- De vorba cu VIOREL COSMA, despre berariile si gradinile din cetatea lui Bucur
Caru' cu bere - decor stradal
Primii berari
- As vrea sa va intreb, inainte de toate, cand a aparut berea in Romania?
- Destul de tarziu, caci romanii, avand radacini si traditie puternic ortodoxe, erau legati afectiv de vin, de sangele Domnului. Ba mai mult, in ochii Bisericii, berea era o bautura rea si amara, era "licoarea blonda iesita din stricaciuni".
Totusi, exista in istorie o insemnare de la 1634, cand Paul de Alep soseste in Moldova si povesteste cum domnitorul Vasile Lupu tinea in salon un trepied de fier, pe care se afla un vas din lemn cu apa foarte rece, adusa din pivnitele domnesti, unde stateau la racoare, surpriza, cateva sticle cu bere 
, din care bea din cand in cand, sa se racoreasca de arsita verii.
Desigur, berea era un lux la vremea aceea, fiind rezervata oamenilor de vaza. Abia peste vreun secol incepe sa se mai schimbe situatia.
Daca regatenii si moldovenii nu se prea dadeau in vant dupa bere, cu totul alta era situatia banatenilor si a ardelenilor, care traiau infratiti cu sasii. In 1718, chiar pe 1 ianuarie, se deschide prima fabrica de bere din Romania, la Timisoara.
Fabrica avea si o hala mare, unde ani de-a randul s-au tinut balurile traditionale ale orasului.
Exact in aceasta hala de bere, la 1847, vine pentru un concert extraordinar orchestra lui Johann Strauss. Johann Strauss - fiul! In 1809, Johann Timple de Gotha a facut la Bucuresti o alta fabrica de bere, prima din Capitala, pe dealul Filaretului, la han, pe soseaua ce duce spre Cimitirul Bellu de azi, unde odinioara era o padure splendida.
Romanii nu erau familiarizati cu bautura asta, dar berarul a intuit ca se va impune repede. A venit cu gandul sa faca afaceri. Pentru a le incepe, avea insa nevoie de zapisul domnesc. Asa ca s-a dus la domnitor cu cateva sticle de bere intr-un cos, ca sa-i arate ce bunatate le pregateste el romanilor. Domnitorul, Caragea Voda, a cam strambat din nas, nu i-a prea placut bautura.
Dar s-a gandit ca, deh, vara e cald si berea rece e buna, asa ca i-a sugerat lui Johann Timple sa puna ceva la "cutia milei" de la biserica, acordandu-i apoi zapisul, si toata lumea a fost multumita. A aparut repede si concurenta: in 1825, se deschide a doua fabrica din Bucuresti, a lui Andreas Kube, caruia lumea i-a spus de atunci "Andrei Berariul".
De abia dupa 1850 vin marii proprietari de fabrici de bere, cum era Erhardt Luther, care deschide Beraria Luther. In acelasi timp, cofetarul Dumitru Marinescu cumpara niste case in Rahova si deschide fabrica Bragadiru.
- Ati putea descrie Bucurestiul acelor ani?
- Pe la 1800, Bucurestiul este orasul cu cele mai multe biserici si carciumi din toata Europa. Aveam in noi deopotriva vocatia pentru spiritualitate, dar si pofta de viata. Eram cu adevarat balcanici! Si nu e de mirare, caci secolele anterioare statuseram sub influenta puternica otomana si fanariota.
La Bucuresti, s-au purtat caftanele turcesti si grecesti pana pe la 1830. Pana in 1857 nu am avut lumina electrica. Bucurestiul a fost cel de-al doilea oras din Europa iluminat cu petrol lampant, dupa Praga. Noaptea, totul trecea pe mana hotilor.
Era o hotie nemaipomenita pe vremea aceea, meteahna pe care o mostenim de la turci. De abia dupa 1830 au inceput sa vina occidentalii si am lepadat si noi anteriile.
A izbucnit apoi revolutia de la 1848, cand tineretul a cerut expres sincronizarea cu Occidentul, avand in spate imboldul puternic al revolutiei franceze. Au sosit arhitecti francezi, ca sa ne ridice CEC-ul, sa ne faca Muzeul de Istorie, pe care le avem si azi, sa cladeasca Ateneul Roman.
Muzicienii nostri mergeau sa studieze la Paris, la Conservatorul "Schola Cantorum". Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi plecau la Viena. Acolo, studentii romani si-au creat la 1871 o organizatie culturala numita Societatea "Romania Juna", ce il avea ca presedinte pe Ioan Slavici si ca bibliotecar pe Mihai Eminescu.
Sase ani mai tarziu a izbucnit Razboiul de Independenta Nationala si ne-am eliberat definitiv de influenta orientala. In felul acesta, treptat, cultura franceza a inceput sa devina prioritara. In cercurile noastre boieresti se vorbea frantuzeste.
Toti tinerii acestia progresisti, adesea aristocrati, care studiasera in Franta dupa 1830-1840, au capatat numele de bonjuristi.
