GEMENII SFINTI APOLLON SI ARTEMIS

Strabon( preluând amănunte din opera lui Poseidonio) spune despre râvna geto-dacilor pentru cele sfinte: “Până şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. 

 

Numele lui este Kogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el; se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi, şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit pentru care pricină au fost numiţi «theosebi»(pioși cucernici) şi «capnobaţi». 

 

Unii îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se «Ktişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie”

 

    V. Pârvan era convins că modul de viaţă descris de către Poseidonios era propriu întregii preoţimi geto-dace, în frunte cu marele preot, organizarea sacerdotală amintind un adevărat ordin călugăresc şi o instituţie social religioasă”

 

   Cu sute și mii de ani înainte de sosirea în Europa a Grecilor și ca atare înainte de formarea poporului Roman, poporul Carpato-Danubian (pelasgic, tracic, geto-dacic), se închina unui mare “DOMN al NOPȚII” (Orfeu, cunoscut și drept Dros Cerbul).

 

   S-a găsit și o inscripție getică, pe o cărămidă, la Romula (Resca-Dobrosloveni, jud.Olt), care tradusă ar însemna:

“Mare e Zeul, întotdeauna,

Așa să spună vitejii când privesc Spre Kogaion. Ucenicii să cânte: Sfânt e Domnul Nopții”

    Legendele grecești și romane spuneau că Orfeu era TRAC și că Mainades, “Dansatoarele sacre” îi tăiaseră capul, pe care apoi îl aruncaseră în râul din apropiere. 

 

Tot despre el se spunea că era PRINȚUL KYCON-ilor, entonim apropiat de KOGA-ION. Dintr-un citat orphic luat de Eusebiu din Cezareea din Aristobul, ne convingem că Orpheus era un Mare Proroc; a fost primul din lume care a propovăduit monoteismul :

 

”El domnește din înalt asupra întregului Univers, în care păstrează armonia”, “El este Unul”, “El străbate toate Ființele”, “El rămâne neclintit pe cerul necuprins, sezând pe un tron de aur”, “El dă strălucire focului pe care puterea Lui îl zămislește”, El împlinește orice lucru de pe pământ, în El fiind începutul, mijlocul și sfârșitul”.

 

Domnul Nopții în unele legende, mituri, este considerat a fi “Cerb” ori “Zimbru”, iar aluzia la decapitarea lui de către “Preotesele Dansatoare ale Soarelui” se poate regăsi pe sigiliul primei capitale a Moldovei, la Baia, unde apare un cerb cu capul decapitat și care se va metamorfoza mai târziu, pe emblema Moldovei, în CAPUL de BOUR sau CAPUL de ZIMBRU. 

 

Acest munte, Kogaion  atât de sfânt al antichităţii străvechi şi clasice, dacă este privit dinspre nord oferă o surpriză uimitoare: culmile sale formează imaginea schiţată a unui…cerb!

Acest ”Domn al Nopții” proorocise că, la 24 de veacuri după moartea lui, se vor naște doi Copii Sfinți, ce vor mântui lumea..O inscripție de pe un altar descoperit la confluența râului Timiș cu Bistra, confirmă că PRINȚII CERULUI s-au nascut, conform profețiilor:

 

CORNELIANE  SACONIANE AUG CONIUGGALLIEN-I-AUCHORDOMUNTIB DEVNUMMAIESTA FENS

“Aprindeți luminile, căci s-au născut, pe malul apei, conform previziunilor, Doi Sfinți. Lăudați să fie.”

 

 O altă inscripție tracică plasează cu exactitate locul nașterii celor doi gemeni cerești: 

 

MAKON TE EYSOY

EPIK A DOS NEYKOIMA CHATASGEN TH-IOY KASPHILIPPOS MOYNTANNOYANE THEKANS-TRA TE GONII KIAN

 “Magii, când au auzit vestea despre cei doi născuți pe tărâmul de Apus al Lacului Alb, au pornit îndată de la Marea Neagră, catestrei în goana cailor…” (Altar de piatra – Strunga – Macedonia).

 Sau pe o altă inscripție descoperită la Hinog (Constanța): 

VONE LA VUKALAN DEVLIE AE VAEL IKRI YSAS 

  “La apus de Ochiul Lin, doi copii din flori a nascut Aurora (Cea luminoasă).”

