Muntii Velebit. Patria ciobanilor vlahi
Urme romanesti in Croatia
* Pentru romanii de astazi, Valahia inseamna Muntenia. In urma cu peste o mie de ani, Valahia desemna, insa, un teritoriu urias, intins si dincolo de malul sudic al Dunarii, si ai carui locuitori ocupau toata zona cuprinsa intre Marea Neagra si Marea Adriatica.
Numiti vlahi, vlai, caravlahi, rumeri sau morlaci, ei sunt prezenti in numeroase insemnari de calatorie si in documente de arhiva, ignorate amarnic de istoricii nostri contemporani.
Urmandu-si proiectul inceput in urma cu noua ani, in toamna aceasta, revista "Formula AS" a pornit pe urmele vlahilor din insulele croate ale Adriaticii. Stiati despre ei? Daca nu, va invitam intr-o calatorie halucinanta, menita sa astupe gaurile negre ale istoriei. Romanii sunt cei mai vechi si mai numerosi locuitori din Balcani *
Priveliste de pe munte
De pe cel mai inalt varf al insulei Rab, Kamenjak, intregul arhipelag de insule croate imi sta la picioare, invaluit de argintiul Adriaticii. E o priveliste de o frumusete rara, paradisiaca.
Insulele par ca plutesc pe valurile linistite, muntii abrupti coboara direct in mare, fie vertical si cenusiu, in blocuri mari de piatra, fie lin, in verdele intunecat al padurilor. De-aici, de sus, de pe creste, coborau altadata pastorii vlahi, pana in stravechea cetate Rab, sa-si vanda branza.
In larg se vad alte insule, si ele locuite, cu mai bine de o mie de ani in urma, de aceiasi pastori. Chiar in fata, sunt insulele Cres si Losinj, iar in dreapta insula Krk, iar in stanga insula Pag. Acestea sunt cele mai mari, dar sunt inconjurate de o puzderie de alte insule mai mici, fiecare cu misterul si frumusetea ei. In spatele meu este continentul, tarmul Dalmatiei de altadata.
De-acolo se spune ca au venit pastorii vlahi pe aceste insule, carandu-si oile cu barci si plute. Au colonizat insulele si traiau in acest paradis cu oile lor, fara teama, prin codrii seculari de stejari, ce erau vesnic verzi. Acei stejari speciali mai exista si astazi si sunt o atractie pentru milioanele de turisti veniti din toate colturile lumii, insa despre vlahi nu se mai stie nimic.
Nici istorici, nici lingvisti romani nu au venit sa vada daca a mai ramas ceva din acel popor mandru si ciudat, ce traia liber pe coamele muntilor, acolo unde altii nu puteau nici macar urca. Mai umbla astazi vlahii pe sub umbra stejarilor? Mai urca, ca altadata, cu oile lor pe crestele muntoase ale insulelor croate, sau au disparut ca un fum? Sau nu au existat niciodata aievea, ci doar in legende?
Mirko, "ciobanul"
Ajunsesem pe varful Kamenjak, dupa trei zile de drum, in care strabatusem intreaga Serbie, Bosnia si Croatia, de la un capat la altul al coastei Dalmate. Totul, in speranta ca voi mai gasi, poate, ramasite ale vlahilor de altadata, macar niste mici si neinsemnate urme romanesti. Si ele nu au incetat sa mi se arate, de cand am pus piciorul pe insula Rab!
Nu ma asteptam sa mai gasesc nimic pe aceasta insula cotropita de turisti, unde totul sta astazi sub semnul vacantei si al distractiei. Plajele erau pline de nemti bronzati in soarele ce incepea sa fie moale si tomnatic, yachturile se leganau usor in departare sau treceau in viteza pe langa mal.
Puzderie de vile si de hoteluri impanzeau peste tot peisajul, masinile aduse cu feribotul vajaiau pe soseaua perfecta, ce traversa insula. Ma bucuram, chiar, ca neamtul in slapi, ce isi bea berea linistit pe aceeasi terasa cu mine, nu stie ca sunt venit sa caut urme ale neamului romanesc prin aceste locuri ale iubitorilor de vacante ieftine si memorabile cand, desfacand pentru prima data o harta turistica a insulei Rab, un val de emotie mi-a urcat pana in ochi, incetosandu-mi privirea:
notate cu litere mici, vedeam primele urme ale celor din neamul meu: Plugari, Ograde, Slatina, Fraga, Opcina, Barbat, localitati de pe insula, denumiri pastrate de sute de ani, ce vorbeau de la sine despre trecerea vlahilor.
Am urcat pe varful Kamenjak, unde traiau de obicei pastorii. Sus de tot, acolo de unde casele pareau boabe de orez risipite pe platoul urias al insulei, am inceput sa recunosc detalii familiare. Peisajul a devenit de munte adevarat, greu accesibil, asfaltul s-a terminat si drumul s-a ingustat, pana a devenit o poteca batatorita.