Condamnati in timpul revolutiei pasoptiste, ei vor fugi sa-si scape pielea in Franta, de unde vor reveni abia peste vreo zece ani, in vremea lui Alexandru Ioan Cuza.
Cu Viena am avut insa o legatura comerciala si culturala speciala in vremea aceea, si pentru ca Dunarea curgea de la ei spre noi, si pentru ca exista prin Budapesta un traseu rapid pe calea ferata. Sa nu uitam ca la vremea aceea, daca treceam Carpatii, ne aflam in Imperiul Austro-Ungar. Muzical, am fost puternic influentati de ei. Profesorii de pian pentru fetele din casele boieresti erau aproape toti adusi de la Viena si Budapesta.
Capelmaistrii de muzica militara soseau de la Viena, Berlin, Leipzig, Praga. Seful orchestrei Casei domnitoare din Romania, la 1838, a fost adus de la Viena. Il chema Ludwig Anton Wiest si a avut 14 copii.
Toti au ramas in Romania, toti s-au casatorit pe meleagurile noastre, si jumatate din ei, barbatii, au fost toti muzicieni: profesori la Conservator, capelmaistri militari, instrumentisti, dirijori de muzica teatrala si usoara. Tot Wiest este cel care a inaugurat, la 1845, la Podul Izvor, prima mare gradina bucuresteana, pe vremea cand Cismigiul era inca o baltoaca ce trebuia asanata.
Gradina Warrenberg avea 400 de lampioane si era locul preferat al bucurestenilor, in care se tineau cele mai frumoase serate estivale, pentru ca Wiest concerta acolo cu o ampla orchestra de 60 de muzicieni.
Epoca marilor gradini
- Sa ne intoarcem la bere. Asa cum prezentati lucrurile, in vremea aceea parea departe de a fi bautura populara de azi, mai degraba - o delicatesa a privilegiatilor.
- Da, primele berarii erau mai mult pentru curtile domnesti, pentru aristocratie, pentru oamenii cu bani. Berea trecea drept bautura de lux. Prima berarie pentru public apare langa biserica Sfantul Nicolae Jignita, dupa 1850, un fel de gradina restaurant, la care publicul a inceput sa vina in numar mare.
A fost, din punct de vedere comercial, o afacere teribila, care i-a determinat si pe altii sa deschida asemenea localuri. Si berea s-a raspandit apoi foarte repede. Atat de populare devenisera berariile, incat, la un moment dat, tramvaiele aveau statii cu nume de berarii, pentru ca multe strazi bucurestene periferice inca nu erau botezate.
Tramvaiul 2, de pilda, pornea de la Beraria Calarasilor, tramvaiul 8 de la Beraria Bragadiru, pana in Calea Mosilor, tramvaiul 9 de la Beraria Oppler, din Tei, iar tramvaiul 12, de la Beraria Luther, din Filaret. La capetele de linie se primeneau caii. Vizitiii schimbau turele, se odihneau, mancau ceva, se racoreau cu o bere.
De obicei, luau cate un tap, doua, o halba, le beau in picioare si apoi plecau. Patronii s-au prins ca, daca vor sa vanda mai multa bautura, trebuie sa-i faca pe oameni sa stea jos. Asa ca au aparut mese cu scaune, au adus lautari si au inceput sa serveasca sardele, carnaciori, sunca de Praga, pastrama, aperitive sarate care faceau sete.
Acestea erau vestitele berarii de cartier, pentru lumea de rand. Aristocratia, tinerii universitari, boierimea ieseau la gradinile centrale. Acum incepe epoca marilor gradini bucurestene.
- Care erau acelea?
- In jurul Universitatii, al Ateneului, al Teatrului National, al Cismigiului, al CEC-ului se pastrau gradini fabuloase, paduri de-a dreptul, cu arbori de sute de ani. Bucurestiul era un oras de coline, nu de ses. La Patriarhie urcai dealul, din Parcul Carol spre Cimitirul Bellu urcai dealul, de pe Dambovita pana la restaurantul Continental de pe Victoriei, urcai dealul.
Era un oras cu numeroase lacuri, construit pe dealuri si vai pline de vita de vie si pomi fructiferi. Vara, in aceste gradini extraordinare se puneau mese si se construiau scene mobile din scanduri, pe care se jucau vodeviluri si operete.
Multa bere se bea la gradinile din jurul Teatrului National - la Gradina lui Mitica Georgescu, de pilda, unde canta cel mai mare cantaret national, George Niculescu Bassu, care a ajuns prim-solist la Opera Romana.
El povesteste in memoriile sale despre atmosfera extraordinara de la aceasta terasa, despre forfota nemaipomenita de sambata si duminica, atunci cand oamenii plateau 1 leu "statul la spectacol", fiindca li se oferea pe langa bautura si teatru.
Veneau de la orele 6, 7 seara si nu mai plecau decat dupa miezul noptii, cand in spatele scenei se ridica deja un munte de butoaie goale de bere, printre care misunau sobolanii.
