Showing posts with label muzica populara. Show all posts
Showing posts with label muzica populara. Show all posts
Tuesday, December 24, 2013
Monday, April 8, 2013
Monday, January 14, 2013
CINTA DACII-Domnica Trop
ZORILE
La
vârsta de 73 de ani, bolnavă de diabet şi cu o pensie de doar…33 de
lei, Domnica Trop rămâne una dintre cele mai mari voci ale folclorului
mehedinţean, fidelă portului popular şi a cântecului din zona de munte.
În zilele reci de iarnă, Domnica Trop se odihneşte la gura sobei şi
ascultă cântecele pe care le interpreta în tinereţe.
Drumul ce duce spre centrul comunei Izverna este acoperit de nămeţi, iar până la casa Domnicăi Trop nu se poate ajunge cu maşina. O întrebăm pe dada Maria unde locuieşte Domnica Trop, iar femeia trecută bine de 60 de ani ne conduce prin nămeţii până aproape de genunchi, sus spre coama muntelui, până la poarta familiei Trop.
Suntem întâmpinaţi de nea Gheorghe, soţul dadei Domnica, aşa cum i se spune în localitate. În tinda casei veche de peste 50 de ani, suntem primiţi de Domnica Trop. Pereţii casei, pe interior, sunt îmbrăcaţi cu scoarţe şi macaturi ţesute la război chiar de ea, de privighetoarea cântecului popular mehedinţean.
Toată tinereţea am petrecut-o în compania caprelor. Aveam în jur de 25 de capre şi toată ziua stăteam cu ele pe munte. Păşteam caprele şi cântam. Pe timpul veri, când se mai făceau hore în centrul satului, ascultam de pe deal muzicanţii. Era atunci Trică Lăutaru, Genică Stângaciu sau Ion Lăutaru. Pe timpul iernii stăteam în casă şi ţeseam la război.
La lumina lămpii. Toate scoarţele, macaturile şi costumele populare ce le am şi acum, au fost ţesute de mine. Acum nu mai pot să lucrez la războiul de ţesut. Sunt bolnavă şi nu mai văd chiar aşa de bine. Am început să cânt pe la vârsta de 19 ani, la nunţi sau la horele satului. Am fost descoperită la vârsta de 27 de ani de către Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu.
Pe atunci, primar în Izverna era un văr de-al meu, Gheorghe Grigore. Acesta a organizat un spectacol la care a invitat pe Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu. După spectacol, primarul m-a recomandat celor doi iubiţi interpreţi. Acolo, pe loc, Ion Dolănescu m-a pus să cânt. Am interpretat trei melodii, iar la final mi-a spus că mă aşteaptă la Bucureşti să mă lanseze”, îşi aminteşte Domnica Trop.
Ca urmare a
invitaţiei lui Ion Dolănescu, Domnica Trop a ajuns în Bucureşti pentru
primele înregistrări audio. „Nu cunoşteam eu Bucureştiul. În sat la noi
era pe atunci boierul Ion Drăghicescu şi avea trei copii la Bucureşti.
A venit unul dintre ei pe acasă şi m-a luat şi pe mine la capitală. Am stat la Ion Dolănescu o săptămână, timp în care am făcut înregistrări pentru radio. Acolo am cunoscut-o şi pe Marioara Murărescu, aceasta invitându-mă să fac înregistrări pentru televiziune şi să scot o placă Electrecord.
Am plecat acasă deoarece aveam şi pe fata cea mare cu mine. Soţul meu nu mi-a dat drumul singură la Bucureşti. El era tânăr iar eu frumoasă şi era cam gelos pe mine. Când am plecat să fac înregistrările pentru televiziune, am fost cu soţul meu. Am stat acolo tot o săptămână. Când am plecat, Marioara Murărescu mi-a spus că mă va aştepta în gară, dar ca să mă recunoască trebuia să merg îmbrăcată în costum popular.
Aşa am mers pe tren, aşa am ajuns să mă recunoască pe peron. Se uitau bucureştenii la mine ca la ceva ieşit din comun. La acest capitol vă spun două sau chiar trei întâmplări ce atunci au făcut deliciul tuturor”, ne mai povesteşte dada Domnica.
Numai că soţul meu, într-o seară mi-a spus pe şleau; Auzi Domnică, nici eu nu rămân în Bucureşti, nici tu. Dacă cumva tu îţi găseşti pe aici vre-un cântăreţ şi te duci cu el, eu ce fac? Eu rămân un derbedeu, fără soţie, fără familie. Lasă că mai bine ne întoarcem la Izverna. A treia întâmplare, dar şi cea mai tare, a fost cu o zi sau două înainte de a pleca din Bucureşti după ce am făcut înregistrările pentru televiziune.
Trebuia să fac pozele pentru placa Electrecord, iar unul din colegi, mi-a spus că vrea să se fotografieze cu mine. Atunci i-am zis; Bă pulică, mă bate al meu dacă mă vede cu tine. Marioara Murărescu a rămas înţepenită de uimire, dar m-a pus să repet ce am zis ca să poată înregistra vorbele mele”, se mai destăinuie Domnica Trop.
