FOARTE INTERESANT, AICI
plus un interviu in formula as:
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
plus un interviu in formula as:
Sanziana Pop - "M-am zidit de vie in "Formula AS""
Fetita cu creionul la gat
- "Formula AS" sarbatoreste 20 de ani de existenta si aparitia numarului 1000. Un record, pentru presa de astazi din Romania. Ce reteta ati folosit?
- Reteta zidirii de viu, ca in balada Mesterului Manole. Zidirea de viu intr-un crez, in munca, in afectiune si in bine. Suna gomos, dar orice zidire cere un sacrificiu. Eu m-am zidit de vie in "Formula AS".
- Dar nici rasplata nu este de lepadat...
- Nu, doar ca bucatile de viata la care am renuntat mai dor cateodata si striga, din stransura zidului, ajutor. Imi placea foarte mult sa fiu libera. Sa merg unde ma ducea inima. Statul asta pe scaun, zi de zi, vreme de zece ore, douazeci de ani neintrerupti, nu e deloc usor. Un soi de calugarie in care traiesti liber doar cu gandul si sufletul.
Cine stie, poate platesc intensitatea, uneori excesiva, cu care am trait anii in care am crezut ca viata se compune doar din mirosuri si din culori. "Formula AS" este pentru mine o asceza. Fara ea m-as fi risipit.
- Mai tineti minte cum a-nceput? Au existat semne pentru drumul dvs. spre presa?
- Cu putin inainte sa moara, tatal meu mi-a spus o poveste care m-a tulburat. In copilarie, fugeam sistematic de-acasa, cu un creion legat cu o sfoara de gat. Aveam doar patru ani pe atunci, nu stiam sa citesc si sa scriu, dar asta nu ma impiedica sa plec, la fel ca si azi, in "documentare". Din fericire, se gasea totdeauna cineva care sa ma aduca acasa, fiindca nu depaseam limita cartierului nostru, aflat intr-o zona linistita a Brasovului de atunci.
- Aveti amintiri de la varsta aceea?
- Nu aveam, dar povestea tatalui meu le-a trezit. M-a emotionat ce mi-a spus si m-am intors in copilarie, ca Alice in Tara Minunilor. Tin minte, de pilda, mirosul creionului pe care il rodeam la un capat cu dintii, ca sa il pot lega. Il vad ca acum. Era un Hardmuth galben, cu guma, o recuzita de varf in anii de atunci.
Mai tin minte si ca aveam o rochita albastra, cu un buzunar mare in fata, in care tineam totdeauna un carnetel. Veritabil reporter in devenire! Dar cel mai bine tin minte ca, inca de la varsta aceea, incepuse sa-mi placa sa mint. Dar nu oricum! Minteam de crapau muntii, nu pietrele. La un moment dat, nu mai distingeam minciunile de adevar.
Dupa ce ma intorceam acasa din expeditiile acelea bizare, luata la rost ca sa spun pe unde am hoinarit, inventam niste povesti atat de halucinante, incat parintii mei impietreau ca statuile. Desi am fost adeseori pedepsita, simteam o nevoie vitala sa mint. Sa exagerez. Sa umflu lucrurile despre care vorbeam si care, altfel, mi se pareau plicticoase.
Poate ca asta a fost semnul aplecarii mele ulterioare spre scris, care tot o exagerare inseamna. O dilatare a realitatii. Oricum, hiperbola asta exista si astazi in mine. M-am nascut, cred, cu ea. Un soi de exaltare producatoare de mari elanuri, fara de care n-ar fi existat niciodata "Formula AS", o revista al carei combustibil de baza este entuziasmul.
- N-ati avut niciodata dezamagiri?
- Cand cauza era doar a mea, nu. Entuziasmul a creat energia care m-a ajutat sa merg mai departe, s-o iau mereu de la capat, sa cred ca paharul pe jumatate gol este plin. Din pacate, il extind si asupra restului lumii, si atunci dau cu capul in zid. Nu totdeauna, dar dau. Am tendinta nesabuita sa cred ca toti indivizii care imi ies in cale sunt ingeri, oameni neprihaniti, pe care trebuie sa-i ajut si chiar sa-i iubesc.
Ba si mai rau: sa ii schimb! Sa transform un curcan intr-un vultur! Bineinteles ca dezamagirile sunt pe masura. Izbituri pe asfalt. Minunatul parinte Iustin Miron, staretul Manastirii Oasa, mi-a spus o pilda, pe care daca as izbuti s-o aplic, viata mi-ar fi mult mai blanda. Citez din memorie: "Cand faceti un bine, inainte sa dati banutul din palma, lasati-l pana simtiti ca arde. La fel si cu sufletul dumnevoastra.
Lasati-l si pe el sa va arda, inainte de a-l darui". Cata intelepciune e adunata in cartile sfinte! Nu m-am gandit niciodata ca binele facut prea usor si dragostea daruita prea repede se transforma in risipa, in derizoriu. Un entuziasm vulgar, de duzina, care se intoarce impotriva ta.