Mai era apoi Gradina Union, situata pe locul unde azi se intalnesc Strada Academiei cu Strada Regala. Acolo era stapan absolut I.D.Ionescu, pe care il tot ironiza Caragiale in schitele lui.
Cand veneai de la Banca Nationala, pe Academiei, in intersectie cu strada Doamnei, era Gradina Fantana Blanduziei, mai departe, la intersectia dintre strada Academiei cu bulevardul Elisabeta, se situa Beraria Carpati, iar intre strada Academiei si strada Biserica Enei, unde azi este Facultatea de Arhitectura, stralucea prin eleganta Gradina Rasca.
Tot langa Teatrul National, unde s-a construit Palatul Telefoanelor, intalneai Terasa si Gradina Otetelesanu, in mijlocul unei adevarate paduri seculare. Acolo, in 1904, s-a deschis cea mai profesionista companie de opereta, Constantin Grigoriu, in frunte cu marele tenor Nae Leonard. La Otetelesanu era asa de rece vara, in padure, din cauza verdetii, incat spectatorii veneau cu pardesie pe ei, iar doamnele cu gulere de blana, pentru a indura racoarea serii.
Ei bine, Rasca, Union si Otetelesanu devenisera la sfarsitul secolului al XIX-lea cele mai indragite gradini, cu cele mai bune spectacole muzicale. Batalia dintre ele pentru a castiga publicul parea pe viata si pe moarte. Pentru ca in verile toride, in Bucuresti ramanea publicul mediu, pe cand boierii, oamenii cu bani, plecau la Vichy, la Bruxelles, la Paris.
- Nu departe de Gradina Otetelesanu si-a deschis si Caragiale o berarie. Avea stofa de om de afaceri?
- Caragiale si-a deschis in 1901 beraria Gambrinus, langa Teatrul National. Fiindca era mare amator de muzica, a pus in berarie o flasneta, in care oamenii bagau cate un sfant si le canta jumatate de ora. Nu parea de ajuns. Oamenii voiau si mai multa muzica, asa ca a trebuit sa angajeze lautari.
De exemplu, Grigoras Dinicu, in 1906, cand a terminat Conservatorul, a fost angajat de Caragiale, la Gambrinus. Scriitorul s-a gandit ca o sa castige niste bani, ca poate o sa dea lovitura. Nu i-a iesit, ba chiar a luat niste tepe mari in epoca. Despre el a ramas epigrama urmatoare: "Iancu Luca Caragiale/ iti da bere cu masura/ face si literatura,/ insa nu face parale".
S-a crezut capabil sa tina o afacere, dar n-a rezistat, pentru ca in jurul lui inflorisera gradini si restaurante mult mai profitabile, afaceri mult mai puternice si - de ce sa nu o spunem? - Gambrinus trecea drept o berarie de mana a doua, care nu avea publicul celorlalte. Pana si Caragiale prefera sa mearga in alta parte.
- Care erau locurile de intalnire ale scriitorilor?
- Protipendada literara se intalnea la Beraria Wilhelm, pe strada Edgar Quinet, langa Universitate, unde se afla astazi Hotelul Capsa. Acolo, in 1908, scriitorii adunati la o masa in jurul halbelor cu bere au pus bazele Societatii Scriitorilor Romani.
Condeierii si ziaristii aveau masa rezervata si la Terasa Otetelesanu. Aici se strangeau de obicei "greii" literaturii: I. L. Caragiale, Al.Vlahuta, Emil Garleanu, Constantin Sandu Aldea, N.D.Cocea.
- Totusi, cea mai faimoasa berarie a Bucurestiului ramane Caru' cu bere. Ne puteti spune istoria ei?
- La sfarsitul secolului al XIX-lea, berea si berariile constituiau intr-adevar o afacere. Asa se face ca trei frati ardeleni, Victor, Ignat si Nicolae Mircea au coborat in 1879 in Capitala spre a face bani. Victor si-a incropit un restaurant si o berarie la Gara de Nord.
I-a mers atat de bine, incat pe la inceputul secolului al XX-lea, s-a mutat mai spre centru si a deschis Beraria Carpati, in vecinatatea actualei librarii "Mihai Eminescu". Atata bere se consuma la Carpati in serile cu opereta, incat butoaiele goale si cele pline se rostogoleau non stop intre restaurant si depozitul de peste drum.
Ignat a deschis restaurantul Kosmann, langa biserica din Sarindar. Iar cel de-al treilea, Nicolae, a pus in 1879 bazele Carului cu bere, pe strada Stavropoleos, in spatele bisericii Zlatari, vizavi de CEC. Intai a deschis o berarie in pivnita, apoi, in timp, a ridicat parterul, etajul si a facut vitraliile. Dintre toate trei, intreprinderea lui a fost cea mai curajoasa.
A angajat un mare dirijor de la Viena, pe Eduard Wilhelm Strauss, care a alcatuit o strasnica orchestra de douazeci si ceva de instrumentisti. Am cunoscut-o pe fosta nevasta a lui Eduard, Titina Botez, cea care l-a convins sa nu se mai intoarca la Viena. Beraria si restaurantul lui Nicolae Mircea au luat amploare foarte repede.
