CINE, CUM SI DE CE SARBATORESTE CRACIUNUL

Cine, cum și de ce sărbătorește Crăciunul

Crăciunul este celebrat din Antichitate, ca dată a naşterii lui Iisus, dar a devenit, de-a lungul secolelor, şi o sărbătoare a familiei, marcată de obiceiuri precum colindele, împodobitul bradului şi darurile Moşului, mult aşteptate de copiii din întreaga lume.

Primii creştini nu celebrau naşterea lui Iisus pe 25 decembrie, considerând că aceasta a avut loc în luna septembrie, odată cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic). În anul 264, Saturnaliile au căzut pe 25 decembrie şi împăratul roman Aurelian a proclamat această dată „Natalis Solis Invicti”, festivalul naşterii invincibilului Soare.

În anul 320, papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie. În 325, împăratul Constantin cel Mare a desemnat oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie „zi sfântă” într-o săptămână de şapte zile şi a introdus Paştele cu dată variabilă.

Cu toate acestea, cele mai multe ţări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie), în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, iar în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea. În Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a adoptat Crăciunul ca sărbătoare legală, în 1836. Oklahoma a fost ultimul stat, în 1907.

Unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri de Crăciun, colindatul, era pe vremuri interzis. Cel care a decis că muzica este nepotrivită pentru o zi solemnă cum este Crăciunul a fost Oliver Cromwell, care, în secolul al XVII-lea, a interzis colindele.

Cel mai vechi cântec creştin de Crăciun este „Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. 

Cea mai veche transcriere după un colind englezesc îi aparţine lui Ritson şi datează din 1410.

În 1818, ajutorul de preot austriac Joseph Mohr a fost anunţat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat şi nu poate fi reparată la timp pentru slujba de Crăciun. Foarte trist din această pricină, el s-a apucat să scrie trei piese care să poată fi cântate de cor şi acompaniate la chitară. Una dintre ele era „Silent Night, Holy Night”, care în prezent este cântată în peste 180 de limbi străine de milioane de persoane.

Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine şi în satele româneşti. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilităţii şi de atragerea binelui asupra gospodăriilor.

În unele sate se păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că, dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânţa pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.

În satele de pe Valea Mureşului, Crăciunul este încă legat de anumite credinţe populare care se păstrează şi în prezent, iar obiceiul de a oferi daruri îşi are originile într-o legendă pe care numai bătrânii o mai cunosc.

În satul Harpia, dacă primul care intră în casă de Crăciun este un bărbat, oamenii cred că este un semn de bunăstare şi sănătate pentru anul următor. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii ţin masa întinsă toată noaptea.

O altă poveste despre Crăciun, mai puţin cunoscută, spune că, în secolul al VII-lea, călugării foloseau forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfânta Treime. În jurul anului 1500, oamenii au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis şi au atârnat în el mere roşii, simbol al păcatului originar. În secolul al XVI-lea, însă, familiile creştine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe şi dulciuri. Dar mai înainte, în secolul al XII-lea, oamenii obişnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creştinătăţii.

Reprezentările lui Moş Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară – de frate mai bogat şi mai inimos al lui Moş Ajun – şi imaginea contemporană – de personaj iubit de copii – există mari diferenţe. Tradiţiile contemporane despre „sfântul” Crăciun, despre Moşul „darnic şi bun”, „încărcat cu daruri multe” sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat.

Din vechime se ştie că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile naşterii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este sărac, el a refuzat-o, dar i-a îndrumat paşii spre fratele lui mai mic şi mai bogat, Moş Crăciun. În unele legende populare şi colinde, Moş Ajun apare ca un cioban sau un baci la turmele fratelui său. În cultura populară românească, Crăciun apare ca personaj cu trăsături ambivalente: are puteri miraculoase, ca eroii şi zeii din basme, dar are şi calităţi tipic umane. El este bătrân (are o barbă lungă) şi bogat (de vreme ce are turme şi dare de mână).

Pe de altă parte, ideea de spiriduşi de Crăciun vine din credinţa străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiriduşii au fost iubiţi şi urâţi, pentru că, deşi uneori se purtau cu bunăvoinţă, puteau foarte uşor să se transforme în fiinţe răutăcioase şi nesuferite, atunci când nu erau trataţi cum se cuvine. 

Percepţia cea mai răspândită era că ei se purtau precum persoana cu care aveau de-a face, fiind fie răutăcioşi, fie drăguţi. În Evul Mediu, în loc să ofere daruri, spiriduşii mai degrabă aşteptau să le primească. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiriduşii au devenit prieteni ai lui Moş Crăciun.

Scriitorii scandinavi, cum ar fi Thile, Toplius şi Rydberg, au combinat cele două trăsături oarecum contradictorii ale personajelor: ei îi prezentau pe spiriduşi puţin răutăcioşi, dar buni prieteni şi ajutoare de nădejde ale lui Moş Crăciun. Unii spun că sunt 13 spiriduşi, alţii sunt convinşi că este vorba de nouă, alţii – de şase. Într-o vreme se credea că Moş Crăciun şi spiriduşii săi se simt foarte bine în casa lor de la Polul Nord. 

În 1822, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea A Visit From St. Nicholas (cunoscută şi ca The Night Before Christmas), în care el l-a descris pe Moş Crăciun ca pe un spiriduş bătrân şi blând, care zboară în jurul lumii într-o sanie trasă de opt reni. În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii şi urmărind călătoria Moşului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul Nord, locuieşte bătrânul cel bun. Dar în 1925 s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, aşa că toţi ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale.

În 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul naţional de radio finlandez, a declarat că Moşul locuieşte pe un munte în Laponia. Astăzi pare aproape sigur însă că Moş Crăciun şi cei 11 spiriduşi ai lui stau bine ascunşi undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de graniţa cu Rusia. Pepper Minstix, unul dintre spiriduşi, este paznicul credincios al satului lui Moş Crăciun.

Cum reuşeşte acesta să se mişte atât de repede, într-o noapte, din Laponia până în casele tuturor copiilor din lume? Cu foarte multă vreme în urmă, Moş Crăciun şi spiriduşii săi au descoperit formula specială, secretă, a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăştiat peste fiecare ren cu puţin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii.

Rudolph este cel mai celebru ren, fiind conducătorul celorlalţi opt, pe nume Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. Când Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului şi de atunci este strălucitor şi roşu.

Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai mari sărbători ale creştinilor, printre care se mai numără Paştele şi Rusaliile.

În tradiţia populară se spune că Fecioara Maria trebuia să-l nască pe fiul lui Dumnezeu şi umbla, însoţită de Iosif, din casă în casă, rugând oamenii să-i ofere adăpost. Ajunsă la casa bătrânilor Crăciun şi Crăciunoaie, aceştia nu o primesc pentru a nu le „spurca” locuinţa prin naşterea unui copil conceput din greşeală.

 Ajunsă la capătul puterilor, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile naşterii. Crăciunoaia a auzit-o şi i s-a făcut milă, astfel încât a ajutat-o în rol de moaşă. Crăciun a aflat, s-a supărat şi i-a tăiat bătrânei mâinile, apoi, de frică, a fugit de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit şi l-a dus să spele copilul. Maria i-a zis să încerce apa şi când a băgat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc. În altă variantă a poveştii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei şi acestea cresc la loc.

În ajunul Crăciunului, copiii merg cu colindul şi cu Steaua, pentru a vesti naşterea lui Iisus. Originea colindelor, texte rituale dedicate Crăciunului şi Anului Nou, nu este cunoscută cu exactitate în istoria românilor. Copiii merg la colindat, la casele frumos împodobite, cântând „Steaua sus răsare” şi „Bună dimineaţa la Moş Ajun!” şi alte cântece, şi sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi bani.

În ceea ce priveşte obiceiurile culinare, creştinii români obişnuiesc să ţină post timp de 40 de zile înainte de Crăciun, acesta încheindu-se în seara de Crăciun. Un moment gastronomic important care precedă Crăciunul este ziua de Ignat (20 decembrie). Mâncăruri specifice, alături de tradiţionalul cozonac, vor sta pe masa de Crăciun.

Citiți și: 
Crăciunul este în primul rând o sărbătoare spiritualSărbătoarea Crăciunului la români 

SURSA:

yogaesoteric

24 decembrie 2015


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Dionysus: Born of a Virgin on December 25th, Killed and Resurrected after Three Days

Dionysus: Born of a Virgin on December 25th, Killed and Resurrected after Three Days

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

ZEII TRACI

Care erau zeii slavilor?