Muntele devenea tot mai stancos si arid, iar casele erau locuinte taranesti simple, cu garduri lungi, din piatra, cum vezi la noi, prin Apuseni. In varf de tot, peisajul era selenar: piatra gri, colturoasa, cat vedeai cu ochii. Cativa scaieti si, ici-colo, firicele de iarba arse de soare.
In acel desert de piatra si foc, unde nu credeai ca cineva ar putea sta, am auzit la inceput ca un ecou indepartat, apoi mai clar, sunete de-acasa: ding-ding, apoi un beeeee prelung si apoi iarasi clinchetul clopoteilor, ca o chemare din negura istoriei.
Jos, intr-o valcea, la umbra maslinilor, Jacula Mirko statea cu oile sale. Privindu-ma piezis, neintelegand bucuria si precipitarea mea, mi-a raspuns fara graba, intr-o engleza aproximativa: "Vlah? Poate vrei sa spui vlai. Poate ceva de vlai este si in mine, habar nu am. Dar cu oile s-au ocupat toti din familia mea, de cand ne stim. Noua ne spune lumea pe aici "ciobani".
Si ciobani sunt destui inca, vreo 20, numa' pe insula asta, si vreo doua mii de oi tot avem. Pe insula Pag sunt si mai multi ciobani. Acolo se face o branza foarte buna, daca doriti. Eu nu vand branza, fac doar pentru familia mea".
S-a mirat mult Mirko sa afle ca si in limba romana se spune cioban, si dupa ce a recunoscut ca el nu exista si in limba croata, m-a indrumat catre manastirea franciscana aflata pe insula:
"Ei poate iti dau raspuns la intrebari si poate stiu unde au trait oamenii tai vechi", mi-a spus Mirko la final. Ne-am strans mainile si ne-am uitat unul in ochii celuilalt. A ramas cu oitele lui, fluierand usurel, in timp ce eu porneam la vale, catre manastirea franciscana Sfanta Eufemia.
Comoara din manastire: cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani
Pe calugarul Nediljko Jeran l-am gasit in fata bisericii, imbracat cu rasa lui maro, lunga si cu guler rotund. Se juca cu o pisica, pe dalele de piatra de la intrare, innebunita dupa sfoara lunga si alba ce il incingea. M-a salutat cu blandete si, fara sa ma intrebe nimic, m-a poftit sa intru.
Prima incapere era o capela transformata intr-un mic muzeu, si abia la capatul ei, treceai in biserica propriu-zisa. Muzeul nu avea o tematica anume, erau probabil expuse obiecte mai importante din patrimoniul manastirii, strans in timp, inca de la infiintarea lacasului.
Printre carti vechi cu leacuri din plante, monede, icoane, tablouri si potire de argint, adevarata comoara este un pergament ingalbenit, cu un scris marunt, de mana, ce poarta un sigiliu in ceara rosie: este cel mai vechi document ce atesta existenta orasului Rab, la 1446.
Ce mi-a atras atentia imediat a fost insa un razboi vechi de tesut, intocmai ca cele din satele romanesti, alaturi de el fiind expuse costume populare: ii tesute cu rosu si negru, itari, fote. Roase de timp, pareau o prezenta stranie, printre icoanele muzeului.
Vazandu-mi curiozitatea, calugarul s-a apropiat de mine si mi-a vorbit cu aceeasi blandete, intr-o franceza perfecta: "Franciscanii sunt pe aceasta insula de mai bine de o mie de ani. Inaintasii mei, care au slujit in aceasta sfanta biserica, au apucat timpurile in care traditia si folclorul erau la mare cinste.
Chiar daca insula Rab e vestita pentru comert si turism, radacinile ei sunt tot la razboiul de tesut. De aceea am ales sa expunem aceste lucruri". I-am spus si calugarului ca sunt venit sa caut urme romanesti, urme de vlahi, si l-am intrebat daca stie ceva despre asta.
Dupa un moment in care parea ca scotoceste cu mintea in memoria sa si a tuturor calugarilor franciscani, inaintasi ai sai, mi-a raspuns: "Cei de pe insula ii numeau "vlasi". De obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu se numea Kampor, ca acum, ci "Vlasche Njine", "Campul Vlahilor".
Poate gasim ceva despre ei in documentele manastirii. Un moment", spune calugarul si dispare pe o scarita ce ducea la subsolul bisericii. Se intoarce, aducand in brate un teanc de cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite.
Pe copertele lor este scris mare Index. Deschizand cateva dintre ele, cauta, urmarind cu degetul, randurile scrise caligrafic, de mana. Nu gaseste nimic depre vlasi si scutura dezamagit din cap. Dar cand eforturile sale pareau in zadar, insist sa caute si numele de morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.