La un moment dat, la subsol se bea bere si se asculta muzica populara, iar la etaj rasuna muzica usoara si se manca. Pana si regele Carol I l-a decorat pe Nicolae Mircea pentru impunerea localului in peisajul pitoresc al Capitalei.
Venea lumea din toate colturile orasului sa se regaleze cu salam de Sibiu, carnati oltenesti, tarte cu ciuperci, pastrama de vaca, patricieni de casa, debretini de casa, fasole alba si muschi tocat. Un ciolan afumat cu fasole costa 12, 50 lei.
Tot atunci aparuse in Bucuresti si moda spritului. Vinul amestecat cu apa minerala sau sifon se numea baterie. Dar, totusi, atractia localului au ramas berea Bragadiru si cremvurstii cu hrean, facuti dupa o reteta pastrata secreta.
- Ce fel de clientela avea Caru' cu bere?
- Veneau, in primul rand, ardelenii. Nicolae Mircea avea o slabiciune speciala pentru scriitorii transilvaneni. Poposeau des Ioan Slavici si Ilarie Chendi. George Cosbuc, caruia i se spunea cu drag Badea Gheorghe, devenise un fidel al localului. Statea ore in sir la masa, cu studentii, carora nu o data le-a achitat nota de plata.
In Bucuresti erau si multi studenti ardeleni saraci, carora N. Mircea le-a servit un meniu fix gratuit, intre anumite ore, pe baza carnetului de student. Toti il socoteau un om extrem de generos. Studentii acestia terminau facultatea si ramaneau in cercurile literare bucurestene, dandu-si intalnire la Caru' cu bere.
Scriitorii ardeleni au reusit, cu timpul, sa-i atraga si pe ceilalti: pe I.L. Caragiale, alaturi de nelipsitul lui prieten, actorul Iancu Brezeanu, pe B. Stefanescu-Delavrancea. In timp, au venit si oameni de muzica: George Stephanescu, fondatorul Operei Romane de la 1877, tenorul Ion Bajenaru, Costica Barcanescu, directorul revistei "Romania Muzicala". In perioada interbelica, la Caru' cu bere s-a facut si politica.
Partidul National Taranesc si Partidul Liberal al lui Tatarascu isi tineau adeseori sedintele acolo. Dar mai tarziu, tot Caru' cu bere a fost, din pacate, locul unor dureroase arestari, punctul periculos de unde multi intelectuali au fost ridicati si trimisi la Canal.
- Romania interbelica s-a confruntat, si ea, cu o criza economica de mari proportii. S-a resimtit, oare, si in viata mondena a Capitalei?
- Marea criza europeana din 1929 a atins foarte puternic si tara noastra. A lovit mai ales agricultura, comertul, bancile. Marii mosieri, boierii nostri, nu au mai avut unde sa-si vanda marfa, fiindca piata a cazut si au cam ramas fara bani. In lipsa banilor, au mai sistat si iesirile peste hotare.
A fost o perioada foarte instabila si neprielnica pentru teatrul liric. In 1925, Opera se confrunta cu o greva puternica. Dupa razboi, directorul Nicolae Vladoianu, patronul Teatrului Alhambra, s-a imprumutat sa plece in turneu in Egipt cu trupa de opereta, fiind sigur ca se va umple de bani.
A pierdut atat de mult, incat a dat faliment si, de rusine si datorii, s-a sinucis. Teatrul Alhambra a disparut. La fel procedase inainte si Nicolae Mircea, patronul Carului cu bere, peste care criza a venit in galop. N-a mai avut cu ce sa plateasca orchestra, oamenii, mancarea, intretinerea localului, s-a umplut de datorii si, de disperare, in 1928 s-a sinucis, aruncandu-se dintr-unul din blocurile inalte de pe Calea Victoriei.
In acelasi an a murit, bolnav, "printul operetei" Nae Leonard, si fiindca n-a mai avut cine sa straluceasca la Otetelesanu, s-a inchis si gradina respectiva.
- Cand si-a reluat faima Caru' cu bere?
- Dupa 1960, comunistii l-au facut restaurant de stat si s-au ingrijit serios de el. I-au schimbat profilul, au redus orchestra, au inlocuit meniul cu unul mai sofisticat, au adus bauturi mai scumpe, si Caru' cu bere a devenit un restaurant de lux, un restaurant al protipendadei.
Dupa 1990 insa, l-a revendicat un nepot de-al ardeleanului Nicolae Mircea. S-a luptat 15 ani in justitie ca sa-l recupereze. Dupa ce a castigat procesul, a inchis restaurantul, l-a renovat, i-a redat patina de odinioara si i-a adaugat chiar si o mica terasa estivala. Cu acest urmas al lui Mircea am petrecut o seara intreaga in vinarie.