- Sa mai ramanem putin in anii copilariei. Din cate stiu, si tatal dvs. a fost ziarist. Intra si gena in reteta "Formula AS"?
- Da, tatal meu a fost, si el, ziarist. Pop Gavril. Directorul celui mai mare cotidian din Ardeal: "Tribuna". Aparuta intai la Cluj, sub patronatul lui Ion Agarbiceanu, dupa ocuparea ungureasca a Transilvaniei, parintii mei au plecat in refugiu la Brasov, unde ziarul a continuat sa apara, sub directoratul tatalui meu.
Asa se face ca dupa aventura cu creionul atarnat dupa gat, a urmat o alta, la fel de seducatoare: evadarea, zile intregi, in tipografia ziarului, unde, impreuna cu sora mea, luam parte la intregul "flux tehnologic", de la culesul literelor de plumb, culcate, ca niste papusi mititele, in patuturi de lemn, si pana la clipa cea mare, cand rotativa incepea sa functioneze, inspaimantandu-ne cu zgomotul ei urias si bubuitor.
Desi viata mea a fost plina de intamplari extrem de puternice, care ar fi trebuit sa ramana pironite in memorie, eu le-am uitat. Nu si mirosul ziarelor proaspat scoase de sub tipar, pe care "urlicii", niste baieti cu glasuri ca de trompeta, le duceau pe strazi, strigand de asurzea tot orasul: "Tribuna! Tribuna! Vrem Ardealul inapoi!".
Cine stie, s-ar putea, intr-adevar, ca amintirile din copilarie sa fi jucat, si ele, un rol, in reteta "Formula AS". Daca este adevarat, atunci tot pe linie de familie am mostenit si idealurile nationale, pentru care parintii mei, si tata, si mama, au ajuns, in plina floare a tineretii, la inchisoare.
- Inainte de '89, popularitatea dvs., poate mai mare ca cea de acum, era legata de literatura si televiziune. Romanul dvs., "Serenada la trompeta", se bucurase de un succes exploziv, iar reportajele de pe micul ecran v-au transformat in vedeta. Cu toate astea, ati parasit zonele cucerite, ca sa faceti "Formula AS". De ce?
- E greu de crezut, dar totusi adevarat. "Formula AS" n-a fost un ideal. S-a nascut din motive sentimentale, din dorinta de a rasplati un gest de solidaritate care m-a impresionat profund. Eu n-am visat niciodata sa fac un ziar. Visul meu era sa raman pe baricada literaturii. Dar ca sa ma descurc mai bine cu banii, dupa '89, am inceput sa lucrez in presa cotidiana, aflata in mare expansiune pe-atunci.
Asa se face ca anul 1991 m-a gasit redactor sef la ziarul "Viitorul Romanesc". Nu vreau sa intru in amanunte aflate in zona cenusie a memoriei, voi spune doar ca in urma unui conflict cu mai marele publicatiei, creat de nerespectarea independentei politice a ziarului, pe care eu o conditionasem inca de la inceput, am fost data afara, intr-o sedinta de pomina, tinuta cu intreaga armata de angajati.
Atunci s-a produs intamplarea aceea, care a dus la nasterea revistei "Formula AS". In timp ce mergeam, ca in transa, prin curtea redactiei, terifiata de brutalitatea cu care fusesem concediata: "Iesi afara! Acum!", am auzit, in spate, niste fluieraturi. M-am intors si... grosul redactiei "Viitorului Romanesc" venea in spatele meu.
Majoritatea redactorilor plecasera dupa mine. "Ce-i cu voi?", am intrebat uluita. "Venim cu dumneavoastra", au spus. "Facem o noua revista". "Ce revista, n-am nici un ban". "Facem o revista". Si am facut.
Pentru ca e prima data cand vorbesc public despre intamplarea aceea, vreau sa le multumesc "eroilor" de atunci, nu doar pentru ca le datorez existenta "Formulei AS", dar si pentru marea reverenta profesionala pe care mi-au facut-o si care m-a obligat sa raspund la incredere cu incredere. Datorita lor, ziua aceea de toamna, care ameninta sa se transforme intr-o vanataie pe suflet, s-a asezat pe viata mea ca un cerc luminos.
Viziune pe varful dealului
- Numele initial al revistei, publicat pe pagina intai a primului numar, aparut in septembrie 1991, a fost "AS". Cum s-a ajuns la "Formula AS"?
- Fiindca nu aveam bani sa scot revista promisa, dar voiam sa ma tin de cuvant fata de rebelii care plecasera in "exil" impreuna cu mine, am cautat diversi patroni pentru ea, urmand ca eu sa indeplinesc doar functia de redactor sef. A fost cea mai umilitoare si injositoare experienta din viata mea!
Anii milionarilor facuti din comertul cu guma de mestecat, despre care nu vreau sa imi mai amintesc. Cert este ca dupa o jumatate de an, mi-am dat seama ca singura sansa de a merge inainte era sa scot revista pe buzunarul meu. Si cum el era gol, am luat un imprumut de 3 milioane de lei (enorm pe atunci) garantat cu casa mamei mele de la Brasov. Se intampla in februarie 1992.
- Schimbarea numelui i-a purtat noroc...
- S-a intamplat la fel ca la tara, unde mamele isi dau copiii bolnavi pe fereastra, schimbandu-le numele, ca sa le schimbe si soarta. Asa s-a intamplat si cu "Formula AS". Dumnezeu ne-a ajutat si am iesit la lumina. Dar cat de greu! Suisul revistei noastre a fost o adevarata golgota.
Am demarat mizerabil, cu un tiraj umil, fata de audienta extraordinara a presei anilor '90, epoca de glorie a "Expresului" si "Zig-Zagului", a saptamanalelor "Catavencu" si "Infractorul", care aveau tiraje de sute de mii de exemplare, in vreme ce noi strigam ura, cand atingeam cinspe mii. Mereu fara bani de salarii si de hartie, credeam ca fiecare saptamana de aparitie a revistei e ultima. Dar n-am dezarmat. Entuziasmul meu functiona la turatie maxima.
Faceam difuzarea revistei cu propria mea masina (o Toyota de doua locuri, cumparata cu 200 de marci), impreuna cu Ruxandra Constantinescu, pe care o am alaturi de atunci (sa ne fi vazut iarna, pe amandoua, umbland infofolite in paltoane si legate la cap cu naframe, ca sa parem mai umile, cand adunam banii de la chioscari, iar ca sa ne aprovizionam cu hartie, care atunci se obtinea foarte greu, mergeam saptamanal la Bacau, de unde ma intorceam calare pe baloturile incarcate in camioane, inghetata tun, dar triumfatoare, ca stahanovistele din filmele sovietice).
- Cand a inceput sa mearga revista?
- In 1995, dupa ce prima garnitura redactionala, adica cei pentru care o facusem, m-au parasit. Normal! Eram sufocata financiar, in alte parti se castiga mult mai bine, nu mai aveau incredere in proiect. Erau ziaristi de linia intai, formati la presa de varf a vremii, obsedati de problemele politice ale zilei, in care eu nu ma regaseam.
Dupa plecarea lor, am schimbat radical directiile revistei, si in numai doi ani, devenisem lideri autoritari de piata, cu un tiraj de 350.000 de exemplare. Din garnitura veche au ramas langa mine trei oameni: Ruxandra, Toma Roman si Carmen Murgasanu, care semneaza de douazeci de ani tehnoredactarea revistei.
- Ce formula v-a condus la succes?
- Raspund cu o poveste. Eram la Sirnea, un sat de langa Brasov, unde am o casuta pe-un varf de deal. Era octombrie, o zi superba de toamna, cu cer albastru, intins peste muntii stralucitori. Calare pe banca din curte, sub frasinul urias care isi risipise deja frunzele, ma gandeam, cotropita de frumusetea privelistii, ca ar trebui sa-mi regasesc si eu seninul si linistea sufleteasca si sa renunt la "Formula AS".
Ei bine, in clipa aceea, mi s-a proiectat clar in minte (ca viziunea lui Moise pe munte) noua structura a revistei "Formula AS". Urma sa fac o gazeta normala, pentru oameni normali. Cu totul alta decat cele care incingeau piata presei, de scandaluri si obscenitati. Nu o revista de strada, ci una "de etaj". Am intrat, apoi, teleghidata in casa, mi-am facut un ceai fierbinte de cimbrisor si am asternut pe hartie primul sumar. A fost schimbarea la fata a revistei "Formula AS".
- Si proiectul a functionat, dupa cum se vede...
- Pe loc! Dupa prima luna, tirajul crescuse deja cu treizeci de mii de exemplare, semn ca mesajul nostru era primit. Nimerisem la tinta! In anii aceia tulburi, de dupa 1989, cand euforia schimbarii se transformase prea repede in dezamagire si lipsa de orizont, cand lumea politica practica magistral raspandirea de fumigene, care sa-i acopere extractia joasa, de mahala, si afacerile obscene, normalitatea devenise o necesitate.
Oamenii aveau nevoie de aer proaspat, de oxigen. Si aveau nevoie, mai ales, de repere care sa-i ajute sa-si regaseasca identitatea, sa se sprijine din nou pe valori: credinta, traditie, cultura, realitati romanesti descoperite la sursa. Am mers pe drumul asta si n-am gresit. Nu pot sa zic ca am nimerit dintr-o data Braila!
Am bajbait uneori, ca si orbul, am mai dat si prin gropi, am mai calcat si prin santuri, dar, pas de pas, am descoperit pana la urma cararea care ne-a scos la liman.