Mitologia, ca domeniu de cercetare științifică, reprezintă un ansamblu de povești (1); mythos în greacă înseamnă ”poveste” sau ”legendă”. De-a lungul istoriei, aceste povești au circulat pe cale literară, populară (balade, ode, cântece populare etc) sau pe baza izvoarelor istorice, scrise la curțile diverșilor domni sau în mănăstiri.

În acestă lucrare voi prezenta o serie de asemănări între divinitățile greco-romane și cele slave, bazându-mă cât îmi vor permite informațiile pe o analiză etimologică, o descriere a divinității precum și pe ritualurile, jertfele, sacrificiile și sărbătorile închinate zeităților.

Ca sursă principală pentru divinitățile slave, voi folosi o compilație de texte medievale călugărești, scrise în Rusia Kieveană de către călugărul Nestor, numită în mediile de specialitate Cronica Primara Rusă sau Cronica lui Nestor Călugărul. Cronica ne prezintă istoria Rusiei Kievene cuprinsă între anii 850-1110, scrisă la Kiev, în timpul lui Sviatopolk II Iziaslavich, Mare Cneaz al Kievului (1093-1113). Modelul cronicii este unul germanic, inspirat din Scandinavia, dat fiind faptul că politica prințului Sviatopolk era una pro-scandinavă.

De asemenea, aș putea enumera volumele Dicționar de mitologie slavă de Ilie Danilov și Mitologia slavilor de Sorin Paliga. Pe lângă aceste cărți, despre mitologia slavilor a mai scris și Mircea Eliade în Istoria credințelor și ideilor religioase, Anca Irina Ionescu în Mitologia slavilor, Victor Kernbach in Dicționar de mitologie generală și Eugen S.Teodor, Sorin Paliga în Lingvistica și Arheologia Slavilor Timpurii-O altă vedere de la Dunărea de Jos. Restul materialelor sunt prezentate la biliografie.

În mitologia greacă, Homer și Hesiod reprezintă sursele narative principale. Ca materiale de referință voi folosi volumul Sources for Greek Religion de David G. Rice & John E. Stambaugh și cartea Dicționar de mitologie greco-romană: zei, eroi, mituri de Zoe Petre, Alexandra Lițu, Cătălin Pavel, Cristian Olariu, Florica Mihuț-Bohîlțea, Alexandra Țârlea.

Zeul suprem: Zeus-Perun

În fruntea panteonului slav, stă “Zeul Suprem”, “Mai Marele” sau Dumnezeu (Бог, Bog), nume generic pentru divinitatea supremă la slavi ”cel bogat”, ”cel puternic”. Trebuie de menționat însă că acest nume nu este decat un epitet ce putea fi atribuit mai multor zei, în funcție de ierarhie (ex. Mai Marele Perun, Mai Marele Svarog).

Acest termen are origini indo-europene, fiind întâlnit și la vechii iranieni, sub forma de “bay”, cuvânt ce înseamnă “zeu” și reprezintă “un zeu ce oferă”, milostiv, generos dar și puternic.

Lingvistul Sorin Paliga este de părere că adjectivul “bogat” ar deriva de la această veche rădacină indo-europeană, având un atribut essențal al divinității zeului.(2) Termenul se referă în mod special la zeul Perun. Despre Zeus aflăm că i se atribuie o cinste regească fiind ”cel ce împarte bogăția oamenilor” și cel ce veghează muritorii.(3)

Putem stabili o conexiune ce ține de un tipar etimologic între zeul Perun și Zeus, care din punct de vedere al etimologiei, definește generația, casta sau gradul său în fruntea panteonului grec. Zeus este însoțit de apelativul Dyaus pitar, din sanscrită ”părintele ceresc”.(4)

Același lucru îl întâlnim și în mitologia romană, unde Jupiter are și apelativul de Deus pater, simbolizând puterea absolută a acestuia asupra oamenilor și zeilor, ca ”părinte ceresc”.(5)

La fel ca și Zeus, Perun este descris ca fiind zeul tunetului,(6) fulgerului și al focului veșnic (ignis aeternus); atribute explicative ale puterii lor absolute asupra zeilor și oamenilor.

Perun era reprezentat ca un bărbat cu o statură impunătoare, cu părul de argint (capul de argint) și mustățile aurite(7), ce purta un ciocan, o secure de război și un arc, cu care trăgea săgeți formate din fulgere. Aceiași reprezentare răzbunătoare îl caracterizează și pe Zeus.(8)

În Titanomahia, Zeus coboară din Olimp și începe a arunca împotriva Titanilor și Giganților, trasnete, însoțite de tunete și fulgere.(9) El are apelativul de Keraunos (după numele arcadian al trasnetului) (10). În Theogonia lui Hesiod, Zeus ne este prezentat chipeș, puternic și voinic (11), exact ca Perun. Jupiter are apelativul de Fulgur ”stăpânul fulgerelor” sau Summanus ”sursa fulgerelor nocturne”(12).

Perun figurează ca ”cel ce aduce ploaia” sau ”cel ce aduce norii”, elemente esențiale pentru fertilizarea naturii(13). Cu același atribut se prezintă și Zeus, ”adunătorul de nori” în Theogonia lui Hesiod.(14) În mitologia romană, Jupiter are și apelativul de Elicius, ce înseamnă ”producătorul ploii” sau Vernus ”zeul ploilor de primăvară”.(15)

Orice legământ al oamenilor sau orice formă de jurământ, se făcea în numele zeului Perun(16), exact ca în mitologia greacă, unde Homer ne spune în Iliada sa că jurămintele se făceau în numele lui Zeus. (17)

Sacrificiile umane, sunt existente în ambele părți. În Cronica lui Nestor aflăm că Vladimir, cneazul Rusiei Kievene, după ce a ridicat o serie de idoli păgâni în Kiev, a jerfit ființe umane zeilor. Nestor ne relatează chiar faptul că Vladimir și-a jertfit proprii copii.(18) Despre sacrificiile umane la grecii antici, aflăm în lucrarea lui Xenophon, Anabasis, vol.VI, unde conform profeției oracolului din Delfii, doi oameni au fost sacrificați pe altar, în cinstea lui Zeus.(19)

Ziua dedicată lui Perun era ziua de Joi. De-asemenea, ziualuiPerunmaiesărbătorităpe21 iunie.(20) La romani, Jupiter, sub apelativul de Summanus, are consacrat pe 20 iunie o ceremonie a templului său.(21)

După victoria lui Perun în fața dușmanului (probabil Veles) se ”eliberează” apele și plouă. În mitologia greacă, Zeus are epitetul Eleutherios, ceea ce s-ar traduce prin ”eliberatorul” (22) ce a împărțit cerul, apele și lumea cu frații săi Poseidon și Hades.

Din cronicile slavone aflăm că stejarul este arborele sfânt al lui Perun, lucru similar și în mitologia greacă, unde alegerea locației unui templu închinat lui Zeus a fost condiționată de un stejar, pe care se spune ca a poposit o porumbiță neagră.(23) Că stejarul era considerat arborele sfânt al lui Zeus aflăm și de la Athenaeus, în DeipnosophistsXI, unde un anume Lykaios, preot al lui Zeus, face un sacrificiu dedicat zeului, folosind un stejar. (24)

Procopius din Cezareea ne mai spune că rușii, ajungând la Constantinopol, pe insula Sf. George, au venerat un stejar enorm căruia îi ofereau jertfe. În Ucraina, la Zaporoje (Запоріжжя), este fotografiat un stejar de 6 m lățime, cu o vârstă de câteva secole; cercetătorii susținând ideea că ața ar arăta un stejar sacru. O tradiție veche spune că odată cu primul tunet de primăvară trebuie să te sprijini cu spatele de un stejar pentru că spatele să nu te doară.

Boul reprezintă animalul sacru al lui Perun, fiind folosit la arat de către vechii slavi. În sec.VI bizantinul Procopius din Cezareea în istoria sa Lupta cu goțiia scris și despre slavi: “Ei cred, că însuși doar Zeul, creatorul fulgerului, este stăpânul tuturor și lui I se aduc ca jertfe boi...”.

