza trupul flagelat si framanat de durere al Domnului, iar consumarea mancarurilor ritualice (turta, vinul etc.) spre dimineata intruchipeaza cuminecarea.

In satul Fundeni, spre exemplu, din acelasi judet, priveghiul usturoiului aminteste aluziv de giulgiul in care a fost infasurat trupul lui Iisus, pentru ca in aceasta noapte se toarce numai in si canepa, nicidecum lana.

„Si Iosif, luând trupul, l-a înfasurat în giulgiu curat de in si l-a pus în mormântul nou, pe care-l sapase în stânca, si, pravalind o piatra mare la usa mormântului, s-a dus”, se spune la Matei 27, 59-60. Tot despre “giulgiu de in” vorbeste si Luca în Evanghelia sa (23, 53). I

n noaptea Sfantului Andrei, la Namoloasa, acelasi judet, gazda punea într-un castron pe masa 30 de capatâni de usturoi – câte zile are luna noiembrie – cum spune Eugen Holban, care erau luate la sfârsit de gazda si de fiecare fata participanta la claca.

Cele 30 de capatâni de usturoi – ca simbol al patimilor lui Iisus – fac aluzie la cei 30 de arginti pentru care Iuda Iscarioteanul L-a vândut pe Mântuitorul. In multe din traditiile legate de ziua Sfantului Andrei, apostolul era invocat ca aparator al oamenilor împotriva tuturor rautatilor, semn ca forta si puterea lui, simpla rostire a numelui lui echivalau cu punerea sub protectie, pentru ca Andrei era trimisul Domnului printre “lupi”.

Îmbracat în har, purtator de cruce – “ca semn al mântuirii” – Sfântul Apostol Andrei a ramas viu în amintirea oamenilor, în aceasta ipostaza, pâna în zilele noastre.

Capacul dacic de la Brad, dovada tulburatoare a crestinarii timpurii a stramosilor nostri

Cea mai tulburatoare descoperire care probeaza crestinarea stramosilor nostri inca din secolul I d.Hr., despre care s-a vorbit foarte putin, este cea de la Brad, facuta de arheologul prof. dr. Vasile Ursachi, din Roman, in campania arheologica din anul 1987. Este vorba despre un capac realizat in tehnica ceramicii pictate, conservat in stadiu fragmentar, care are ca motiv decorativ un peste.

Este vorba despre un obiect realizat din pasta fina de lut, arsa pana ce a capatat culoarea rosie.Pe partea sa exterioara, au fost pictate mai multe bande orizontale, de culoare maron, pe un fond galbui, pe margine si pe calota.

Este de remarcat insa faptul ca pe cea de-a treia banda a fost redat un peste de apa dulce, probabil un salau, dupa determinarile profesorului Sergiu Haimovici, care inoata de la dreapta la stanga. Cele trei benzi par a imagina valurile de apa.

Capacul are, dupa cum spun specialistii, dimensiuni obisnuite: diametrul-25 cm, inaltimea aproximativ 12 cm. Imaginea pestelui este conservata partial si are 6,3 cm lungime si 2 cm latime. Acesta are marcati ochiul drept, solzii si cele sase aripioare, dintre care patru pe o parte, iar doua pe cealalta.

Profesorul Vasile Ursachi este de parere ca desenul era reprezentat pe obiect de cel putin patru ori. O reconstituire grafica a capacului dispune cele patru imagini ale pestelui pe capac, pe directia imaginara a unei cruci. De asemenea, profesorul Ursachi nu exclude posibiliatea ca printre pesti sa fi fost plasate si alte motive decorative sau poate chiar simboluri.

Ceea ce face din aceasta descoperire un unicat sunt urmatoarele elemente, asa cum au fost ele prezentate de cercetatorul mentionat mai sus:

„Fie ca motiv decorativ, fie ca simbol, pestele este foarte putin reprezentat in culturile din prima Epoca de Fier al Moldovei. Am putea mentiona aici numai ornamentarea cu imaginea pestelui de la Ijdileni (Frumusita, Galati) sau piesa de aur de la Stancesti,langa Botosani.

De asemenea, el apare in comorile de la Agighiol (pasarea cu peste in cioc), la Portile de Fier (pe potirul care semana cu cel de la Agighiol) sau in comoara de la Peretu. In perioada clasica a culturi dacice (secolul I i.Hr.-inceputul secolului II d.Hr.) acest motiv decorativ nu mai este atestat nicaieri, nici in ceramica, nici in lucrari de alta natura.

Conform celor precizate de domnul prof. dr. Vasile Ursachi, „capacul de la Brad a fost descoperit la 1,30 m adancime, in transeea XXXII,7, in stratul arheologic al acropolelui, deci in ultimul nivel dacic (secolul I-inceputul secolului II d.Hr.)”. Mai departe, renumitul arheolog face o precizare extrem de importanta:

”Tinand cont ca in aceasta perioada simbolul crestinatatii incepuse sa fie raspandit in tot Imperiul Roman, nu este exclus sa fie prezent si in aceasta parte a Europei…

Daca acest lucru ar fi real, din punct de vedere teoretic, mai ales ca relatiile cu Roma erau in acea perioada destul de stranse, am putea vorbi de prezenta, la est de Carpati, a catorva elemente crestine, chiar de la inceputul raspandirii noii religii. Consideram ca aceasta ipoteza, chiar daca putin probabila, nu este imposibila.

Prezenta unui motiv zoomorf, pestele, chiar daca este unica in ornamentatia generala a culturii dacice din perioada clasica, mai ales in aceasta ultima parte (primul secol dupa Hristos), este de natura sa puna problema aparitiei unor simboluri crestine in aceasta zona, indiferent de caile de raspandire…”.

In acest exemplu, nu avem de-a face cu un obiect de import adus aici din Imperiu, ci cu un produs local, dacic, fara indoiala, pe care a fost pictat pestele, unul dintre primele simboluri prin care se identificau intre ei crestinii primului secol de dupa Hristos, intr-o perioada in care cultul lor era interzis in intreg imperiul in care aparuse.