Ia de la capat cartoaiele si, deodata, se opreste cu degetul pe un rand: "A! Uite ca apar! Morlacchi sau morovlahi, populatie ce traia pe coasta Dalmata, a inceput sa migreze catre insule, majoritatea pastori. Sunt consemnati la anul 650. Detalii despre acest fapt sunt notate in cartea a treia a manastirii. Iata ca v-ati gasit si rudele!", incheie el, mandru de zestrea bisericii sale.
Pe moment, nici eu si nici el nu ne-am dat seama ca acele trei cifre scrise cu cerneala albastra reprezinta o data extraordinara in istoria vlahilor. Abia dupa ce am ajuns la hotel si am verificat notitele documentarii facute inainte de a pleca din Romania, mi-am dat seama ca cea mai veche data la care sunt mentionati in zona vlahii este 1665, cu o mie de ani mai tarziu!
Pentru o asemenea diferenta, poate ca istoricii romani ar merita sa verifice documentul original, adica acea "a treia carte a manastirii" scrisa probabil in latina sau croata, si care poate fi obtinuta, cu o cerere speciala, in vederea studierii. Neavand timpul si autoritatea unei asemenea cercetari m-am multumit sa plec mai departe, asa cum m-a povatuit calugarul Jeran:
"Cred ca cel mai bine ar fi sa mergi pe urmele lor. In capatul celalalt al insulei, poti sa treci cu un vapor pe continent. Nu departe este muntele Velebit, de unde se spune ca veneau vlasii aici, cu oile".
Morlacii - vlahii negri
Am lasat in urma frumoasa insula Rab, si dupa o scurta calatorie cu vaporul, am acostat pe continent, in apropierea orasului Senj. Aceasta parte a coastei dalmate s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele "Canale del Morlacchi".
Asemenea denumiri apar pe unele harti vechi, in general facute de italieni. Morlacchia era pentru ei, cat si pentru restul occidentalilor, un tinut necunoscut, despre care s-a crezut pana tarziu ca este locuit de oameni salbatici si cruzi. Numele lor, adoptat de italieni si venetieni, venea de la turci: acestia le spuneau vlahilor moro-vlahi, adica vlahii negri, deoarece turcii notau punctele cardinale prin culori, si negrul (mauros) reprezenta nordul.
Astfel, "vlahii din nord" au ajuns sa apara mai ales in scrierile venetiene drept morlacchi. Cel mai vechi document despre ei pare sa fie Cartea Calatoriilor, scrisa de turcul Evliya Celebi, la 1665. El spunea: "Locuitorii acestia nu sunt unguri, ci valahi-crestini. Aceste locuri au o frumusete aparte.
Si nu apartin Ungariei, dar fac parte din Backa si Valahia". Despre morlacchi, cel mai pe larg a scris insa Alberto Fortis, in 1778. Occidentul a fost surprins sa afle ca locuitorii muntelui Velebit nu sunt deloc salbatici. Dimpotriva: erau oameni harnici si muncitori, foarte legati de pamantul lor, si care puneau pret pe suflet, si nu pe confort. Erau inocenti si aveau o libertate si o mare frumusete de a trai.
Femeile erau foarte frumoase si aveau costume populare minunat lucrate de mana. Si barbatii, si femeile se incaltau cu "opanke". Cand se intalneau la sarbatori, la biserica, sau la un eveniment special, toata lumea se saruta pe obraji cu toata lumea, fara sa vada in asta un gest indecent.
Traiul lor era simplu, casele aveau strictul necesar. Foarte rar gaseai un pat, majoritatea dormind direct pe jos, inveliti in paturi mitoase, facute din lana. Dansul lor favorit era kolo, in care dansatorii se tin de maini si se rotesc in cerc in ritmul muzicii. Iaurtul era mancarea lor de baza, in rest fiind aproape vegetarieni si consumand foarte mult usturoi.
Probabil, asta ii ajuta sa ajunga la varste inaintate, in deplina putere. Morlacchi nu aveau doctori, dar se tratau singuri, cu plante. Unii dintre ei erau vraci extraordinari, fara nici o scoala, si multe din tratamente erau pe baza de rachiu cu piper, care facea sa "transpire boala". Ce l-a surprins pe Fortis a fost legatura pe care acesti oameni o intretineau cu mortii lor si cu lumea de dincolo.
Nu numai ca la inmormantari femeile isi cantau intr-un mod ciudat plansetele si ii susoteau mortului la ureche secrete, taine si intrebari, dar dupa inmormantare, rudele celui decedat urmau sa ii viziteze si sa ii ingrijeasca mormantul periodic, timp de cel putin cinci ani.
Si la fiecare astfel de vizita, i se povestea ce s-a mai intamplat in lumea viilor si i se transmiteau, in continuare, mesaje sau intrebari din partea celor vii. Cartea lui Fortis i-a facut celebri pe morlaci la acea vreme, ea fiind tradusa in mai multe limbi. De unde veneau acesti morlaci, pare ca nimeni nu s-a intrebat, sau poate ca era evidenta legatura lor cu Valahia, tinutul indepartat, aflat de-a lungul Dunarii.
