Mircea Eliade - La tiganci

În tramvai, caldura era încinsa, nabusitoare. Traversând gra­bit coridorul îsi spuse: "Esti un om cu noroc, Gavrilescule!" Zarise un loc liber, linga o fereastra deschisa, la celalalt capat al Vagonului. Dupa ce se aseza, îsi scoase batista si-si sterse înde­lung fruntea si obrajii. Apoi înfasura batista pe sub guler, în jurul gâtului, îsi începu sa-si faca vânt cu palaria de paie. Batrânul din fata lui îl privise tot timpul concentrat parca s-ar fi trudit sa-si aduca aminte unde îl mai vazuse. Pe genunchi tinea cu mare grija o cutie de tabla.
— E teribil de cald! spuse el deodata. Nu s-au mai po­menit asa calduri din 1905!
Gavrilescu clatina din cap continuând sa-si faca vânt cu pa­laria:
— E cald într-adevar, spuse. Dar când este omul cult, le suporta mai usor pe toate. Colonelul Lawrence, bunaoara. Stiti ceva de Colonelul Lawrence?
— Nu.
— Pacat. Nici eu nu prea stiu mare lucru. Daca s-ar fi urcat în tramvaiul asta, i-as fi întrebat. Îmi place sa intru în vorba cu oameni culti. Tinerii acestia, domnul meu, erau desigur, studenti. Studenti eminenti. Asteptam cu ei în statie si i-am ascultat. Vor­beau despre un anume Colonel Lawrence si de aventurile lui în Arabia. Si ce memorie! Recitau pe dinafara pagini întregi din car­tea Colonelului. Era o fraza care mi-a placut, o fraza foarte fru­moasa, despre arsita care l-a întâmpinat pe el, pe Colonel, undeva în Arabia, si care l-a lovit în crestet, l-a lovit ca o sabie. Pacat ca nu pot sa mi-o aduc aminte, cuvânt cu cuvânt. Arsita aceea teribila a Arabiei l-ai lovit cu o sabie. L-a lovit în crestet ca o sabie, amutindu-l.
Taxatorul îl ascultase zâmbind, apoi îi întinse biletul. Ga­vrilescu îsi puse palaria pe cap si începu sa se caute în buzunare.
— Îmi cer iertare, sopti el dupa câteva clipe, neizbutind sa gaseasca portmoneul. Niciodata nu stiu unde îl pun.
— Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neasteptata voie buna. Avem timp. Ca n-am ajuns înca la tiganci.
Si întorcandu-se spre batrân, îi facu semn cu ochiul. Batrânul rosi si strânse, nervos, cu amândoua mâinile, cutia de tabla. Ga­vrilescu întinse o bancnota si taxatorul începu sa numere marun­tisul zâmbind.
— E o rusine! sopti batrânul câteva clipe în urma. E nepermis!
— Toata lumea vorbeste, spuse Gavrilescu, reâncepând sa-si faca vânt cu palaria. E drept, pare o casa frumoasa, si ce gra­dina! Ce gradina! repeta el clatinând din cap, cu admiratie. Uitati-va ca începe sa se zareasca, adauga el aplecându-se putin ca sa vada mai bine.
Câtiva barbati apropiara ca din întâmplare fruntile de fe­restre.
— E o rusine, repeta batrânul privind sever înaintea lui.
Ar trebui interzis.
— Sunt nuci batrâhi, continua Gavrilescu, de aceea e atâta umbra si racoare. Am auzit ca nucul începe sa dea umbra abia dupa treizeci-patruzeci de ani. O fi adevarat?
Dar batrânul se prefacu ca nu aude. Gavrilescu se întoarse catre unul din vecini care privise îngândurat pe fereastra.
— Sunt nuci batrâni de cel putin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atâta umbra. Pe o arsita ca asta, e o placere. Ferice de ei.
— De ele, spuse vecinul fara sa-si ridice ochii. Sunt tiganci.
— Asa am auzit si eu, continua Gavrilescu. Umblu cu tram­vaiul asta de trei ori pe saptamâna. Si va dau cuvântul meu de onoare, nu s-a întâmplat o singura data sa nu aud vorbindu-se de ele, de tiganci. Le cunoaste cineva? Ma întreb: de unde au venit?
— Au venit de mult, spuse vecinul.
— Sunt aici de douazeci si unu de ani, îl întrerupse cineva. Când am venit eu întâi si întâi în Bucuresti, tigancile astea erau tot alici. Dar gradina era mult mai mare. Nu se cladise înca liceul.
— Eu, cum va spuneam, reâncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul asta de trei ori pe saptamâna. Pentru pacatele mele, sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga încercând sa zâmbeasca, pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist.
— Atunci va cunosc, spuse deodata batrânul întorcând capul. Sunteti d-l Gavrilescu, profesor de pian. Am o nepotica si i-ati dat lectii acum cinci-sase ani. Ma tot întrebam de unde mi-e cu­noscuta figura dumneavoastra.
— Da, eu sunt, relua Gavrilescu. Dau lectii de pian, umblu mult cu tramvaiul. Primavara dând nu e prea cald si adie vân­tul, e o placere. Stai la o fereastra ca asta si din fuga tramvaiului vezi tot gradini înflorite. Cum va spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe saptamâna. Si aud mereu vorbindu-se de tiganci. De multe ori mi-am pus întrebarea: Gavrilescule, mi-am spus, sa pre­supunem ca sunt tiganci, ma rog, de unde au ele atâtia bani? O casa ca asta, un adevarat palat, cu gradini, cu nuci batrâni, asta reprezinta milioane.
— E o rusine! exclama din nou batrânul întorcând capul cu dezgust.
— Si mi-am mai pus si o alta întrebare, continua Gavrilescu. Jude­când dupa cât câstig eu, o suta de lei lectia, ar trebui zece mii de lectii sa faca un milion. Dar vedeti ca lucrurile nu sunt atât de simple. Sa presupunem ca as avea 20 de ore pe saptamâna tot mi-ar trebui 500 de saptamâni, adica aproape zece ani, si mi-ar trebui 20 de eleve cu 20 de piane. Dar problema vacan­telor de vara, când îmi ramân doar doua-trei eleve? Dar va­cantele de craciun si de pasti? Toate orele astea pierdute sunt pierdute si pentru milion. Asa ca n-ar fi vorba de 500 de sap­tamâni cu 20 de ore, îsi 20 de eleve cu 20 de piane pe saptamâna, ci mult mai mult, mult mai mult!
— E adevarat, spuse unul din vecini. În zilele noastre nu se mai învata la pian.
— Ah! exclama deodata Gavrilescu, lovindu-se cu palaria pe frunte. Simteam ca-mi lipseste ceva si nu-mi dadeam seama ce. Ser­vieta! Am uitat servieta cu partituri. M-am luat de vorba cu madame Voitinovici, matusa Otiliei, si-am uitat servieta. Ce ghi­nion! adauga scotându-si batista de sub guler si bagând-o în buzunar. Pe arsita asta, ia-o, Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul pâna în strada Preoteselor.
Privi deznadajduit în jurul lui, parca ar fi asteptat sa-l opreasca cineva. Apoi se ridica brusc:
— Îmi pare bine de cunostinta, spuse, scotându-si


/ Pagina urmatoare

Posted in: