Incerc din negura vremii să conturez imagini, amintiri, care să fie cunoscute lumii întregi, amintiri legate de tragicul şi durerosul destin al Legiunii.
Vaslui - un orăşel patriarhal din mijlocul Moldovei, cunoscut încă din timpul domniei lui Ştefan Cel Mare. Locuitori paşnici cu vorba domoală, calzi, cu suflet deschis, primitori, cu ochi care au tot seninul cerului in ei cu tabieturi devenite obiceiuri, curti pline de flori şi zumzet de albine.
In zorii zilei de 22 Sept. 1939, orăşelul este trezit brusc de salve de mitralieră. Imbrăcati sumar, fiecare încearcă să aiba o ştire mai precisă dela vecin sau dela cel care s-a incumetat să iasă in stradă. Nimeni nu ştia nimic, afară de impuşcăturile auzite.
Fratele meu n-a mai aşteptat încuviintarea tatei şi într'o clipă a dispărut în partea unde se bănuia că s'a întâmplat ceva grav. Apoi, a început aşteptarea...
Impuşcăturile se auziseră din partea oraşului unde fusese şcoala normală de băieti, transformată în Lagăr pentru Legionari.
Drumul spre aeroport trecea prin faţa închisorii şi cu un an înainte, lumea care luase parte la un mare meeting de aviatie îşi amintea perfect, că la toate geamurile închisorii se vedeau mâini care strângeau gratiile dela ferestre, ochi care încercau să vadă, iar din sute de piepturi ca la o comandă nevăzută, se înălta tulburător imnul «Sfântă Tinerete Legionară». Peste cântec însă, se auzeau cuvintele scandate: - «... nu batee... nu baa... tee...e nu... ba ...te ... ee ... nu!...» strigăte care ne-au însotit până acasă.
Strada se anima, toti bănuiam ceva, dar nimeni nu îndrăznea să rostească vre'un cuvânt. Intr'un târziu, un svon trecut din gură în gură - «au fost impuşcati legionarii din lagăr», - s'a transformat în tristul adevăr.
Figurile s'au crispat, pumnii s'au încleştat, piepturile clocoteau de revoltă, dar nimeni n'a îndrăznit să întreprindă ceva.
A trecut un oarecare timp şi a apărut şi fratele meu, palid, cu ochii plini de lacrimi şi printre suspine s-au putut desluşi doar cuvintele: «... ca pe nişte câini i-au împuşcat prin spate, zac toti pe marginea şoselei păziti de jandarmi - sunt 33 de legionari».
Intr'un târziu, orăşelul si-a reluat viaţa obişnuită, dar în aer plutea o tăcere grea, amenintătoare. La un moment dat, l'am auzit pe fratele meu: «... mamă te rog dă-mi o lumânare, dă-mi mamă toate lumânările din casă, dă-mi-le pe toate, nu pot răbda să zacă in şant ca nişte câini fără o lumină. Şi nu-ti fie frică, suntem mai multi, nu se va întâmpla nimic rău cu mine. Să nu mă aşteptati la masă, voiu veni când voiu putea».
In clipa următoare a dispărut ca o nălucă cu lumânările şi nu l-am mai revăzut decât a doua zi de dimineată când povestea părintilor: «... unii dintre ei erau atât de tineri... au fost mintiti că vor schimba lagărul, că vor fi duşi la Miercurea-Ciuc iar când au ajuns aproape de şosea, jandarmii au tras in ei pe la spate... unul din ei n'a murit pe loc, s'a mai târît vreo 3 m... lângă un alt tânăr s'a găsit o mandolină... se spunea că Nellu Manzatti era şi el printre ucişi...
Doamne cât sânge mai era... jandarmii se schimbau din 4 în 4 ore. Au venit oameni care au încercat să dea jandarmilor tigări să-i îmbuneze, iar altii au aprins lumânări să ardă pentru sufletele celor ucişi. Jandarmii sting lumânările, dar ele se aprind din nou, parcă tâşnesc din pământ aprinse. Toată noaptea, femei, copii, bărbaţi, s'au târât pe burtă prin şant până la cei ce zăceau nemişcati, cu toate strigătele ce se auzeau - «stai că trag!». Acum mă duc la şcoală să văd ce ni se va spune».
A doua zi la ora 11, directorii şcolilor primare şi directorul liceului de băeţi au fost obligati să-şi ducă elevii să vadă îngrozitorul spectacol, împreună cu profesorii.
După trei zile, trupurile au fost ridicate de furgoanele primăriei, in spatele cimitirului s-a făcut o groapă comună, cadavrele au fost aruncate laolaltă, s-a turnat deasupra acid sulfuric şi ciment, care s-a transformat in placă groasă de beton.
Nici un preot, nici o rugăciune pentru sufletele celor ucişi, nici o lumânare, nici o floare, nici un membru al familiei nu i-a întovărăşit pe ultimul drum. Totul s-a făcut noaptea, o noapte întunecoasă ca şi crima săvârşită, iar zorii zilei a găsit doar o portiune de pământ, proaspăt bătătorit, fără măcar o cruce.
Nu se ştia nici un nume din cei plecati, dar orăşelul trăia ruşinea neputintei de nu fi putut împiedeca această monstruoasă crimă şi ici, colo, pe portiunea de pământ nivelată apărea o candelă, o lumânare, o floare şi nu ştiu prin ce miracol, nu creştea nici o buruiană.
* * *
Comandantul legiunii de jandarmi, maiorul Bencu, pe care-l cunoşteam bine ca om cu mare suflet românesc, în fata ordinului primit s-a supus, având astfel pe conştiintă 33 de suflete de martiri. Câteva săptămâni mai târziu a fost avansat locotenent-colonel. Nu l-am mai văzut niciodată râzând, iar ochii priveau cu atâa tristete şi desnădejde, încât aveai impresia că niciodată nu-si va mai regăsi liniştea sufletească. Intr'adevăr, după trei ani, «din greşeală» şi-a tras un glonte in inimă.
* * *
Pe 21 Sept. 1939 este împuşcat de o echipă de opt legionari, condusă de avocatul Miti Dumitrescu - Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, care era vinovat de cea mai cruntă teroare împotriva Legiunii - omul din ordinul căruia a fost asasinat mişeleşte în noaptea de 29-30 Nov. 1938, Corneliu Zelea Codreanu în pădurea Tâncăbeşti, învinuit ca «trădător de ţară» tocmai El, care şi-a iubit tara, mai mult decât propria-i viată. Odată cu el, au fost asasinati încă 13 legionari.
Avocatul Miti Dumitrescu, împreună cu echipa lui şi-au făcut singuri dreptate, apoi s'au predat imediat. După schingiuiri ingrozitoare, au fost executati fara nici un fel de judecată, iar trupurile au fost expuse in centrul Capitalei timp de trei zile. Ca represalii, fiecare judet, fiecare lagăr trebuia să lichideze un număr de legionari, care nu aveau nici o legătură cu Armand Călinescu sau Capitala - dar, aşa suna ordinul şi el trebuia executat. Iar unul din Lagăre era şi cel dela Vaslui.
* * *
Zi după zi, anotimp după anotimp, orăşelul îşi ducea viata mai departe, dar era «ceva» care nu putea dispare din sufletele locuitorilor, deşi nu se vorbea nici un cuvânt despre ceeace se întâmplase.
3 Sept. 1940 - Marea biruintă legionară, când rândurile s-au strâns din nou - un an după monstruoasa crimă.
O zi întunecată de toamnă, cu vânt sunând a jale printre frunzele îngălbenite. Spre seară o agitatie nemaipomenită pe străzile micului orăşel, şoapte timide trecute din casă in casă din om în om. «Legionarii îi deshumează pe camarazii ucişi acum un an şi vor să-i înmormânteze creştineste».