Mai tarziu, s-a spus ca numele de vlah provine fie de la nemtescul walhos (lup), traducere germanica a numelui tribului celtic volcae, ce ar fi trait pe teritoriul vechii Dacii. O alta teorie este ca numele vine de la germanicul walha, care insemna strain.
Muntele vlahilor
Senj este un orasel turistic pe coasta Adriaticii si se afla pe teritoriul vechiului tinut numit Morlacchia. Astazi, putini isi mai amintesc aceasta denumire a locului, insa pe stradutele vechi, daca intrebi batranii iesiti la poarta casei, amintirea vlahilor, sau asa cum ii numesc ei, a vlasilor, este inca prezenta, mult mai mult decat era pe insula Rab.
O batranica iesita la poarta cu cateva borcane de miere pentru ademenirea turistilor imi spune: "Vlasi sunt si acum. Aici, la Senj, era unul dintre locurile lor de intalnire, atunci cand coborau din munte cu branza, pentru ca majoritatea aveau oi. Ii gasiti si acum, muntele Velebit e plin de ei.
Unii din orasele Clis sau Zagvosd inca mai vorbesc limba veche, dar gasiti si prin sate. Ei vorbesc si croata, dar ceea ce difera este de fapt religia. Ei nu sunt ca noi! Ei sunt... pravoslavnici. Pravoslavnici, adica ortodocsi".
Eram in culmea fericirii: urmele vlahesti, urmele romanesti inca existau! Trebuia sa le vad, sa le pipai cat mai curand! Si ca promisiunea muntelui Velebit sa fie completa, la muzeul orasenesc din Senj am descoperit o camera dedicata traditiei, unde parca ma intorsesem in casa bunicilor.
Nu numai ca vatra era intocmai ca in satele vechi romanesti, dar tesaturile erau ca acasa, costumul popular al manechinului parea adus din Romania, cu fota si ie, iar in brau, tinea furca cu lana de tors. Masuta mica, din lemn, rotunda, cu scaunele mici cu trei picioare, era la locul ei, pana si icoana era pusa pe un perete langa fereastra.
Am pornit-o catre munte, de fapt, inapoi cu aproape doua mii de ani, in istoria poporului roman, care ajunsese pana aici.
La Barlog, in "ograda" lui Bosko
Pe masura ce soseaua urca serpuit catre munte, peisajul se schimba rapid: intinsura tarmului devenea munte abrupt, aerul cald si sarat de mare devenea tare si rece, stancile si cotloanele de piatra apareau pe neasteptate. S-au ivit din nou si gardurile din piatra si apoi casele din piatra, unele acoperite cu sita, exact ca la noi.
Am stiut ca am ajuns unde trebuie, cand - pe marginea soselei - am vazut masutele cu branzeturi de vanzare. Ai fi zis ca esti la Bran sau Moeciu, dupa cum aratau rotitele de branza si cas. M-am oprit in satul Brlog (se pronunta chiar Barlog), care suna atat de romaneste!
Aici l-am cunoscut pe Bosko Hrkalovic, cioban iesit la poarta sa-si vanda branzeturile. Cand a auzit ce caut, mi-a spus: "Noua asa ne spun cei de pe tarm, vlasi, asa ne-am pomenit din mosi-stramosi, cu numele asta si cu oieritul. Nu stiu prea multa carte si nu stiu sa va dau o explicatie. Oricum, stim ca suntem ceva rude cu istro-romanii, dar suntem altceva decat ei. Ei sunt ciri-biri".
Si cum altceva nu stia sa imi spuna, s-a oferit, cu multa ospitalitate si cu bucurie, vazand curiozitatea mea, sa imi arate "ograda" lui. Da, chiar asa a zis, "ograda". Si ceea ce parea o curte simpla si o casa mai degraba saracacioasa, pentru mine era un loc presarat cu veritabile pepite de aur.
Prima si prima oara, m-a dus la grajd sa-mi arate cel mai de pret lucru al sau: calul. Eu am zis in romana "cal". Si Bosko a inceput sa rada si sa clatine din cap: "Ne cal. Munz!", a spus el si i-a dat drumul sa alerge prin curte, sa il putem admira.
Si "munzul" a inceput sa isi fluture liber coama, fara sa stie ca cei doi oameni care il privesc, un reporter sentimental si un cioban traitor in Brlog, ascuns in muntii Morlaciei, tocmai s-au intalnit intr-un cuvant dacic, vechi de mai bine de doua mii de ani.
Bosko m-a luat apoi si mi-a prezentat curtea, atent la reactiile mele. Daca ma bucuram si recunosteam ceva, era ca si cum i-as fi facut un mare compliment, iar daca nu recunosteam nimic trecea mai departe, repede, spunand: "Ne, ne".
