Ioan Suciu (episcop)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 | |
| Afiliere religioasă | Episcop român unit cu Roma |
| Funcţia episcopală | |
| Sediul | Blaj |
| Titlul | Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş |
| Formulă de adresare | Preasfinţia Voastră |
| Perioada | 1947 - 1953 |
| Predecesor | Valeriu Traian Frenţiu |
| Succesor | ? |
| Cariera religioasă | |
| Hirotonire preot | 29 noiembrie 1931, (Roma) |
| Hirotonire episcopală | 20 iulie 1940, Oradea |
| Episcop consacrator | Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Bălan |
| Titluri precedente | Episcop auxiliar de Oradea, (până în 1947) |
| Alte funcţii | Episcop de Moglena = (Slatina, Bulgaria), (1940) |
| Date personale | |
| Data naşterii | 4 decembrie 1907 |
| Locul naşterii | Blaj, Comitatul Alba de Jos, azi Judeţul Alba |
| Data morţii | 27 iunie 1953 |
| Locul morţii | Sighet, Judeţul Maramureş |
Ioan Suciu (născut la 4 decembrie 1907, la Blaj, comitatul Alba de Jos, în prezent în judeţul Alba, Transilvania, România şi decedat la 27 iunie 1953, la Sighetu-Marmaţiei, judeţul Maramureş, România) a fost episcop român unit cu Roma (greco-catolic).
Cuprins |
Originea
Episcopul Ioan Suciu s-a născut la Blaj, comitatul Alba de Jos (în prezent judeţul Alba), la data de 4 decembrie 1907, părinţii săi fiind preotul Vasile Suciu şi Maria. Ioan Suciu era al patrulea, în ordine cronologică, între cei 5 băieţi şi 4 fete ale familiei părintelui Vasile Suciu. (Mama viitorului episcop era sora canonicului Ioan Coltor).
Copilăria şi studiile
Copilului «Nelucu» Suciu îi plăceau gâzele, şoarecii, şerpii, familia gândindu-se că va deveni un apreciat specialist în ştiinţele naturii. De asemenea, era unul dintre cei mai buni fotbalişti ai Clubului Sportiv din Blaj, jucând excelent în deplasare, la Târnăveni, Aiud, Teiuş etc. Era preocupat de structura materiei, despre care avea discuţii însufleţite cu fratele său Gheorghe, devenit profesor universitar în domeniul chimiei. Vacanţele şcolare şi le petrecea frecvent făcând drumeţii, contemplând frumuseţile naturii. «Nelucu» a făcut studiile primare la Blaj (clasele I – III), iar clasa a IV-a primară a făcut-o la Beiuş, unde autorităţile austro-ungare îi evacuaseră familia.
Încă din liceu, a fost prieten bun cu colegul său de clasă, bunul şi blândul Tit Liviu Chinezu, care a devenit şi el, mai târziu, episcop. Prietenia lor a durat până la sfârşitul vieţii.
A urmat studiile liceale la Blaj, la Liceul „Sfântul Vasile”. La vârsta de 17 ani s-a hotărât să devină preot. În anul 1925, a promovat cu succes examenul de bacalaureat. A fost trimis la Roma, la Colegiul Grec "Sf. Atanasie", alături de bunul său prieten Tit Liviu Chinezu, unde a obţinut titlurile de doctor în filosofie şi în teologie. Cu prilejul obţinerii titlului de doctor în teologie, cunoscutul dominican Reginald Garrigou Lagrange l-a felicitat pe Ioan Suciu şi i-a pus în deget inelul universităţii, lucru ce se întâmpla foarte rar, şi constituia un semn de apreciere deosebită. După alţi şase ani de studii la Institutul "Angelicum", la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot, la Roma.
Revenit în ţară, a fost numit profesor de religie şi limba italiană la Liceul comercial de băieţi, apoi la Academia de Teologie din Mica Romă, la catedra de Morală şi Pastorală, pe care, odinioară, a onorat-o şi unchiul său, dr. Ioan Coltor, rector la Institutul Vancean (întemeiat de mitropolitul Ioan Vancea).
În timpul copilăriei şi al primei tinereţi, Ioan Suciu a avut de trăit două evenimente unice: mutarea forţată a familiei la Beiuş, împreună cu clerul Blajului, iar la sfârşitul anului 1918, euforia Unirii Transilvaniei cu România, de la 1 Decembrie.