Aceasta mai susţine că nu mai cântă pe la nunţi de foarte mulţi ani. „O fată de-a mea, a avut un accident pe când lucra la Pacea, în Severin şi a avut ambele mâini tăiate. De atunci nu am mai cântat la nunţi, doar la festivaluri şi concerte. Din acest punct de vedere am câştigat foarte multe premii şi diplome”, mai spune Domnica Trop.
„Nu mai e ce-a fost şi nici nu va mai fi”
Referitor la
folclorul autentic mehedinţean, în special din zona de munte, Domnica
Trop crede că acesta îşi pierde din frumuseţe şi autenticitate datorită
folosirii muzicii populare în scopuri comerciale.
„De când mă ştiu am cântat numai îmbrăcată în costum popular şi încălţată în opinci. Ne adunam în piaţa primăriei şi se organiza hora satului. Se cânta folclor curat. Mă bucur că foarte multe din cântecele mele au ajuns să fie cântate de cunoscuţi interpreţi de muzică populară precum Angelica Stoican, Niculina Stoican sau Petrică Mâţu, acesta fiind şi nepotul meu după bărbat.
Am şi eu trei fete şi toate cântă, dar şi cei trei nepoţi şi cele două nepoate îmi calcă pe urme. Pot să vă spun că nepoata mea Ramona Bleoancă, pe care am crescut-o de la vârsta de 7 luni, are nunta în vara acestui an. Sunt foarte mândră de ea. Numai că tineretul nu mai vrea să trăiască la sat. Nu mai poartă costume naţionale, iar când mai văd pe la televizor pe câte una cu costum naţional cu fustă scurtă şi cu ţâţăle mai mult goale, îmi vine să le dau telefon şi să le spun că le stă urât. Pe timpul meu nu se purta aşa ceva”, ne mai povesteşte Domnica Trop.
Aceasta a ţinut să ne povestească şi episodul din viaţa ei legat de căsătorie. „Soţul meu este mai mic cu doi ani ca mine. Când eu aveam 23 de ani, am vrut să mă mărit cu el, numai că mama vroia să mă dea după un alt băiat mai bogat. În plus, mai aveam o soră mai mare ca mine necăsătorită, iar el avea un frate mai mare ca el, necăsătorit.
Pe timpul acela nu se cădea să te căsătoreşti înaintea unui frate sau unei surori mai mare. Într-o seară, am plecat la o clacă. A venit şi soţul meu. Numai că, a venit şi mama după mine. Ne-a luat la bătaie cu furca de tors, de a rupt furca de spatele nostru. Atunci Gheorghe al meu mi-a zis; „te iau cu mine. Nu te mai las la ai tăi”.
Am fugit cu el acasă la el, de fapt am mers încet, iar tatăl lui i-a spus că dacă m-a luat, să demonstreze că poate să mă ţină. După câteva zile, când mama era plecată la un eveniment, m-am dus acasă şi mi-am luat lucrurile mele. Acum nu se mai fură fetele. Dacă ai maşină şi bani, iei fata imediat”, mai adaugă Domnica Trop.
Nu am fost trecută nici la ajutoarele de la Uniunea Europeană. După multe certuri cu primarul, am reuşit să primesc şi eu ajutoarele date de europenii ăştia”, ne mai declară Domnica Trop. În ceea ce priveşte costumele populare, Domnica Trop n u vrea în ruptul capului să audă de vânzarea lor. „Am peste 20 de costume populare, toate lucrate de mâna mea.
Nu vreau să le vând. Sunt foarte frumoase şi unice. Am dat cadou doar lui Nina Predescu un costum format din ie, oprege, ciupag şi poale. Nici nu mai pot să lucrez astfel de costume. Sunt prea bătrână pentru a mai pune războiul de ţesut”, oftează nostalgică Domnica Trop.
Doru Stoichiţa, St. Just
Domnica Trop, legendă vie a folclorului mehedinţean
La
vârsta de 73 de ani, bolnavă de diabet şi cu o pensie de doar…33 de
lei, Domnica Trop rămâne una dintre cele mai mari voci ale folclorului
mehedinţean, fidelă portului popular şi a cântecului din zona de munte.
În zilele reci de iarnă, Domnica Trop se odihneşte la gura sobei şi
ascultă cântecele pe care le interpreta în tinereţe. Drumul ce duce spre centrul comunei Izverna este acoperit de nămeţi, iar până la casa Domnicăi Trop nu se poate ajunge cu maşina. O întrebăm pe dada Maria unde locuieşte Domnica Trop, iar femeia trecută bine de 60 de ani ne conduce prin nămeţii până aproape de genunchi, sus spre coama muntelui, până la poarta familiei Trop.
Suntem întâmpinaţi de nea Gheorghe, soţul dadei Domnica, aşa cum i se spune în localitate. În tinda casei veche de peste 50 de ani, suntem primiţi de Domnica Trop. Pereţii casei, pe interior, sunt îmbrăcaţi cu scoarţe şi macaturi ţesute la război chiar de ea, de privighetoarea cântecului popular mehedinţean.
