Ecaterina Uhliuc
Intr-o casa din satul Brodina traieste o femeie care pandeste, an de an, venirea primaverii. O simte urcand de-a lungul drumului, inca de cand padurea e ingropata in zapezi. O asteapta, fie pe laita din fata casei, sub soarele firav, fie in dosul ferestrei, petrecand cu privirea ultimele ninsori. Pe urma lor cerul isi schimba lumina, pasarile incep brusc sa cante si atunci stie ca nu mai are mult de asteptat
Anii de foamete
Dupa nume, pare din neam de hutuli. O cheama Uhliuc. Ecaterina Uhliuc. Dar numai numele si unele amintiri sunt hutane. Numele, de la barbatul cu care a trait peste patruzeci de ani, iar dintre amintiri, doar acelea din vremea in care a fost nevasta lui. Celelalte, de cand era copila la casa parinteasca din Vicovu de Sus, ori acelea mai apropiate, din ultimii ani, dupa ce copiii ei au plecat fiecare pe la casele lor, s-au sters ori s-au amestecat.
Le povesteste sarind de la una la alta, trecand peste ani si intamplari, peste amaraciuni si suparari, peste cele cateva bucurii pe care le-a simtit, cu usurinta cu care sarea pe vremuri de pe o piatra pe alta, cand trecea paraul din capatul satului.
Pentru cei cativa vecini, ea este insa Tusa Catrina, cea mai batrana femeie dintre cei care mai traiesc in casele insirate de-a lungul drumului forestier ce coboara din Brodina, satul hutulilor, ascuns intre Obcinele bucovinene.
Povestea ei pare la fel de intunecata precum cararile padurii langa care traieste acum. "Am dus-o tare greu acasa, in Vicov, eram opt frati, din care am mai ramas doar eu si un frate mai mare, care are optzeci si doi de ani.
Eram de-o schioapa cand a venit peste noi razboiul si am fost evacuati catre Dorohoi. Intr-o buna zi, or venit rusii si ne-or fugarit din case, de n-am avut vreme sa luam nimica cu noi. Am plecat si am stat la Dorohoi de primavara pana toamna tarziu, de-or venit brumele, apoi ne-au trimis inapoi acasa. Mama, in fata, c-o traista in spate, si noi dupa ea, si mai mari, si mai mici, care cum eram.
Numai ca acasa nu mai erau de nici unele, camara goala, in gradina nimic, daca nu a semanat nimeni. Multa tare, multa foamete am indurat atunci. Mama culegea urzaci piscate de ger si ierburi salbatece din padure si le fierbea si ne dedea doar cate oleaca, la fiecare, sa mancam, ca sa ne ajunga. N-aveai de unde sa ceri ceva, ca nimeni nu mai avea nimica. A fost greu si saracie piste tot.
Tata indata a murit, un frate mai mare a fost luat prizonier la rusi, iar noi ceilalti am rabdat cu mama. Doamne, cata mizerie era, raie, paduchi, tifos, foamete, saracie cat incape. Nu era nimic, nu aveai de nici unele. Ca sa scapam de paduchi, mama a ingropat hainele in pamant si or iesit paduchii deasupra, ca o cusma. Si iaca, tatusi n-am murit! Da tare multa foame am indurat. Foametea a fost cel mai mare chin.
O hainuta mai puteai s-o carpesti, daca o aveai, o spalai, o indreptai, da mancare din ce sa faci? Din lemne si din scoarta de copac! Asa ne-a salvat mama, saraca. Cu fierturi, facute numai ea stie din ce. Cu ce culegea de prin padure. Padurea ne-a salvat atunci. Tin minte ca la vreun an dupa ce s-a gatat razboiul, mi s-a parut ca e cea mai mare sarbatoare cand a facut mama rost de cateva bucatele de zahar, pe care ni le-a impartit sa le mancam cu cate o lingura de mamaliga".