În mitologia greacă, Bouphónia”uciderea boului” reprezintă un ritual de sacrificiu suprem. La sărbătoarea anuală Bouphónia se jertfea un bou, care era apoi împăiat și înjugat la un plug. Preotul fugea, iar cuțitul era aruncat în mare. (25) Acest ritual avea loc pe Acropole, pe altarul închinat lui Zeus Polieus.(26) Se cunoaște faptul că vitele reprezentau echivalentul bogăției în societățile arhaice, cum este cazul și la indo-europeni.

Se spune că omul care murea lovit de fulger, era considerat “fericit”, fiind chemat în Cer de Perun, care ierta toate păcatele muritorului. Acest lucru îl putem regăsi în mitologia greacă, unde conform unei pedepse divine, Semele este fulgerata de către Zeus.(27) Dupa creștinarea slavilor, cultul lui Perun a fost asociat cu cel al Sfântului Profet Ilie, cel ce ”gonea ca nebunul cu carul de foc prin cer” și pedepsea dușmanii prin fulgere.(28) În mitologia romană, Jupiter coboară de pe Capitoliu într-un car tras de patru cai.(29)

Veles – Hermes; zeul turmelor

Următorul zeu că importanță în mitologia slavilor, era Veles (Велес), Weles în poloneză, zeu ce mai era numit și Volos (Волосъ) (30). Pentru a înțelege mai bine caracterul domestic al zeului, trebuie să ne îndepărtăm de rădăcina skot ce înseamnă “animale domestice” sau “vite”, în special de semnificația ei negativă. Odată cu migrația indo-europenilor, acest cuvânt “skot” era sinonimul bogăției și belșugului, fiind foarte bine reprezentat în Rig Veda.(31)

Până prin Evul Mediu, la rusi, cuvântul “skot” nu avea doar înțelesul de “domestic”, ci și de “avuție” sau “bogăție”, “avere” sau “bani”. La slavi, el e cel ce aduce bogăție și bunăstare(32), fiind considerat ”zeul turmelor”(33) și al animalelor (34). Veles este și zeul protector al agricultorilor, oamenii închinându-se acestuia pentru a obține recolte bogate și spor în gospodărie.(35)

În mitologia greacă, Hermes arcadianul ne apare ca zeu pastoral, ocrotind turmele și cirezile (36). Tot Hermes, poartă noroc negustorilor oferindu-le bani și împarte bogăție oamenilor (37). Mercurius, de asemenea, este de asemenea ocrotitorul negustorilor în mitologia romană. (38)

A.N.Veselovskii este de părere că numele lui Veles are o legătură cu cultul morților la vechii slavi, respectiv cu sufletul defunctului. El face paralela etimogolică dintre slavi și triburile baltice prin lituanianul welis care înseamnă “răposat”sau prin welci care se traduce prin “sufletele morților”.

O versiune lituaniană a lui Veles este Velinas, ce apare la baltici ca fiind creatorul reptilelor, păsărilor negre (corbul sau cioara) și lupilor, exact ca la Odin, unde și el este înconjurat de sufletele luptătorilor einherjar.

Legătura dintre păsările negre și lupi e una primordială, simbolizând moartea și asigurând legătura între cele două lumi: cea pământeană și cea de după deces. Lupul mai simbolizează lupta și curajul, iar corbul înțelepciune.

O sărbătoare a morților, în mitologia lituaniană, se numește Vėliai.Cuvântul Velos (plural Vėliai ”sărbătoarea morților”)derivă din Vėlė”suflet mort”. Zeul sau zeița Veliona este invitat/invitată să ia parte la ”masa morților” (pomană) în urma unui ritual vechi lituanian. Dacă ar fi să admitem faptul ca Veliona ne apare ca o zeiță în mitologia lituaniana, strâns legată de cea slavă, această teorie ar putea fi corectă.(39)

El ne apare și ca un zeu al apelor, având un caracter htonicce se ocupă cu înșelătoriile, fiind un dușman înverșunat al lui Perun (vezi Loki și Thor) dar și ca un vrăjitor. O parte din istoricii ruși, ce studiază mitologia slavă veche, sunt de părere că rolul universal al lui Veles este acela de “liant între lumea celor vii și lumea morților”, având și un rol de “călăuză”. (40)

În lumea greacă antică, Hermes avea rolul de mesager al zeilor și călăuză a sufletelor oamenilor ce trebuiau să ajungă în împărăția subpământeană a lui Hades.(41) Mercurius al romanilor era de asemenea o calauză a sufletelor celor ce ajungeau în lumea subpământeană a lui Pluto. (42)

Înainte ca Vladimir să creștineze poporul rus, cele șapte statui ale zeilor primordiali din mitologia slavilor, se aflau în marile centre urbane din Rusia Kieveană, în special la Kiev. Interesant este că statuia lui, singura din cele șapte, nu se afla pe colina sacră a Kievului, alaturi de celelalte, ci undeva la câmpie, într-un teren plat aproape de o piață.

De aici s-a tras și concluzia că Veles ar fi fost și un patron al comerțului, protector al comercianților. (43) La greci, Hermes, de asemenea ne apare ca un ocrotitor al comerțului și comercianților de pretutindeni. (44)

În mitologia romană, Mercurius ni se prezintă ca zeu al comerțului, patron al negustorilor și al hoților. Veles era considerat ”zeul poeziei” având astfel un atribut explicativ al valorii sale intelectuale. Hermes, era considerat ”ocrotitorul scrisului” iar sărbătoarea dedicată acestuia Hermania avea o nuanță intelectuală. (45)

Zeul Soare: Hors - Apollon

Zeul Hors, Chors (Khursun în limba sciților iranieni) reprezintă Soarele (46). Numele lui este atestat în Cronica lui Nestor. Înțelesul cuvântului este de “mișcare”, “sens”, “curs”. Iranianul xorsed înseamnă “soare”, de unde și numele unui dinast persan Khores, ce înseamnă, la fel, “soare”.(47)

Hors ne apare ca un tânăr frumos, cu părul de aur, buclat.(48) Numele zeului mai poate semnifica și ”strălucire” din persanul xurset ”soare strălucitor”, sau ”grandoare” și poate fi un model divin de urmat pentru orice dinast din lumea slavă precreștină.

Hors era zeul luminii solare, galbene; discul solar (49). Dispoziția solară și numele zeului sunt redate prin multe cuvinte horoshii (bun), pohoroshet’(a îmbunătăți), prihoroshivatisya (a se aranja, a se dichisi, în stil vestimentar), dar și horovod (hora), horom (în cor). La mai multe popoare, cuvânul horo însemna ”disc de aur”, ”cerc” sau dans popular ritualic, cu caracter urano-solar.

De aici și denumirea dansului în cerc. Chiar și orașul “Korsun’” mai demult se numea în cinstea zeului luminii solare Horsun. E posibil ca regiunea Herson-Kherson (Херсон) din Ucraina de azi, să poarte numele zeului.

În mitologia greacă, Apollon, reprezentantul celei de-a doua generație a olimpienilor, ne apare ca un zeu al luminii solare, căruia i se atribuia simbolul purității luminii solare, Phoibos. (50). Prin descrierea lui Apollon ”cel cu plete de aur” înțelegem emanația divină a razelor solare.(51)

Prin caracterul său de zeu protector, rezultă că Apollon reprezintă o divinitate pozitivă, care ajută oamenii la nevoie. După ce omoară balaurul Python, Apollon îngroapă cadavrul monstrului în locul ce avea să fie construit mai târziu celebrul oracol de la Delfi, unde puteau fi profețite oamenilor dorințele lui Zeus, tatăl lui Apollon.(52)

Se spune că Hors este înfrânt de către Zeul Negru, dar reînvie, fiind divinizat de către slavii vechi ca un zeu al vindecării, al supraviețuirii, al triumfului împotriva bolii și slăbiciunii, fiind considerat “Maestrul ierburilor”. Așadar, zeul ni se prezintă ca un vraci înțelept. Despre Apollon aflăm că una din ipostazele sale este aceea de medic (Apollo medicus).(53)

Dažbog – Helios

Dažbog (Dazhbog, Dazbog, Dazhdbog, Dabog, Dajbog, Dadzbóg, Dadźbóg) este un alt zeu important, venerat pana în timpul cneazului Vladimir al Rusiei Kievene.(54) Dažbog mai apare și sub numele de Radegast. El apare tot ca un zeu solar (55), ce reprezintă fertilitatea, puterea masculină vie(56), fiind considerat strămoșul ginților slave.