Poveşti la gura sobei
Ne aşezăm lângă sobă, pe paturile acoperite cu macaturi ţesute în motive munteneşti, iar nea Gheorghe aduce câteva păhărele şi o sticlă de vişinată. Dada Domnica se aşează cât mai aproape de soba dogoritoare şi începe să-şi depene amintirile. „M-am născut aici, în Izverna, la data de 22 iunie 1938, iar numele de fată era Buşescu Domnica. Am mai avut două surori şi un frate, însă acum toţi sunt morţi, Dumnezeu să-i odihnească în pace.Toată tinereţea am petrecut-o în compania caprelor. Aveam în jur de 25 de capre şi toată ziua stăteam cu ele pe munte. Păşteam caprele şi cântam. Pe timpul veri, când se mai făceau hore în centrul satului, ascultam de pe deal muzicanţii. Era atunci Trică Lăutaru, Genică Stângaciu sau Ion Lăutaru. Pe timpul iernii stăteam în casă şi ţeseam la război.
La lumina lămpii. Toate scoarţele, macaturile şi costumele populare ce le am şi acum, au fost ţesute de mine. Acum nu mai pot să lucrez la războiul de ţesut. Sunt bolnavă şi nu mai văd chiar aşa de bine. Am început să cânt pe la vârsta de 19 ani, la nunţi sau la horele satului. Am fost descoperită la vârsta de 27 de ani de către Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu.
Pe atunci, primar în Izverna era un văr de-al meu, Gheorghe Grigore. Acesta a organizat un spectacol la care a invitat pe Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu. După spectacol, primarul m-a recomandat celor doi iubiţi interpreţi. Acolo, pe loc, Ion Dolănescu m-a pus să cânt. Am interpretat trei melodii, iar la final mi-a spus că mă aşteaptă la Bucureşti să mă lanseze”, îşi aminteşte Domnica Trop.
Recunoscută în Gara de Nord, datorită costumului popular
Ca urmare a
invitaţiei lui Ion Dolănescu, Domnica Trop a ajuns în Bucureşti pentru
primele înregistrări audio. „Nu cunoşteam eu Bucureştiul. În sat la noi
era pe atunci boierul Ion Drăghicescu şi avea trei copii la Bucureşti. A venit unul dintre ei pe acasă şi m-a luat şi pe mine la capitală. Am stat la Ion Dolănescu o săptămână, timp în care am făcut înregistrări pentru radio. Acolo am cunoscut-o şi pe Marioara Murărescu, aceasta invitându-mă să fac înregistrări pentru televiziune şi să scot o placă Electrecord.
Am plecat acasă deoarece aveam şi pe fata cea mare cu mine. Soţul meu nu mi-a dat drumul singură la Bucureşti. El era tânăr iar eu frumoasă şi era cam gelos pe mine. Când am plecat să fac înregistrările pentru televiziune, am fost cu soţul meu. Am stat acolo tot o săptămână. Când am plecat, Marioara Murărescu mi-a spus că mă va aştepta în gară, dar ca să mă recunoască trebuia să merg îmbrăcată în costum popular.
Aşa am mers pe tren, aşa am ajuns să mă recunoască pe peron. Se uitau bucureştenii la mine ca la ceva ieşit din comun. La acest capitol vă spun două sau chiar trei întâmplări ce atunci au făcut deliciul tuturor”, ne mai povesteşte dada Domnica.
„Bă pulică, mă bate al meu”
„Prima întâmplare hazlie s-a petrecut la primele înregistrări pentru televiziune. Eu fiind învăţată să cânt singură, fără acompaniament sau orchestră, tot vedeam dirijorul că dă din mâini. M-am oprit din cântat şi i-am spus să nu mai dea din mâini că mă încurc la cântat. A rămas bietul dirijor stană de piatră, iar cei din jur au răbufnit în râs. În tot acest timp, am avut ocazia să mă angajez la Bucureşti într-un ansamblu şi urma să mă mut la Bucureşti.Numai că soţul meu, într-o seară mi-a spus pe şleau; Auzi Domnică, nici eu nu rămân în Bucureşti, nici tu. Dacă cumva tu îţi găseşti pe aici vre-un cântăreţ şi te duci cu el, eu ce fac? Eu rămân un derbedeu, fără soţie, fără familie. Lasă că mai bine ne întoarcem la Izverna. A treia întâmplare, dar şi cea mai tare, a fost cu o zi sau două înainte de a pleca din Bucureşti după ce am făcut înregistrările pentru televiziune.
Trebuia să fac pozele pentru placa Electrecord, iar unul din colegi, mi-a spus că vrea să se fotografieze cu mine. Atunci i-am zis; Bă pulică, mă bate al meu dacă mă vede cu tine. Marioara Murărescu a rămas înţepenită de uimire, dar m-a pus să repet ce am zis ca să poată înregistra vorbele mele”, se mai destăinuie Domnica Trop.
Aceasta mai susţine că nu mai cântă pe la nunţi de foarte mulţi ani. „O fată de-a mea, a avut un accident pe când lucra la Pacea, în Severin şi a avut ambele mâini tăiate. De atunci nu am mai cântat la nunţi, doar la festivaluri şi concerte. Din acest punct de vedere am câştigat foarte multe premii şi diplome”, mai spune Domnica Trop.
