Rădăcini mitologice
Aprofundând teoria lui Mihai Coman vom constata că rădăcinile mitologice sunt demne de-a fi luate în seamă. Referindu-se la balada Fulga, R. Vulcănescu (1987) apreciază că aceasta sugerează “mitul capului decapitat a lui Orfeu, cîntând pe o apă mirifică a Traciei” (R. Vulcănescu, op. cit., p. 170), mit păstrat în memoria culturală din sud-estul Europei.
Concomitent cu acesta s-a conservat și “imaginea capului decapitat al unuia dintre zeii Cabiri, reprezentat într-o tăbliță de lut, redat în procesiunea funerară spre muntele mitic în care capul trebuie înhumat”(Ibidem).
Se mai poate aminti aici ceremonia rituală a cerbului decapitat. Pecetea cetății Baia, fosta capitală a Moldovei, înfățișează în planul central imaginea unui cerb mitic, cu capul tăiat; capul e desprins de trup și așezat în zona superioară a pecetei.
Scena înfățișează o vânătoare legendară, care a statornicit întemeierea Moldovei. Actul de decapitare e unul ritualic și face dovada unei confruntări, a unei victorii; un gest violent care se impune pentru a marca întemeierea.
Considerat animal sacru, rege al pădurilor carpatine, decapitarea cerbului semnifica preluarea puterii pe care acesta o avea – puterea fizică, inteligența lui, abilitățile dar și puterea asupra ținutului. Se știe, capul era socotit sediul central al tuturor valențelor unei ființe.
Într-un război, uciderea căpeteniei unei armate însemna sfârșitul luptei. Iar decapitarea comandantului impunea preluarea întregii puteri ale oștirii adverse. Romanii nu au izbutit să înfrângă rezistența dacilor, deși pe câmpul de luptă câștigaseră, decât după prinderea și decapitarea regelui Decebal. Și astfel Dacia a fost transformată în provincie romană.
Cincisprezece secole mai târziu, Mihai Viteazul, domnitorul care a refăcut Regatul lui Decebal unind cele trei Țări Românești, a împărtășit aceiași soartă.
Evident că ciobanul din Miorița nu poate fi prototipul acestor eroi, dar aceste spețele sunt capabile să sporească semnificațiile în subsidiar și dimensiunile interpretative.
Cultul Cabirilor
Grație metodei comparative constatăm că există similitudini izbitoare între epicul mioritic al versiunii-colind și ritualul specific cultului Cabirilor, cult semnalat și pe teritoriul Daciei preromane . Înainte de a ne grăbi să afirmăm că demersul este unul consumat și clasat (mai ales după calificativul dat de M. Eliade), consider că e util să procedăm la o reconstituire a cultului în mod obiectiv și lipsit de patimi.
După V. Kernbach (1989), cabirii erau un grup alcătuit din patru divinități arhaice pelasge, numiți Axieros, Axiersa, Axiersos și Karmilos. Rolul lor era să protejeze navigația, dar, ca divinități ignice, patronau vulcanii și focurile. Din punct de vedere etimologic, termenul provine din fenicianul kabirim, adică cei mari. În mitologia greacă devin zeități artizane – turnători și topitori metalurgi, fierari – în jurisdicția lui Hephaistos. În anumite regiuni din Grecia (Imbros, Lemnos și Samatrakes), Misterele Cabirice se oficiau ponind de la cultul focului(V. Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 92). Referitor la acest aspect, Teohari Antonescu susține că zeii cabiri semnificau trei categorii de focuri sacre: focul ceresc, focul chtonic (teluric) și focul acvatic (marin) .
Mai târziu Cabirii au fost asociați cu Dioscurii, iar numărul lor s-a redus la trei. Sub dominația romană, inițierile în cultul Cabirilor au devenit secrete. Astfel, “Misterele Cabirilor au căpătat tot mai mult caracterul de dramă ritual-sacră, de spectacol thanatologic în care se înscena moartea zeului ucis” (R. Vulcănescu, op. cit., p. 227).
Tot în epoca romană, cabirii erau considerați o triadă a zeilor Iupiter, Minerva și Mercur . După V. Kernbach, Misterele Cabirice s-au răspândit în toată Hellada și ulterior în întregul Imperiu Roman, cultul provenind “dintr-o regiune situată undeva între Thracia și Troia.”
În opinia lui R. Vulcănescu, Misterele Cabirice au avut o contribuție importantă, alături de alte mistere antice, în elaborarea misterelor creștine. Iar V. Kernbach îl citează pe Diodor din Sicilia: “Cei ce luau parte la ele ajungeau mai cuvioși, mai drepți, mai buni” (Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, V, XLIX, 6, apud V. Kernbach, op. cit., p. 92).
Mitul cabiric se referă la existența a trei frați divini, dintre care cel tânăr e ucis întotdeauna de ceilați doi. Corpul neînsuflețit reînvie în anumite condiții ritualice: “Dogma cabirismului învocă obținerea nemuririi sufletului și preînnoirea întregii naturi prin sacrificiu” . Semnificația acestui sacrificiu, ar fi, după Teohari Antonescu, elementară: numai cine ajunge la jertfirea de sine se mântuiește.
Același Diodor din Sicilia notează că în Misterele Cabirice a fost inițiat și Orpheu . Alte legende (transmise de Pansanias) vorbesc despre încredințarea depozitului și doctrinei sacre a misterelor – lui Prometeu, “cel mai vestit dintre Cabiri” .