L-am recomandat acolo pe fostul meu elev, naistul Radu Simion, discipolul lui Fanica Luca, ce conduce si azi orchestra restaurantului. Si, ca sa va mai spun un secret, la Caru' cu bere se mananca si azi aceiasi deliciosi cremvursti cu hrean, care sunt la fel de buni ca in urma cu o suta de ani. Incercati, sa va convingeti!
Fotografii din colectia personala a lui Viorel Cosma
Viorel Cosma este doctor in muzicologie si, de-a lungul timpului, a fost distins cu Premiul Academiei Romane, cu Premiul International al Criticii Muzicale "Artisjus" din Budapesta, cu Premiul National al Ministerului Culturii si de zece ori cu premiile Uniunii Compozitorilor.
Este autorul a 99 de carti de muzicologie, lexicografie si critica muzicala. A cunoscut personal mii de interpreti, compozitori, dirijori, folcloristi, bizantinologi, lautari si muzicologi din Romania si de peste hotare, majoritatea inclusi in lexiconul "Muzicieni din Romania".
Lucreaza in prezent la "Enciclopedia muzicii romanesti", lucrare de ample proportii, programata pentru 15 volume a cate 500 de pagini fiecare, in formatul "Enciclopediei Britanice". Peste doua saptamani, va lansa cea de-a o suta carte, dedicata dirijorului Marin Constantin .
- As vrea sa va intreb, inainte de toate, cand a aparut berea in Romania?
- Destul de tarziu, caci romanii, avand radacini si traditie puternic ortodoxe, erau legati afectiv de vin, de sangele Domnului. Ba mai mult, in ochii Bisericii, berea era o bautura rea si amara, era "licoarea blonda iesita din stricaciuni".
Totusi, exista in istorie o insemnare de la 1634, cand Paul de Alep soseste in Moldova si povesteste cum domnitorul Vasile Lupu tinea in salon un trepied de fier, pe care se afla un vas din lemn cu apa foarte rece, adusa din pivnitele domnesti, unde stateau la racoare, surpriza, cateva sticle cu bere
Desigur, berea era un lux la vremea aceea, fiind rezervata oamenilor de vaza. Abia peste vreun secol incepe sa se mai schimbe situatia.
Daca regatenii si moldovenii nu se prea dadeau in vant dupa bere, cu totul alta era situatia banatenilor si a ardelenilor, care traiau infratiti cu sasii. In 1718, chiar pe 1 ianuarie, se deschide prima fabrica de bere din Romania, la Timisoara.
Fabrica avea si o hala mare, unde ani de-a randul s-au tinut balurile traditionale ale orasului.
Nicolae Mircea fondatorul actualei berarii la 1899
Romanii nu erau familiarizati cu bautura asta, dar berarul a intuit ca se va impune repede. A venit cu gandul sa faca afaceri. Pentru a le incepe, avea insa nevoie de zapisul domnesc. Asa ca s-a dus la domnitor cu cateva sticle de bere intr-un cos, ca sa-i arate ce bunatate le pregateste el romanilor. Domnitorul, Caragea Voda, a cam strambat din nas, nu i-a prea placut bautura.
Dar s-a gandit ca, deh, vara e cald si berea rece e buna, asa ca i-a sugerat lui Johann Timple sa puna ceva la "cutia milei" de la biserica, acordandu-i apoi zapisul, si toata lumea a fost multumita. A aparut repede si concurenta: in 1825, se deschide a doua fabrica din Bucuresti, a lui Andreas Kube, caruia lumea i-a spus de atunci "Andrei Berariul".
De abia dupa 1850 vin marii proprietari de fabrici de bere, cum era Erhardt Luther, care deschide Beraria Luther. In acelasi timp, cofetarul Dumitru Marinescu cumpara niste case in Rahova si deschide fabrica Bragadiru.
- Ati putea descrie Bucurestiul acelor ani?
- Pe la 1800, Bucurestiul este orasul cu cele mai multe biserici si carciumi din toata Europa. Aveam in noi deopotriva vocatia pentru spiritualitate, dar si pofta de viata. Eram cu adevarat balcanici! Si nu e de mirare, caci secolele anterioare statuseram sub influenta puternica otomana si fanariota.
La Bucuresti, s-au purtat caftanele turcesti si grecesti pana pe la 1830. Pana in 1857 nu am avut lumina electrica. Bucurestiul a fost cel de-al doilea oras din Europa iluminat cu petrol lampant, dupa Praga. Noaptea, totul trecea pe mana hotilor.
Era o hotie nemaipomenita pe vremea aceea, meteahna pe care o mostenim de la turci. De abia dupa 1830 au inceput sa vina occidentalii si am lepadat si noi anteriile.
Viorel Cosma si Radu Simion
Muzicienii nostri mergeau sa studieze la Paris, la Conservatorul "Schola Cantorum". Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi plecau la Viena. Acolo, studentii romani si-au creat la 1871 o organizatie culturala numita Societatea "Romania Juna", ce il avea ca presedinte pe Ioan Slavici si ca bibliotecar pe Mihai Eminescu.
