Posted on 9 august, 2011 by eufrosin
În ceea ce este poate cel mai bun articol apărut în ultimii ani în România Liberă, economistul Mihaela Firsirotu se exprimă asupra situaţiei critice în care ne aflăm, cu avertizarea că greul cel mai mare încă ne aşteaptă, oferind desemenea un set de soluţii de un bun simţ rarisim pe care evident, actuala clasă politică a României nu ill va implementa niciodată. Să le aflăm:
Mihaela Fîrşirotu, unul dintre strategii economici ai guvernului provincial din Quebec, crede că România nu a depăşit încă ce era mai greu şi că „în România există toate ingredientele pentru o criză majoră”.
Profesoară la Universitatea din Quebec, Fîrşirotu se miră că BNR şi autorităţile statului le-au permis băncilor să dea credite în alte monede, decât cea a ţării şi spune că „este de neconceput într-o ţară civilizată să-i laşi pe oamenii de rând să-şi asume riscul fluctuaţiei cursului de schimb”.
În acelaşi timp, specialista canadiană de origine română crede că există prea puţine bănci cu capital românesc în ţară şi că privatizările ar trebui oprite fiindcă „o economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi naţionale mari, pentru că, în condiţiile lipsei de capital autohton numai statul poate răspunde unei asemenea provocări”.
Sunteţi unul dintre puţinii economişti care în lucrările pe care le-aţi publicat în Canada aţi prevăzut criza mondiala. Romania putea evita perioada de cadere economică din ultimii doi ani?
M.F.: Înainte de toate, ar fi trebuit ca România să fi evitat criza financiară din 2007-2008, care a provocat şi a dus în mod direct la recesiunea economică din ultimii doi ani. Pentru evitarea acestei crize financiare, România ar fi trebuit să lupte împotriva speculei imobiliare şi a creşterii enorme a preţurilor imobiliarului provocate de speculaţie.
Datele nu mint: din 2001 până în 2007, preţul apartamentelor a crescut cu 550%; de notat că apoximativ 40% din cerere a provenit de la „investisori” (a se înţelege «speculatori») străini.
O reşedinţă la Bucureşti, care avea o valoare medie de 60.000 euro în 2005, atingea în 2008 valoarea de 180.000 euro, urmând să scadă la 90.000 euro în 2010.
În plus, şi aceasta este o practică rară în lume, băncile româneşti, aproape toate fiind deţinute de capital străin, au oferit majoritatea ipotecilor în euro, transferând astfel riscul de fluctuaţie a cursului de schimb celui care cerea imprumutul.
Pentru a-l incita pe cetăţean să-şi asume acest risc, băncile au stabilit o dobândă mai mică pentru un împrumut făcut în euro decât cel practicat pentru un împrumut în lei.
Deci n-am scăpat încă de criză.
M.F.: Cu o piaţă a imobiliarului în criză aproape peste tot în lume, cu speculatori care încearcă să vândă cât mai repede posibil şi astfel accelerând căderea preţurilor şi cu un RON care s-a depreciat în raport cu euro, avem în România toate ingredientele unei crize majore:
oprirea brutală a activităţilor de construcţii imobiliare; sentimentul bine fondat de a fi devenit mai sărac, resimţit de către toţi proprietarii de bunuri imobiliare şi în consecinta, diminuarea cheltuielilor lor de consum; creşterea şomajului; scăderea veniturilor statului şi deficite bugetare în creştere.
Banca Naţională a României avea la dispoziţie toate mijloacele şi autoritatea pentru a lua măsurile necesare, măsuri care ar fi putut evita în România efectele cele mai grele ale crizei financiare.
Vreţi să spuneţi că BNR nu a fost suficient de vigilentă?
M.F.: Banca Naţională a României şi alte organisme de supraveghere a pieţelor financiare aveau autoritatea de a impune un plafon, o limită privind suma împrumutată de cetăţean în relaţie cu valoarea de piaţă a bunului imobiliar.
În perioade de supra încălzire imobiliară, acest mecanism serveşte moderării activităţii imobiliare şi limitării efectelor speculaţiilor. Ce este mai grav este că autorităţile finaciare româneşti aveau dreptul de a interzice împrumuturile în euro făcute cetăţenilor români, şi nu au facut-o.