Dar adevarata cauza a relansarii revistei "Formula AS" a fost dialogul cu cititorii, un gest cu adevarat inspirat, prin care am aflat - nu doar directiile de continut catre care urma sa mergem, ci si carti de vizita personale, repere legate de felul sufletesc si moral de a fi al cititorilor nostri, de nevoia lor uriasa, in anii aceia, de a fi sprijiniti si incurajati, ca sa-si depaseasca nelinistea si nesiguranta, sa aiba speranta, sa creada din nou in valori! Iar revista noastra a transformat asteptarile astea in program.
Un program "passo doble", in care, iata, dansam de 20 de ani impreuna cu cititorii, conducandu-ne unii pe altii, pe drumul cel bun. Nu-i usor! Starea lor de spirit e schimbatoare ca vremea, are o meteorologie instabila, cuprinsa intre furtuna si cer senin. Daca in anii de inceput, '90, romanii vegetau mai degraba, intr-o stare de asteptare usor depresiva si fatalista, acum sunt mult mai dinamici si hotarati.
Sigur, nu dispretuiesc nici azi mangaierile, dar mai degraba asteapta indemnuri energizante, sfaturi de tipul "daca vrei, poti!". Oricum, cu cei douazeci de ani de experienta in spate, sunt absolut sigura: presa performanta nu poate exista in afara emotiei. Nu poate fi doar pragmatica si exacta, cu nivel IQ ridicat, ci neaparat si emotionala, empatica, capabila sa surprinda miscarile sufletesti colective.
Un adevar confirmat si de psihologia contemporana. Invingatorii timpului nostru nu sunt neaparat indivizii inzestrati cu nivele inalte de IQ (inteligenta cerebrala), ci mai degraba cei "bogati in EQ" (coeficient emotional). Cei care stiu sa zambeasca si transmit pupaturi...
- Din pacate, emotia nu poate fi inventata. Ea exista sau nu exista, nu se poate mima. Cum ati transformat-o in sarcina de redactie?
- Practicand-o! Ca sa primesti ceva de la altii trebuie sa daruiesti tu intai. Iar in privinta asta eu n-am probleme, fac parte dintre cei care plang cand se canta imnul national. Cu colegii mei de redactie n-a fost nevoie sa plang.
Au inteles singuri ca unica sansa de a fi redactor la revista "Formula AS" este sa-ti porti inima la vedere, prinsa la butoniera, ca pe un trandafir. Inteligenti si determinati, profesionisti de exceptie si asi ai stilurilor de presa, mai ales baietilor le-a fost greusor la inceput sa adopte tonul emotional al revistei.
Dar asta e marca revistei "Formula AS" si, cred, "secretul" celor douazeci de ani de existenta: afectiunea fata de cititor. Dorinta de a-i tine partea pe fata celui care iti face onoarea de-a te citi. Sigur, n-am impus lucrul asta cu batul si nici nu este totdeauna nevoie, multi dintre colegii mei de revista sunt gata fierbinti de la Dumnezeu.
Schimbarea de voce s-a facut incetul cu incetul, prin chiar felul in care functionam. La noi nu se lucreaza in redactie (cu exceptia corpului tehnic si administrativ). Locul nostru de activitate este terenul, tara, pe care o cucerim pas de pas, dupa harta.
Prioritara e munca, fireste, deplasarile facute adeseori cu piciorul, dar marele castig este comunicarea, imprietenirea, afectiunea care se leaga intre noi. Ne iubim, pur si simplu.
Experimentam continuu deschiderea sufleteasca, asa ca, pana la urma, nu mai e o povara sa o facem sa treaca in scris. Sunt grozave deplasarile noastre! Ne intoarcem totdeauna acasa mai luminosi, mai fericiti si mai... patrioti. Romania e un miracol! Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat sansa asta, sa ma nasc si sa traiesc in ea.
- Ma iertati ca va pun o-ntrebare asa de meschina, dar de familie mai aveti timp?
- Ati auzit vreodata de-un Rac care sa se lepede de familie? Care sa-i tradeze pe cei iubiti? Familia mea personala a fost integrata (cum altfel?) in marea familie a "Formulei AS". Andrei Cheran ("omul vietii mele", mana mea dreapta in alcatuirea revistei si in toate deciziile pe care le iau) imi este fiu, iar Rodica Demian (o distinsa doamna profesoara la liceul german, pe care l-a parasit cu mari suferinte, ca sa-mi fie alaturi) e sora mea. Ingerii mei pazitori, pe care ii am alaturi, inca de la inceput.
- La debutul interviului nostru afirmati ca v-ati zidit viata in "Formula AS". Constat ca zidul asta e plin de viata... Aveti o formula a fericirii de uz comun?