Acest lucru este confirmat și de apostolul din Pskov, în secolul XIV. Ca element comun cu Helios al grecilor, avem statutul de divinitate solară (57), prezent la ambii. Helios ne apare ca un zeu solar, pre-olimpian, având o imagine de tânăr frumos și puternic; simbol al fertilității. (58)

Slavii credeau că Dažbog alearga pe Cer într-un car frumos de război, tras de patru cai albi, cu aripi de aur. Lumina solară vine de la scutul de foc solar, pe care Dažbog îl poartă mereu cu el. Noaptea, Dažbog cutreieră Cerul de la Est la Vest, luminând Pamântul cu strălucirea sa divină.

De două ori pe zi, dimineața și seara, el traversează oceanul cel mare cu o barcă trasă de niște gâște, rațe sălbatice sau lebede. De aceea slavii cei vechi atribuiau o putere deosebită talismanelor sub forma de rață cu cap de cal. Ei credeau că Dažbog (Soarele) îi va ajuta oriunde s-ar afla în Lumea Veche sau Lumea Întunecată. În timpurile pagâne ale Rusiei, se interzicea uciderea lebedelor, pe motiv că acestea reprezintă un animal sacru.

În mitologia greacă , Helios străbate zilnic cerul într-un car tras de patru cai nărăvași: Pyroeis, Eous, Aethon și Phlegon.(59) Despre Apollon, aflăm că acesta călătorește la Delfi și la hyperborei în carul său tras de lebede albe precum omătul.(60)

Vladimir Toporov consideră că Khors e varianta iraniană, iar Dažbog cea slavă sau slavizată a lui Khors (Khorsun). Dažbog mai poate fi comparat de anumite persoane cu Apollo, reprezentând puterea fertilă a roadelor și căldura solară. Istoricul rus Boris Ryabakov era de părere că Hors reprezenta Soarele ca divinitate, iar Dažbog ar reprezenta doar puterea solară a lui Hors.

Stribog - Vântul

Stribog (Stribozh, Strzybog, Стрибог) este zeul și totodată spiritul vanturilor, furtunii(61), aerului, gheții, frigului și Cerului, având un caracter de divinitate uraniană. După vechile tradiții slavone, el ar fi “strămoșul vânturilor din cele opt direcții”.

El este cel care face legătura între Cer (Tărâmul Zeilor) și Pământ (Tărâmul Oamenilor), iar propriul lui destin definește această legatură între cele două lumi. Unii istorici sunt de părere că originea numelui lui Stribog este legată de vechiul cuvânt slav strga ce înseamnă “a împrăștia” sau “a întinde”. În Explanatory Dictionary of the Live Great Russian Language al lui Vladimir Dal, găsim cuvintele Stryi (strâi) – unchi după tată și Stryt’ (Strât’) unde stryvat înseamnă “a întinde”, “a distruge”.

De altfel, mai există și alte cuvinte care au aceeași rădăcină cu cea a cuvântului “Stribog” – stremlitelnyi (rapid), bystryi (rapid), strela (săgeată), prostranstvo (transparență) și strah (frică). Etimologia cuvântului se mai poate explica și prin Strîi-Bogsau Starîi Bog (Zeul cel Bătrân). De asemenea, în rusa veche radicalul streg însemna ”mai în vârstă”. (62)

După legendele vechilor slavi, Vântul are mai mulți nepoți și fii, reprezentați sub forma unor vânturi mai mici: (63)

-Posvist(vântul mai mare, zeul furtunii),

-Podoga(vântul cald, ușor; zeul anotimpului plăcut),

-Podaga(vântul fierbinte, ademenitor, trăiește în pustiuri, în zona de Sud),

-Vântul de Apus (un pic uscat, uneori“supărat”, dar în mare parte e blând),

-Siverko (vântul de Nord; poartă frigul de la Oceanul Arctic, foarte aspru),

-Vântul de Est (are un caracter neprevăzut, misterios și viclean).

Putem stabili o conexiune între aceste vânturi cardinale slave și divinitățile lor corespondente din mitologia greacă. Așadar, titanida Eos (Aurora în mitologia romană), soție a titanului Astraios (părintele vânturilor) a dat naștere celor patru vânturi (Aνεμοι-Anemoi): Notos (vântul de Sud, Auster la romani), Zefir (vântul de vest, la romani Favonius), Boreas (vântul de nord, la romani Aquilo) și Eurus (vântul de est, la romani Vulturnus).

Mokoš – singura divinitate feminină din panteonul slav

Mokoš (Мокошь, Mokoș) este singura divinitate feminină din seria celor șapte zei primordiali ai slavilor de răsărit. În panteonul slav din timpul lui Vladimir, ea ne apare ca singura zeiță.(64) Zeiței i se datorează recolta bună, fiind considerată și ocrotitoarea gospodăriei, armonizând relația dintre membrii familiei, prin iubire, înțelepciune și cumpătare, stabilind un echilibru esențial pentru un cămin fericit.

În mitologia greacă, Hera (la romani Iunona), sub apelativul Teleia, împlinește căsătoria și reprezintă zeița virginității premergătoare căsătoriei legitime, purtând la Hermione epiclesa Parthenos (fecioara) (65). În mitologia romană, Iunona este soția lui Iupiter (Zeus) și regina cerurilor (Ivno Regina), protectoare a femeilor, zeița nevestelor și patroana mamelor (Iuno Matrona). (66)

Mokoș este “zeița care toarce lână” fiind deseori reprezentată cu diformități antropomorfe (capul mare și mâinile lungi) (67). Ea apără, respectă și legiferează munca femeilor, în special lucrurile făcute manual, din material textil.

La Olimpia, unde se afla templul lui Zeus si Hera, odată la patru ani, în deschiderea marilor sărbători închinate lui Zeus, femeile o celebrează pe Hera ca replică la marea sărbătoare exclusiv masculină a olimpiadelor. Aceasta primește o vacă drept jertfă iar statuia ei este îmbrăcată cu un peplos nou, țesut de 14 femei măritate. (68)

Zeița Mokoș este ”cea care torce soarta” tracilor sau “cea care înnoadă soarta” oamenilor, ce apare ca o zeiță a sorții și a destinului.(69) La greci, Hera are de asemenea puterea să lege și să dezlege căsătoriile. (70)

Svarog – Hefaistos; zeul focului

Svarog (Сварог, poloneză Swaróg) este zeul focului (71), o divinitate solară, ce reprezintă lumina cerească (Soarele Etern) (72), sub formă ciclică, simbolul lui fiind zvastica slavonă, cunoscută sub numele de Коловра́т (Kolovrat). Se pare că acest zeu avea un cult al focului specific (73), reprezentând un spirit sub formă de foc veșnic.

Flacăra focului etern simbolizează spiritul nemuritor având un rol de purificare. Svarog reprezenta focul din vatra oamenilor (74), cel care ajuta la prepararea mâncării, vitală pentru existența material-umană, dar și focului din cuptorul unde se fabricau arme și unelte de lucru sau de luptă (75), asemenea lui Hefaistos al grecilor sau Vulcan al romanilor.

În mitologia greacă, Hefaistos este numit ”făurarul”, simbolul absolut al metalurgiei (76). În cinstea acestuia, în insula Lemnos, consacrată zeului, se stingeau odată pe an toate focurile, fără să se aprindă în timpul sacrificiilor. Apoi, o corabie aducea focul nou din insula Pelos, pentru a se aprinde focul din vetrele casnice și cuptoarele fierăriilor.(77) În mitologia romană, Vulcan mai este numit și Mulciber (fierarul zeilor).(78)

Lada – Afrodita; zeița iubirii

O altă divinitate feminină în mitologia slavă, este Lada. Aceasta ne apare ca o zeiță a iubirii și a verii, a recoltelor de vară și de toamnă, protectoarea cuplurilor de îndrăgostiți, a căsătoriei și a familiilor, a tuturor femeilor și a copiilor. Zeița este înfățișată ca o femeie în floarea vârstei, corpolentă, simbol al maternității mature. Ca etimologie, lad în cehă înseamnă ”armonie”, ”bună înțelegere”, ”ordine”.