Sase ani mai tarziu a izbucnit Razboiul de Independenta Nationala si ne-am eliberat definitiv de influenta orientala. In felul acesta, treptat, cultura franceza a inceput sa devina prioritara. In cercurile noastre boieresti se vorbea frantuzeste.
Toti tinerii acestia progresisti, adesea aristocrati, care studiasera in Franta dupa 1830-1840, au capatat numele de bonjuristi.
Condamnati in timpul revolutiei pasoptiste, ei vor fugi sa-si scape pielea in Franta, de unde vor reveni abia peste vreo zece ani, in vremea lui Alexandru Ioan Cuza.
Cu Viena am avut insa o legatura comerciala si culturala speciala in vremea aceea, si pentru ca Dunarea curgea de la ei spre noi, si pentru ca exista prin Budapesta un traseu rapid pe calea ferata. Sa nu uitam ca la vremea aceea, daca treceam Carpatii, ne aflam in Imperiul Austro-Ungar. Muzical, am fost puternic influentati de ei. Profesorii de pian pentru fetele din casele boieresti erau aproape toti adusi de la Viena si Budapesta.
Capelmaistrii de muzica militara soseau de la Viena, Berlin, Leipzig, Praga. Seful orchestrei Casei domnitoare din Romania, la 1838, a fost adus de la Viena. Il chema Ludwig Anton Wiest si a avut 14 copii.
Toti au ramas in Romania, toti s-au casatorit pe meleagurile noastre, si jumatate din ei, barbatii, au fost toti muzicieni: profesori la Conservator, capelmaistri militari, instrumentisti, dirijori de muzica teatrala si usoara. Tot Wiest este cel care a inaugurat, la 1845, la Podul Izvor, prima mare gradina bucuresteana, pe vremea cand Cismigiul era inca o baltoaca ce trebuia asanata.
Gradina Warrenberg avea 400 de lampioane si era locul preferat al bucurestenilor, in care se tineau cele mai frumoase serate estivale, pentru ca Wiest concerta acolo cu o ampla orchestra de 60 de muzicieni.
Epoca marilor gradini
- Sa ne intoarcem la bere. Asa cum prezentati lucrurile, in vremea aceea parea departe de a fi bautura populara de azi, mai degraba - o delicatesa a privilegiatilor.
- Da, primele berarii erau mai mult pentru curtile domnesti, pentru aristocratie, pentru oamenii cu bani. Berea trecea drept bautura de lux. Prima berarie pentru public apare langa biserica Sfantul Nicolae Jignita, dupa 1850, un fel de gradina restaurant, la care publicul a inceput sa vina in numar mare.
A fost, din punct de vedere comercial, o afacere teribila, care i-a determinat si pe altii sa deschida asemenea localuri. Si berea s-a raspandit apoi foarte repede. Atat de populare devenisera berariile, incat, la un moment dat, tramvaiele aveau statii cu nume de berarii, pentru ca multe strazi bucurestene periferice inca nu erau botezate.
Beraria Luther
De obicei, luau cate un tap, doua, o halba, le beau in picioare si apoi plecau. Patronii s-au prins ca, daca vor sa vanda mai multa bautura, trebuie sa-i faca pe oameni sa stea jos. Asa ca au aparut mese cu scaune, au adus lautari si au inceput sa serveasca sardele, carnaciori, sunca de Praga, pastrama, aperitive sarate care faceau sete.
Acestea erau vestitele berarii de cartier, pentru lumea de rand. Aristocratia, tinerii universitari, boierimea ieseau la gradinile centrale. Acum incepe epoca marilor gradini bucurestene.
- Care erau acelea?
- In jurul Universitatii, al Ateneului, al Teatrului National, al Cismigiului, al CEC-ului se pastrau gradini fabuloase, paduri de-a dreptul, cu arbori de sute de ani. Bucurestiul era un oras de coline, nu de ses. La Patriarhie urcai dealul, din Parcul Carol spre Cimitirul Bellu urcai dealul, de pe Dambovita pana la restaurantul Continental de pe Victoriei, urcai dealul.
Era un oras cu numeroase lacuri, construit pe dealuri si vai pline de vita de vie si pomi fructiferi. Vara, in aceste gradini extraordinare se puneau mese si se construiau scene mobile din scanduri, pe care se jucau vodeviluri si operete.
Hotel de France, de pe calea Victoriei, demolat abuziv dupa cutremurul din 1977
El povesteste in memoriile sale despre atmosfera extraordinara de la aceasta terasa, despre forfota nemaipomenita de sambata si duminica, atunci cand oamenii plateau 1 leu "statul la spectacol", fiindca li se oferea pe langa bautura si teatru.
Veneau de la orele 6, 7 seara si nu mai plecau decat dupa miezul noptii, cand in spatele scenei se ridica deja un munte de butoaie goale de bere, printre care misunau sobolanii.
Mai era apoi Gradina Union, situata pe locul unde azi se intalnesc Strada Academiei cu Strada Regala. Acolo era stapan absolut I.D.Ionescu, pe care il tot ironiza Caragiale in schitele lui.