„Nu mai e ce-a fost şi nici nu va mai fi”
Referitor la
folclorul autentic mehedinţean, în special din zona de munte, Domnica
Trop crede că acesta îşi pierde din frumuseţe şi autenticitate datorită
folosirii muzicii populare în scopuri comerciale. „De când mă ştiu am cântat numai îmbrăcată în costum popular şi încălţată în opinci. Ne adunam în piaţa primăriei şi se organiza hora satului. Se cânta folclor curat. Mă bucur că foarte multe din cântecele mele au ajuns să fie cântate de cunoscuţi interpreţi de muzică populară precum Angelica Stoican, Niculina Stoican sau Petrică Mâţu, acesta fiind şi nepotul meu după bărbat.
Am şi eu trei fete şi toate cântă, dar şi cei trei nepoţi şi cele două nepoate îmi calcă pe urme. Pot să vă spun că nepoata mea Ramona Bleoancă, pe care am crescut-o de la vârsta de 7 luni, are nunta în vara acestui an. Sunt foarte mândră de ea. Numai că tineretul nu mai vrea să trăiască la sat. Nu mai poartă costume naţionale, iar când mai văd pe la televizor pe câte una cu costum naţional cu fustă scurtă şi cu ţâţăle mai mult goale, îmi vine să le dau telefon şi să le spun că le stă urât. Pe timpul meu nu se purta aşa ceva”, ne mai povesteşte Domnica Trop.
Aceasta a ţinut să ne povestească şi episodul din viaţa ei legat de căsătorie. „Soţul meu este mai mic cu doi ani ca mine. Când eu aveam 23 de ani, am vrut să mă mărit cu el, numai că mama vroia să mă dea după un alt băiat mai bogat. În plus, mai aveam o soră mai mare ca mine necăsătorită, iar el avea un frate mai mare ca el, necăsătorit.
Pe timpul acela nu se cădea să te căsătoreşti înaintea unui frate sau unei surori mai mare. Într-o seară, am plecat la o clacă. A venit şi soţul meu. Numai că, a venit şi mama după mine. Ne-a luat la bătaie cu furca de tors, de a rupt furca de spatele nostru. Atunci Gheorghe al meu mi-a zis; „te iau cu mine. Nu te mai las la ai tăi”.
Am fugit cu el acasă la el, de fapt am mers încet, iar tatăl lui i-a spus că dacă m-a luat, să demonstreze că poate să mă ţină. După câteva zile, când mama era plecată la un eveniment, m-am dus acasă şi mi-am luat lucrurile mele. Acum nu se mai fură fetele. Dacă ai maşină şi bani, iei fata imediat”, mai adaugă Domnica Trop.
Pensie de doar 33 de lei
Marea dezamăgire a Domnicăi Trop, o constituie pensia. Fiind bolnavă de diabet, Domnica Trop primea până anul trecut o pensie de 200 de lei, peste 150 de lei costând doar medicamentele necesare tratamentului. De câteva luni, pensia i-a fost tăiată, astăzi primind doar… 33 de lei. „Bine că are bărbatul meu pensie, că dacă ar fi să trăiesc doar cu pensia mea, ar însemna să mor de foame. Nu ştiu ce să mai înţeleg.Nu am fost trecută nici la ajutoarele de la Uniunea Europeană. După multe certuri cu primarul, am reuşit să primesc şi eu ajutoarele date de europenii ăştia”, ne mai declară Domnica Trop. În ceea ce priveşte costumele populare, Domnica Trop n u vrea în ruptul capului să audă de vânzarea lor. „Am peste 20 de costume populare, toate lucrate de mâna mea.
Nu vreau să le vând. Sunt foarte frumoase şi unice. Am dat cadou doar lui Nina Predescu un costum format din ie, oprege, ciupag şi poale. Nici nu mai pot să lucrez astfel de costume. Sunt prea bătrână pentru a mai pune războiul de ţesut”, oftează nostalgică Domnica Trop.
Doru Stoichiţa, St. Just
Wednesday, November 14, 2012
Saturday, March 3, 2012
MIORITA
Rădăcini mitologice
Aprofundând teoria lui Mihai Coman vom constata că rădăcinile mitologice sunt demne de-a fi luate în seamă. Referindu-se la balada Fulga, R. Vulcănescu (1987) apreciază că aceasta sugerează “mitul capului decapitat a lui Orfeu, cîntând pe o apă mirifică a Traciei” (R. Vulcănescu, op. cit., p. 170), mit păstrat în memoria culturală din sud-estul Europei.
Concomitent cu acesta s-a conservat și “imaginea capului decapitat al unuia dintre zeii Cabiri, reprezentat într-o tăbliță de lut, redat în procesiunea funerară spre muntele mitic în care capul trebuie înhumat”(Ibidem).
Se mai poate aminti aici ceremonia rituală a cerbului decapitat. Pecetea cetății Baia, fosta capitală a Moldovei, înfățișează în planul central imaginea unui cerb mitic, cu capul tăiat; capul e desprins de trup și așezat în zona superioară a pecetei.