Ladny înseamnă ”grațios”, ”drăgălaș”, lad în poloneză înseamnă ”ordine”, ”orânduială”, ladny ”frumos”, ”drăguț”.(79) În cântecele populare rusești, relicve lirice ale mitologiei slave precreștine, numele zeiței dragostei, al căsniciei și al armoniei conjugale, devenit substantiv comun, cu sensul de ”apropiată”,”dragă” se utilizează drept epitet diminutival pentru jena ”soție”, ”femeie”. Corespondentul masculin al acestuia lado, are sensul de ”tovarăș de viață devotat”. (80)

La greci, Afrodita ne apare ca o zeiță a frumuseții, a dragostei, a atracției și a sexualității.(81) Sub numele de Pandemos, Afrodita reprezintă garanția îndeplinirii sarcinilor publice și protectoarea relațiilor pașnice dintre cetățeni.(82) Ea sădește dragoste în inimile tuturor zeilor și oamenilor.

Este reprezentată ca o femeie înaltă, zveltă, cu trăsături gingașe, cu un val de plete aurii, așezate drept cunună pe capul plin de farmec. Zeița este întruchiparea frumuseții divine și a tinereții veșnice.(83) Despre Afrodita aflăm că aceasta dăruiește fericirea acelora ce o slujesc cu credință.

Un anume Pygmalion, aduce jertfă zeiței o juncă albă cu coarnele poleite cu aur, cerându-i Afroditei să-i dea o soție frumoasă ca statuia făcută de el.(84) La romani, Venus este zeița vegetației și a fertilității, având aceleași atribute ca și omoloaga sa Afrodita.(85)

Iarilo – Eros; zeul luminilor

Iarilo (Ярило, Јарило; poloneză Jaryło; croată: Jura, Juraj; sârbă: Đorđe ”George”) este zeul luminilor și al furtunilor de primăvară, ce întruchipează forța fertilizatoare a lui Perun.

Este simbolul căldurii de primăvară, fiind reprezentat ca un tânăr impetuos, ca furtunile de primăvară, dominat de pasiunile erotice ale sale. Pe cer se plimbă călare pe un cal alb, purtând o mantie albă. Pe cap are o coroniță împletită din flori de primăvară. Etimologic, radicaluliar în limbile slave, are sensul de ”forță masculină”, ”virilitate”.(86)

Corespondentul său din mitologia greacă, Eros (Cupido în mitologia romană), personifică dorința, născută din haos, simbolizând dragostea nebună, plăcerile carnale.(87) Fiu al Afroditei, acesta este mesagerul mamei sale, care își împlinește voia. Eros ne apare ca un copil zburdalnic, voios, viclean, crud uneori. El zboară pe aripile sale strălucitoare de aur, trimițând săgeși purtătoare de bucurie și fericire. (88)

Ca și concluzie, aș dori să precizez că în această lucrare am încercat să prezint atât cât mi-au permis documentele necesare, o serie de elemente comune între divinitățile principale din panteonul slav precreștin și corespondentul lor din mitologia greco-romană.

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

ORIGINILE CRACIUNULUI=THE MOVIE

Publicat de Matt la 22:23

Este larg recunoscut faptul, că această sărbătoare atât de dragă tuturor, Crăciunul, încorporează multe elemente ce ţin de tradiţii religioase ancestrale, solare, ce preced cu mult creştinismul, unele dintre ele nu tocmai ortodoxe, poate, dar dincolo de dogmă rămân datinile, ce impun o sărbătoare a cărei principală menire este de a celebra naşterea Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.

Care-i sunt totuşi originile ?

Deloc uşor de răspuns, în condiţiile în care sursele sunt vagi, sumare şi nu rareori, contradictorii, ca în orice studiu ce implică istoria, din păcate mult prea denaturată, de timp şi mai ales, de oameni.

Documentarul de faţă, oferă o variantă de răspuns, rememorând religii şi tradiţii de multă vreme dispărute, plecând de la mitraism, la religia politeistă a anticei Rome, a triburilor germanice, britanice sau scandinave şi ajungând, într-un final, la modul cum parte din tradiţiile acestor religii, aşa-zise păgâne, au fost integrate în creştinism, din motive diverse, mai uşor de înţeles doar în contextul primelor secole, de după Iisus.

Una dintre primele teorii, acceptată în genere, leagă Crăciunul de sărbătoarea romană numită Saturnalii, ce se desfăşura în toate cele şapte zile, ulterioare datei de 15 decembrie şi care era dedicată, după cum indică şi numele, zeului agricol, Saturn.

Solstiţiul de iarnă cădea adesea în jurul datei de 25 Decembrie, în vechiul calendar iulian, la finalul acelor şapte zile de petreceri şi chiar orgii, când toate ierarhiile sociale erau ignorate, pretext de celebrare a începerii creşterii graduale a activităţii solare, motiv pentru care romanii l-au integrat în mitologia lor şi pe zeul antic solar, persan, Mithra.

Despre Mithra aflăm din Avesta, scriptura sacră a unei religii şi filozofii ce îl are ca personaj central pe profetul Zoroastru sau Zarathustra - numit de Platon, fiul lui Oromazdes, amintit de asemenea, de Herodot, în "Istorii", de Plutarh, în "Despre Isis şi Osiris" şi chiar de Dio Chrisostomus - religie care are multe similarităţi cu Vechiul Testament.

Incapabilă de a stopa vechile practici religioase păgâne, biserica creştină timpurie s-a dovedit capabilă, însă, de o diplomaţie ce nu s-a manifestat prea des, ulterior - când a preferat autodafeurile, blândeţii - absorbind aceste tradiţii, într-o sărbătoare care celebra naşterea Fiului lui Dumnezeu, a cărui dată reală de naştere - ca şi întreaga sa existenţă, de altfel - rămâne incertă.

Sub presiunea maselor, probabil, au fost încorporate simultan şi practici de genul "regelui dezordinii", care i-au oferit un pretext perfect puritanului Lord Protector al Angliei, Oliver Cromwell, ce călca pe urmele rigidului Martin Luther, de a declara ilegală întreaga sărbătoare de Crăciun, forţând-o să se manifeste doar clandestin, în intimitatea familiilor, cam până pe la 1656, când şi-a reintrat în drepturi, pare-se în Canterbury.

Nici puritanii din Lumea Nouă nu s-au lăsat mai prejos şi au interzis sărbătoarea, începând din 1659, în virtutea inerţiei poate, amenda pentru nesupunere fiind de 5 şilingi, o sumă considerabilă, probabil, la acea vreme, din moment ce Crăciunul a revenit în casele americanilor abia după revoluţia de la 1776, continuând să manifeste însă, multe dintre racilele trecutului, fiind considerat o bună ocazie pentru beţii si solicitarea de favoruri sexuale.

Cam în aceeaşi vreme, în Anglia, s-a instituit practica interpretării de colinde religioase, de către grupurile care mergeau din uşă-n uşă pentru a solicita băutură şi alte componente necesare amestecului numit "wassail."

Imaginea clasică a Crăciunului, se poate considera ca fiind statuată, simultan cu publicarea în 1843 a romanului clasic "A Christmas Carol", al lui Charles Dickens, care a constituit pentru clasa mijlocie britanică un ghid, ce definea o sărbătoare a bunăvoinţei, milosteniei, dăruirii, a desprinderii de grijile cotidiene, prin petrecerea timpului în cadrul intim asigurat de familie şi prietenii apropiaţi, deşi Revoluţia Industrială sărăcise destul de consistent ţara.

Acest aspect spiritual, intim, al Crăciunului, a fost interpretat cu totul diferit în ţara mercantilismului extrem, SUA, unde a fost folosit ca strategie de piaţă, amplificând rapid profiturile comercianţilor, actualmente făcându-se auzite tot mai multe voci ce critică denaturarea spiritului acestei sărbători, care s-a transformat dintr-o vreme a bucuriei sufleteşti, într-una a freneziei comerciale.

Rămân totuşi multe aspecte seculare ale Crăciunului, total diferite de smulgerea de profit de pe urma comercializării cadourilor şi unul dintre cele mai plăcute, este dat de figura centrală a sărbătorii: Moş Crăciun.

Se poate scrie o întreagă istorie pe tema conceperii acestui personaj, a cărui natură pur mitologică ne-a întristat pe mulţi dintre noi, la un moment dat al copilăriei, personajul principal rămânând însă Sfântul Nicolae, un episcop altruist - un adevărat oximoron, astăzi - ce trăia în Asia Mică a secolului IV e.n., faimos totodată pentru minunile pe care le făcea - precum învierea a trei băieţei ucişi de un hangiu lacom şi sadic - cunoscut acum, ca protector al copiilor, marinarilor ş.a.m.d.