Ce demonstreaza aceasta ? Faptul ca dacii inca din a doua parte a secolului I auzisera de Cel care murise si Inviase si-si insusisera nu numai datele dramaticei Sale existente pamantene, ci si parte din simbolistica credintei pe care El o propovaduise, simbolistica deja consacrata la vremea respectiva in mare parte a Imperiului.

Descoperirea este cu atat mai importanta cu cat ea demonstreaza patrunderea crestinismului, in formele sale primare, evident, dincolo de granitele Scythiei Minor, in nordul Dunarii, in teritorii unde poate ucenicii Sfantului Andrei ajunsesera, poate apostolul insusi propovaduise, sau preotii cultului local convertiti la noua credinta, „luminati”, cum ar spune Dan Puric, dusesera mesajul nemuririi.

Spiritul Lupului Alb l-a vegheat pe Andrei in pustia Scythiei

In puzderia de obiceiuri si traditii de la noi, numele Apostolului Andrei apare mai intotdeauna legat de cel al lupilor, animalele care, mai mult decat oricare altele, au strans in jurul lor cele mai multe legende, mituri si povesti. Unii cercetatori cred ca el a fost un simbol al sanctuarelor dacice, fiind admirat cu sfintenie, tainicul Lup Alb fiind considerat capetenia lupilor.

Unele legende aproape uitate spun ca Lupul Alb a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei. Se povesteste de asemenea ca spiritul Lupului Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre pestera care avea sa-i ofere adapost. Cercetatorul Ion Ghinoiu, referindu-se la lup spunea:

“Desi are a actiune predominant malefica, lupul si nu alt animal jaloneaza intre leagan si mormant intreaga existenta a oamenilor… Fratia cu lupul incepe inca din segmentul preexistential, cand copiii care plang in pantecele mamei inainte de a se naste se transforma in pricolici, si continua dupa moarte, in postexistenta, in lumea miticului, asa cum reiese din cantecul zorilor cantat la casa mortului”.

Puternicile atribute ale animalului heraldic al dacilor nu puteau fi intrupate decat intr-un personaj puternic. Conform Evangheliei dupa Ioan, Sfantul Andrei a fost, cronologic, cel dintai chemat, adica primul care L-a cunoscut personal pe Iisus Hristos Mantuitorul si tocmai de aceea profund convins ca El este Mesia.

Sa propovaduiesti cuvantul Celui ce a schimbat lumea inseamna sa fii puternic ca un lup. Iar numele Apostolului Andrei tocmai asta semnifica. El provine din grecescul “Andreas”, care se traduce “viteaz”, “barbat”. Prin predica lui Andrei adresata “lupilor” de la Istru s-a “innodat” aici lumea Vechii Legi si cea a Legii Noi, iar Andrei a jucat, intr-un fel, rolul unui alt Ioan Botezatorul.

Pestera Sfantului Andrei, Dervent, Galati si Brasov, anul acesta, «capitalele» Primului chemat

Ziua Sfantului Andrei este sarbatorita in tara noastra de aproape 600.000 de romani. In ziua acestui praznic, in trei mari locuri din tara se desfasoara adevarate pelerinaje la care participa sute de mii de credinciosi.

Este vorba despre Pestera Sfantului Andrei, Dervent, din Dobrogea, si orasul Galati, care are ca patron spiritual pe marele apostol.

În aceste zile, Episcopia Dunarii de Jos a primit în custodie relicvele celui mai vechi crestin straromân cunoscut în tara, Innocens (secolul al III-lea), oseminte care vor fi asezate în Capela Palatului Episcopal, viitorul muzeu religios al Dunarii de Jos.

Anul acesta, un mare pelerinaj se va desfasura si la Brasov, unde vor ajunge moastele Sfantului Apostol Andrei. Cinstea de care se bucura cel caree a adus cuvantul Mantuitorului Hristos populatiei de la gurile Istrului este dovedita si de faptul ca noua catedrala patriarhala care va fi ridicata incepand de anul viitor in Bucuresti va avea unul dintre hramuri dedicat acestui sfant ocrotitor al tuturor romanilor.

Vaticanul confirma: Andrei a fost in cetatile de pe malurile Dunarii

Calatoriile apostolului prin cetatile de la Dunare au fost pomenite de doctorul în Teologie Ion Dinu, care, în Viata si activitatea Sfântului Apostol Andreiu, din 1945, spunea:

„Dar chersonitii si cetatea Olbiilor, de la gura Nistrului si peste marea Azovului îl asteptau si mult se bucurau de vestea ca apostolul va veni si la ei cu învatatura si cu botez. De aceea, cu tovarasii sai a parasit cetatea Silistrei si s-a îndreptat spre cetatea dunareana Axiopolis, care este acum Cernavoda, mergând apoi prin sirul de cetati pâna la Noviodunum, care se cheama Isaccea, unde a trecut apa mare a Dunarii“.

O marturisire, care confirma cele aratate in acest sens, vine chiar de la Vatican. Insusi Papa Pius al II-lea, referindu-se la faptul ca la trei decenii dupa moartea poetului latin Ovidiu, la jumatatea secolului I d.Hr., Sfantul Andrei a ajuns pe malurile Dunarii, spune ca a fost primit de catre o uriasa multime „inflacarata de cuvintele sale”.

Credinta geto-dacilor in nemurire a fost valorificata de misionarii crestini
Pe vremea cand era doctorand, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel spunea urmatoarele, in concluziile unei lucrari de seminar intitulate ”Elemente ale religie geto-dacilor favorabile procesului de crestinare a stramosilor”: credinta puternica in nemurire intensifica vitejia geto-dacilor, trezindu-le constiinta de nemurire nu numai a insului, ci si a neamului.

Ea a putut fi valorificata de misionarii crestini, care propovaduiau credinta in inviere. Ideea de jertfa – in felul cum era conceputa si traita de geto – daci – a putut constitui un element favorabil crestinarii, care desi nu s-a facut oficial, a patruns destul de repede si profund in Dacia Romana si imprejurimi.

Curatia vietii morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe stramosii geto-daci cu atmosfera sihastrilor, care, mai tarziu, in crestinism, vor fi calugarii din muntii nostri.