   În Piscul Crăsanilor, în punctele Delus, Platou și Lutarie, s-au găsit urmele de dimensiuni impresionante ale unei cetăți getice, despre care Vasile Pârvan a afirmat că este Hellis, Cetatea Soarelui, reședința lui Dromichete. 

 

S-au mai descoperit un altar de lut, reprezentând Soarele cu Patru Raze, cu siguranţă simbol al cetăţii Helis, şi un rhyton de lut, unic în ţară, poate chiar cel din care a băut Dromichete la ospăţul oferit lui Lisimah. 

 

Amândouă vestigiile sunt acum expuse la Muzeul Judeţean de Istorie Ialomiţa din Slobozia.Tot aici,inscripțiile tracice plasează locul nașterii și copilăriei GEMENILOR CEREȘTI(APOLLO ȘI ARTEMIS).

 

Acest  loc sacru s-a numit NETIN-DAVA -”Cetatea Nașterii”și se află pe malul apusean al lacului Sărățuica ,în stânga Ialomiței. 

 

Colina de la Apusul acestui lac este numită şi acum La Deal, amintind de ostrovul Delos, unde grecii spuneau că s-a născut Apollon şi Artemis. 

 

Amintirea Netin-Davei s-a păstrat în basmul „Fiul vânătorului”, cules de Petre Ispirescu, sub forma Nedeia-Cetate, care este un tărâm vrăjit. Și tot aici,pe teritoriul satului PIERSICA(Ialomița) se află și locul, OCHII GEȚILOR, la 10 km de Copuzu.

 

Despre aceeaşi miraculoasă naştere pomeneşte şi un colind „de gemeni – băiat şi fată”, din Raşi, un sat aflat aproape de lacul Sărăţuica:

“Sus la stână, la colină,
Nu-i nici noapte nici lumină,
Velărui-Doruia-Doamne,
Doar pe coperiş se lasă
Lin mai lin o stea pletoasă;
Da la revărsat de zori,
S-a născut doi frăţiori.
Da cum, Doamne, îi chema?
Da (Traian) şi (Sofia), îngerii din cer privea
Şi la ei se închina;
Iară Doamna Cerului
Da poruncă gerului
Chiciura să mi-o topească,
Frigul să mi-l potolească,
Soarele să strălucească,
Pământul să-l încălzească.
Gerul o a ascultat,
Peste haturi a plecat,
Soarele a răsărit,
Pământul mi l-a-ncălzit,
Iarba toată mi-a-nverzit,
Florile mi-a înflorit.
Iară pruncii gângurea,
Până pe seară creştea,
A doua zi se trezea,
Ochişorii şi-i spăla,
La icoane se-nchina,
Hrană-n trăişti că punea,
La câini, măre, fluiera,
Mai striga ce mai striga,
Oile că le-aduna
Şi cu ele că pleca
Unde-i iarba cea mai deasă
Şi păşunea cea mai grasă
Mulţumirea la ciobani.
La anul şi la mulţi ani!”

    Legenda spune că Maria (Maris, Marișca, Divina Fecioară, Mama Mare) a pogorât pe pământ în chip de pruncă și a fost adoptată și crescută în Templu pentru a sluji la Altarul Marelui Zeu. 

 

Într-o zi un trimis al Cerului (CAEPROEZUS) a anunțat-o că va naște un băiat și o fată, Fii ai Domnului Universului. Aflând că Maria e însărcinată, superioara Templului a alungat-o. 

 

Ajunsă într-o pădure ce împânzea o colină mai înaltă a născut în chinuri, persecutată de duhul malefic al Universului.  

 

În unele legende străvechi se povestea chiar că fiii ei gemeni s-ar fi născut din flori de măr și, din această pricină, li s-a mai zis și Mariandynes, “Copii din flori de Mar” (cf. rom. mărăndău “bastard”, cum de altfel sunt numiți și astăzi pruncii nelegitimi, copii din flori).

 

Într-o inscripție getică, descoperită la Ocnița-Cosota (Vâlcea), Pruncii Divini sunt pomeniți ca “Mlădițe împărătești de Măr”: VASILE YSTHI A MAR / KO SEPO IEI AN. 