Scena înfățișează o vânătoare legendară, care a statornicit întemeierea Moldovei. Actul de decapitare e unul ritualic și face dovada unei confruntări, a unei victorii; un gest violent care se impune pentru a marca întemeierea.
Considerat animal sacru, rege al pădurilor carpatine, decapitarea cerbului semnifica preluarea puterii pe care acesta o avea – puterea fizică, inteligența lui, abilitățile dar și puterea asupra ținutului. Se știe, capul era socotit sediul central al tuturor valențelor unei ființe.
Într-un război, uciderea căpeteniei unei armate însemna sfârșitul luptei. Iar decapitarea comandantului impunea preluarea întregii puteri ale oștirii adverse. Romanii nu au izbutit să înfrângă rezistența dacilor, deși pe câmpul de luptă câștigaseră, decât după prinderea și decapitarea regelui Decebal. Și astfel Dacia a fost transformată în provincie romană.
Cincisprezece secole mai târziu, Mihai Viteazul, domnitorul care a refăcut Regatul lui Decebal unind cele trei Țări Românești, a împărtășit aceiași soartă.
Evident că ciobanul din Miorița nu poate fi prototipul acestor eroi, dar aceste spețele sunt capabile să sporească semnificațiile în subsidiar și dimensiunile interpretative.
Cultul Cabirilor
Grație metodei comparative constatăm că există similitudini izbitoare între epicul mioritic al versiunii-colind și ritualul specific cultului Cabirilor, cult semnalat și pe teritoriul Daciei preromane . Înainte de a ne grăbi să afirmăm că demersul este unul consumat și clasat (mai ales după calificativul dat de M. Eliade), consider că e util să procedăm la o reconstituire a cultului în mod obiectiv și lipsit de patimi.
După V. Kernbach (1989), cabirii erau un grup alcătuit din patru divinități arhaice pelasge, numiți Axieros, Axiersa, Axiersos și Karmilos. Rolul lor era să protejeze navigația, dar, ca divinități ignice, patronau vulcanii și focurile. Din punct de vedere etimologic, termenul provine din fenicianul kabirim, adică cei mari. În mitologia greacă devin zeități artizane – turnători și topitori metalurgi, fierari – în jurisdicția lui Hephaistos. În anumite regiuni din Grecia (Imbros, Lemnos și Samatrakes), Misterele Cabirice se oficiau ponind de la cultul focului(V. Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 92). Referitor la acest aspect, Teohari Antonescu susține că zeii cabiri semnificau trei categorii de focuri sacre: focul ceresc, focul chtonic (teluric) și focul acvatic (marin) .
Mai târziu Cabirii au fost asociați cu Dioscurii, iar numărul lor s-a redus la trei. Sub dominația romană, inițierile în cultul Cabirilor au devenit secrete. Astfel, “Misterele Cabirilor au căpătat tot mai mult caracterul de dramă ritual-sacră, de spectacol thanatologic în care se înscena moartea zeului ucis” (R. Vulcănescu, op. cit., p. 227).
Tot în epoca romană, cabirii erau considerați o triadă a zeilor Iupiter, Minerva și Mercur . După V. Kernbach, Misterele Cabirice s-au răspândit în toată Hellada și ulterior în întregul Imperiu Roman, cultul provenind “dintr-o regiune situată undeva între Thracia și Troia.”
În opinia lui R. Vulcănescu, Misterele Cabirice au avut o contribuție importantă, alături de alte mistere antice, în elaborarea misterelor creștine. Iar V. Kernbach îl citează pe Diodor din Sicilia: “Cei ce luau parte la ele ajungeau mai cuvioși, mai drepți, mai buni” (Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, V, XLIX, 6, apud V. Kernbach, op. cit., p. 92).
Mitul cabiric se referă la existența a trei frați divini, dintre care cel tânăr e ucis întotdeauna de ceilați doi. Corpul neînsuflețit reînvie în anumite condiții ritualice: “Dogma cabirismului învocă obținerea nemuririi sufletului și preînnoirea întregii naturi prin sacrificiu” . Semnificația acestui sacrificiu, ar fi, după Teohari Antonescu, elementară: numai cine ajunge la jertfirea de sine se mântuiește.
Același Diodor din Sicilia notează că în Misterele Cabirice a fost inițiat și Orpheu . Alte legende (transmise de Pansanias) vorbesc despre încredințarea depozitului și doctrinei sacre a misterelor – lui Prometeu, “cel mai vestit dintre Cabiri” .
Teoria se întemeiată pe aprecierile lui K. Bapp, iar acesta pornește de la prezumția că “zeii Cabiri erau demoni ai focului în insulele Mării Egee” . Prometeu era, la rândul lui, un titan, un “zeu al focului și plămăditor al inteligenței pentru câștigarea traiului pe Pământ, dar și creator al rasei umane” (G. Nițu, op. cit., p.190).
Analogie cu Miorița
Deși pornește de pe coordonate ușor diferite, utilizând alte surse, Th. D. Speranția este primul care realizează un studiu comparativ, de factură mitologizantă, între cultul cabiric și tema sacrificiului ciobanului din Miorița.