Tânărul preot Ioan Suciu era inima şi sufletul tinerilor, pe care căuta întotdeauna să-i atragă spre virtute. Se afla mereu în mijlocul lor şi lua parte deseori la jocurile lor, luând exemplul Sfântului Don Giovanni Bosco. Aşa i-a apărut ideea să-i ofere acestui tineret o lectură plăcută, educativă şi instructivă. A înfiinţat revista „Marianistul”, care era destinată, în mod exclusiv copiilor.
Cu ajutorul preoţilor, cateheţilor şi profesorilor de religie, revista s-a răspândit în toate şcolile din Ardeal. Ceva mai târziu, această revistă a fost înlocuită de publicaţia „Tinerimea Nouă”, care se adresa unui cerc mult mai larg de tineri cititori, inclusiv studenţimii.
La început a fost scrisă aproape în întregime de redactorul însuşi, mai târziu şi-a format un grup de colaboratori dintre tinerii apropiaţi şi dotaţi în acest domeniu. În felul acesta, a început Apostolatul Tinerimii. În mijlocul tineretului, apostolul sporea în stăruinţă şi har. „Din această văpaie de dragoste suprafirească sau născut lucrările sale, de mare răsunet nu numai în inimile tinerilor, ci şi ale celor vârstnici”.[1]
Episcop
La 6 mai 1940 a fost numit episcop, iar la 20 iulie 1940, în ziua de Sfântul Ilie, a fost hirotonit episcop titular de Moglena (Slatina, Bulgaria) şi auxiliar al episcopului Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea, episcopi consacratori fiind Iuliu Hossu de la Cluj, Valeriu Traian Frenţiu şi Ioan Bălan al Lugojului, în Catedrala Sfântul Nicolae din Oradea. Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al episcopului Iuliu Hossu. Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a revenit la Oradea în 1947.
Cuvântarea tânărului episcop, «Menirea episcopului» s-a referit la reînoirea suprafirească a omenirii prin oameni. „Preoţia, ca organ supranatural al lui Dumnezeu în lume, are această sarcină. Împlinind voinţa Preafericitului Părinte şi preferinţa P. S. Tale, zic: «Iată-mă.» Alături voi fi împreună «vestitor al făgăduinţelor vieţii» care este întru Cristos Isus şi părtaş necazurilor Evangheliei... Sfinţirea mea întru arhiereu nu o simţesc ca o urcare pe un tron bisericesc, ci ca o întronare pe cruce. Trebuie să predic Evanghelia celor mici şi celor mari, pe toţi să-i hrănesc cu pâinea Cuvântului dumnezeiesc. Să spun lumii că, răstignind adevărul, tăria se întunecă şi pământul se cutremură; să spun celor mari ai pământului că, cinstind persoana lor, nu aprob viciile lor şi dacă onorez nobleţea în care s-au născut, nu datorez aceeaşi cinste pasiunilor în care trăiesc...
[2] Episcopul Ioan Suciu s-a afirmat ca fiind unul dintre cei mari oratori ai Bisericii şi ca un prieten de suflet al tinerilor. De aceea a fost cunoscut ca fiind episcopul tineretului.
„Vorbind de cartea lui şi a unui grup de colaboratori - Mama - scrie în prefaţa lucrării, la praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1944, că ea «Nu se adresează numai mamelor, ci şi taţilor, bărbaţilor legaţi de legământul Sfintei Căsătorii. E o carte pentru toţi cei ajunşi la maturitate, care au o răspundere în urzeala destinului vremelnic şi spiritual al Neamului...»”[3]. „Cerea nu numai o pregătire de viaţă obişnuită, creştină, ci şi una de luptă eroică pentru credinţă şi Neam. Această cale e pregătită cu o abnegaţie de Părinte, de el şi de toată ierarhia Bisericii Noastre" [4]
În urma Dictatului de la Viena, de la 30 august 1940, sub ocupaţia horthystă (1940 – 1944), a rămas la Oradea, fiind persecutat, arestat pentru câteva zile, dar a rămas activ în vizitaţiile canonice şi a încurajat poporul discriminat, dându-i speranţa eliberării de sub jugul străin. În anul 1942, a mers, cu paşaport, la Bucureşti, unde a avut o întrevedere cu Mareşalul Ion Antonescu.