Armonia dintre conducatorul politic ale geto-dacilor si Marele Preot devine obisnuinta si stare normala, ambele parti slujind poporul. Aceasta stare nu a ramas fara ecou si rod in istoria poporului roman.

Dumitru Manolache

Sursa : www.gardianul.ro

*******

RUGACIUNE

Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis si s-a facut faptura, nu intoarce dumnezeiasca Ta fata de la noi cei pacatosi, ca sa nu vina asupra-ne mania cea groaznica si infricosatoare a durerilor, care este rodul pacatelor noastre pe care in toata ziua cu nesocotinta in chip nenumarat le savarsim. Noi suntem pacatosi si patimasi, netrebnici si plini de rautate, iar Tu esti izvorul vietii si al milostivirii; nu ne lasa, Doamne; nu trece rugaciunea noastra a pacatosilor, nici nu rasplati noua dupa nelegiuirile noastre, ci, pentru ca nu sintem vrednici a castiga prin sarguinta cea de toate zilele milostivirea Ta, daruieste-ne-o Tu, Doamne, ca un preamilostiv. Pentru rugaciunile apostolului Tau Andrei, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea. Pentru pomenirea lui cea de azi ne intareste cu darul Tau cel stapanitor, ca din adincul inimilor noastre, cu bucurie sa laudam praznuirea lui, si sa slavim preasfint numele Tau, in vecii vecilor. Amin.

La Mulţi Ani, tuturor sărbătoriţilor !

Fie ca Sfântul Andrei, Ocrotitorul nostru al tuturor, să ne Lumineze şi să vegheze asupra noastră, rugăciunile Moşului din Carpaţi să ne aducă bucuria schimbării în bine pentru noi, cei mulţi, şi să depărteze răutatea, fiara şi dihaniile cu chip de om , de sufletele noastre, de neamul nostru, să devenim mai buni, mai drepţi, să redevenim oameni, pe placul Tatălui, călăuziţi de Învăţăturile Fiului şi prin pogorârea Duhului Sfânt asupra ţărişoarei noastre ! Amin !

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Manastirea Sfanta Ecaterina

crestinism si traditii autentice: Manastirea Sfanta Ecaterina

Read More

THE SEVEN SLEEPERS-CEI SAPTE TINERI ADORMITI

a




LEGENDA CELOR SAPTE ADORMITI ESTE COMUNA CRESTINISMULUI SI ISLAMULUI.
In Islam chiar, acestia sint considerati mari si puternici protectori,(Ashab Al-Kahf).(amuleta islamica cu cei sapte adormiti ce protejeaza pe mare)

Aflata la Ephesus in Turcia, grota in care sfintii au fost ziditi de vii si apoi au inviat peste 200 de ani, este un loc de pelerinaj comun celor doua religii.(opaite aduse de pelerini descoperite in grota-erau folosite asa cum folosim noi astazi lumanarile).

In Bucuresti se afla o particica din moastele celor sapte tineri adormiti la biserica Mihai Voda, unde sint pomeniti pe 22 noiembrie.

Read More

TEODORA PROSTITUATA CE A DEVENIT IMPARATEASA

Mozaic din catedrala San Vitale din Ravenna, reprezentând-o pe Teodora

Teodora s-a născut în jurul anului 500 la Constantinopol, în familia unui paznic de animale, la circul din capitala imperială. Teodora şi cele două surori ale ei rămân orfane de tată şi sunt nevoite să cerşească în arena circului, pentru a nu muri de foame.

Teodora debutează ca dansatoare de circ şi ulterior devine actriţă, în paralel practicând şi meseria de prostituată. După câţiva ani, a renunţat la viaţa artistică şi are o relaţie de scurtă durată cu un guvernator dintr-o provincie din Africa de Nord. Se reîntoarce la Constantinopol, şi se mută într-o casă din apropierea palatului imperial, unde îşi câştiga existenţa torcând lână.

Narses, unul dintre eunucii de la palat, are un vis profetic. În vis îi apare o maimuţică ce îi spune că va deveni servitorul şi omul de încredere al unei femei celebre, Teodora. Mare îi este mirarea când întâlneşte a doua zi o femeie cu acelaşi nume, actriţă şi în acelaşi timp o femeie de moravuri uşoare. Condiţia ei umilă nu părea să-i prevestească un viitor atât de strălucit. Dar, după cum vom vedea, frumoasa curtezană va deveni curând împărăteasă, destinul acţionând implacabil în cazul acestei femei de excepţie.

O dată cu întâlnirea cu Iustinian, nepotul împăratului Iustin şi moştenitorul tronului, starea ei socială se va schimba radical. Devine amanta adorată şi cu perspective mari de a ajunge pe tron, deşi exista o lege care interzicea mariajul dintre un demnitar şi o curtezană.

Se pare că amorezul obţine abrogarea legii respective şi se căsătoreşte cu aleasa inimii, abia după moartea Euphimiei, soţia împăratului Iustin. Iustinian a remarcat isteţimea soţiei sale, care avea să devină în curând principalul său consilier în probleme de stat.

Cu ocazia revoltei lui Nika, din anul 532 d.Hr., împărăteasa Teodora îşi demonstrează curajul, salvând Coroana. Poporul se răzvrătise împotriva impozitelor instituite de Iustinian, care începuse un proiect de construcţii şi făcea în acelaşi timp şi pregătiri de război, pentru a cuceri Occidentul. Înspăimântat, împăratul se hotărăşte să fugă, dar Teodora se dovedeşte mai puternică.

Prin negocieri purtate de Narses cu revoltaţii şi printr-un atac surprinzător cu trupe loiale împăratului, răscoala a fost înăbuşită.

După această întâmplare, Iustinian îi acordă încredere totală. Ea este cea care se va amesteca atât în politica internă (reorganizarea administraţiei, un nou cod de legi, reducerea privilegiilor aristocraţiei), cât şi în cea externă, nutrind ambiţia de a reda măreţia Imperiului Roman.

Teodora era o femeie frumoasă, de talie mijlocie, cu faţa ovală şi ochii mari, negri. Dar pe lângă frumuseţe se dovedeşte a fi deopotrivă inteligentă şi abilă. Îşi copleşeşte rudele cu bogaţii şi onoruri pentru a-şi ascunde originea umilă.