În lucrarea publicată în 1915, autorul susține că balada românească își trage seva din cultul cabiric egiptean și defapt este “o legendă localizată a lui Osiris” (Th. D. Speranția, Miorița și călușarii, urme de la daci, București, 1915).
Ceea ce s-a reținut din disertația lui D. Speranția a fost doar nespecificitatea creației la fondul cultural național. Din acest motiv teza a fost vehement combătută ulterior de aproape toți exegeții baladei, cel mai virulent fiind A. Fochi.
Unul dintre puținii cercetători avizați care s-a încumetat să readucă în discuție teza lui D. Speranția, prin reinterpretarea ritului și cultului cabiric din perspectiva mitologică, este Romulus Vulcănescu (1987).
Pentru a înlătura orice suspiciuni, autorul invocă un studiu al lui Teohari Antonescu – adept al teoriei aparteneței cultului la spațiul daco-roman – eliminând din discuție nespecificitatea națională. Apoi aduce în prim plan caracterul ezoteric al ritului de inițiere specific cultului cabiric.
Și în fine, apreciază alunecarea, în timp, spre o dramă ritual-sacră, în care moartea e doar înscenată: “În elementele ei mitologice, tema sacrificiului Cabirilor ar putea să preceadă sau să inspire tema sacrificiului ciobanului din Miorița, în care, din trei frați, doi îl condamnă la moarte pe al treilea pentru un motiv aproximativ similar” (R. Vulcănescu, Mitologia română, p. 227).
Tocmai acest raport ce se stabilește la un moment dat între personajele dramei apropie cultul cabirilor de motivul mioritic al colindelor transilvănene, în ciuda oricăror proteste.
Dacă analizăm elementele iconografice din inventarul arheologic (reproduse parțial de R. Vulcănescu, p. 226) constatăm că “ucigașii” au capul acoperit și sunt bărboși – sugerându-se o altă etate decât cel mic – iar cel jertfit, “ucis” cu un soi de topor primitiv, pare a fi mai impozant, având o configurație fizică remarcabilă, cu capul descoperit și fără barbă.
El e culcat la pământ, dar (încă) nu e mort – își ține capul ușor ridicat. Pare mai degrabă a fi o înscenare. Dealtfel există și “public” care asistă la acest ritual. “Lovitura de grație” o va primi de la cel care pare a fi cel mai bătrân – imortalizat în ipostaza de călăreț – prin decapitare.
Nu avem nici o mărturie despre eventualele replici rostite de personajele ritualului (inițiatic). Dar trebuie să admitem că celebra replică a tânărului păstor din Miorița (în versiunea din nordul Transilvaniei și nicidecum cea metaforic-alegorică din versiunea-baladă) s-ar potrivi ca o mănușă situației în care se află “fratele cel mic” al cabirilor – fără îndoială, într-o formulă nuanțată.
Nici urmă de fatalism sau abandon. Totul devine rațional și logic, chiar și pentru modul de a gândi al oamenilor din secolul nostru. Cel mic își prefigurează moartea, ritualul de înmormântare și post-existența – el știind că, cel puțin pentru moment, astfel de evenimente dramatice nu se vor petrece.
Apoi „renaște”, se ridică, având ferma convingere că, prin puterea ce a avut-o jertfindu-se pe sine, sufletului lui a devenit nemuritor.
Sub dominația romană, acest gen de inițiere a devenit ezoterică. Mediul pastoral putea fi un refugiu ideal pentru practicarea în tihnă a ritualului. Actanții puteau fi păstori sau voinici din satele de la poalele munților. Aceștia porneau pe jos sau călare până sub liziera pădurii, pe platourile alpine.
Acolo ceremonialul se desfășura conform uzanțelor, stabilindu-se mai întâi legătura de sânge, apoi condamnarea celui mic și executarea sentinței cu un cuțit sau un topor (înjunghiere sau decapitare).
Voinicul acceptă sentința și se pregătește să mimeze moartea fără regrete, nostalgii sau revoltă. (Abia prin degradarea cultului apar intervenții suplimentare de genul răscumpărării). După consumarea ceremonialului, dar nu mai târziu de apusul soarelui, urma ospățul ritualic.
După părăsirea Daciei de către administrația romană, putem intui o revitalizare a cultului, a cărui scop final, obținerea nemuririi sufletului, nu era deloc străin credințelor autohtone. Însă o dată cu ascensiunea Bisericii creștine acesta devine din nou marginalizat sau interzis, fiind socotit unul păgân și barbar.
Iar cu timpul, în ciuda unor rezistențe a comunităților din zonele montane, s-a stins, păstrându-se unele ecouri în mitologia și folclorul românilor.
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Thursday, March 1, 2012
Wednesday, August 3, 2011
DE CE AM PLINS AZI-FRUMUSETE PURA
This is the most beautiful song I have ever heard in my life! Their voices are so powerfull like no other choral I've ever hear
Folk singer Nellie Andreeva - She was born in the resort in the Rhodope mountains Narechen. Before discovering that singing is her real vocation she played the piano and the guitar. As of 1996 Nellie is has been in Sofia and is engaged with the famous Philip Kutev ensemble where at present she is first soloist
The Power of the Human Voice "Her voice shines like the golden spray of water " ,"Absolutely fantastic, I can feel the emotions. Tears are quickly coming to my eyes. Wonderful song... " . " breathtakingly, incredibly beautiful-melody, voices, feeling, everything.I cannot stop listening to this..." -VictoriaWinters
pure music for the heart
http://philipkoutev.com/
A young girl is praying to god.