I-a mărturisit Conducătorului Statului Român suferinţele pe care le îndură românii sub ocupaţia horthystă, făcându-l atent la pericolele care pot apărea din partea Axei Roma - Berlin la adresa României şi a Neamului românesc. În octombrie 1944, în condiţiile derutei în care se aflau trupele horthyste şi hitleriste, ca urmare a avansării Armatei Române şi Sovietice, în Ardeal, pentru eliberarea teritoriului şi poporului român de sub jugul străin, un grup de ofiţei horthyşti au vrut să-i împuşte pe episcopul Ioan Suciu, pe preotul Eugen Foişor, precum şi pe alţi preoţi uniţi români.[5]
" În timpul retragerii, un ofiţer ungur a intrat în palatul Episcopiei [de la Oradea, n.n.], însoţit de o puternică excortă. L-a scos afară pe episcop şi pe secretarul acestuia, părintele Foişor. Căutând un pretext în explozia unui obuz de brand într-o stradă apropiată, l-au acuzat pe episcopul Ioan Suciu că a ţinut legătura cu trupele române, cărora le-ar fi semnalizat poziţia armatei maghiare. Cu toate că a dovedit că nu s-a mişcat din edificiu şi nici mijloace de comunicare nu a avut, i-au pus la zid, atât pe arhiereu cât şi pe secretarul acestuia. În spatele lor au plasat o mitralieră, gata să deschidă focul.
Episcopul mi-a povestit cum el şi cu secretarul şi-au dat pe şoptite dezlegarea sacramentală şi şi-au încredinţat sufletul Mântuitorului. În momentul când să se descarce mitraliera a căzut un alt proiectil în apropiere, aşa că soldaţii au fost obligaţi să se adăpostească. În picioare stăteau numai cei doi condamnaţi la moarte. Spre norocul lor, în acel moment a intrat pe poartă un ofiţer superior. Acela a întrebat ce se petrece. Căpitanul a raportat. Dar ofiţerul superior a fost de altă părere. Execuţia nu se poate face fără judecată, iar probele nu-s nici concludente, nici suficiente. Pe lângă aceasta, trupa trebuia să plece pentru operaţii militare mai urgente. Astfel s-au retras. Episcopul şi secretarul s-au întors în biroul lor, necrezându-şi ochilor că au scăpat. [...] Au rămas încredinţaţi că numai Feciora Maria i-a salvat, invocând-o tot timpul cât au stat cu faţa la zid. Episcopul Ioan Suciu ascăpat de horthyşti, dar n-a scăpat de comuniştii români, fraţi de sânge şi de neam..."[6]
Sub teroarea comunistă
În anul 1947, episcopul Ioan Suciu a fost numit de Sfântul Scaun în funcţia de mare răspundere de Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, până la clarificarea numirii, recunoaşterii şi instalării noului Mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului, pentru care Guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-şi dea acordul. Însă, recunoaşterea de Mitropolit a lui Alexandru Rusu nu va avea loc niciodată.
În această calitate de Administrator al Arhiedecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, a luptat, în mod susţinut, să salveze şcolile şi celelalte instituţii ale Bisericii Române Unite „naţionalizate” de autorităţile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de ocupaţie. „Episcopul a combătut comunismul cu toată puterea sufletului său: «astăzi şi în zilele ce vor urma - spune el - există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viaţă care te îndepărtează de trădare, cel eroic. Numai pe această cale poţi răscumpăra lumea» (Eroism).
El obişnuia să le spună credincioşilor: «Bisericii Greco-Catolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai persecuţia ne va putea oferi coroana martiriului şi va putea arăta lumii întregi ce suntem noi de fapt: Fii şi apostoli adevăraţi ai Bisericii!» El a urmat această cale a martiriului. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite.
La 25 mai 1948, cu ocazia centenarului Adunării de la 3/15 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, a vorbit Mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu, care a făcut un apel la "revenire la Ortodoxie". Erau prezenţi Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza. Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească şi a părăsit adunarea de pe Câmpia Libertăţii. La 3 septembrie 1948 a fost depus din funcţie prin decret guvernamental. Dar Episcopul nu şi-a părăsit Arhidieceza. Şi-a continut activitatea pastorală cu şi mai multă intensitate.”[7]
În toamna anului 1948, a făcut peste 600 de vizitaţii canonice şi a predicat, sub ochii zbirilor comunişti, în satele arhidiecezei sale. A fost arestat şi aruncat într-un beci fără lumină, umed şi rece, fără să i se dea apă şi mâncare, timp de două zile, pentru a fi intimidat. Apoi a fost eliberat şi obligat să nu mai predice.