Deşi a fost prostituată în tinereţe, împărăteasa Teodora devine protectoarea moralei. Întăreşte instituţia căsătoriei şi face divorţul mai dificil. Unul dintre motive ar fi şi acela că nu a putut să îi dăruiască lui Iustinian un moştenitor. La vârsta de 50 de ani moare răpusă de cancer, lăsându-l pe Iustinian distrus. Ea va rămâne în istorie un simbol al irezistibilului farmec feminin, dar şi al autorităţii exercitate adesea fără scrupule.

sursa historia.ro

Read More

EROII NOSTRI-CONSTANTIN BRANCOVEANU

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

* Cinstirea, recunoştinţa şi dragostea Neamului preaales daco-român poartă măsura preaaleşilor săi fii, care s-au înălţat până la Dumnezeu prin iubire.

* Frumuseţea Sfinţilor noştri a brodat în ceruri perfecţiunea, care ţese clipa veşniciei, ce se scutură atât de radios peste sufletele izbăvitoare, pământene.

* Caut să înţeleg permanenta lor purtare de grijă şi mă minunez atunci când înconjurat de lumină, răsar în psalmul binecuvântării recules de imnul ce mă atinge.

* Gândurile, ca nişte rândunele zglobii, încropesc cuibul cuvintelor multicolore, ca râurile inundate de soare, spre a rămâne însoriţi de mângâierea sfântă.

* Mi-am înveşmântat sufletul în aura Sfinţilor mei şi toate culorile asfinţitului meu s-au topit în cuminecarea Cuvântului divin, care m-a înmugurit.

* Deseori lumina Sfinţilor Împăraţi mă înfioară şi simt în inima mea cum încolţeşte chemarea, ca o curgere sublimă de ninsori, în fuioare de cânt.

* În liniştea Sfinţilor dragi, se aude îngerul meu cum cântă şi noaptea cu giulgiul ei misterios, mă îmbracă în zorile de aur ale dimineţii.

* Sufletu-mi adie mireasma cireşului amărui printre ramurile înverzite de dor şi toate păsările pădurii mă încântă cu viersul lor măiestrit şi seraphic.

* Binecuvântare şi har sunt numele lor: Constantin şi Elena, luminându-ne ca o rugăciune în primăvara credinţei şi toată nădejdea flămândă însetează de ei, slăvindu-i!
†Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu

“Dacă mori întru Hristos, vei trăi!” (Constantin Brâncoveanu)

Câteva secole din istoria multimilenară a Naţiunii Daco-române, scrisă cu sângele jertfei şi al dăruirii, ne aminteşte de cea mai barbară faptă săvârşită de păgâni, şi totodată de una dintre cele mai pilduitoare jertfe întru credinţa şi dragostea de Dumnezeu şi de Neam, a marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, alături de fiii săi.

Fiecărei generaţii, de la Jertfa Brâncovenilor şi până la Judecata de Apoi, îi vor fi puse faţă în faţă: imaginea hidoasă a cruzimii şi Icoana sfântă a dăruirii boiereşti, voievodale a Domnitorului Constantin împreună cu cei patru coconi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi ginerele Ianachie, tăiaţi sub ochii săi din ordinul sultanului barbar, care nu auzise de fiii Evangheliei Iubirii, înfiaţi de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, deci şi al crudului tiran.

Era în ziua de 15 August 1714, Sântamăria Mare, ziua Doamnei Marica Brâncoveanu, când despotul-călău oferea ca spectacol una dintre cele mai oribile crime Seraiului său şi ambasadorilor occidentali, gătiţi de sărbătoare…Mârşevia trădării demne de un veritabil Iuda-musulman, a început Marţi 3 Aprilie 1714, în Săptămâna Mare de dinaintea Învierii Domnului.

ATUNCI, un vechi prieten al Voievodului Mustafa-Aga, i-a adus în “dar” Hatişeriful de mazilire, iar Joi Hatişerif nou de înscăunare a altui Domn Ştefan Cantacuzino, fiul Stolnicului Constantin Cantacuzino, vărul lui Brâncoveanu, care a pus la cale odioasa uneltire.

În Vinerea Mare, înainte de a pleca rădvanul, cu toată familia domnească mazilită, Constantin Brâncoveanu i-a spus nepotului său, noul Domn: “Ştefan, feciorul meu, dacă aceste nenorociri ale mele vin de-a dreptul de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui.
Dacă însă vin din răutatea omenească, pentru a-mi vedea pieirea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar să se păzească bine de mâna grozavă a dreptăţii dumnezeieşti răsplătitoare.” (Antonie Plămădeală, De la Filotei al Buzăului, la Andrei Şaguna, Sibiu, 1997, p. 106).

Sultanul i-a propus lui Brâncoveanu târgul meschin al lepădării de credinţă, în schimbul vieţii. N-a reuşit. A urmat ziua căderii celor şase capete voievodale, iar noaptea au fost aruncate în mare.
Păgânii nu ştiau că eşafotul Porţii lor, va deschide martirilor creştini Poarta Împărăţiei Cerurilor. Cele şase capete tăiate de bezna ticăloşiei demente, au devenit în lumina harului dumnezeiesc: aurele Sfinţilor Constantin, Radu, Matei, Ştefan, Constantin şi Ianachie.

Tăierea Brâncovenilor spunea cu durere şi mâhnire un alt mare boier Mihail Kogălniceanu, a fost “una din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţişa” (ibid. p. 117). Chiar în timpul vieţii sale Brâncoveanu a fost asemuit cu marii săi străbuni traci, Împăraţii Alexandru cel Mare, Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare şi Justinian cel Mare: domn evlavios, ctitor de biserici, mare diplomat, ctitor de cultură, protector al Ortodoxiei universale, apărător al păcii.