În Germania, Olanda şi Italia, el este imaginat ca un bătrân cu barbă mare şi albă, zburând prin cer călare pe un cal alb, îmbrăcat în straiele de episcop - de unde provine probabil culoarea roşie a veşmintelor lui Moş Crăciun - însoţit adesea de un spiriduş, care-i pedepseşte pe copiii obraznici.

Deşi ziua dedicată lui, este cea de 6 Decembrie, în multe ţări această sărbătoare a fuzionat cu cea de 25 Decembrie. În ţările Benelux însă, copiii lasă şi acum un sabot de lemn lângă foc, plin cu fân pentru calul Sfântului Nicolae, ziua de 25 Decembrie nefiind decât o simplă sărbătoare religioasă.

Data de 25 Decembrie pentru Crăciun, ca zi a naşterii lui Iisus Hristos în ieslea din Betleem, înconjurat de darurile aduse de cei trei Magi de la Răsărit, este fixată în 350 e.n. de Papa Iuliu I, într-o încercare probabil disperată, de a face cât mai puţin dureroasă tranziţia păgânilor Romei, la creştinism.

Prima "punere în scenă" - ca să mă exprim astfel - a naşterii Mântuitorului, scenă devenită clasică între timp, îi aparţine celei de-a doua personalităţi a creştinismului, care a inspirat parţial crearea personajului Moş Crăciun, Sfântul Francisc de Assisi, ce trăia pe atunci, în anul 1224, într-o peşteră lângă oraşul italian Greccio.

Cu sau fără puritanismul lui Martin Luther, germanii sunt probabil primii care au decorat un pom de Crăciun, cu mere, azimă, ornamente de sticlă, mici îngeri şi lanţuri de hârtie, tradiţie introdusă în Anglia la 1841, de prinţul consort de origine germană - al reginei Victoria - Albert, imigranţii englezi şi germani, purtând cu ei această tradiţie şi în Lumea Nouă, impunând, în timp, cel mai puternic simbol al Crăciunului.

Vă voi lăsa plăcerea de a descoperi singuri, restul poveştii Crăciunului şi a simbolurilor lui de basm, în filmul care urmează, urând tuturor fidelilor acestui blog:

Crăciun fericit, alături de cei dragi !

The Origins Of Christmas - Originile Crăciunului


sau cu acest link

sursa dezvaluiri

Read More

VOODOO

Black & White Voodoo

Foto (9)

Este putin dupa miezul noptii. Flacarile a mii de torte infipte in nisipul de pe plaja se topesc in bezna, tobele bat intr-un crescendo dement, iar hungan Papa si mambo Maman (Marele Preot si Marea Preoteasa) rostesc rugaciuni, vraji si binecuvantari intr-o limba de mult apusa.

Este putin dupa miezul noptii. Flacarile a mii de torte infipte in nisipul de pe plaja se topesc in bezna, tobele bat intr-un crescendo dement, iar hungan Papa si mambo Maman (Marele Preot si Marea Preoteasa) rostesc rugaciuni, vraji si binecuvantari intr-o limba de mult apusa.

Sute de negri si de creoli dantuiesc din ce in ce mai repede, urmand ritmul innebunitor al tobelor, si-l invoca pe Flimani Koku, un stravechi zeu protector african. Dupa trei ore de dans neintrerupt, aproape toti au ajuns intr-o stare vecina cu extazul mistic; in aceasta seara, aleasa este Ifeoma, o virgina de 16 ani, care participa la Festivalul Kokuzahn pentru prima oara. Cei de fata observa semnele si fac cerc in jurul ei. Cu ochii bulbucati, cu spume albe la gura si cu sange fierbinte pe picioare, Ifeoma (Frumoasa, intr-un dialect nigerian) danseaza mai infocat decat toti, dupa care, brusc, se prabuseste in genunchi. Se face liniste. Dupa un timp, trupul fecioarei se ridica tremurand. Este posedat pe deplin de Koku. Zeul le vorbeste credinciosilor prin gura ei despre lumea de apoi, le dezvaluie mistere ingropate in negura timpurilor, face profetii si miracole. Apoi, intr-un act suprem de iubire, Koku se impreuneaza cu toti participantii la ceremonie.

Misterul fuziunii

In 1697, spaniolii au cedat vestul insulei Hispaniola (descoperita de Columb la 5 decembrie 1492) Coroanei franceze, iar noua colonie, botezata Saint Dominique, a devenit in scurta vreme cea mai bogata din lume. Intre 1697 si 1791, se estimeaza ca aici au fost adusi cu forta intre 500.000 si 1.000.000 de sclavi negri. Tratamentul inuman (dincolo de privarea de libertate, de infometare si de tortura) la care au fost supusi acestia a avut drept scop impiedicarea formarii unei comunitati africane puternice, care ar fi amenintat stabilitatea, organizarea si profiturile coloniei. In mod ironic, insa, in mizeria sclaviei, diferitele grupuri etnice africane s-au unit prin singura forma de libertate care le mai ramasese: cea interioara, spirituala. Astfel s-a nascut cel mai puternic si mai exotic sincretism din lume – voodoo.

Procesul prin care zeci de ritualuri si credinte africane diferite, alaturi de elemente crestine, au fost amalgamate si apoi sintetizate intr-o noua si unica religie este singular in istorie si ramane un mister. Nimeni nu a tinut o evidenta a devenirii spirituale prin care au trecut sclavii africani. Cert este doar ca, la inceputul secolului al XVII-lea, toti negrii din Saint Dominique erau practicanti voodoo. Multi istorici considera ca voodoo a fost si nucleul in jurul caruia s-a cristalizat miscarea de eliberare a sclavilor, care a culminat, dupa numeroase acte de revolta inabusite in sange de catre francezi, cu proclamarea independentei (1804) si cu formarea Republicii Haiti, in sudul insulei.

Esenta neagra

Practicantii voodoo cred ca Universul este un intreg, o matrice cauzala in care nici un eveniment, nici o manifestare nu sunt intamplatoare, pentru ca pana si cel mai mic lucru, pana si cea mai neinsemnata fiinta le afecteaza pe toate celelalte si fiecare individ este o oglinda a celorlalti. De aceea, voodoo, asemenea budismului, manifesta un respect deosebit pentru toate formele de viata. Zeitatea suprema voodoo este numita astazi, de catre credinciosi, Bon Dieu, dar in unele ritualuri inca i se mai spune pe numele stravechi – Olorun sau Mawu (care se talmaceste prin Sarpele).

Etern, imuabil si incognoscibil, Olorun i-a incredintat Facerea Lumii fratelui sau mai mic, zeul Obatala, iar acesta din urma a hotarat sa stapaneasca singur Creatia. Din cauza trufiei sale, lumea a iesit stramba si nedreapta. Pentru a indrepta raul produs de Obatala, Bon Dieu i-a trimis in lume pe Loa (Lwa sau Misterele), ingeri sau spirite calauzitoare. De altfel, termenul voodoo provine dintr-un stravechi cuvant african, vodun, si inseamna Spirit, intreaga aceasta religie bazandu-se pe spirite – singurele forme de manifestare ale Dumnezeului Bun in lumea nedreapta, cruda si rea.

In timpul ceremoniilor, asemenea zeilor, Loa pot poseda trupurile participantilor, invatandu-i calea spre nemurire, spre Dumnezeu. Insa Loa se exprima si prin fenomene naturale, lucruri si fiinte, motiv pentru care numeroase amulete si obiecte ritualice, alaturi de sacrificiile de animale, detin un rol central in slujbele voodoo.

Everything is Voodoo!

Astazi, numarul practicantilor voodoo se ridica la peste 60 de milioane. Credinta in spirite este una practica, jucand un rol important in familie si in comunitate. Dupa o vreme, stramosii devin parte a lumii spiritelor si se intorc sub forma de Loa, pentru a-i invata pe tineri istoria si traditiile voodoo. Practicantii apeleaza la preoti aproape zilnic, pentru a primi sfat si consultanta spirituala. Iar hungan Papa sau mambo Maman afla raspunsul la problemele credinciosilor in timpul ceremoniilor, cand sunt posedati de Loa. Astazi, in Haiti, este o practica obisnuita ca in spitale, in timpul operatiilor, medicii sa fie dublati de vraci sau de preoti. De asemenea, in orice satuc si orasel din fosta colonie exista institutii de indepartat blesteme, de cerut noroc, fericire si viata lunga, in cadrul carora oficiaza hungani si mambo. Dupa secole de persecutii din partea colonistilor si a dictatorilor de tot felul, voodoo si-a gasit, in cele din urma, linistea.