Mireasa fara voie
Vantul iute de martie rupe zdrente din pacla cenusie a norilor, padurea intunecata miroase a salbaticiune, frigul se ascunde in umbre. Este ceva salbatic si in oamenii acestia putini pe care i-am intalnit aici, in Brodina, satul din mijlocul padurii. Este ceva straniu si in femeia aceasta
care sta acum pe marginea patului si-mi povesteste cu glas stins viata ei. E asezata cu spatele la fereastra ce da inspre padure si are chipul umbrit. Pare incremenita, mai ales cand tace, numai ochii scapara din cand in cand, in timp ce povesteste, ca si cum cine stie cine sau cine stie ce om sau intamplare ar sufla in jarul tineretii indepartate.
O intreb cum a ajuns in Brodina si-mi spune ca a venit de la Vicovu de Sus la fratele ei mai mare, insurat, cu o casa plina de copii. A venit sa-l ajute si sa mai imputineze numarul gurilor flamande. "Io am stat la fratele care avea copii multi si avea nevoie de agiutor, numai ca intr-o seara a venit la dansul un om tare neguros si au vorbit dansii ceva laolalta. Nu mi-a placut de omul acela, de cand a intrat in casa. Fratele a venit apoi la mine si mi-a zis ca nu ma mai poate tine si ca ma da barbatului aceluia sa-i fiu femeie.
Doamne, am simtit cum ma sageata la inima, ca nu mi-a placut deloc omul, de cum l-am vazut. Era mult mai batran ca mine, neguros si inchis, nu s-a uitat la mine o data macar, nu mi-a zis nici o vorba, nici nu m-a intrebat nimica, cat de cat ceva. Sa ma fi intrebat cati ani am, ori cum ma cheama. Nimica. S-a inteles cu fratele, apoi a plecat. Eu am mancat apoi bataie o zi intreaga de la fratele, pentru ca am zis ca nu ma marit.
Numai ca mai demult ascultai de fratele mai mare ca de parinti, nu exista sa te opui. A doua zi m-a dus fratele la dispensar, unde era si el, omul, ne-am facut analizele si ne-a inscris la primarie pentru nunta. El n-a grait nici atunci deloc cu mine, dar m-am uitat mai bine la el si am vazut ca era un om inalt si ciudat tare.
Si cand l-am auzit ca vorbeste numai ucraineste, hutuleste adica, mi-am zis ca n-am sa pot trai cu dansul, ca io nu stiam limba aceea. Eram ca doi muti, eu nu intelegeam ce-mi spunea, si el vorbea cu mine numai asa, din cand in cand, el stia ce. M-a adus apoi aici, in casa asta, care nu era inca gata, el pleca zilnic in padure, ca era paznic de vanatoare, si eu ramaneam singura toata ziua.
Lui ii placea mult padurea, vedeam eu ca ar fi stat tot printre copaci. Eram tare straina si singura in locurile astea pustii. Cand am facut pruncii, parca mi-a mai trecut spaima. Stateam in pat langa ei si parca nu-mi mai era asa greu.
Apoi, cand au mai crescut, ma obisnuisem deja mai bine. Nu ma mai temeam asa de tare de padure. Ei umblau toata ziua dupa flori, dupa zmeura, se jucau printre copaci, aduceau acasa pui de animale, pe care-i tineau o vreme si-i hraneam laolalta cu ei. De la ei, de la copiii mei, am invatat eu sa nu ma mai tem de padure si de salbaticiuni. De la ei am invatat sa astept primavara ca sa intru in padure dupa ierburi si sa-mi fie drag ca stau aici cu casa.
Dupa aceea, la o vreme, i-o parut rau lui fratele, Dumnezeu sa-l ierte, ca m-a dat dupa omul acela care a fost barbatul mieu, om inchis si neiubitor, dar n-am mai avut ce face, s-or trecut toate. Dupa ce am facut pruncii, s-au incheiat toate. Asa erau vremurile si eu m-am supus lor. Daca am fost fericita, ma intrebi matale? Dar cine stia de fericire pe-atunci? Da cati ajung sa stie ce-i aia, si acuma, in ziua de azi?"