Asa am descoperit cu el gusca (gasca), cire (caine), crumpiri (crumpeni, cartofi), slanina, poiata (bucatarie de vara), jar, vatra. S-a intristat ca nu cunosc cuvinte precum ovca (oaie), stadon (turma) sau scuta (branza), dar a fost fericit cand, aratandu-mi cu degetul spre munte, a zis "salas", iar eu am zis ovca-salas (salasul din munte al oilor).
Si daca as fi ramas la el cateva zile, probabil ca multe inrudiri si asemanari as fi gasit cu limba romana si cu obiceiurile romanesti. Am cumparat de la el o rotita de cas afumat si am plecat, dupa ce m-a pus sa ii promit ca ma voi intoarce sa imi mai povesteasca din viata lui si eu sa ii spun mai multe despre Romania.
Intr-o zi va trebui sa ma intorc in muntele Velebit.
Poate singur, poate impreuna cu lingvisti si istorici, care ar putea sa spuna mai multe despre vlahii de aici sau despre bisericile lor ortodoxe, cele mai vechi din zona, cu pisanii daltuite in piatra cu litere glagolitice.
Poate cu totii ar trebui sa ne intoarcem in Velebit, in vechea Morlacchia, in istoria noastra, si sa vedem mai clar ca neamul romanilor sau al stra-romanilor a fost atat de mare, incat s-a intins din muntii Pindului pana in insulele Adriaticii, a fost atat de puternic si de liber, incat nici un imperiu nu a reusit sa ii stearga identitatea sau sa il supuna.
Trecutul unui mare popor poate sa insemne, cateodata, doar coama in vant a unui munz, sau doar mirosul de cas afumat dintr-un munte necunoscut. Dar astfel de amanunte ii pot da un viitor pe masura trecutului sau.
Prezenta vlahilor in insulele croate a lasat dovezi de nesters, nu doar in documente, ci si in muzee ori in satele pierdute din munti. Asemanarea lor cu instrumentarul ciobaniei din Carpati este izbitoare.
* Pentru romanii de astazi, Valahia inseamna Muntenia. In urma cu peste o mie de ani, Valahia desemna, insa, un teritoriu urias, intins si dincolo de malul sudic al Dunarii, si ai carui locuitori ocupau toata zona cuprinsa intre Marea Neagra si Marea Adriatica.
Numiti vlahi, vlai, caravlahi, rumeri sau morlaci, ei sunt prezenti in numeroase insemnari de calatorie si in documente de arhiva, ignorate amarnic de istoricii nostri contemporani.
Urmandu-si proiectul inceput in urma cu noua ani, in toamna aceasta, revista "Formula AS" a pornit pe urmele vlahilor din insulele croate ale Adriaticii. Stiati despre ei? Daca nu, va invitam intr-o calatorie halucinanta, menita sa astupe gaurile negre ale istoriei. Romanii sunt cei mai vechi si mai numerosi locuitori din Balcani *
Priveliste de pe munte
De pe cel mai inalt varf al insulei Rab, Kamenjak, intregul arhipelag de insule croate imi sta la picioare, invaluit de argintiul Adriaticii. E o priveliste de o frumusete rara, paradisiaca.
Insulele par ca plutesc pe valurile linistite, muntii abrupti coboara direct in mare, fie vertical si cenusiu, in blocuri mari de piatra, fie lin, in verdele intunecat al padurilor. De-aici, de sus, de pe creste, coborau altadata pastorii vlahi, pana in stravechea cetate Rab, sa-si vanda branza.
In larg se vad alte insule, si ele locuite, cu mai bine de o mie de ani in urma, de aceiasi pastori. Chiar in fata, sunt insulele Cres si Losinj, iar in dreapta insula Krk, iar in stanga insula Pag. Acestea sunt cele mai mari, dar sunt inconjurate de o puzderie de alte insule mai mici, fiecare cu misterul si frumusetea ei. In spatele meu este continentul, tarmul Dalmatiei de altadata.
De-acolo se spune ca au venit pastorii vlahi pe aceste insule, carandu-si oile cu barci si plute. Au colonizat insulele si traiau in acest paradis cu oile lor, fara teama, prin codrii seculari de stejari, ce erau vesnic verzi. Acei stejari speciali mai exista si astazi si sunt o atractie pentru milioanele de turisti veniti din toate colturile lumii, insa despre vlahi nu se mai stie nimic.
Nici istorici, nici lingvisti romani nu au venit sa vada daca a mai ramas ceva din acel popor mandru si ciudat, ce traia liber pe coamele muntilor, acolo unde altii nu puteau nici macar urca. Mai umbla astazi vlahii pe sub umbra stejarilor? Mai urca, ca altadata, cu oile lor pe crestele muntoase ale insulelor croate, sau au disparut ca un fum? Sau nu au existat niciodata aievea, ci doar in legende?