Cel mai frumos portret istoric al Domnului-martir, ni l-a lăsat Mitropolitul Antim Ivireanul :

“Străluceşte întrân-sa-în persoana principelui-domneasca mare podoabă, dar înfrumuseţată cu bunătatea faptelor; înţelepciunea cea politicească, dar unită cu râvna cea creştină; sfatul cel mare, dar însoţit cu puterea legilor; dreptatea cea cu socotinţă, dar împreunată cu blândeţe şi în îndelungă răbdare.” (ibid. p. 118).

Numele sultanului criminal luat în “braţe” de indiferenţa Europei, nici măcar nu trebuie rostit. Renumele Domnitorului-martir Brâncoveanu Constantin s-a aşezat cu sfinţenie în Cartea Vieţii Dumnezeieşti.
Bunul Dumnezeu, i-a hărăzit lui Calinic din Naxos, Mitropolitul Heracleei, Scaunul ecumenic pentru o zi, timp suficient ca prin autoritatea sa cea mai mare în Ortodoxie să-şi exprime actul de canonizare a Sfinţilor martiri Brâncoveni, căpătând astfel recunaşterea universală.

Biserica Ortodoxă Română s-a “grăbit” cei drept după trei secole să repete actul Patriarhului ecumenic (de o zi) Calinic al III-lea.

Aşadar, Patriarhului ecumenic i-a fost suficient o zi plină de har, iar Bisericii noastre aproape trei veacuri. Ierarhii greci din vremea lui Brâncoveanu spuneau că ei dacă ar fi avut un astfel de martir domnesc l-ar fi “înmormântat” direct în ceruri.

Originalul si continuarea postului pe roncea

Read More

Semne din lumea de dincolo

Viziuni


Sfantul Dumitru

Ca sa vorbesc despre ingeri si sfinti, va trebui sa ma intorc putin in copilarie, in "trista mea copilarie", cum o numesc eu.
M-am nascut intr-un sat din Campia Burzii, Mirosi, intr-o familie de tarani. Lupta pentru pamant i-a despartit pe parintii mei si asa am ajuns sa fiu data in grija unei rude indepartate, care era de religie baptista. Batrana ma oprise ca sa ma creasca, iar mama plecase intr-o trasura, fara sa intoarca macar o data capul inapoi.

Degeaba am alergat dupa ea cu manutele intinse. A plecat la Vulcan, la o mina, in Valea Jiului. Nici n-a apucat sa se piarda trasura in zare si batrana care ma luase in grija a inchis usa casei si mi-a dat branci in drum. "Daca exista Dumnezeu", a zis, "sa te creasca El".

Dar Dumnezeu, in marea Lui bunatate pentru copii, nu m-a pierdut. S-a gasit o catea salbatica sa ma ingrijeasca. Un caine lup. Imi amintesc ca, de foame, trageam cu dintii chiar si de pasarile moarte, aruncate de oameni in drum.

Pana m-a gasit cateaua care nu m-a mai lasat sa pun gura pe ele. Nu ma lasa sa pun gura decat pe ierburi si pe legume, pe boabele de grau scuturate pe camp. Ea a fost mama mea cea dintai si dormeam amandoua sub podurile din sat.

Intr-o zi, s-a apropiat de mine un om strain, dintr-o alta comuna. Stateam intr-un sant si, cand s-a aplecat asupra mea, sa ma vada mai bine, am ridicat mainile catre el si i-am spus: "Taticule, ia-ma cu tine!".
Si omul acela strain m-a luat cu el. Venea dintr-un sat, de la 15 kilometri, din Afrimesti. Mergea la rudele sotiei lui, grav bolnava, pentru ca, tot in lupta pentru pamant, o lovise cineva cu piciorul in burta si-si pierduse copilul. Asa am ajuns eu in familia lor.

Asa am ajuns sa fiu infiata de Dumitru, care poarta numele Sfantului Dumitru, cel ce luptase cu Ilie paganul, cum scrie in Biblie. Pe tatal cel bun, care ma parasise, il chema Ilie. Adesea, cand eram trista, cand tatal cel nou ma certa (a fost foarte dur si aspru cu mine), plangeam si spuneam: "Li, plang, Li de la Lie, de la Ilie".
Dar tatal meu bun si-a amintit de mine foarte tarziu. A vrut sa ma ia dupa ce ma crescusera altii si nu s-a mai putut.

Nu a vrut sa-mi dea actele niciodata si tata Dumitru a facut rost de acte false ca sa ma poata infia. Intre Dumitru si Ilie s-a dus o lupta ca si in Biblie. Dar iata cum l-am cunoscut pe Sfantul Dumitru, pentru ca eu cred ca el a fost cel care mi s-a aratat. Nu stiu exact ce s-a intamplat de la un timp cu tatal meu adoptiv, dar nu mai voia sa ma tina. Ma ura ca sunt fata si nu baiat, desi incercasem sa fac de toate.

Ma apucasem de cizmarie. Ciocaneam si eu, desi nu aveam decat 4-5 ani. Trageam cu rindeaua, bateam cuie, pasteam vitele. Imi amintesc ziua aceea. Tata cioplea o grinda in curte si eu imi faceam de lucru pe langa el, cautand sa-i intru in voie. Si, deodata, am auzit o voce in spate. Tata a scapat jos securea. In fata lui se afla un om batran si frumos, ce stralucea puternic in soare.

- "Dumitre - i-a spus tatei - umbli sa lasi fata. Sa stii ca te ard. Ce ridici tu aici, iti iau."
Seara, la masa, l-am auzit pe tata povestindu-i bunicii, pe care o chema tot Dumitra, ca l-a vazut in curte pe batranul Dumitru, sotul ei decedat. "El era", a spus tata. "Dumitru Jaravete batranul, socru-meu".

Nu stiam atunci, copil fiind, despre care Dumitru vorbesc ei, dar dupa 13 ani, cand terminasem liceul, au ars la noi patulul si magazia cu produse cu tot. Au ars intr-o toamna, pe 25 noiembrie. A ars cu toate produsele noastre in el. Inclusiv cu sicriul maiei Dumitra, care fusese bolnava.

Dupa atatia ani, nu l-am uitat pe Sfantul Dumitru nu numai pentru prezicerea lui de atunci si pentru fantastica sa aparitie; nu l-am uitat in amintirea tatalui meu adoptiv, Dumitru, a maiei Dumitra si a sotului ei, Dumitru, si i-am trecut intotdeauna pe pomelnic la slujbele pentru cei plecati.