Teoria se întemeiată pe aprecierile lui K. Bapp, iar acesta pornește de la prezumția că “zeii Cabiri erau demoni ai focului în insulele Mării Egee” . Prometeu era, la rândul lui, un titan, un “zeu al focului și plămăditor al inteligenței pentru câștigarea traiului pe Pământ, dar și creator al rasei umane” (G. Nițu, op. cit., p.190).
Analogie cu Miorița
Deși pornește de pe coordonate ușor diferite, utilizând alte surse, Th. D. Speranția este primul care realizează un studiu comparativ, de factură mitologizantă, între cultul cabiric și tema sacrificiului ciobanului din Miorița.
În lucrarea publicată în 1915, autorul susține că balada românească își trage seva din cultul cabiric egiptean și defapt este “o legendă localizată a lui Osiris” (Th. D. Speranția, Miorița și călușarii, urme de la daci, București, 1915).
Ceea ce s-a reținut din disertația lui D. Speranția a fost doar nespecificitatea creației la fondul cultural național. Din acest motiv teza a fost vehement combătută ulterior de aproape toți exegeții baladei, cel mai virulent fiind A. Fochi.
Unul dintre puținii cercetători avizați care s-a încumetat să readucă în discuție teza lui D. Speranția, prin reinterpretarea ritului și cultului cabiric din perspectiva mitologică, este Romulus Vulcănescu (1987).
Pentru a înlătura orice suspiciuni, autorul invocă un studiu al lui Teohari Antonescu – adept al teoriei aparteneței cultului la spațiul daco-roman – eliminând din discuție nespecificitatea națională. Apoi aduce în prim plan caracterul ezoteric al ritului de inițiere specific cultului cabiric.
Și în fine, apreciază alunecarea, în timp, spre o dramă ritual-sacră, în care moartea e doar înscenată: “În elementele ei mitologice, tema sacrificiului Cabirilor ar putea să preceadă sau să inspire tema sacrificiului ciobanului din Miorița, în care, din trei frați, doi îl condamnă la moarte pe al treilea pentru un motiv aproximativ similar” (R. Vulcănescu, Mitologia română, p. 227).
Tocmai acest raport ce se stabilește la un moment dat între personajele dramei apropie cultul cabirilor de motivul mioritic al colindelor transilvănene, în ciuda oricăror proteste.
Dacă analizăm elementele iconografice din inventarul arheologic (reproduse parțial de R. Vulcănescu, p. 226) constatăm că “ucigașii” au capul acoperit și sunt bărboși – sugerându-se o altă etate decât cel mic – iar cel jertfit, “ucis” cu un soi de topor primitiv, pare a fi mai impozant, având o configurație fizică remarcabilă, cu capul descoperit și fără barbă.
El e culcat la pământ, dar (încă) nu e mort – își ține capul ușor ridicat. Pare mai degrabă a fi o înscenare. Dealtfel există și “public” care asistă la acest ritual. “Lovitura de grație” o va primi de la cel care pare a fi cel mai bătrân – imortalizat în ipostaza de călăreț – prin decapitare.
Nu avem nici o mărturie despre eventualele replici rostite de personajele ritualului (inițiatic). Dar trebuie să admitem că celebra replică a tânărului păstor din Miorița (în versiunea din nordul Transilvaniei și nicidecum cea metaforic-alegorică din versiunea-baladă) s-ar potrivi ca o mănușă situației în care se află “fratele cel mic” al cabirilor – fără îndoială, într-o formulă nuanțată.
Nici urmă de fatalism sau abandon. Totul devine rațional și logic, chiar și pentru modul de a gândi al oamenilor din secolul nostru. Cel mic își prefigurează moartea, ritualul de înmormântare și post-existența – el știind că, cel puțin pentru moment, astfel de evenimente dramatice nu se vor petrece.
Apoi „renaște”, se ridică, având ferma convingere că, prin puterea ce a avut-o jertfindu-se pe sine, sufletului lui a devenit nemuritor.
Sub dominația romană, acest gen de inițiere a devenit ezoterică. Mediul pastoral putea fi un refugiu ideal pentru practicarea în tihnă a ritualului. Actanții puteau fi păstori sau voinici din satele de la poalele munților. Aceștia porneau pe jos sau călare până sub liziera pădurii, pe platourile alpine.
Acolo ceremonialul se desfășura conform uzanțelor, stabilindu-se mai întâi legătura de sânge, apoi condamnarea celui mic și executarea sentinței cu un cuțit sau un topor (înjunghiere sau decapitare).
Voinicul acceptă sentința și se pregătește să mimeze moartea fără regrete, nostalgii sau revoltă. (Abia prin degradarea cultului apar intervenții suplimentare de genul răscumpărării). După consumarea ceremonialului, dar nu mai târziu de apusul soarelui, urma ospățul ritualic.
După părăsirea Daciei de către administrația romană, putem intui o revitalizare a cultului, a cărui scop final, obținerea nemuririi sufletului, nu era deloc străin credințelor autohtone. Însă o dată cu ascensiunea Bisericii creștine acesta devine din nou marginalizat sau interzis, fiind socotit unul păgân și barbar.
Iar cu timpul, în ciuda unor rezistențe a comunităților din zonele montane, s-a stins, păstrându-se unele ecouri în mitologia și folclorul românilor.
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
1 comments:
Foarte interesant!
Post a Comment