Mirko, "ciobanul"
Insula Rab, asa cum o vedeau vlahii de pe inaltimile muntelui
�
Nu ma asteptam sa mai gasesc nimic pe aceasta insula cotropita de turisti, unde totul sta astazi sub semnul vacantei si al distractiei. Plajele erau pline de nemti bronzati in soarele ce incepea sa fie moale si tomnatic, yachturile se leganau usor in departare sau treceau in viteza pe langa mal.
Puzderie de vile si de hoteluri impanzeau peste tot peisajul, masinile aduse cu feribotul vajaiau pe soseaua perfecta, ce traversa insula. Ma bucuram, chiar, ca neamtul in slapi, ce isi bea berea linistit pe aceeasi terasa cu mine, nu stie ca sunt venit sa caut urme ale neamului romanesc prin aceste locuri ale iubitorilor de vacante ieftine si memorabile cand, desfacand pentru prima data o harta turistica a insulei Rab, un val de emotie mi-a urcat pana in ochi, incetosandu-mi privirea:
notate cu litere mici, vedeam primele urme ale celor din neamul meu: Plugari, Ograde, Slatina, Fraga, Opcina, Barbat, localitati de pe insula, denumiri pastrate de sute de ani, ce vorbeau de la sine despre trecerea vlahilor.
Casa ciobaneasca in Muntii Velebit, vechea Morlacchia
�
Muntele devenea tot mai stancos si arid, iar casele erau locuinte taranesti simple, cu garduri lungi, din piatra, cum vezi la noi, prin Apuseni. In varf de tot, peisajul era selenar: piatra gri, colturoasa, cat vedeai cu ochii. Cativa scaieti si, ici-colo, firicele de iarba arse de soare.
In acel desert de piatra si foc, unde nu credeai ca cineva ar putea sta, am auzit la inceput ca un ecou indepartat, apoi mai clar, sunete de-acasa: ding-ding, apoi un beeeee prelung si apoi iarasi clinchetul clopoteilor, ca o chemare din negura istoriei.
Jacula Mirko - cioban din tata-n fiu
�
Si ciobani sunt destui inca, vreo 20, numa' pe insula asta, si vreo doua mii de oi tot avem. Pe insula Pag sunt si mai multi ciobani. Acolo se face o branza foarte buna, daca doriti. Eu nu vand branza, fac doar pentru familia mea".
S-a mirat mult Mirko sa afle ca si in limba romana se spune cioban, si dupa ce a recunoscut ca el nu exista si in limba croata, m-a indrumat catre manastirea franciscana aflata pe insula:
"Ei poate iti dau raspuns la intrebari si poate stiu unde au trait oamenii tai vechi", mi-a spus Mirko la final. Ne-am strans mainile si ne-am uitat unul in ochii celuilalt. A ramas cu oitele lui, fluierand usurel, in timp ce eu porneam la vale, catre manastirea franciscana Sfanta Eufemia.
Comoara din manastire: cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani
Calugarul franciscan Nediljko Jeran
�
Prima incapere era o capela transformata intr-un mic muzeu, si abia la capatul ei, treceai in biserica propriu-zisa. Muzeul nu avea o tematica anume, erau probabil expuse obiecte mai importante din patrimoniul manastirii, strans in timp, inca de la infiintarea lacasului.
Printre carti vechi cu leacuri din plante, monede, icoane, tablouri si potire de argint, adevarata comoara este un pergament ingalbenit, cu un scris marunt, de mana, ce poarta un sigiliu in ceara rosie: este cel mai vechi document ce atesta existenta orasului Rab, la 1446.
Ce mi-a atras atentia imediat a fost insa un razboi vechi de tesut, intocmai ca cele din satele romanesti, alaturi de el fiind expuse costume populare: ii tesute cu rosu si negru, itari, fote. Roase de timp, pareau o prezenta stranie, printre icoanele muzeului.
Vazandu-mi curiozitatea, calugarul s-a apropiat de mine si mi-a vorbit cu aceeasi blandete, intr-o franceza perfecta: "Franciscanii sunt pe aceasta insula de mai bine de o mie de ani. Inaintasii mei, care au slujit in aceasta sfanta biserica, au apucat timpurile in care traditia si folclorul erau la mare cinste.
Manastirea franciscana Sfanta Eufemia
�
Dupa un moment in care parea ca scotoceste cu mintea in memoria sa si a tuturor calugarilor franciscani, inaintasi ai sai, mi-a raspuns: "Cei de pe insula ii numeau "vlasi". De obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu se numea Kampor, ca acum, ci "Vlasche Njine", "Campul Vlahilor".
Poate gasim ceva despre ei in documentele manastirii. Un moment", spune calugarul si dispare pe o scarita ce ducea la subsolul bisericii. Se intoarce, aducand in brate un teanc de cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite.