Padurea
Au trecut multi ani de cand Matusa Catrina a ramas singura. Barbatul i-a murit si fetele s-au cam dus la rosturile lor, in lumea larga. Mai aproape de ea sta "baietul, tacut si inchis ca tatane-sau". Primavara, cand se lumineaza de ziua, isi ia cosul si intra in padurea vecina cu casa ei. E ca si cum ar trece dintr-o camera in alta peste un prag, dincolo de care e tot acasa.
Acuma, primavara, are multe de cules din padure: radacini, muguri, frunze, zeama de mesteacan, pe care-o strange, picatura cu picatura, din tulpinile increstate ale copaceilor tineri. "Asta-i sangele padurii si nici o boala nu te prinde daca bei zeama de asta", spune ea cui vrea s-o asculte.
Culege de toate, aduna ca o furnica si-si umple cosul pe care-l desarta seara, cand se intoarce, pe masa din bucatarie. Apoi le alege cu migala, desparte macrisul iepurelui de frunzele de bardahuz, laptele cucului de floarea untului, leurda iute de ceapa ciorii, mugurii de brad de cei de fag si de plop, urzica moarta de cea piscacioasa, radacina de tataneasa de cea de brusture.
Pe toate le aranjeaza, dupa cum le e felul si rostul, la uscat. Legate in smocuri ori buchete, insirate pe ate legate de grinda, stranse in saci mari de panza alba ori bagate in cutii de toate formele si culorile, florile si buruienile adunate asteapta cuminti, razvratindu-si miroznele, sa vindece, sa dreaga, sa aline durerile.
Abia dupa ce intunericul face ca lumea sa i se para mai mica, tusa Catrina iese pe laita de afara si lasa usa casei deschisa, pentru ca mirosul crud al frunzelor asezate la uscat sa se mai intalneasca o data cu aerul tare pe care padurea il impinge catre ea, prin crengile plecate, ce se lovesc de stalpii cerdacului. Acum poate sa se gandeasca la cele de peste zi, la cele ce o asteapta maine, la cele pe care le-a trecut de cand sta aici, in casa din marginea padurii. "Primavara, de cum da caldura, eu nu mai am vreme, catu-i ziua de mare, sa ma plang de ceva.
Oricat de grea mi-a fost viata, primavara parca ma intorc la cele cateva clipe in care am fost si eu bucuroasa pe lumea asta si parca vad asa, ca printr-o ceata, cum imi trec pe dinainte pruncii tinand in brate un pui de caprioara, florile pe care mi le adunau cand se intorceau din padure, dusi de tatal lor, mirosul lui ciudat, de om strain, lumina care-i incalzea parul dimineata cand pleca. Parca a fost un vis, ca o bruma care s-a pus seara sclipind si dimineata, cand a iesit soarele, s-a luat".
Foto: DAN TRASNAI (3)
Anii de foamete
Dupa nume, pare din neam de hutuli. O cheama Uhliuc. Ecaterina Uhliuc. Dar numai numele si unele amintiri sunt hutane. Numele, de la barbatul cu care a trait peste patruzeci de ani, iar dintre amintiri, doar acelea din vremea in care a fost nevasta lui. Celelalte, de cand era copila la casa parinteasca din Vicovu de Sus, ori acelea mai apropiate, din ultimii ani, dupa ce copiii ei au plecat fiecare pe la casele lor, s-au sters ori s-au amestecat.
Le povesteste sarind de la una la alta, trecand peste ani si intamplari, peste amaraciuni si suparari, peste cele cateva bucurii pe care le-a simtit, cu usurinta cu care sarea pe vremuri de pe o piatra pe alta, cand trecea paraul din capatul satului.