 

“Dalbe crengi de Măr, / Casei la mulți ani!” Merele, cel mai adesea de aur, sunt frecvent întâlnite în basmele și miturile românești.

 

   Geții spuneau că, la nașterea Gemenilor Divini, ce a avut loc la solstițiul de iarnă, TATO-NIPAL “Tatăl Cerurilor” a luminat și a încălzit pământul, încât zăpada s-a topit și merii au înflorit.

 

   De aici și refrenele din colindele noastre( florile din plină iarnă), între care se disting cele cu “Flori dalbe de mar” ori variante:

 

(Florile dalbe; Lerului, mărului;Florile dalbe-s de măru; Mărului cu florile dalbe; Florile-mi dalbe; Hoi ler flori de măr; Florile-s dalbe ler de măru; Florile dalbe de ler; Hoi flori dalbelor de mar; Florile-s dalbe de măr… etc)

 

    “Florile pe care le-am cules azi-noapte/ Vor rodi în brazda sufletelor toate/ Merele de aur, merele visate/ De colindătorii veacurilor toate,/ Dalbe și iar dalbe, flori adevărate…”.

 

   Într-un colind se mai păstrează un fragment din imnurile getice despre mărul care i-a născut pe Gemenii Cerești:

 

“Crescutu-mi-au, / Florile dalbe, / Născutu-mi-au / Fir de măr aurel, / Mândru și frumușel..” Într-un colind din Sudiți (Ialomița), acest măr rodește în toate verile, dar fructele nu apucă să se coacă, fiind mâncate de Duh de Măru: “Vântulețul Mării Negre, / Măru-i merișor de aur, / La dalbele mănăstiri / Mi-a sădit un fir de aur, / Fir de măr dintr-aurel; / Făcea mere în toate vere; / Geaba face, nu le coace, / Din pricina a duh de măru…”

 

    După ce copiii au împlinit 7 luni, pe Maria au luat-o la Cer Îngerii (ANSES), în timp ce gemenii dormeau.

 

Rămași singuri pruncii au fost adoptați de o familie de daco-geți care aveau în cinstire ca și întreaga comunitate pe CHAREY (Fecioara).

Tatăl adoptiv (AISEPOS) PĂSTORUL, iar mama adoptivă, BRITO-LAGIS( DIVINA LUPOAICĂ) sau TERGO LAPE (Lupoaica Ocrotitoare), au fost nevoiți să fugă împreună cu cei doi prunci, care erau de mult așteptați să se nască (încă din vremea lui ORFEU).

Peste același neam al NAPEI-lor, la nord de râul Naparis (Ialomița), domnea ERETE (Arătarea, Răul) care credea cu tărie că nașterea celor doi, va aprinde scânteia revoltei în rândul napeilor. 

De aceea ERETE a dat ordin să fie uciși toți pruncii ce ar putea avea vârsta gemenilor.     

Părinții adoptivi s-au refugiat la nord, în teritoriul necontrolat de ERETE. La 13 ani copii au fost despărțiți, băiatul fiind luat de preoți și desemnat uceniciei de inițiere.    

 Pe o cărămidă descoperită la Drobeta este consemnată următoarea inscripție:

 “Zeii noștrii au trăit simplu, dar la treisprezece ani, Tatal Ceresc i-a schimbat la față.”    

 Mai întâi geto-dacii și mult după aceea grecii i-au numit pe cei doi gemeni ZALMOXIS(  De la Z, dubla iniţială a teonimului Zalmoxis, Dacii, respectiv Românii, au moştenit Zvastica sau Crucea Fulgerului, semn ce apare pe stâncile din munţii României, pe porţi, pe veşmintele populare). 

Ulterior pentru a-i deosebi l-au numit pe băiat APOLLON (Albul) iar pe fată ARTEMIS (Roșia).

 MĂRȚIȘORUL ( cele două fire îngemănate:alb și roșu, semnificând cei doi frați gemeni, Apolon și Artemis, ALBUL și ROȘIOARA).

 

După moartea lui ERETE, peste comunitatea napeilor a fost rege, PYTHA-GORAS (Vită sau Fiară Puternică, între despotul conducător schyth şi celebrul filosof elin Pythagoras nu există nici o legătură). 