- Sa-ti incepi ziua cu Dumnezeu si s-o duci cu El pana la capat. Sa pui rugaciunea intre tine si toate asteptarile pe care le ai. Sa-L lasi pe El sa ti-o ia inainte, ca sa-i vezi, stralucind, urmele. Nu exista drum mai sigur spre fericire. Mersul pe curcubeu.
- "Formula AS" sarbatoreste 20 de ani de existenta si aparitia numarului 1000. Un record, pentru presa de astazi din Romania. Ce reteta ati folosit?
- Reteta zidirii de viu, ca in balada Mesterului Manole. Zidirea de viu intr-un crez, in munca, in afectiune si in bine. Suna gomos, dar orice zidire cere un sacrificiu. Eu m-am zidit de vie in "Formula AS".
- Dar nici rasplata nu este de lepadat...
- Nu, doar ca bucatile de viata la care am renuntat mai dor cateodata si striga, din stransura zidului, ajutor. Imi placea foarte mult sa fiu libera. Sa merg unde ma ducea inima. Statul asta pe scaun, zi de zi, vreme de zece ore, douazeci de ani neintrerupti, nu e deloc usor. Un soi de calugarie in care traiesti liber doar cu gandul si sufletul.
Cine stie, poate platesc intensitatea, uneori excesiva, cu care am trait anii in care am crezut ca viata se compune doar din mirosuri si din culori. "Formula AS" este pentru mine o asceza. Fara ea m-as fi risipit.
- Mai tineti minte cum a-nceput? Au existat semne pentru drumul dvs. spre presa?
- Cu putin inainte sa moara, tatal meu mi-a spus o poveste care m-a tulburat. In copilarie, fugeam sistematic de-acasa, cu un creion legat cu o sfoara de gat. Aveam doar patru ani pe atunci, nu stiam sa citesc si sa scriu, dar asta nu ma impiedica sa plec, la fel ca si azi, in "documentare". Din fericire, se gasea totdeauna cineva care sa ma aduca acasa, fiindca nu depaseam limita cartierului nostru, aflat intr-o zona linistita a Brasovului de atunci.
- Aveti amintiri de la varsta aceea?
- Nu aveam, dar povestea tatalui meu le-a trezit. M-a emotionat ce mi-a spus si m-am intors in copilarie, ca Alice in Tara Minunilor. Tin minte, de pilda, mirosul creionului pe care il rodeam la un capat cu dintii, ca sa il pot lega. Il vad ca acum. Era un Hardmuth galben, cu guma, o recuzita de varf in anii de atunci.
Mai tin minte si ca aveam o rochita albastra, cu un buzunar mare in fata, in care tineam totdeauna un carnetel. Veritabil reporter in devenire! Dar cel mai bine tin minte ca, inca de la varsta aceea, incepuse sa-mi placa sa mint. Dar nu oricum! Minteam de crapau muntii, nu pietrele. La un moment dat, nu mai distingeam minciunile de adevar.
Dupa ce ma intorceam acasa din expeditiile acelea bizare, luata la rost ca sa spun pe unde am hoinarit, inventam niste povesti atat de halucinante, incat parintii mei impietreau ca statuile. Desi am fost adeseori pedepsita, simteam o nevoie vitala sa mint. Sa exagerez. Sa umflu lucrurile despre care vorbeam si care, altfel, mi se pareau plicticoase.
Poate ca asta a fost semnul aplecarii mele ulterioare spre scris, care tot o exagerare inseamna. O dilatare a realitatii. Oricum, hiperbola asta exista si astazi in mine. M-am nascut, cred, cu ea. Un soi de exaltare producatoare de mari elanuri, fara de care n-ar fi existat niciodata "Formula AS", o revista al carei combustibil de baza este entuziasmul.
- N-ati avut niciodata dezamagiri?
- Cand cauza era doar a mea, nu. Entuziasmul a creat energia care m-a ajutat sa merg mai departe, s-o iau mereu de la capat, sa cred ca paharul pe jumatate gol este plin. Din pacate, il extind si asupra restului lumii, si atunci dau cu capul in zid. Nu totdeauna, dar dau. Am tendinta nesabuita sa cred ca toti indivizii care imi ies in cale sunt ingeri, oameni neprihaniti, pe care trebuie sa-i ajut si chiar sa-i iubesc.
Ba si mai rau: sa ii schimb! Sa transform un curcan intr-un vultur! Bineinteles ca dezamagirile sunt pe masura. Izbituri pe asfalt. Minunatul parinte Iustin Miron, staretul Manastirii Oasa, mi-a spus o pilda, pe care daca as izbuti s-o aplic, viata mi-ar fi mult mai blanda. Citez din memorie: "Cand faceti un bine, inainte sa dati banutul din palma, lasati-l pana simtiti ca arde. La fel si cu sufletul dumnevoastra.