Cand veneai de la Banca Nationala, pe Academiei, in intersectie cu strada Doamnei, era Gradina Fantana Blanduziei, mai departe, la intersectia dintre strada Academiei cu bulevardul Elisabeta, se situa Beraria Carpati, iar intre strada Academiei si strada Biserica Enei, unde azi este Facultatea de Arhitectura, stralucea prin eleganta Gradina Rasca.
Tot langa Teatrul National, unde s-a construit Palatul Telefoanelor, intalneai Terasa si Gradina Otetelesanu, in mijlocul unei adevarate paduri seculare. Acolo, in 1904, s-a deschis cea mai profesionista companie de opereta, Constantin Grigoriu, in frunte cu marele tenor Nae Leonard. La Otetelesanu era asa de rece vara, in padure, din cauza verdetii, incat spectatorii veneau cu pardesie pe ei, iar doamnele cu gulere de blana, pentru a indura racoarea serii.
Ei bine, Rasca, Union si Otetelesanu devenisera la sfarsitul secolului al XIX-lea cele mai indragite gradini, cu cele mai bune spectacole muzicale. Batalia dintre ele pentru a castiga publicul parea pe viata si pe moarte. Pentru ca in verile toride, in Bucuresti ramanea publicul mediu, pe cand boierii, oamenii cu bani, plecau la Vichy, la Bruxelles, la Paris.
- Nu departe de Gradina Otetelesanu si-a deschis si Caragiale o berarie. Avea stofa de om de afaceri?
Terasa Otetelesanu
- Caragiale si-a deschis in 1901 beraria Gambrinus, langa Teatrul National. Fiindca era mare amator de muzica, a pus in berarie o flasneta, in care oamenii bagau cate un sfant si le canta jumatate de ora. Nu parea de ajuns. Oamenii voiau si mai multa muzica, asa ca a trebuit sa angajeze lautari.
De exemplu, Grigoras Dinicu, in 1906, cand a terminat Conservatorul, a fost angajat de Caragiale, la Gambrinus. Scriitorul s-a gandit ca o sa castige niste bani, ca poate o sa dea lovitura. Nu i-a iesit, ba chiar a luat niste tepe mari in epoca. Despre el a ramas epigrama urmatoare: "Iancu Luca Caragiale/ iti da bere cu masura/ face si literatura,/ insa nu face parale".
S-a crezut capabil sa tina o afacere, dar n-a rezistat, pentru ca in jurul lui inflorisera gradini si restaurante mult mai profitabile, afaceri mult mai puternice si - de ce sa nu o spunem? - Gambrinus trecea drept o berarie de mana a doua, care nu avea publicul celorlalte. Pana si Caragiale prefera sa mearga in alta parte.
- Care erau locurile de intalnire ale scriitorilor?
- Protipendada literara se intalnea la Beraria Wilhelm, pe strada Edgar Quinet, langa Universitate, unde se afla astazi Hotelul Capsa. Acolo, in 1908, scriitorii adunati la o masa in jurul halbelor cu bere au pus bazele Societatii Scriitorilor Romani.
Condeierii si ziaristii aveau masa rezervata si la Terasa Otetelesanu. Aici se strangeau de obicei "greii" literaturii: I. L. Caragiale, Al.Vlahuta, Emil Garleanu, Constantin Sandu Aldea, N.D.Cocea.
Anticarii de pe cheiul Dambovitei
- Totusi, cea mai faimoasa berarie a Bucurestiului ramane Caru' cu bere. Ne puteti spune istoria ei?
- La sfarsitul secolului al XIX-lea, berea si berariile constituiau intr-adevar o afacere. Asa se face ca trei frati ardeleni, Victor, Ignat si Nicolae Mircea au coborat in 1879 in Capitala spre a face bani. Victor si-a incropit un restaurant si o berarie la Gara de Nord.
I-a mers atat de bine, incat pe la inceputul secolului al XX-lea, s-a mutat mai spre centru si a deschis Beraria Carpati, in vecinatatea actualei librarii "Mihai Eminescu". Atata bere se consuma la Carpati in serile cu opereta, incat butoaiele goale si cele pline se rostogoleau non stop intre restaurant si depozitul de peste drum.
Ignat a deschis restaurantul Kosmann, langa biserica din Sarindar. Iar cel de-al treilea, Nicolae, a pus in 1879 bazele Carului cu bere, pe strada Stavropoleos, in spatele bisericii Zlatari, vizavi de CEC. Intai a deschis o berarie in pivnita, apoi, in timp, a ridicat parterul, etajul si a facut vitraliile. Dintre toate trei, intreprinderea lui a fost cea mai curajoasa.
Teatrul Alhambra
La un moment dat, la subsol se bea bere si se asculta muzica populara, iar la etaj rasuna muzica usoara si se manca. Pana si regele Carol I l-a decorat pe Nicolae Mircea pentru impunerea localului in peisajul pitoresc al Capitalei.