Acesta le-a permis pribegilor din neamul Napailor să se întoarcă la casele lor, jurând că nu vor fi persecutaţi. Astfel Aisepos și ai săi s-au reîntors în mijlocul napeilor la vechea lor gospodarie.

Retrăgându-se pe noile meleaguri, Zalmoxis – Apollo a renunțat la continuarea vieții ca inițiat, slujitor al Altarului, preferând să păzească oile lui Aisepos.        

Pentru a fi cât mai aproape de turmele tatălui, Zalmoxis a săpat un bordei spațios în coasta unui deal spre a-i servi de locuință.        

Evident napeii au fost cuceriți, treptat, de farmecul și cunoștințele tânărului Zalmoxis și au început să asculte de el. Ca să-i facă să înțeleagă mai ușor un mod mai bun de viață, Zalmoxis – Apollon a așezat legile divine pe rime și melodie, ajungând până acolo încat a pus și tablele matematice pe versuri:  

“BAN AGNA INO” – “Cinci fara unu”            

“OPTO PE TEB MO…” – “Opt supra doi am…”
 
Treptat, Zalmoxis a închegat un grup însemnat de ucenici, asigurându-i că prin cunoaștere (știință) pot deveni mai puternici. 

Abia apoi cunoștințele din medicină, din perimetrul ierburilor de leac, al descântecelor și din adâncul tainelor magice vor alcătui o adevărată învățătură în stare a-i face deosebiți: “ZANVOT VAVOT VRNYL UNT MIL”            (Învățătura voastră va birui și muntele)


Peste mai mulţi ani, faima Copiilor Cerului a atins o culme nemaiîntâlnită vreodată pe pământ, atrăgând duşmănia Scyţilor. Nu numai că Apollon şi Artemis erau de o inteligenţă suprafirească, dar înfăptuiau şi minuni. 

Astfel că Pythagoras, din proprie iniţiativă ori împins de conaţionalii săi, a pus la cale uciderea lui Apollon. Unealta morţii a fost Scythul TANTALOS „Cel ce înţeapă; Ţintaşul” (cf. rom. tăntălău; ţânţar), care L-a săgetat pe Zeu, pe când, după unele izvoare, Acesta dormea. 

O altă variantă este că ar fi fost crucificat. 

Pe o gemă tracică, Apollon(cu supranumele de OR-PHEOS-”Cel jelit s-a înălțat”) apare crucificat. Tantalos, fiind înecat în Naparis de către Napai şi Piangeţi, a mai fost numit şi YDATA “Cel din Apă”, rămânând până astăzi, în mitofolclorul românesc, ca însuşi dracul, care mai e numit şi “Cel din Lac” sau “Cel din Baltă”. 

Gemenii Divini au dispărut, revenind miraculos la Netin-Dava după trei ani. Cei doi Zalmoxis au lăsat traco-dacilor un NOF DIADIS(Nou Testament).

În satul Kaminia din Insula lemnos, s-a descoperit o piatră cu o inscripţie din anul 500 î.H., perioadă în care insula era locuită de neamul trac al Sinthioilor, din care redau prima şi ultima propoziţie (textul conţine şapte propoziţii):

 “IOLAI EZ NAPHOD Z’IAZI MARAY MAPH” = “DUHUL ÎNSUŞI I-A TRANSMIS SFÂNTULUI TESTAMENTUL CEL NOU.” şi “MARAZ MAPH IZA OMAI” = NOUL TESTAMENT SĂ FIE RESPECTAT!” 

Scrierea este cu litere etrusce, modul de scriere fiind bustrofedon.

 

“Mioriţa” este POVESTEA SACRIFICĂRII Păstorului ZALMOXIS? Asumarea sacrificiului de către Păstorul ZALMOXIS e asemănătoare cu asumarea sacrificiului de către Păstorul Iisus.

Se ştie că au existat peste 1500 de variante ale baladei “Mioriţa”. Semn că pentru strămoşii noştri era esențială păstrarea acestei străvechi mărturii a vechii credinţe în ZALMOXIS.

În cele mai vechi variante ”Mioriţa” apare ca soră a păstorului.Mioara din “AL-MYRIS” care însemna “cea pură” era Artemis-Roşioara, sora geamănă a lui Apollon Zalmoxis-Albul.