Pentru cei cativa vecini, ea este insa Tusa Catrina, cea mai batrana femeie dintre cei care mai traiesc in casele insirate de-a lungul drumului forestier ce coboara din Brodina, satul hutulilor, ascuns intre Obcinele bucovinene.
Povestea ei pare la fel de intunecata precum cararile padurii langa care traieste acum. "Am dus-o tare greu acasa, in Vicov, eram opt frati, din care am mai ramas doar eu si un frate mai mare, care are optzeci si doi de ani.
Primavara infrigurata pe Obcinele Bucovinei
Numai ca acasa nu mai erau de nici unele, camara goala, in gradina nimic, daca nu a semanat nimeni. Multa tare, multa foamete am indurat atunci. Mama culegea urzaci piscate de ger si ierburi salbatece din padure si le fierbea si ne dedea doar cate oleaca, la fiecare, sa mancam, ca sa ne ajunga. N-aveai de unde sa ceri ceva, ca nimeni nu mai avea nimica. A fost greu si saracie piste tot.
Tata indata a murit, un frate mai mare a fost luat prizonier la rusi, iar noi ceilalti am rabdat cu mama. Doamne, cata mizerie era, raie, paduchi, tifos, foamete, saracie cat incape. Nu era nimic, nu aveai de nici unele. Ca sa scapam de paduchi, mama a ingropat hainele in pamant si or iesit paduchii deasupra, ca o cusma. Si iaca, tatusi n-am murit! Da tare multa foame am indurat. Foametea a fost cel mai mare chin.
O hainuta mai puteai s-o carpesti, daca o aveai, o spalai, o indreptai, da mancare din ce sa faci? Din lemne si din scoarta de copac! Asa ne-a salvat mama, saraca. Cu fierturi, facute numai ea stie din ce. Cu ce culegea de prin padure. Padurea ne-a salvat atunci. Tin minte ca la vreun an dupa ce s-a gatat razboiul, mi s-a parut ca e cea mai mare sarbatoare cand a facut mama rost de cateva bucatele de zahar, pe care ni le-a impartit sa le mancam cu cate o lingura de mamaliga".
Mireasa fara voie
Vantul iute de martie rupe zdrente din pacla cenusie a norilor, padurea intunecata miroase a salbaticiune, frigul se ascunde in umbre. Este ceva salbatic si in oamenii acestia putini pe care i-am intalnit aici, in Brodina, satul din mijlocul padurii. Este ceva straniu si in femeia aceasta
care sta acum pe marginea patului si-mi povesteste cu glas stins viata ei. E asezata cu spatele la fereastra ce da inspre padure si are chipul umbrit. Pare incremenita, mai ales cand tace, numai ochii scapara din cand in cand, in timp ce povesteste, ca si cum cine stie cine sau cine stie ce om sau intamplare ar sufla in jarul tineretii indepartate.
Doamne, am simtit cum ma sageata la inima, ca nu mi-a placut deloc omul, de cum l-am vazut. Era mult mai batran ca mine, neguros si inchis, nu s-a uitat la mine o data macar, nu mi-a zis nici o vorba, nici nu m-a intrebat nimica, cat de cat ceva. Sa ma fi intrebat cati ani am, ori cum ma cheama. Nimica. S-a inteles cu fratele, apoi a plecat. Eu am mancat apoi bataie o zi intreaga de la fratele, pentru ca am zis ca nu ma marit.
Numai ca mai demult ascultai de fratele mai mare ca de parinti, nu exista sa te opui. A doua zi m-a dus fratele la dispensar, unde era si el, omul, ne-am facut analizele si ne-a inscris la primarie pentru nunta. El n-a grait nici atunci deloc cu mine, dar m-am uitat mai bine la el si am vazut ca era un om inalt si ciudat tare.
Prieteni buni
Lui ii placea mult padurea, vedeam eu ca ar fi stat tot printre copaci. Eram tare straina si singura in locurile astea pustii. Cand am facut pruncii, parca mi-a mai trecut spaima. Stateam in pat langa ei si parca nu-mi mai era asa greu.