Lasati-l si pe el sa va arda, inainte de a-l darui". Cata intelepciune e adunata in cartile sfinte! Nu m-am gandit niciodata ca binele facut prea usor si dragostea daruita prea repede se transforma in risipa, in derizoriu. Un entuziasm vulgar, de duzina, care se intoarce impotriva ta.
- Sa mai ramanem putin in anii copilariei. Din cate stiu, si tatal dvs. a fost ziarist. Intra si gena in reteta "Formula AS"?
- Da, tatal meu a fost, si el, ziarist. Pop Gavril. Directorul celui mai mare cotidian din Ardeal: "Tribuna". Aparuta intai la Cluj, sub patronatul lui Ion Agarbiceanu, dupa ocuparea ungureasca a Transilvaniei, parintii mei au plecat in refugiu la Brasov, unde ziarul a continuat sa apara, sub directoratul tatalui meu.
Asa se face ca dupa aventura cu creionul atarnat dupa gat, a urmat o alta, la fel de seducatoare: evadarea, zile intregi, in tipografia ziarului, unde, impreuna cu sora mea, luam parte la intregul "flux tehnologic", de la culesul literelor de plumb, culcate, ca niste papusi mititele, in patuturi de lemn, si pana la clipa cea mare, cand rotativa incepea sa functioneze, inspaimantandu-ne cu zgomotul ei urias si bubuitor.
Desi viata mea a fost plina de intamplari extrem de puternice, care ar fi trebuit sa ramana pironite in memorie, eu le-am uitat. Nu si mirosul ziarelor proaspat scoase de sub tipar, pe care "urlicii", niste baieti cu glasuri ca de trompeta, le duceau pe strazi, strigand de asurzea tot orasul: "Tribuna! Tribuna! Vrem Ardealul inapoi!".
Cine stie, s-ar putea, intr-adevar, ca amintirile din copilarie sa fi jucat, si ele, un rol, in reteta "Formula AS". Daca este adevarat, atunci tot pe linie de familie am mostenit si idealurile nationale, pentru care parintii mei, si tata, si mama, au ajuns, in plina floare a tineretii, la inchisoare.
- Inainte de '89, popularitatea dvs., poate mai mare ca cea de acum, era legata de literatura si televiziune. Romanul dvs., "Serenada la trompeta", se bucurase de un succes exploziv, iar reportajele de pe micul ecran v-au transformat in vedeta. Cu toate astea, ati parasit zonele cucerite, ca sa faceti "Formula AS". De ce?
La Nucsoara, cu Elisabeta Rizea
�
- E greu de crezut, dar totusi adevarat. "Formula AS" n-a fost un ideal. S-a nascut din motive sentimentale, din dorinta de a rasplati un gest de solidaritate care m-a impresionat profund. Eu n-am visat niciodata sa fac un ziar. Visul meu era sa raman pe baricada literaturii. Dar ca sa ma descurc mai bine cu banii, dupa '89, am inceput sa lucrez in presa cotidiana, aflata in mare expansiune pe-atunci.
Asa se face ca anul 1991 m-a gasit redactor sef la ziarul "Viitorul Romanesc". Nu vreau sa intru in amanunte aflate in zona cenusie a memoriei, voi spune doar ca in urma unui conflict cu mai marele publicatiei, creat de nerespectarea independentei politice a ziarului, pe care eu o conditionasem inca de la inceput, am fost data afara, intr-o sedinta de pomina, tinuta cu intreaga armata de angajati.
Atunci s-a produs intamplarea aceea, care a dus la nasterea revistei "Formula AS". In timp ce mergeam, ca in transa, prin curtea redactiei, terifiata de brutalitatea cu care fusesem concediata: "Iesi afara! Acum!", am auzit, in spate, niste fluieraturi. M-am intors si... grosul redactiei "Viitorului Romanesc" venea in spatele meu.
Majoritatea redactorilor plecasera dupa mine. "Ce-i cu voi?", am intrebat uluita. "Venim cu dumneavoastra", au spus. "Facem o noua revista". "Ce revista, n-am nici un ban". "Facem o revista". Si am facut.
Pentru ca e prima data cand vorbesc public despre intamplarea aceea, vreau sa le multumesc "eroilor" de atunci, nu doar pentru ca le datorez existenta "Formulei AS", dar si pentru marea reverenta profesionala pe care mi-au facut-o si care m-a obligat sa raspund la incredere cu incredere. Datorita lor, ziua aceea de toamna, care ameninta sa se transforme intr-o vanataie pe suflet, s-a asezat pe viata mea ca un cerc luminos.
Viziune pe varful dealului
- Numele initial al revistei, publicat pe pagina intai a primului numar, aparut in septembrie 1991, a fost "AS". Cum s-a ajuns la "Formula AS"?
- Fiindca nu aveam bani sa scot revista promisa, dar voiam sa ma tin de cuvant fata de rebelii care plecasera in "exil" impreuna cu mine, am cautat diversi patroni pentru ea, urmand ca eu sa indeplinesc doar functia de redactor sef. A fost cea mai umilitoare si injositoare experienta din viata mea!