Please god give me eyes of a dove,
please god give me wings of a falcon,
so I can fly over Dunav river,
so I can find a boy that I love.
And god gave her wings of a falcon.
And she found a boy that she loves.
Malka moma si se Bogu moli:
Day mi , Boże , oczi Golwbowi,
Day mi, Boże , kriltsa sokolovi,
Da si vozna otvad beli Dunav,
Da ci najda momcze spored mene,
***
(the choir part)
***
Bog i dade kriltsa sokolovi,
Ta si nayde momcze spored neja
Filip Kutev (born Aitos, 1903-1982) is a Bulgarian composer and founder of the Bulgarian State Television Female Vocal Choir. He is widely considered "the father of Bulgarian choir and folk music". Kutev also created and conducted the Bulgarian National Ensemble & Choir in 1951
second volume of Le Mystere des voix Bulgares features performances by the Bulgarian State Radio and Televison Female Choir and the Female Vocal Choir, Sofia won a GRAMMY award in 1989.
http://www.grammy.com/GRAMMY_Awards/Winners/Results.aspx?title=&winner=Ma...
Saturday, December 4, 2010
ARTA SFINTA ROMANEASCA
GRIGORE LESE-O MOARTE CE TI-AS PLATI
O, MOARTE, CE ŢI-AŞ PLĂTI
- O, moarte, ce ţi-aş plăti,
Viţă verde iadăra.
La mine de n-ai veni!
Daţ-aş aor şi arjînt
Să nu mă bagi în pământ!
- O, omule, ce grăieşti,
Cât ai vre tu să trăieşti?
Copacu-i cu rădăcină
Şi-a lui vreme încă vine:
Uscă-i-se crengile,
Sacă-i rădăcinile;
D-apoi tu că eşti de lut,
Cum nu-i mere în pământ?
Acolo nu trebe nemnic,
Nici aor, nici arjînt;
Da-ş-ar domnii ce ş-ar da
Numa să poată scăpa.
sursa roncea
Sunday, October 10, 2010
Sunday, June 13, 2010
CALUSARII
|
| |||||||||||
| Cãluşarul |
| Cea mai interesanta , mai complexa si mai arhaica dintre formele coregrafice rituale rominesti, dans de flacai, jucat mai ales in saptamina Rusaliilor si raspindit pe intreg teritoriul locuit de dacoromini este CALUSARUL. Descris in detaliile sale cele mai semnificative inca de Dimitrie Cantemir si definit de Ovidiu Barlea cu drept cuvint ca un joc “ermetic si misterios”, el se caracterizeaza in primul rind, prin normele potrivit carora primirea in ceata e socotita act initiatic, iar tradarea e pedepsita ca orice sacrilegiu , dar nu de oameni. Numele jocului este variabil—calus;calusar in Oltenia ;caluser in Transilvania; calucean; calusean in Moldova si Banat—etimonul este greu de stabilit dar in nici-un caz nu se poate admite provenienta din ”cal” deoarece structura magica a dansului are radacini fixate inainte de domesticirea calului pe aceste meleaguri. Includerea calului in ritual nici nu este caracteristica atit simbolului implicit , cit si structurii coregrafice ; eroarea a izvorit pe de o parte din coincidenta utilizarii craniilor de cal cu scop apotropaic , la tara , pe de alta parte , din cautarea unei etimologii cu orice pret intr-o zona mai elevata , si a intrat in actiune mai ales in epoca “miscarii artistice de amatori” (care nu odata a falsificat traditiile folclorice) cind unele echipe neautentice de “calusari” au iesit pe scena calare pe ridicolii caluti de lemn ca aceia ai prescolarilor. Mircea Eliade face apropierea dintre craniul de cal din parul porti rituale si jocul magic al calusarilor.Mai propriu pare insa etimonul calus (cel cu care se infunda gura) , daca ne gindim la conspiratia tacerii , esentiala in ritualul jocului. Folcloristii ,indragind gestul maret , prefera azi sa acorde Jocului Calusarilor o tenta cavalereasca , inexistenta in scenariul initial si incompatibila cu el. Functia apotropaica a cetei nu are nimic cavaleresc iar conspiratia mutismului face parte din mecanismul obligatoriu al magiei , intru-cit coeziunea cetei se bizuie pe pastrarea secretului , pe juramintul tacerii , pe discretia comenzilor pentru miscarile coregrafice si pe repetatul apel rostit cu jumatate de glas la vigilenta fata de prezenta Ielelor: “I-auzi, i-auzi!”