Istoricul grec, Herodot, descrie ritualul zalmoxian astfel: “Tot în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorțul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredințându-i de fiecare dată toate nevoile lor. 

Trimitere solului se face astfel: câțiva dintre ei, așezându-se la rând, țin cu vârful în sus trei sulițe, iar alții, apucându-l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori și apoi, făcându-i vânt, îl aruncă peste vârfurile sulițelor. 

Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el trimit după un altul. 

Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viață”. Sacrificiul semnifică o reactualizare a legăturilor dintre geto-daci şi zeul lor, aşa cum erau ele la început, când Zalmoxis se afla printre ei.

    Mircea Eliade referindu-se la acest ritual spune: “ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orfici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai «sufletul», principiul spiritual, îl întâlneşte pe Zalmoxis”

 

   Spiritul celui mort în acest ritual( obicei numit ALEXAN-DROS “Cel Jertfit” precum cerbul), se înalţă către Cer pe un pod de curcubeu. Acest ritual se întâlnește și la germanici, unde sufletul războinic al unui Viking ajungea în Valhalla cea din Cer tot pe un pod de curcubeu.

 

  În ruinele cetăţii de la Corbi (jud. Argeş) s-a descoperit  încrustat pe o piatră meteoritică(aşadar cerească)un textul getic:

 

EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA? NALAXIS DA VAISTRO! NANIS, VET EV SORN! LA HIMAI PHILIP LAXIN! CORYVIN DAS

Cine se înalţă la mine (la noi), gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi! Stapâne, sună din corn! Din ceruri belşugul (ploaia) să curgă! Domnul e mare !

 

Participanţii la ceremonie înconjurau locul jertfei şi se prindeau în dansul TIA-RANTOS (Dansul Zeițelor), care începea cu un ritm grav, oracular.

 

 În acest timp, marele preot rostea incantaţia rituală de primire a solului în Ceruri. În momentul morţii pământene a mesagerului get, Marele preot striga: DOBEROS DABEIS, Cel Curat s-a înălţat. 

 

Atunci participanţii la ceremonie repetau şi ei spusele marelui preot şi accelerau ritmul dansului(ca ȘULEANDRA, ori Ciuleandra lui Liviu Rebreanu, unde scriitorul descrie acest dans astfel:

 

 „Pornește ca o horã oarecare, foarte lent, foarte cumpãtat. Jucãtorii se adunã, se înșirã, se îmbinã, probabil dupã simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmã, când se pare cã oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți.

 

 Ritmul jocului se accelereazã, firește. Jucãtorii, cuprinși dupã mijloc, formeazã un zid compact de corpuri care se mlãdie, se îndoaie, se rãsucește și tresaltã cum poruncesc lãutarii. Cu cât se prind mai tare jucãtorii, cu atât și muzica se ațâțã, devine mai zvãpãiatã, mai sãlbatecã. 

 

Picioarele flãcãilor scapãrã vijelios, schițeazã figuri de tropote, sãrituri de spaimã, zvâcnituri de veselie. Apoi, deodatã, cu toții, cu pași sãltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. (…) Așa, pe loc, câteva minute, nu știu cât timp, în același ritm nebunesc, flãcãi și fete se frãmântã, tremurã, tropãie… 

 

De câteva ori clocotul de patimã e strãpuns de chiote prelungi, țâșnite parcã din vechimea vremurilor”). Dans închinat celui curat și viteaz care se sacrifica, vesel și mândru, pentru a duce mesajul lor, în ceruri: ploi sa vina, roade bogate și fericire pe pamânt!

 

 Ideea nemuririi sufletului la geto-daci, spre deosebire de cea elină, a fost de tip eschatologic şi misteric. 

 

Adică, nemurirea sufletului, după învățătura Zalmoxistă, putea fi dobândită numai după o anumită iniţiere care constă într-o dialectică a ocultaţiei (o moarte rituală, o coborâre ad inferos) şi a epifaniei (a învierii, a renaşterii, a revenirii).

 

SURSA ADRIAN BUCURESCU "DACIA SECRETA"

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Posted in: adrian bucurescu,daci,istoria romanilor adevarata,zeii daciei