Pe copertele lor este scris mare Index. Deschizand cateva dintre ele, cauta, urmarind cu degetul, randurile scrise caligrafic, de mana. Nu gaseste nimic depre vlasi si scutura dezamagit din cap. Dar cand eforturile sale pareau in zadar, insist sa caute si numele de morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.
Parintele Jeran si documentele pretioase
�
Pe moment, nici eu si nici el nu ne-am dat seama ca acele trei cifre scrise cu cerneala albastra reprezinta o data extraordinara in istoria vlahilor. Abia dupa ce am ajuns la hotel si am verificat notitele documentarii facute inainte de a pleca din Romania, mi-am dat seama ca cea mai veche data la care sunt mentionati in zona vlahii este 1665, cu o mie de ani mai tarziu!
Pentru o asemenea diferenta, poate ca istoricii romani ar merita sa verifice documentul original, adica acea "a treia carte a manastirii" scrisa probabil in latina sau croata, si care poate fi obtinuta, cu o cerere speciala, in vederea studierii. Neavand timpul si autoritatea unei asemenea cercetari m-am multumit sa plec mai departe, asa cum m-a povatuit calugarul Jeran:
"Cred ca cel mai bine ar fi sa mergi pe urmele lor. In capatul celalalt al insulei, poti sa treci cu un vapor pe continent. Nu departe este muntele Velebit, de unde se spune ca veneau vlasii aici, cu oile".
Morlacii - vlahii negri
Am lasat in urma frumoasa insula Rab, si dupa o scurta calatorie cu vaporul, am acostat pe continent, in apropierea orasului Senj. Aceasta parte a coastei dalmate s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele "Canale del Morlacchi".
Indexul care cuprinde documentul despre vlahi
�
Astfel, "vlahii din nord" au ajuns sa apara mai ales in scrierile venetiene drept morlacchi. Cel mai vechi document despre ei pare sa fie Cartea Calatoriilor, scrisa de turcul Evliya Celebi, la 1665. El spunea: "Locuitorii acestia nu sunt unguri, ci valahi-crestini. Aceste locuri au o frumusete aparte.
Si nu apartin Ungariei, dar fac parte din Backa si Valahia". Despre morlacchi, cel mai pe larg a scris insa Alberto Fortis, in 1778. Occidentul a fost surprins sa afle ca locuitorii muntelui Velebit nu sunt deloc salbatici. Dimpotriva: erau oameni harnici si muncitori, foarte legati de pamantul lor, si care puneau pret pe suflet, si nu pe confort. Erau inocenti si aveau o libertate si o mare frumusete de a trai.
�
Traiul lor era simplu, casele aveau strictul necesar. Foarte rar gaseai un pat, majoritatea dormind direct pe jos, inveliti in paturi mitoase, facute din lana. Dansul lor favorit era kolo, in care dansatorii se tin de maini si se rotesc in cerc in ritmul muzicii. Iaurtul era mancarea lor de baza, in rest fiind aproape vegetarieni si consumand foarte mult usturoi.
Probabil, asta ii ajuta sa ajunga la varste inaintate, in deplina putere. Morlacchi nu aveau doctori, dar se tratau singuri, cu plante. Unii dintre ei erau vraci extraordinari, fara nici o scoala, si multe din tratamente erau pe baza de rachiu cu piper, care facea sa "transpire boala". Ce l-a surprins pe Fortis a fost legatura pe care acesti oameni o intretineau cu mortii lor si cu lumea de dincolo.
Nepretuitele documente franciscane
�
Si la fiecare astfel de vizita, i se povestea ce s-a mai intamplat in lumea viilor si i se transmiteau, in continuare, mesaje sau intrebari din partea celor vii. Cartea lui Fortis i-a facut celebri pe morlaci la acea vreme, ea fiind tradusa in mai multe limbi. De unde veneau acesti morlaci, pare ca nimeni nu s-a intrebat, sau poate ca era evidenta legatura lor cu Valahia, tinutul indepartat, aflat de-a lungul Dunarii.
Mai tarziu, s-a spus ca numele de vlah provine fie de la nemtescul walhos (lup), traducere germanica a numelui tribului celtic volcae, ce ar fi trait pe teritoriul vechii Dacii. O alta teorie este ca numele vine de la germanicul walha, care insemna strain.
Muntele vlahilor
Tarani vlahi (morlachi)
�
O batranica iesita la poarta cu cateva borcane de miere pentru ademenirea turistilor imi spune: "Vlasi sunt si acum. Aici, la Senj, era unul dintre locurile lor de intalnire, atunci cand coborau din munte cu branza, pentru ca majoritatea aveau oi. Ii gasiti si acum, muntele Velebit e plin de ei.
Unii din orasele Clis sau Zagvosd inca mai vorbesc limba veche, dar gasiti si prin sate. Ei vorbesc si croata, dar ceea ce difera este de fapt religia. Ei nu sunt ca noi! Ei sunt... pravoslavnici. Pravoslavnici, adica ortodocsi".