Anii milionarilor facuti din comertul cu guma de mestecat, despre care nu vreau sa imi mai amintesc. Cert este ca dupa o jumatate de an, mi-am dat seama ca singura sansa de a merge inainte era sa scot revista pe buzunarul meu. Si cum el era gol, am luat un imprumut de 3 milioane de lei (enorm pe atunci) garantat cu casa mamei mele de la Brasov. Se intampla in februarie 1992.
- Schimbarea numelui i-a purtat noroc...
"Alunelul" la Caliacra, in Bulgaria
�
- S-a intamplat la fel ca la tara, unde mamele isi dau copiii bolnavi pe fereastra, schimbandu-le numele, ca sa le schimbe si soarta. Asa s-a intamplat si cu "Formula AS". Dumnezeu ne-a ajutat si am iesit la lumina. Dar cat de greu! Suisul revistei noastre a fost o adevarata golgota.
Am demarat mizerabil, cu un tiraj umil, fata de audienta extraordinara a presei anilor '90, epoca de glorie a "Expresului" si "Zig-Zagului", a saptamanalelor "Catavencu" si "Infractorul", care aveau tiraje de sute de mii de exemplare, in vreme ce noi strigam ura, cand atingeam cinspe mii. Mereu fara bani de salarii si de hartie, credeam ca fiecare saptamana de aparitie a revistei e ultima. Dar n-am dezarmat. Entuziasmul meu functiona la turatie maxima.
Faceam difuzarea revistei cu propria mea masina (o Toyota de doua locuri, cumparata cu 200 de marci), impreuna cu Ruxandra Constantinescu, pe care o am alaturi de atunci (sa ne fi vazut iarna, pe amandoua, umbland infofolite in paltoane si legate la cap cu naframe, ca sa parem mai umile, cand adunam banii de la chioscari, iar ca sa ne aprovizionam cu hartie, care atunci se obtinea foarte greu, mergeam saptamanal la Bacau, de unde ma intorceam calare pe baloturile incarcate in camioane, inghetata tun, dar triumfatoare, ca stahanovistele din filmele sovietice).
- Cand a inceput sa mearga revista?
- In 1995, dupa ce prima garnitura redactionala, adica cei pentru care o facusem, m-au parasit. Normal! Eram sufocata financiar, in alte parti se castiga mult mai bine, nu mai aveau incredere in proiect. Erau ziaristi de linia intai, formati la presa de varf a vremii, obsedati de problemele politice ale zilei, in care eu nu ma regaseam.
Dupa plecarea lor, am schimbat radical directiile revistei, si in numai doi ani, devenisem lideri autoritari de piata, cu un tiraj de 350.000 de exemplare. Din garnitura veche au ramas langa mine trei oameni: Ruxandra, Toma Roman si Carmen Murgasanu, care semneaza de douazeci de ani tehnoredactarea revistei.
- Ce formula v-a condus la succes?
- Raspund cu o poveste. Eram la Sirnea, un sat de langa Brasov, unde am o casuta pe-un varf de deal. Era octombrie, o zi superba de toamna, cu cer albastru, intins peste muntii stralucitori. Calare pe banca din curte, sub frasinul urias care isi risipise deja frunzele, ma gandeam, cotropita de frumusetea privelistii, ca ar trebui sa-mi regasesc si eu seninul si linistea sufleteasca si sa renunt la "Formula AS".
Ei bine, in clipa aceea, mi s-a proiectat clar in minte (ca viziunea lui Moise pe munte) noua structura a revistei "Formula AS". Urma sa fac o gazeta normala, pentru oameni normali. Cu totul alta decat cele care incingeau piata presei, de scandaluri si obscenitati. Nu o revista de strada, ci una "de etaj". Am intrat, apoi, teleghidata in casa, mi-am facut un ceai fierbinte de cimbrisor si am asternut pe hartie primul sumar. A fost schimbarea la fata a revistei "Formula AS".
- Si proiectul a functionat, dupa cum se vede...
Colegi de familie si de redactie: Sanziana Pop si Andrei Cheran
�
- Pe loc! Dupa prima luna, tirajul crescuse deja cu treizeci de mii de exemplare, semn ca mesajul nostru era primit. Nimerisem la tinta! In anii aceia tulburi, de dupa 1989, cand euforia schimbarii se transformase prea repede in dezamagire si lipsa de orizont, cand lumea politica practica magistral raspandirea de fumigene, care sa-i acopere extractia joasa, de mahala, si afacerile obscene, normalitatea devenise o necesitate.
Oamenii aveau nevoie de aer proaspat, de oxigen. Si aveau nevoie, mai ales, de repere care sa-i ajute sa-si regaseasca identitatea, sa se sprijine din nou pe valori: credinta, traditie, cultura, realitati romanesti descoperite la sursa. Am mers pe drumul asta si n-am gresit. Nu pot sa zic ca am nimerit dintr-o data Braila!