Este de neconceput într-o ţară civilizată să-i laşi pe oamenii de rând să-şi asume riscul fluctuaţiei cursului de schimb. Dacă România n-ar fi avut de suferit efectele negative ale crizei imobiliarului, n-ar fi trecut prin această recesiune dură.
România a ieşit totuşi din recesiune, ar fi putut ieşi mai repede şi din criză?
M.F.: În primul rând, ar fi fost important să se menţină cheltuielile de consum; or, ideea de a mări TVA la 24% mi se pare o idee bizară şi foarte proastă. Apoi, în ciuda faptului că recursul la FMI pare să fi fost de neevitat, pentru a finanţa deficitul bugetar ar fi trebuit ca Guvernul să refuze să implementeze imediat un plan de austeritate.
Devine din ce în ce mai evident, chiar şi în rândurile FMI, că nu există o politică mai malefică decât aceea de a impune tăieri din cheltuielile publice în acelaşi timp în care cheltuielile private sunt în declin:
rezultatul, îl vedem foarte clar acum, este că reducerea de posturi şi de cheltuieli publice accentuează căderea PIB, rezultând în venituri mai mici pentru guverne, deficite în creştere, şi nu diminuate, cum se spera, şi o populatie nemulţumită, chiar ostilă datorită diminuării serviciilor publice.
Dacă România reuşeşte încet, încet să iasă din criza financiară, acest lucru se datorează în mare parte faptului că îşi controlează încă politica monetară.
Între 2007 şi 2010, leul s-a depreciat cu 25%, dând astfel un impuls puternic exporturilor, care au crescut cu mai mult de 20% faţă de 2009, mai repede decât importurile.
În timpul primului trimestru al anului 2010, exporturile României au crescut cu 21%, una dintre cele mai mari rate de creştere din Uniunea Europeană, depăşită fiind doar de Malta.
Concluzia dvs. ar fi că FMI ne-a tras în jos.
M.F.-Dacă România ar fi fost membră a zonei euro, neavând astfel puterea şi libertatea de a-şi stabili propria politică monetară,întregul impact al acestor măsuri impuse de FMI ar fi fost să tragă economia României şi mai jos.
Grecia nu a avut această opţiune şi, aşa cum explica recent în New York Times profesorul Laura Tyson, fost consiler economic în administraţia Clinton», Grecia va trebui să se bazeze pe politici structurale pentru a-şi mări competitivitatea iar astfel de politici pot lua un timp foarte îndelungat pentru a produce efectele dorite.
Între timp, Grecia va continua să sufere de o creştere economică scăzută, de un nivel ridicat de somaj, de salarii care stagnează sau scad şi de un nivel ridicat de datorie în raport cu Produsul Intern Brut”.Deci cine are urechi de auzit să audă
Se va întoarce criza?
M.F.-Părerea mea este că în prezent suntem în centrul ciclonului. Calmul relativ riscă să fie urmat de o furtună teribilă provocată de criza din zona euro şi de paralizia democratică a guvernului american.
Soluţiile aduse problemei Greciei nu sunt altceva decât nişte cataplasme şi nu rezolvă slăbiciunile fundamentale ale sistemului monetar din zona euro.
Ce ar trebui să facă România pentru a se pune la adăpost de acest nou seism economic pe care-l prevedeţi?
M.F.: Această criză a monedei euro şi criza financiară care a precedat-o dau o lecţie clară tuturor ţărilor: impermeabilitatea la crize venite din afară depinde de capacitatea voastră de a avea o autonomie financiară şi economică, de a fi auto-suficientă.
Mă refer bineinţeles la acele ţări, inclusiv România, care ascultă cu veneraţie vocea marilor ansambluri economice şi politice transnaţionale, care acceptă aranjamentele dictate de presupusele „legi” ale eficienţei economice.
Aceste ţări, şi deci şi România, ar trebui să-şi redescopere o agricultură care să asigure hrana propriilor cetăţeni, un sistem financiar care să le aparţină, o politică monetară care să răspundă nevoilor specifice ţării respective, o politică fiscală care să fie dictată de circumstanţe proprii.
Din păcate, România a pierdut 20 de ani cu decizii proaste, cu şicane politice, cu servilitate în faţa organismelor internaţionale, cu vorbărie neînsoţită de acţiune, cu consecinţe teribile pentru ţară:
băncile ţării au ajuns în mâinile străinilor, bunurile ţării au fost vândute pe nimic investitorilor şi speculatorilor străini; România depinde fiscal, financiar şi politic de organizaţiile internaţionale; sectorul agricol este fragil şi neperformant; instituţiile sociale, şcolile, universităţile, spitalele sunt în ruină.