Grupuri, grupuri, ajutati de întunerecul nopţii fără lună, locuitorii se furişau să ajungă la cimitir. Voiau într'un fel tăcut să ia parte la cele ce se petreceau.
La lumina felinarelor, tortelor şi lumânărilor, echipa de legionari veniti dela Bucureşti săpau pământul groapei comune, iar alături de ei familiile celor ucişi îşi strigau durerea crâncenă. Deabea in zorii zilei placa de beton a putut fi înlăturată. Trupurile şi fetele arse de vitriol cu greu au putut fi recunoscute şi părinti, sotii, surori şi frati, în hohote de plâns, curăţau de pământ şi sânge cu lacrimile lor fierbinti fetele şi corpurile celor dragi.
Trupurile au fost puse în scrie care s-au închis imediat, sicriele s-au înfăşurat in tricolor şi fiecare a fost aşezat intr'un car împodobit cu crengi de brad, tras de câte 4 boi. Inaintea fiecărui car mergeau preotii, iar in spatele carului familia şi prietenii cu lumânări aprinse.
Primul car a pornit de lângă cimitir pe strada principală cam la orele 15 cu directia spre gară. La fiecare întretăiere de străzi, vase mari cu smirnă şi tămâie şi torte care ardeau ca nişte ruguri imense. Se înopta repede şi vântul nu-şi contenise jalea ci şi-o împletea cu cea a oamenilor. Trotuarele erau pline de oameni, dar nu se auzea nici un cuvânt, afară de plâns înăbuşit.
Casa părintilor mei era chiar pe strada principală. Am urmărit toată procesiunea, care a durat ore întregi cât veşnicia. Străzile nu erau luminate decât de lumânările aprinse in urma carelor cu boi, care ca nişte fantome nevăzute duceau in pas domol, cu usor sgomot de roti, ceiace rămăsese dintr'un ideal, secerat brusc, in urma unui ordin criminal.
Preotii cântau rugăciunile mortilor, oprindu-se la fiecare răscruce de drum, familiile şi prietenii îşi plângeau dispărutii iar camarazii cu fetele crispate de durere, 
cântau deabea auzit: «Plânge printre ramuri luna... numai vântul mai suspină dulcele tău cânt... peste florile ce-alină tristul tău mormânt...»
Tot ceeace vedeam mi se părea ireal, dintr'o altă lume, la care asistam fără să pot articula vre'un cuvânt.
Târziu în noapte tot convoiul a ajuns in gară unde un tren împodobit cu crengi de brad aştepta sicriile. O ultimă rugăciune în gara oraşului unde li se curmase viata, sicriile au fost aşezate în tren, fiecare familie alături de cel drag, prietenii şi camarazii, preotii şi tot trenul a pornit spre Predeal, unde urmau să fie înmormântati.
* * *
Au trecut 7 ani...
Intr'o vacantă am plecat la Predeal - voiam să văd, să mă conving dacă totul s-a întâmplat aidoma, sau a fost doar un vis urât. 
Am găsit cimitirul şi cu o emotie imposibil de descris, am găsit prima cruce de lemn - înegrită de timp - nume, prenume, anul naşterii şi mentiunea: «împuşcat la Vaslui».
M-am trezit plângând, mângâind cruci, parca toti mi-ar fi fost buni prieteni - fraţi. Iarba era inaltă, nu mai fusese curătită de ani. Inainte cu o zi de terminarea concediului, m'am dus să-i văd pentru ultima oară.
M-am despărtit de ei cu o mică multumire sufletească - aceea de a fi lăsat mormintele curate, o floare şi o lumânare aprinsă. Mă simteam indirect vinovată şi eu - făcusem doar parte din locuitorii Vasluiului.
Eugenia DUMITRESCU
0 comments:
Post a Comment