Apoi, cand au mai crescut, ma obisnuisem deja mai bine. Nu ma mai temeam asa de tare de padure. Ei umblau toata ziua dupa flori, dupa zmeura, se jucau printre copaci, aduceau acasa pui de animale, pe care-i tineau o vreme si-i hraneam laolalta cu ei. De la ei, de la copiii mei, am invatat eu sa nu ma mai tem de padure si de salbaticiuni. De la ei am invatat sa astept primavara ca sa intru in padure dupa ierburi si sa-mi fie drag ca stau aici cu casa.
Dupa aceea, la o vreme, i-o parut rau lui fratele, Dumnezeu sa-l ierte, ca m-a dat dupa omul acela care a fost barbatul mieu, om inchis si neiubitor, dar n-am mai avut ce face, s-or trecut toate. Dupa ce am facut pruncii, s-au incheiat toate. Asa erau vremurile si eu m-am supus lor. Daca am fost fericita, ma intrebi matale? Dar cine stia de fericire pe-atunci? Da cati ajung sa stie ce-i aia, si acuma, in ziua de azi?"
Padurea
Au trecut multi ani de cand Matusa Catrina a ramas singura. Barbatul i-a murit si fetele s-au cam dus la rosturile lor, in lumea larga. Mai aproape de ea sta "baietul, tacut si inchis ca tatane-sau". Primavara, cand se lumineaza de ziua, isi ia cosul si intra in padurea vecina cu casa ei. E ca si cum ar trece dintr-o camera in alta peste un prag, dincolo de care e tot acasa.
Acuma, primavara, are multe de cules din padure: radacini, muguri, frunze, zeama de mesteacan, pe care-o strange, picatura cu picatura, din tulpinile increstate ale copaceilor tineri. "Asta-i sangele padurii si nici o boala nu te prinde daca bei zeama de asta", spune ea cui vrea s-o asculte.
Reporterul si Tusa Catrina
Pe toate le aranjeaza, dupa cum le e felul si rostul, la uscat. Legate in smocuri ori buchete, insirate pe ate legate de grinda, stranse in saci mari de panza alba ori bagate in cutii de toate formele si culorile, florile si buruienile adunate asteapta cuminti, razvratindu-si miroznele, sa vindece, sa dreaga, sa aline durerile.
Abia dupa ce intunericul face ca lumea sa i se para mai mica, tusa Catrina iese pe laita de afara si lasa usa casei deschisa, pentru ca mirosul crud al frunzelor asezate la uscat sa se mai intalneasca o data cu aerul tare pe care padurea il impinge catre ea, prin crengile plecate, ce se lovesc de stalpii cerdacului. Acum poate sa se gandeasca la cele de peste zi, la cele ce o asteapta maine, la cele pe care le-a trecut de cand sta aici, in casa din marginea padurii. "Primavara, de cum da caldura, eu nu mai am vreme, catu-i ziua de mare, sa ma plang de ceva.
Oricat de grea mi-a fost viata, primavara parca ma intorc la cele cateva clipe in care am fost si eu bucuroasa pe lumea asta si parca vad asa, ca printr-o ceata, cum imi trec pe dinainte pruncii tinand in brate un pui de caprioara, florile pe care mi le adunau cand se intorceau din padure, dusi de tatal lor, mirosul lui ciudat, de om strain, lumina care-i incalzea parul dimineata cand pleca. Parca a fost un vis, ca o bruma care s-a pus seara sclipind si dimineata, cand a iesit soarele, s-a luat".
Foto: DAN TRASNAI (3)
2 comments:
"Dar cine stia de fericire pe-atunci?" Mi-a placut. Am si eu un exemplu al bunicii mele. Dar poate cand o veni timpul o sa sriu despre asta.
pai hai
Post a Comment