Pe fondul acestui peisaj dezolant pe care îl descrieţi, care credeţi că ar trebui să fie priorităţile ţării?
M.F.: România are tot ce are nevoie: resurse, populaţie relativ instruită, ieşire la Marea Neagră. Iată câteva recomandări:
faceţi din România un Centru European de Excelenţă pentru agricultura organică şi sustenabilă; accesaţi toate fondurile financiare europene alocate, pentru a sprijini sectorul agricol; încurajaţi fermele mici şi mijlocii; încurajaţi şi sprijiniţi financiar şi fiscal dezvoltarea asociaţiilor cooperative, de tipul celor care există în toate ţările capitaliste.
De exemplu în Finlanda cooperativele, şi aici vorbesc de cele mai mari, făcând parte din „top 300″ din lume ca venituri, reprezintă 23% din PIB; în Elveţia 28%; 46% în Franţa şi 10% în Quebec (Canada).
Acest „top” 300 cooperative afişează venituri între 600 milioane dolari şi 58 miliarde dolari şi evoluează în sectoare foarte precise: 30% în sectorul agroalimentar, 23% în comerţul de detaliu, 22% în asigurari şi 19% în sectorul bancar.
Agricultura spuneţi că ar fi prima urgenţă a României, şi apoi?
M.F.: În al doilea rând, stopaţi toate privatizările întreprinderilor de stat; îmbunătăţiţi şi modernizaţi managementul şi guvernanţa lor stabilind termene precise pentru evaluarea activităţii lor; utilizaţi CEC-ul şi EximBank-ul ca pârghii ale dezvoltării economice.
În prezent, România are 32 de întreprinderi în „top” 500 (cele mai mari ca cifra de afaceri din Europa Centrală şi de Est, cu excepţia Rusiei). Or, din aceste 32 de întreprinderi, 22 au fost privatizate şi sunt deţinute de capitalul străin.
Nu mai ramân neprivatizate şi ne-deţinute sau controlate de capitalul strain decât transporturile si o parte din sectorul energetic.
O economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi naţionale mari pentru că în condiţiile lipsei de capital autohton, numai statul poate răspunde unei asemenea provocări.
Guvernul pregăteşte în această perioadă privatizarea unor segmente din principalele companii energetice.
M.F.: În acest context mi s-ar părea important ca România să adopte un plan de dezvoltare dinamică bazat pe întreprinderile hibride deţinute de stat şi de sectorul privat pentru ca resursele naturale să fie exploatate în beneficiul românilor.
Creaţi apoi un Fond Suveran de Sănătate alimentat de redeventele şi profitul rezultat din exploatarea resurselor naturale.
Ar trebui redus impozitul unic, după modelul Bulgariei, de pildă, care în acest fel a atras mai mulţi investitori?
M.F.: Aş zice mai degrabă să creaţi un sistem de impozite progresive, diminuaţi TVA, o taxă regresivă, şi sporiţi eficienţa colectării impozitelor; măriţi taxa pe profit atunci când depăşeşte profitul tipic al intreprinderilor mici şi mijlocii.
În ce domenii ar trebui făcute cele mai multe investiţii?
M.F.: În sistemul de educaţie şi sănătate, în infrastructura necesară turismului şi în promovarea internaţională a atracţiilor naturale şi culturale ale ţării
România şi-a propus să adere la zona euro în 2015; e o dată optimistă?
M.F.: Amânaţi intrarea în zona euro până când economia românească este competitivă şi puternică, şi deci poate beneficia de avantajele unei monede comune.
Oficialii români v-au cerut vreodata sfatul?
M.F.: Da, la inceputul anilor 90, când am venit în România cu o echipă canadiană de experţi foarte bine cotaţi în Canada, care au făcut o serie de recomandări Consilului Reformei.
Echipa a pregătit timp de 3 luni un adevărat program de guvernare şi de transformare a României. Munca şi intervenţia au fost finanţate de guvernul canadian. Dupa prestaţie nu am avut nici un ecou.
sursa LUMEADUPAEUFROSIN
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0 
In the News (