. Functia principala a acestui joc este una exorcista. Prin aceasta se urmareste eliberarea omului bolnav de posesiunea duhurilor malefice feminine si vindecarea lui de maladia sa. Xenophon ( Anabasis, VI,I 5-6) descrie astfel dansul tracic al sabiilor: “Dupa libatii si dupa cintarea paianului, cei dintii s-au manifestat tracii si au inceput sa danseze cu arma in mina in sunetul flautului , in acest timp sarind sus si usor si agitind toti pumnalele. In cele din urma , unul din ei l-a invins pe altul, si toti au crezut ca acela fusese ucis:el cazuse cu mare arta […] Invingatorul a luat arma celui invins si s-a departat cintind sitalke , iar ceilalti traci il scoasera pe cel ce cazuse ca si mort: de fapt el insa, nu suferise citusi de putin.” Grupurile de calusari , variabile ca numar component , dar mai ales alcatuite din noua flacai , include: un vataf, un stegar , un “mut”(acesta de obicei mascat si cu o sabie de lemn in mina) si calusari de rind. Calusarii fac legamint de ceata pe durate diferite , in mod curent o saptamina , uneori chiar si trei ani , iar juramintul se efectueaza cu miinle pe steag sau trecind pe sub steag ; se crede ca “mutul” daca isi incalca consemnul muteniei in timpul jocului, risca sa innebuneasca. Pe durata convenita a Calusului , membrii cetei se abtin de la relatii sexuale si de la minciuni , fiind obligati la puritate totala. Un moment caracteristic , dar totodata enigmatic este jocul executat in genunchi. Mutul , singurul care mai poarta sabie , este — prin mutenia lui — pastratorul secretului initatic.Vataful are misiunea supravegherii corectitudinii jocului , a chemarii periodice la vigilenta si a mentinerii starii de taina.
Dimitrie Cantemir considerase Jocul Calusarilor (Caluczenii) un dans in mare masura magic (superstitiosius) , cu numar impar de dansatori avind fetele acoperite vesminte femeiesti si glasuri prefacute femeieste , cu cununi d epelin si de flori de cimp pe cap cu sabia in miini—ceata fiind condusa de staret si primicer(acesta ca transmitator al poruncilor catre dansatori) , iar in multe zone , pentru sonorozarea dansului , membrii cetei au pinteni sau zurgalai legati pe pulpe. Cantemir scrie : “ Multimea superstitioasa crede ca ei au puterea de a izgoni bolile cronice , iar vindecarea se face astfel: dupa ce bolnavul s- asternut la pamint , aceia incep sariturile lor si , la un anumit loc al cintecului , calca , unul dupa altul de la cap pina la picioare pe cel culcat , in sfirsit ii sufla in ureche citeva cuvinte anume ticluite si poruncesc bolii sa iasa” (Descriptio Moldavie , pars II; cap. XVII). Tot Cantemir aminteste ca in ciclul de 10 zile al ritualului , calusarii dorm numai sub stresini de biserici , spre a se feri de razbunarea Ielelor. Relatarea cea mai veche despre Jocul Calusarilor o gasim insa la Dosza Daniel intr-un text maghiar care descrie jocul dintr-un spectacol prilejuit de incoronarea principelui Sigismund Bathory la 1599. Cercetatorii Universitatii din Brasov ( E.Poenaru; C.Samoila; S.Bobancu) au formulat o interesanta ipoteza asupra relatiei dintre regulile Jocului Calusarului si structura sanctuarelor de la Sarmizegetusa si indeosebi relatia cu invataturile pe care Deceneu , dupa Iordanes , le-ar fi transmis dacilor ; ” dansul calusarilor , despre care toti autorii sustin ca mai pastreaza pina azi elemente care provin dintr-un stravechi ritual, cum sunt : legamintul cetei pentru perioada jocului, conditia de puritate a membrilor cetei , autoritatea vatafului , conditia secretului , vietuirea in comun a membrilor cetei in aceast aperioada de timp , batul care aminteste de toiagul ca semn distinctiv al puterii invatatilor preoti, caracterul cu totul aparte al coregrafiei acestui dans , derularea lui sub semnul unei untati organice totale , caracterul salturilor care vor sa sugereze desprinderea de pamint a interpretilor sau unele ritmuri care ating paroxismul , reprezinta o reflectare populara a practicilor ritualice legate de sistemul calendaristic dac” ( Magazin istoric, nr,7;1977,pag. 28) Regulamentul riguros al Jocului Calusarilor , caracterul lui evident magic , ca si secretul impus , mereu amintit de strigatul vatafului in sotto voce “I-auzi , i-auzi!” (ia seama, ia auzi) duce inevitabil la concluzia ca vechimea acestui dans trebuie impinsa si mai adinc in timp, in epoca predacica. Examenul analitic al principalelor variante caluseresti si a numeroaselor aschii de texte folclorice magice ( mai ales descintece) dezvaluie nu numai structura medical-profilactica a acestui joc prin excelenta autohton p eteritoriul Daciei clasice , nu numai alura lui sacrala , dar si continutul pe de o parte mitologic pe de alta parte astronomic , din stiinta empirica a unei populati arhaice care a trait pe teritoriul Daciei mult inaintea invaziei indoeuropene. |
sursa dacia nemuritoare
Wednesday, June 9, 2010