Sfanta Fecioara Maria

In casuta taraneasca unde locuiam cu parintii mei adoptivi aveam pe peretele de la rasarit o icoana frumoasa. Atat de frumoasa a ramas in sufletul meu icoana aceea, ca de atunci, niciodata, nici o alta icoana cu Fecioara Maria si cu pruncul Iisus mai frumoasa nu am mai vazut.
Si dupa ce ai mei s-au stins din viata, am adus cu mine din sud, aici in Moldova, icoana copilariei mele. Cand eram mica, plangeam cand o priveam. As fi dorit sa ma ia si pe mine in brate. As fi vrut sa fiu si eu copilul ei.

Ziua de 9 octombrie, pe calendarul de la Voronet, este ziua rastignirii lui Iisus. Este si ziua nasterii mele. Dar nu as fi vrut niciodata sa am si eu viata lui Iisus. Purtam si eu numele Maria, ca si al mamei mele, ca si al Sfintei Fecioare Maria.
La noi in sat, de Sfanta Maria se facea un targ frumos, unde veneau oameni din toate satele din jur. Intr-un an, de Sfanta Maria Mare, de 15 august, cand mai erau doar trei zile pana la targ, m-am imbolnavit de pojar.

Mi-era atat de rau, dar sufletul meu imi sangera cand ma gandeam ca n-o sa fiu de ziua Sfintei Maria la targ. Atunci, o fetita, vecina cu mine, mi-a zis: "Nu plange, Mioara, ci roaga-te la mama ta, la Sfanta Maria, sa te ajute sa te vindeci". Am plans si am ridicat manutele spre cer si, in trei zile, bubele de pe trupul meu au disparut. Asa m-am vindecat si am plecat la targ cu copiii.

Marul de Sfantul Ilie

In amintirea mamei mele adoptive, Marioara Frusina, nascuta Jaravete.
Imi amintesc de marul alb si dulce din fata casei, din care mama pastra mere sa imparta la copii de Sfantul Ilie.
Mama imi arata cateodata o carte cu un mar mare, rotat, si-mi povestea ca este marul copiilor morti, care vin de sarbatoarea Sfantului Ilie sa primeasca mere rosii, coapte.

Asa era credinta, ca mamele care au copii morti sa nu manance mere pana la Sfantul Ilie, ca si copiilor lor sa li se dea mere din copacul sfant.
Mama avea doi copii morti, doua suflete nebotezate, si postea ca sa vada marul pe cer, la rasaritul soarelui.
Si eu am postit intr-un an. M-am culcat seara devreme. La noi, in sud, in Arges, femeile merg incimitir la fiecare mare sarbatoare cu cosul cu colaci pregatit de cu ziua. Cu coliva, cu bomboane, cu turta dulce.

Asa am plecat si eu cu mama.
Nu se luminase de ziua. Sa fi fost ceasul patru dimineata cand noi tamaiam mormintele si aprindeam lumanari la cruci. Dupa ce am impartit ce aveam in cos, am privit spre rasarit. Un soare mare si rosu se agatase parca de bolta la orizont. Atunci, s-a intamplat minunea. Marul mare si frumos a aparut pe cer, inconjurat de ingeri frumosi, imbracati in alb.

Mere frumoase, aurii si rosii se roteau prin aer si coborau la copiii care se imbranceau sa le prinda. In spatele cercului de ingeri erau copii multi. Merele parca dansau pana langa ei, dar nu le puteau prinde. Erau copiii ale caror mame nu postisera.
Luata cu grijile si necazurile vietii, am uitat de pomul de Sfantul Ilie. Am uitat de cei doi copii nebotezati ai mamei mele adoptive. Am rupt si eu mere crude si am mancat si am uitat de marul de aur, care se scutura sus, in cer.

Ingerul meu

M-am nascut in ziua de 9 octombrie 1949, trecuta pe 12 octombrie in acte, in comuna Mirosi din Arges. Am amintit locul nasterii mele pentru ca sunt ani si zile cand percep anumite mirosuri pe care altii nu le percep. Asa se face ca, in vara anului 1992, mi-au reaparut mirosuri pe care le aveam in copilarie.
Intr-o zi, m-am trezit in camera, spre seara, cu un miros ce parea sa vina din alta lume. Un miros de sfant, atat de frumos, ca am primit o data cu mirosul si un spor de viata. In vara aceea, mirosurile mi s-au accentuat, avand impresia ca sunt in Rai.

Un parfum deosebit de flori si tamaie, care plutea in spatiu, ma facea sa patrund pana in cele mai indepartate colturi ale pamantului. Uneori, pluteam sus printre nouri. Din copilarie, traiam acea stare de a vedea pe cer in formele nourilor oameni si animale, de a vedea diferite forme in coroanele copacilor, inaranjamentul florilor si al fluturilor, forme din viata si chiar din alta lume, forme dragi mie.
Ingerul meu se intorcea in serile lungi, de vara, cu parfumul lui din alta lume. Il asteptam cu inima tresaltand de o bucurie feerica.

Auzeam dusumeaua scartaind si narile simteau mirosul de cer. Intr-o zi, cum eram foarte obosita, dupa ce parcursesem 18 km pe jos de la scoala unde sunt profesoara, stateam pe pat si, o data cu parfumul, a patruns in camera un fel de fum, o umbra ce s-a lasat deasupra patului meu si am simtit pe buze un sarut rece. Apoi, umbra s-a ridicat. Am auzit podeaua scartaind, usa pocnind usor, si atat.
Doar mirosul invaluia camera, aratand ca pe acolo trecuse cineva din alta lume, din lumea celor drepti, a celor fara de pacat.

Dupa ani si ani, in 1999, intr-o seara, cand incercam sa adorm, mirosul acela de demult a reaparut, asa, ca o adiere. Mi-a gadilat narile si a disparut. Dar eu mai cred in Sfantul meu, in ingerul meu protector, chiar daca nu-i mai simt parfumul. Cred ca nu m-a parasit. Cred ca acolo, sus, inca mai vegheaza asupra mea si ca nu ma va parasi niciodata.