Am bajbait uneori, ca si orbul, am mai dat si prin gropi, am mai calcat si prin santuri, dar, pas de pas, am descoperit pana la urma cararea care ne-a scos la liman.
Dar adevarata cauza a relansarii revistei "Formula AS" a fost dialogul cu cititorii, un gest cu adevarat inspirat, prin care am aflat - nu doar directiile de continut catre care urma sa mergem, ci si carti de vizita personale, repere legate de felul sufletesc si moral de a fi al cititorilor nostri, de nevoia lor uriasa, in anii aceia, de a fi sprijiniti si incurajati, ca sa-si depaseasca nelinistea si nesiguranta, sa aiba speranta, sa creada din nou in valori! Iar revista noastra a transformat asteptarile astea in program.
Una din multele variante de echipa: Longin Popescu, Sanziana, Catalin Manole, Sorin Preda
�
Sigur, nu dispretuiesc nici azi mangaierile, dar mai degraba asteapta indemnuri energizante, sfaturi de tipul "daca vrei, poti!". Oricum, cu cei douazeci de ani de experienta in spate, sunt absolut sigura: presa performanta nu poate exista in afara emotiei. Nu poate fi doar pragmatica si exacta, cu nivel IQ ridicat, ci neaparat si emotionala, empatica, capabila sa surprinda miscarile sufletesti colective.
Un adevar confirmat si de psihologia contemporana. Invingatorii timpului nostru nu sunt neaparat indivizii inzestrati cu nivele inalte de IQ (inteligenta cerebrala), ci mai degraba cei "bogati in EQ" (coeficient emotional). Cei care stiu sa zambeasca si transmit pupaturi...
- Din pacate, emotia nu poate fi inventata. Ea exista sau nu exista, nu se poate mima. Cum ati transformat-o in sarcina de redactie?
- Practicand-o! Ca sa primesti ceva de la altii trebuie sa daruiesti tu intai. Iar in privinta asta eu n-am probleme, fac parte dintre cei care plang cand se canta imnul national. Cu colegii mei de redactie n-a fost nevoie sa plang.
Cu colega si sora ei, Rodica Demian
�
Dar asta e marca revistei "Formula AS" si, cred, "secretul" celor douazeci de ani de existenta: afectiunea fata de cititor. Dorinta de a-i tine partea pe fata celui care iti face onoarea de-a te citi. Sigur, n-am impus lucrul asta cu batul si nici nu este totdeauna nevoie, multi dintre colegii mei de revista sunt gata fierbinti de la Dumnezeu.
Schimbarea de voce s-a facut incetul cu incetul, prin chiar felul in care functionam. La noi nu se lucreaza in redactie (cu exceptia corpului tehnic si administrativ). Locul nostru de activitate este terenul, tara, pe care o cucerim pas de pas, dupa harta.
Prioritara e munca, fireste, deplasarile facute adeseori cu piciorul, dar marele castig este comunicarea, imprietenirea, afectiunea care se leaga intre noi. Ne iubim, pur si simplu.
Experimentam continuu deschiderea sufleteasca, asa ca, pana la urma, nu mai e o povara sa o facem sa treaca in scris. Sunt grozave deplasarile noastre! Ne intoarcem totdeauna acasa mai luminosi, mai fericiti si mai... patrioti. Romania e un miracol! Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat sansa asta, sa ma nasc si sa traiesc in ea.
- Ma iertati ca va pun o-ntrebare asa de meschina, dar de familie mai aveti timp?
Craciunul cu "Formula AS": "Sefa" si trupa din Hoteni
�
- Ati auzit vreodata de-un Rac care sa se lepede de familie? Care sa-i tradeze pe cei iubiti? Familia mea personala a fost integrata (cum altfel?) in marea familie a "Formulei AS". Andrei Cheran ("omul vietii mele", mana mea dreapta in alcatuirea revistei si in toate deciziile pe care le iau) imi este fiu, iar Rodica Demian (o distinsa doamna profesoara la liceul german, pe care l-a parasit cu mari suferinte, ca sa-mi fie alaturi) e sora mea. Ingerii mei pazitori, pe care ii am alaturi, inca de la inceput.
- La debutul interviului nostru afirmati ca v-ati zidit viata in "Formula AS". Constat ca zidul asta e plin de viata... Aveti o formula a fericirii de uz comun?
- Sa-ti incepi ziua cu Dumnezeu si s-o duci cu El pana la capat. Sa pui rugaciunea intre tine si toate asteptarile pe care le ai. Sa-L lasi pe El sa ti-o ia inainte, ca sa-i vezi, stralucind, urmele. Nu exista drum mai sigur spre fericire. Mersul pe curcubeu.
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
0 comments:
Post a Comment