Eram in culmea fericirii: urmele vlahesti, urmele romanesti inca existau! Trebuia sa le vad, sa le pipai cat mai curand! Si ca promisiunea muntelui Velebit sa fie completa, la muzeul orasenesc din Senj am descoperit o camera dedicata traditiei, unde parca ma intorsesem in casa bunicilor.
Nu numai ca vatra era intocmai ca in satele vechi romanesti, dar tesaturile erau ca acasa, costumul popular al manechinului parea adus din Romania, cu fota si ie, iar in brau, tinea furca cu lana de tors. Masuta mica, din lemn, rotunda, cu scaunele mici cu trei picioare, era la locul ei, pana si icoana era pusa pe un perete langa fereastra.
Am pornit-o catre munte, de fapt, inapoi cu aproape doua mii de ani, in istoria poporului roman, care ajunsese pana aici.
La Barlog, in "ograda" lui Bosko
Pe masura ce soseaua urca serpuit catre munte, peisajul se schimba rapid: intinsura tarmului devenea munte abrupt, aerul cald si sarat de mare devenea tare si rece, stancile si cotloanele de piatra apareau pe neasteptate. S-au ivit din nou si gardurile din piatra si apoi casele din piatra, unele acoperite cu sita, exact ca la noi.
Bosko Hrkalovic si "munzul" sau
�
Aici l-am cunoscut pe Bosko Hrkalovic, cioban iesit la poarta sa-si vanda branzeturile. Cand a auzit ce caut, mi-a spus: "Noua asa ne spun cei de pe tarm, vlasi, asa ne-am pomenit din mosi-stramosi, cu numele asta si cu oieritul. Nu stiu prea multa carte si nu stiu sa va dau o explicatie. Oricum, stim ca suntem ceva rude cu istro-romanii, dar suntem altceva decat ei. Ei sunt ciri-biri".
Si cum altceva nu stia sa imi spuna, s-a oferit, cu multa ospitalitate si cu bucurie, vazand curiozitatea mea, sa imi arate "ograda" lui. Da, chiar asa a zis, "ograda". Si ceea ce parea o curte simpla si o casa mai degraba saracacioasa, pentru mine era un loc presarat cu veritabile pepite de aur.
Prima si prima oara, m-a dus la grajd sa-mi arate cel mai de pret lucru al sau: calul. Eu am zis in romana "cal". Si Bosko a inceput sa rada si sa clatine din cap: "Ne cal. Munz!", a spus el si i-a dat drumul sa alerge prin curte, sa il putem admira.
Si "munzul" a inceput sa isi fluture liber coama, fara sa stie ca cei doi oameni care il privesc, un reporter sentimental si un cioban traitor in Brlog, ascuns in muntii Morlaciei, tocmai s-au intalnit intr-un cuvant dacic, vechi de mai bine de doua mii de ani.
Bosko m-a luat apoi si mi-a prezentat curtea, atent la reactiile mele. Daca ma bucuram si recunosteam ceva, era ca si cum i-as fi facut un mare compliment, iar daca nu recunosteam nimic trecea mai departe, repede, spunand: "Ne, ne".
Momai, stalpi de inchinaciune ca in Carpati
�
Si daca as fi ramas la el cateva zile, probabil ca multe inrudiri si asemanari as fi gasit cu limba romana si cu obiceiurile romanesti. Am cumparat de la el o rotita de cas afumat si am plecat, dupa ce m-a pus sa ii promit ca ma voi intoarce sa imi mai povesteasca din viata lui si eu sa ii spun mai multe despre Romania.
Intr-o zi va trebui sa ma intorc in muntele Velebit.
Poate singur, poate impreuna cu lingvisti si istorici, care ar putea sa spuna mai multe despre vlahii de aici sau despre bisericile lor ortodoxe, cele mai vechi din zona, cu pisanii daltuite in piatra cu litere glagolitice.
Poate cu totii ar trebui sa ne intoarcem in Velebit, in vechea Morlacchia, in istoria noastra, si sa vedem mai clar ca neamul romanilor sau al stra-romanilor a fost atat de mare, incat s-a intins din muntii Pindului pana in insulele Adriaticii, a fost atat de puternic si de liber, incat nici un imperiu nu a reusit sa ii stearga identitatea sau sa il supuna.
Trecutul unui mare popor poate sa insemne, cateodata, doar coama in vant a unui munz, sau doar mirosul de cas afumat dintr-un munte necunoscut. Dar astfel de amanunte ii pot da un viitor pe masura trecutului sau.
Prezenta vlahilor in insulele croate a lasat dovezi de nesters, nu doar in documente, ci si in muzee ori in satele pierdute din munti. Asemanarea lor cu instrumentarul ciobaniei din Carpati este izbitoare.
- Catalin Manole
- formula as
2 comments:
interesant
si mie mi-a placut
Post a Comment