Maria Dobranis
loc. Rosiori, jud. Bacau

Read More

Cartea cu sfinti: Pelerinul basarabean Ioan Zlotea

Calugaria "alba"

Calatorind odata la Chisinau, m-am dus si la Dobruja, la mormantul parintelui Ioan Zlotea. Acolo vezi mereu multa lume, caci mormantul este socotit a fi facator de minuni si multi bolnavi au aflat acolo vindecare sau ameliorari. Ioan Zlotea a fost pelerin si vindecator toata viata. Se cunosc mai multe cazuri faimoase de laici, oameni obisnuiti, dar cu vocatie mistica deosebita, care ajung pana la masura vietii sfintite.

Amintim aici de "Mosu" Gheorghe Lazar (1846-1916) din Sugag - Alba, taran transilvanean in care credinta a dat floare mistica. La 38 de ani, el peregrineaza la manastirile din Tara Sfanta si de pe Muntele Athos, vrem

e de trei ani. Duce o viata de asceza severa; spune neincetat "Rugaciunea lui Iisus"; dobandeste iluminarea si puteri suprafiresti, darul proorocirii, al clarviziunii, al caldurii permanente, umbland descult iarna...

Daca s-ar scrie o carte despre viata si trairea sa mistica, ar rezulta o lucrare la fel de consistenta ca acea "Spovedanie a pelerinului rus", modelul ascetului laic.
La fel de insemnate sunt viata si lucrarea lui Ioan (Elisei) Zlotea, din tinutul Tighina, contemporan cu "Mosu" Lazar. Taran roman din Salcuta Basarabiei, simplu si fara carte, in el se aprind deodata inaltimi vizionare si puteri tamaduitoare. A dus viata de ascet, a facut milostenii si a vindecat prin puterea rugaciunii. Spre sfarsitul vietii abia, Ioan Zlotea s-a calugarit; dar si atunci a obtinut ingaduinta sa nu stea la chilie, ci sa fie calator prin "Via Domnului", ca sa ajute oamenii cu povata si vindecare.

Fericirile penitentului Elisei

Elisei (Ioan) Zlotea se naste la 14 iunie 1862, in satul Salcuta din judetul Tighina. Simte chemare ascetica, de tanar. La varsta majoratului, cere voie parintilor sai sa intre la manastire, dar ei nu-i permit: fiind cel mai mare dintre copii, e tinut la munca in gospodarie. Atunci el isi zice ca, daca nu poate fi calugar cu haina, sa fie calugar cu disciplina si trairea, acolo unde se afla! Decide sa duca o viata sfanta, in conditii laice.

De Craciunul anului 1882, face post de 30 de zile, dupa care are o viziune: ii apare Iisus Hristos, care-l intareste in viata de sfintenie, dusa in laicitate! Apoi parintii ii cer sa se insoare cu o fata bogata, pentru avere. Ce sa faca? Ii asculta! Uneori trebuie sa fii foarte dibaci ca, implinind o porunca, sa nu incalci alte trei! Asadar, ca sa implineasca porunca a cincea (cinstirea parintilor si ascultarea lor!), el se va insura cu Daria, o fata bogata, dar va cauta sa-si respecte legamintele ca si monahale. Daria este bogata, dar arierata mintal. Faptul ca are mintea bolnava este interpretat de tanarul Zlotea ca o sansa: Dumnezeu i-a dat penitenta si slujire, i-a dat prilej sa se sacrifice, ingrijind de biata lui sotie, ca de un copil mic. Si-a dus acest canon multi ani, avand multa rabdare, considerand ca i s-a dat prilej sa faca binele!

Vindecator si povatuitor

Curand, Elisei Zlotea devine foarte cunoscut in tinutul Tighina si-n toata Basarabia. Faima lui ajunge si-n regatul romanesc. El a vindecat orbi si paralitici, a vindecat boli de cap si de inima, cancere, boala neagra (sindromul de posesiune demonica). Sunt atestate cazuri de vindecari miraculoase. Un contemporan al sau, Macarie Sarbu, a scris o carticica de vreo 50 de pagini despre vindecarile parintelui Zlotea (din aceasta lucrare, vom lua si noi cateva informatii).
Modul sau de vietuire era curat, era euharistic:

Nu se aseza la masa pana nu poftea pe cineva sa manance cu el;
Primea calatori straini, le spala picioarele, ii ospata;
Facea milostenie multa, risipind averea sa personala, zestrea bogatei Daria si donatiile pe care le primea mereu.
Stia pe de rost Scriptura; citea mereu "Vietile Sfintilor".
Cand voia sa stie ce fapta sa mai savarseasca, facea post total si astepta o viziune. Intr-un an, a repetat de doua ori postul de 40 de zile si abia dupa aceea a capatat o viziune cereasca.

Cu mesaj urgent la portile tarului

Taumaturgul Zlotea a fost arestat de 25 de ori. Uneori se petrecea asa: in pelerinaje, in jurul sau se adunau multimile, iar stapanirea ruseasca din Basarabia era nelinistita, il aresta, il tinea la beci cateva zile, apoi el facea o minune care-i inspaimanta pe temniceri, si-l eliberau.

Intr-un an, in prag de razboi mondial, Dumnezeu l-a trimis pe Parintele Zlotea la imparatul rus Neculai al II-lea sa-l vesteasca ce vremuri de urgie vor veni peste lume, si de cine sa se fereasca. Elisei Zlotea a ajuns la Petrograd, pana la portile palatului. N-a putut sa-l vada decat pe guvernator, care l-a insultat, ca tocmai un taran ignorant vrea sa-l sfatuiasca pe imparatul! Zlotea nu stia ruseste, iar insotitorii sai, care traduceau, nu au putut sa-l induplece pe guvernator. Se spune ca i-au legat in lanturi (venise cu 31 de insotitori), i-au pus intr-un vagon si i-au trimis, inapoi, in Basarabia. In gara Rovno, pelerinul Zlotea face o minune si este dezlegat din lanturi, si el, si insotitorii sai.