Magie alba vs. magie neagra

Majoritatea vrajilor voodoo sunt vraji de insanatosire, de binefacere, de dragoste sau de purificare. Actul posesiunii voodoo este asemanator unei posesiuni mistice, in care initiatul este „luat la Sfantul Duh“ si devine vehicul al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, voodoo este asociat de catre multi cu promiscuitatea, cu diavolul si cu magia neagra. Cum s-a ajuns aici?

In primul rand, voodoo a fost persecutat aspru si chiar interzis de catre colonistii francezi; de aceea, incepand cu anul 1700, ceremoniile au capatat un caracter secret si au fost performate exclusiv la ore mici din noapte. In plus, negrii nu erau considerati fiinte umane, iar religia lor ciudata nu putea fi in ochii catolicilor decat o manifestare a satanei. Se spune ca insasi Revolutia Haitiana a inceput in timpul unui ceremonial voodoo, Bwa Kayiman, desfasurat pe 14 august 1791. Atunci, un spirit calauzitor pe nume Ezili Dantor (echivalent al Madonei Negre) a posedat-o pe Marea Preoteasa si a cerut tuturor participantilor la ceremonial sa lupte pana la moarte pentru libertatea lor. Prin urmare, este poate scuzabila demonizarea voodoo facuta de catre francezi.

In al doilea rand, exista si un voodoo negru – desi trebuie mentionat ca ponderea acestuia in raport cu voodoo-ul alb este cam aceeasi cu a satanistilor in raport cu crestinii. Se spune ca, in timpul ceremonialurilor, unii preoti s-au lasat sedusi si posedati de catre zeul rau, Obatala. Acestia au dobandit puteri sporite, dar malefice, pe care le puteau exercita asupra creatiei lui Obatala, adica asupra lumii intregi. Ei au devenit caplata sau bokor, adepti ai „voodoo-ului stang“, adica ai spiritului rau. Bokorii au inventat celebra papusa voodoo si tot ei, se spune, au performat si cunoscutele reinvieri zombie.

Religia tuturor sfintilor

Panteonul voodoo reflecta pe deplin istoria acestei credinte. Mixtura etnica si culturala din care s-a nascut voodoo a facut ca diversi zei, divinitati si Loa de pe tot cuprinsul Africii sa se regaseasca in ceremoniile voodoo alaturi de Iisus Hristos, de Fecioara Maria, de alti cativa sfinti crestini (numiti petros), de Moise si de regele David. De altfel, o vorba de duh locala spune ca „Haitienii sunt 80% catolici si 100% voodoo.“

Dintre Loa si zeitatile africane preluate de voodoo, cele mai vechi (9.000-10.000 de ani) si mai puternice sunt:

• Agwe, spiritul marilor;
• Aida Wedo, spiritul curcubeelor;
• Ayza, cel mai puternic spirit calauzitor (echivalent al arhanghelilor);
• Baron Samedi, zeul mortii si al mormintelor;
• Erinle, zeul padurilor;
• Ezili Dantor (sau Erzulie), zeita iubirii, cea despre care se spune ca a declansat revolutia haitiana;
• Flimani Koku (sau Ogu), fost zeu al razboiului, devenit zeul pacii;
• Oko (nevasta lui Koku), zeita agriculturii;
• Ogou Balanjo, zeul tamaduirii;
• Baka, zeu rau, mana dreapta a lui Obatala.

Facts

• Astazi, voodoo este recunoscut ca religie in America Centrala si de Sud (Haiti, Porto Rico, Republica Dominicana, Brazilia) si in Africa (Togo, Benin, Ghana, Africa de Sud).

• Se estimeaza ca numai in vestul Africii ar exista peste 30.000.000 de practicanti nedeclarati, regimurile totalitare africane interzicand cu desavarsire voodoo.

• Desi poarta aceeasi denumire ca si cel haitian, voodoo-ul african este sensibil diferit de acesta, fiind mult mai arhaic si animist.

• Iconografia africana s-a nascut din cu totul alte simboluri decat cele crestine sau iudaice. Si, desi crucea lui Iisus sau steaua lui David au fost integrate in voodoo, simbolul lui Dumnezeu (Sarpele) si cel al spiritelor calauzitoare (Capul de Mort) au produs in randul catolicilor asocieri gresite.

• Voodoo este o religie extrem de liberala - nu interzice homosexualitatea, avortul sau drogurile. Astazi, majoritatea participantilor la ceremonii fumeaza marijuana, distribuita cu generozitate de Marea Preoteasa.

• sursa descopera.ro
  

Read More

MISTERELE EVREILOR

Poporul evreilor este detinatorul multor secrete, unele mai misterioase decat celelalte, incepand cu magia (probabil de origine caldeeana) si pana la enigmele Cabalei ori textele sacre, despre care unii cercetatori spun ca sunt codate

Nimic mai "natural" la oamenii primitivi, decat sa "vada" pe cer, in copaci sau pe stanci semne multiple care ii avertizau despre pericole necunoscute si invizibile, nascute de forte obscure, cat si prevestiri ale viitorului lor. Norii amenintatori adunati pe cer in timpul furtunii, vantul care urla printre stanci, marea ce crestea in timpul mareelor, tunetul cascadelor, totul era magic in universul lor, totul era legat in mod intim de natura. Fie ca era vorba despre semne sau urme stravechi, oamenii aveau nevoie de ele la fel cum aveau nevoie de aer, de apa sau de hrana.

Pe malul Tigrului si al Eufratului

Pe vremea aceea, la fel ca si stramosul lor Abraham, evreii locuiau de-a lungul vailor formate si fertilizate de catre cele doua mari fluvii care traversau tarile dominate de catre babilonieni.
Magia preotilor asirieni si caldeeni, mostenitori ai secretelor persilor si ale hindusilor, avea o reputatie ce nu era egalata decat de cea a preotilor din Egipt, din aceeasi epoca. In ciuda principiului unicitatii divine, propovaduit de Avraam, triburile de evrei formate din descendenta lui ezitau, totusi, sa-l adore pe noul zeu unic si omnipotent. Adesea, ei invocau legiunile de demoni si de zei mosteniti de la civilizatia babiloniana.
De la Bel Marduk la marele diavol Izuzu, de la zeita Istar si pana la fiica sa, demonica Lilith, descendentii lui Avraam alunecau de la o credinta la alta, practicand ritualuri magice ancestrale. Magicienii caldeeni aveau o asemenea influenta asupra acelei lumi, incat, obligatoriu, evreii o resimteau din plin. Din aceasta cauza, chiar si noua credinta intr-un zeu unic, impusa de catre Avraam, nu a reusit sa anihileze in totalitate practicile magiei care impregnau cultura de generatii intregi.

Un haos magic religios

Chiar si mult mai tarziu, cand triburile evreilor au ajuns in Egipt, practicile magice supravietuiau in continuare, in toate ritualurile vietii cotidiene.

Magia popoarelor de pe Nil s-a grefat pe aceasta cultura formata din practici stranii, pe care evreii le adusesera cu ei. Sa ne reamintim ca principiul credintei intr-un Dumnezeu unic, pe care il propusese batranul Avraam, existase, de asemenea, si in Egipt. Este vorba despre cultul lui Aton, principiul vietii reprezentat de catre un disc solar, pe care l-a propus faraonul Amenophis al IV-lea, devenit Akhenaton, si care a provocat un teribil razboi civil intre egipteni.
Evreii, care traiau o captivitate stranie pe valea Nilului, patrunsesera intr-o societate turmentata. Spiritual, au trebuit sa supravietuiasca intr-un haos de credinte, in care se amestecau falsii zei si nenumarati demoni. A trebuit sa apara Moise, pentru ca evreii, dupa multe ezitari, sa se supuna, in sfarsit, credintei in Yahwe, adoptand regulile unui crez care, la ora actuala, este inca al lor. Cu toate acestea, insusi Moise, desi era demnul mostenitor al invataturii lui Avraam, practica in continuare magia. Preot si initiat, totodata era un veritabil mag in Egiptul de atunci. Pe vremea aceea, frontiera intre scamatorii si miracole nu era inca stabilita cu claritate. Sa ne amintim, de pilda, de toiagul lui Moise (facut din trei feluri de lemn diferit si care a fost depus mai tarziu, probabil de catre Aaron, in fabulosul chivot al legii) cu care acesta a despartit in doua Marea Rosie sau a facut sa tasneasca un izvor in plin desert, atunci cand poporul sau murea de sete.
Exemplele practicilor magice inscrise in cele cinci carti din Pentateuh (acesta a fost numele primelor cinci carti ale Vechiului Testament, pe care iudeii l-au numit Tora, un cuvand ce se trage din verbul "yara" - a preda, a instrui) sunt nenumarate.