Iată ce a relatat părintele Gheorghe Radeş din Berivoi, Făgăraş, (el însuşi arestat şi purtat prin vreo 12 închisori), martor al arestării episcopului Ioan Suciu: „La 28 octombrie 1948, povesteşte el, Episcopul Suciu a fost în vizită canonică la parohia Ileni, iar apoi a binecuvântat lăcaşul bisericesc din Berivoii Mici. Anunţat de Pr. Andrei Radeş (fratele autorului relatării) că a văzut mai mulţi preoţi greco-catolici la Miliţia din Făgăraş, Episcopul Suciu a spus: - Aceste momente grele de persecuţie, prin care trece Biserica noastră, sunt cele mai fericite momente din viaţa noastră creştină, dacă le vom şti folosi bine pentru apărarea credinţei, sunt momente care ne vor servi sigur mai uşor la mântuirea sufletului.
Episcopul Suciu a luat masa la preotul Gh. Radeş, unde urma să se odihnească peste noapte. La miezul nopţii au ieşit amândoi să facă o vizită la Preasfântul Sacrament din biserică, după care s-au întors în casă. «După 1 noaptea o ceată de securişti ne-a devastat locuinţa. Doi dintre ei au intrat în dormitorul unde se afla canonicul Leon Sârbu şi Părintele Govoran... Între timp alţi doi securişti au intrat în camera în care se odihnea Preasfinţitul. L-au ridicat şi, legându-l la ochi, l-au dus într-o maşină ce se afla în stradă».
Astfel a început pentru el calvarul închisorilor, Ministerului de Interne, Văcăreşti etc., până la punctul final, temniţa din Sighet”[8]. După arestare, episcopul Ioan Suciu a fost dus la Securitatea de la Sibiu. După două zile, a fost dus la Ministerul de Interne de la Bucureşti, unde a fost depus într-o celulă, în care se mai aflau episcopii Vasile Aftenie, Iuliu Hossu, şi Alexandru Rusu. De la Bucureşti, a fost transportat la Dragoslavele, reşedinţa de vară a Patriarhului ortodox, apoi la mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani, transformată în lagăr. "Pe când era la Căldăruşani, a reuşit să trimită câteva scrisori prin părintele Ciubotariu (călugăr ortodox convertit la greco-catolici) care a reuşit să le ducă la Nunţiatură".[9]De aici Ioan Suciu a fost ridicat în mai 1950, şi dus, de acolo, din nou la Bucureşti, în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor şi unor groaznice torturi, iar apoi la închisoarea Văcăreşti şi, de unde, în cele din urmă, în octombrie 1950, odată cu Episcopul Ioan Ploscaru, luat de la Jilava[10], a fost transferat la penitenciarul la Sighetu-Marmaţiei, unde a fost internat.
Acolo au fost duşi şi ceilalţi episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani. La Sighet au fost adunaţi demnitarii vechii Românii (câteva mii), „de unde nu au mai ieşit decât pentru a ajunge în groapa comună a închisorii”.[11] Acolo, în închisoarea de la Sighet, episcopul Ioan Suciu a rămas între 28 octombrie 1949 şi 27 iunie 1953.
Sfârşitul vieţii
Episcopul Ioan Suciu se afla închis, alături de alţi episcopi greco-catolici români, în celula 44 a închisorii de la Sighet. „S-a purtat foarte dârz, dar iată cum i-a venit sfârşitul. Mi l-a relatat Monseniorul Coriolan Tămăian, Ordinarius de Oradea:
«În seara zilei de 26 iunie 1953, noi, Episcop Ioan Cherteş, Episcop Liviu Chinezu şi cu mine făceam de gardă (de câteva zile ştiam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalţi ne-am culcat. Pe la miezul nopţii, Suciu începe să recite cu glas înalt şi răspicat Tatăl nostru şi Născătoarea. Eu îl întrerupeam: - Staţi, să nu ne audă gardianul de afară! În timpul acesta a venit la mine la pat Chinezu şi mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacţionat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalţi din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ţinut într-o mână pulsul şi pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953”. Era vorba de ora 1 noaptea.
"Episcopul Suciu fusese bolnav de stomac şi i se refuzase orice îngrijire medicală, încât murise literalmente de foame. Trupul neînsufleţit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu... Un "cortegiu" compus dintr-un căruţaş, un sanitar şi un gardian, l-a condus pe Episcopul Suciu până la groapa comună”[12]. A trăit şi a murit ca un sfânt. Mormântul din cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaşte locul. Cu adevărat a fost "Om trimis de la Dumnezeu şi numele lui era Ioan". Nici astăzi nu se cunoaşte locul exact al mormântului. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.
0 comments:
Post a Comment