Pravila parintelui Ioan Zlotea

Desi fara carte, Ioan avea o intelepciune nativa, imbogatita prin rugaciune. Dadea povete intelepte si a lasat in memoria locului o "pravila", o regula, coerenta si bine articulata. El o recomanda oamenilor, spunandu-le ca aceasta ii va feri de boala si de griji. Asadar, el ii invata pe crestini urmatoarele:

- Sa se roage de patru ori pe zi: dimineata, la amiaza, seara si la miezul noptii.
- Sa posteasca trei zile pe saptamana.
- Sa faca semnul crucii foarte corect ("crucea dogmatica de care se cutremura dracii" spunea si Parintele Cleopa), crucea fiind pecetea lui Hristos.
- Sa spuna de 7 ori pe zi Tatal nostru, prin comparatie cu David, care "de 7 ori pe zi il lauda pe Domnul".

Pentru cei scoliti, el recomanda sa citeasca zilnic si cele 7 laude. Simtea el ca scolirea introduce scepticismul mental, prin care se strecoara secularizarea...
Pentru cei care au facut pacatul curviei, recomanda, intai, sa lase pacatul, cu legamant, apoi sa spuna zilnic de 3 ori Psalmul 50 si de 15 ori Tatal Nostru, cu lacrimi si cutremurare de inima.
Pentru mentinerea vietii sporite, recomanda trei lucruri: sa ierti, sa nu osandesti pe altii, sa te smeresti.

Rugaciuni pentru sinucigasi si "vindecarea arborelui genealogic"

Constatand ca un sinucigas sau un om ingropat necrestineste aduce in familiile respective boala si esecuri pana in a III-a generatie, Zlotea avea canon de rugaciune si postire purificatoare si-i punea si pe cei din familia in cauza sa faca rugaciune si post.

Dupa un astfel de post de 40 de zile, la Parintele Ioan a venit "draconul cel mare" sa-l nimiceasca, reprosandu-i ca se roaga pentru smulgerea din ghearele diavolului a unor oameni sortiti pe vecie iadului, si care cu voia lor s-au zalogit satanei (sinucigasii, cei aflati pe treapta a 12-a a pacatului). Draconul cel mare l-a lovit cu gheara pe Parintele Zlotea.

Dar (in viziunea parintelui Zlotea) i-a sarit in ajutor arhanghelul Mihail, care l-a distrus pe diavol.
Martori oculari spun ca, dupa iesirea din transa vizionara, Zlotea avea pe fata sange si semnele ghearei. Un caz special de stigmat.
Tine de miracol si de har faptul ca Parintele Zlotea, un taran cu viata sfintita, descopera "terapia arborelui genealogic", devenita in secolul nostru o disciplina a medicinii alternative: rugaciunea speciala facuta pentru cei care au in familie rude care au fost in conflict grav cu legea divina.

Tunderea in monahism

Spre 60 de ani, Parintele Ioan Zlotea este tuns in monahism. S-a intamplat asa: un calugar de pe Athos, Parintele Iosif, afland ca Elisei Zlotea este "impodobit cu atatea fapte bune", vine la Salcuta si-l indeamna sa se calugareasca. Pentru aceasta, il conduce la Schitul Sfantul Ioan din Iasi, la staretul Epifanie. Acesta il cerceteaza "si-l gaseste desavarsit in credinta", facandu-l monah, cu numele de Ioan. Schitul din Iasi devine, curand, un loc cautat, asaltat de popor, pentru vindecare si cuvant de folos de la Parintele Zlotea.

Parintele Ioan Zlotea cere sa revina in Basarabia, unde oamenii au nevoie de el. Staretul Epifanie ii ingaduie aceasta si chiar ii gaseste un fel de sediu, un loc central, unde sa poata face vindecari si povatuiri: la boierul Nicolae Elinschi din Orhei, credincios mare, care-i favorizeaza lui Ioan sa se instaleze pe via lui, daruindu-i o parte din ea...

Via este, si la propriu si la figurat, in relatie cu lucrarea duhovniceasca. Aici, pe via lui, Parintele Ioan vrea sa faca o manastire, dar nu este lasat. De cine? Tocmai de... preoti, care vazand faima si harul lui Ioan Zlotea zic ca "vor ramane fara popor, cu bisericile pustii"... Ei uneltesc si fac ca Parintele Ioan sa fie arestat iarasi... Este anul 1925, este Romania Mare, si nu-i spre lauda noastra ca un parinte harismatic este arestat tocmai de compatriotii lui! Va fi eliberat de Arhiepiscopia din Chisinau.
Ultimii trei ani din viata, Parintele Ioan ii petrece la Arhiepiscopie, facand canon si ascultare, vindecand si invatand pe oameni.

Un mistic autentic

S-a scris despre el: "Rugaciunea lui era totdeauna ascultata. Cu mare putere a fost invrednicit". El dobandise "mutarea mintii in alt veac", asa ca misticii adevarati.

Macarie Sarbu, primul sau biograf din anii '30, scria despre Parintele Zlotea si despre categoria de mistici careia ii apartine:
"Ei se afla in trup, dar nu locuiesc in trup. Umbla pe pamant, dar locuiesc in ceruri. Iubesc pe toti si sunt urati de multi; de toate duc lipsa si de toate au de prisos; sunt dispretuiti si cu dispretul sunt proslaviti... Si dupa cum trupul nu poate vedea sufletul, asa lumea n-are putere sa cunoasca crestinii adevarati".
Trecand la cele vesnice in 1928, Parintele Ioan a fost ingropat in via Arhiepiscopiei din Chisinau.

In 1969, un tractor a fost trimis sa are mormantul lui Ioan si, atingandu-se de marginea mormantului, au cazut sinele tractorului.
Cum de altfel prevestise, Parintele Ioan a fost deshumat in 1969, spre stramutare. S-a gasit ca trupul sau ramasese intreg si avea mireasma placuta - unul din semnele sfinteniei. A fost reinhumat la Dobruja, acum o suburbie a Chisinaului. Mormantul sau a devenit loc de pelerinaj si intarire trupeasca si sufleteasca.

Ilustratii: fresce murale de pe Muntele Athos

• Vasile Andru

Read More