La inceput, in Egipt, evreii au adorat un zeu egiptean pe nume Belsefon. Intreaga lor credinta si cultura sunt marcate de aceste practici. Mai tarziu, au ajuns sa-i ofere sacrificii lui Belfegor necuratul, demonul care se strecura in fantani si in crapaturile dintre stanci.

Cabala crestina, o sinteza a Cabalei evreilor, cu tainele credintei crestine unite printr-un singur tablou

Lista divinitatilor pe care iudeii le-au invocat de-a lungul istoriei lor, preluate de la popoarele cu care au venit in contact sau printre care au trait este lunga. Dar si mai lunga e lista regilor, a preotilor si a personalitatilor din lumea iudaica care au practicat magia.
Traditia spune ca Moise insusi, in plin desert, in timpul marii migratii a evreilor, a facut un talisman cu imaginea unui sarpe, pentru a-si proteja poporul. Il facuse, oare, pentru a-i apara pe ai lui de reptile sau era vorba despre o reprezentare simbolica, impotriva tentatiei de a sti, de-a afla si ce era interzis? Nimeni nu poate sti. Chiar si marele Solomon, dupa cum relateaza legenda sa, a practicat sacrificii fidele unor ritualuri magice, spre sfarsitul vietii sale. Cu toate acestea, in mod periodic au aparut profeti care au incercat sa-i indrepte pe evrei catre acea credinta intr-un zeu unic, Yahve cel atotputernic.

Cabala, o cunoastere totala?

Mult mai tarziu (in secolul al V-lea inainte de Hristos), eruditii au creat rituri si metode protocolare care au definit invatamintele Cabalei. O arta magica inedita si noua pentru timpul acela.
Cabala este un sistem metafizic si mistic creat pentru ca un initiat sa poata descifra, ba chiar intelege, originea si destinul universului si al omului. De fapt, ea este o gnoza, o cunoastere sacra, care tinde sa inglobeze toate religiile, toate filosofiile, pentru a le sublima. Cuvantul "kabbale" se poate traduce prin "traditie", desi la fel de potrivit este si intelesul de "arhitectura a universului", cunoasterea arcanelor universului, deci a divinului. Din cauza asta, Cabala a fost considerata o erezie de catre credinciosii evrei.

Cabala propune accesul la aceasta cunoastere suprema si magica prin studierea textelor sacre, incepand cu Tora (Legea), care este constituita din reunirea primelor cinci carti ale Vechiului Testament. In scurt timp, proaspatul cabalist urma sa afle ca mai exista si alte lucrari necesare formarii sale: "Talmudul" (o compilatie a invatamintelor marilor rabini), "Sefer Yetzira" ("Formarea") si "Zoharul" (Cartea stralucirii, a splendorii).

Faptul ca aparitia Cabalei e plasata in secolul al V-lea inainte de Hristos se explica prin aceea ca scrierile respective au fost compuse tocmai in acea perioada. Cu toate acestea, legendele afirma ca ea a fost scrisa cu mult inainte, pe vremea lui Avraam, care ar fi fost insusi parintele si initiatorul ei. Altii perpetueaza ideea ca Moise ar fi fost cel care a primit cheile mistice ale scrierilor in Muntele Sinai. Dar indiferent din ce Cabala provin cunostintele, a lui Avraam sau a lui Moise, ele s-au transmis pe cale orala, de-a lungul secolelor, pana in momentul in care rabinii eruditi au scris primele interpretari.

Rabinul Ezdra, in secolul al V-lea inainte de Hristos, a fost primul care a dat o interpretare simbolica Torei. La cincizeci de ani de la prima distrugere a templului lui Solomon, rabinul Akiva a scris "Sefer Yetzira". Elevul sau, rabinul Simon Bar Iohai, a scris "Zohar" cateva zeci de ani mai tarziu. Incepand de atunci, toate textele de acces, esentiale pentru perpetuarea Cabalei, au devenit disponibile.

Magia cuvintelor si a cifrelor

Moise

Pornind de la principiul ca textele sacre contineau secrete (cuvantul este magic, spune Biblia) si ca fiecare litera era legata de o cifra, era suficient, prin urmare, sa le aduni, pentru a forma numere ce deveneau o suma care putea fi redusa. Aceasta tehnica a dat nastere unei discipline divinatorii, care mai tarziu a fost numita numerologie, fiind practicata si in zilele noastre.
Pe acest imens ocean de litere si de cifre au pornit eruditii evrei sa cucereasca acest mare continent necunoscut care ii fascina, fascineaza si ii va fascina intotdeauna pe oameni: explorarea universului si descoperirea principiului creator al lui Dumnezeu, aceasta splendoare, aceasta unicitate fundamentala care explica magia fenomenului existentei.

Ucenicul cabalist trebuia, mai apoi, sa integreze notiunile simbolice continute in arborele cabalistic, sefirotic, numit Arborele Vietii. Conform cabalistilor, in acest desen simbolic se afla planul universului, secretul vietii si posibila perceptie a divinului. Arborele este compus din zece sfere (sephiroth) legate intre ele. Aceasta arhitectura cosmica, desfasurata pe zece planuri simbolice, permite, se spune, accesul la putere, la stapanirea cunoasterii supreme. Cu alte cuvinte, apropierea de misterul lui Dumnezeu, al principiului creator.

Mai tarziu, in secolul al XI-lea, Cabala a ajuns si in Occidentul crestin. Cei mai straluciti eruditi, savanti si alchimisti au inceput sa o studieze. Henri Cornelius Agrippa von Nettesheim, numit in secolul al X-lea "printul magicienilor", scria: "Nimeni sa nu fie surprins de ceea ce se poate afla din valoarea numerica a literelor".

Codul secret al Bibliei

Inventia calculatorului si a limbajelor sale de programare se pare ca a deschis accesul la un cod ce ar permite descifrarea mesajelor ascunse ale Bibliei. Intr-adevar, in 1997, un ziarist american pe nume Michael Drosnin a scris o lucrare uluitoare, intitulata "Codul Bibliei", in care afirma ca textele sacre contin date codate. Autorul explica faptul ca codul biblic, descoperit si descifrat de catre un matematician israelian in 1994, prevestea evenimente ce vizau nu numai pe evrei, ci toate popoarele de pe Pamant.

Marea Rosie se deschide in fata poporului lui Israel

Cartea incepe cu o ipoteza cutremuratoare: asasinarea lui Yitzhak Rabin era inscrisa in "Geneza"! Cu un an inainte ca asasinatul sa fie comis de catre un fanatic integrist, savantul matematician il avertizase pe poetul Haim Guri, prieten apropiat al lui Rabin, care il prevenise ulterior pe acesta, prin intermediul unei scrisori, de ceea ce avea sa urmeze.

Degeaba... Numele lui Yitzhak Rabin era scris o singura data in intregime si era barat de termeni sibilini infricosatori precum "asasinul va asasina". Calendarul evreiesc preciza ca aceasta va avea loc in anul care incepea in septembrie 1995, in era noastra. Pe 4 noiembrie 1995, Yitzhak Rabin a fost asasinat. Nu tinuse cont, se pare, de avertismentul prietenului sau, poetul.
Daca e sa dam crezare spuselor autorului, multe alte preziceri au fost descoperite prin aceasta metoda. Ele sunt teribile si anunta momente sumbre pentru viitorul nostru comun. Se pare ca umanitatea se indreapta spre distrugerea sa, iar evreii sunt depozitarii acestui ultim mesaj, cat si ai unei stiinte magice ancestrale.
Mai raman, totusi, niste conuri de umbra, in legatura cu acest cod biblic. Daca el este intr-adevar real, se pune intrebarea iritanta de a sti cine a ascuns acest cod in texte si de ce evreii au fost alesi pentru a-l pastra de-a lungul istoriei, pentru a-l scoate, intr-o zi, la lumina. Raspunsul la aceste intrebari se afla, poate, in ceea ce le-a adus evreilor atat de multa suferinta si singuratate printre celelalte popoare: sentimentul de a fi poporul ales.

• Andrei Cheran

formula as

• 
  

Read More