Venea lumea din toate colturile orasului sa se regaleze cu salam de Sibiu, carnati oltenesti, tarte cu ciuperci, pastrama de vaca, patricieni de casa, debretini de casa, fasole alba si muschi tocat. Un ciolan afumat cu fasole costa 12, 50 lei.
Tot atunci aparuse in Bucuresti si moda spritului. Vinul amestecat cu apa minerala sau sifon se numea baterie. Dar, totusi, atractia localului au ramas berea Bragadiru si cremvurstii cu hrean, facuti dupa o reteta pastrata secreta.
- Ce fel de clientela avea Caru' cu bere?
- Veneau, in primul rand, ardelenii. Nicolae Mircea avea o slabiciune speciala pentru scriitorii transilvaneni. Poposeau des Ioan Slavici si Ilarie Chendi. George Cosbuc, caruia i se spunea cu drag Badea Gheorghe, devenise un fidel al localului. Statea ore in sir la masa, cu studentii, carora nu o data le-a achitat nota de plata.
In Bucuresti erau si multi studenti ardeleni saraci, carora N. Mircea le-a servit un meniu fix gratuit, intre anumite ore, pe baza carnetului de student. Toti il socoteau un om extrem de generos. Studentii acestia terminau facultatea si ramaneau in cercurile literare bucurestene, dandu-si intalnire la Caru' cu bere.
Scriitorii ardeleni au reusit, cu timpul, sa-i atraga si pe ceilalti: pe I.L. Caragiale, alaturi de nelipsitul lui prieten, actorul Iancu Brezeanu, pe B. Stefanescu-Delavrancea. In timp, au venit si oameni de muzica: George Stephanescu, fondatorul Operei Romane de la 1877, tenorul Ion Bajenaru, Costica Barcanescu, directorul revistei "Romania Muzicala". In perioada interbelica, la Caru' cu bere s-a facut si politica.
Flasnetarul si papagalul Coco
- Romania interbelica s-a confruntat, si ea, cu o criza economica de mari proportii. S-a resimtit, oare, si in viata mondena a Capitalei?
- Marea criza europeana din 1929 a atins foarte puternic si tara noastra. A lovit mai ales agricultura, comertul, bancile. Marii mosieri, boierii nostri, nu au mai avut unde sa-si vanda marfa, fiindca piata a cazut si au cam ramas fara bani. In lipsa banilor, au mai sistat si iesirile peste hotare.
A fost o perioada foarte instabila si neprielnica pentru teatrul liric. In 1925, Opera se confrunta cu o greva puternica. Dupa razboi, directorul Nicolae Vladoianu, patronul Teatrului Alhambra, s-a imprumutat sa plece in turneu in Egipt cu trupa de opereta, fiind sigur ca se va umple de bani.
A pierdut atat de mult, incat a dat faliment si, de rusine si datorii, s-a sinucis. Teatrul Alhambra a disparut. La fel procedase inainte si Nicolae Mircea, patronul Carului cu bere, peste care criza a venit in galop. N-a mai avut cu ce sa plateasca orchestra, oamenii, mancarea, intretinerea localului, s-a umplut de datorii si, de disperare, in 1928 s-a sinucis, aruncandu-se dintr-unul din blocurile inalte de pe Calea Victoriei.
In acelasi an a murit, bolnav, "printul operetei" Nae Leonard, si fiindca n-a mai avut cine sa straluceasca la Otetelesanu, s-a inchis si gradina respectiva.
Se aprind felinarele in Bucuresti
- Cand si-a reluat faima Caru' cu bere?
- Dupa 1960, comunistii l-au facut restaurant de stat si s-au ingrijit serios de el. I-au schimbat profilul, au redus orchestra, au inlocuit meniul cu unul mai sofisticat, au adus bauturi mai scumpe, si Caru' cu bere a devenit un restaurant de lux, un restaurant al protipendadei.
Dupa 1990 insa, l-a revendicat un nepot de-al ardeleanului Nicolae Mircea. S-a luptat 15 ani in justitie ca sa-l recupereze. Dupa ce a castigat procesul, a inchis restaurantul, l-a renovat, i-a redat patina de odinioara si i-a adaugat chiar si o mica terasa estivala. Cu acest urmas al lui Mircea am petrecut o seara intreaga in vinarie.
L-am recomandat acolo pe fostul meu elev, naistul Radu Simion, discipolul lui Fanica Luca, ce conduce si azi orchestra restaurantului. Si, ca sa va mai spun un secret, la Caru' cu bere se mananca si azi aceiasi deliciosi cremvursti cu hrean, care sunt la fel de buni ca in urma cu o suta de ani. Incercati, sa va convingeti!
Fotografii din colectia personala a lui Viorel Cosma
Viorel Cosma este doctor in muzicologie si, de-a lungul timpului, a fost distins cu Premiul Academiei Romane, cu Premiul International al Criticii Muzicale "Artisjus" din Budapesta, cu Premiul National al Ministerului Culturii si de zece ori cu premiile Uniunii Compozitorilor.
Este autorul a 99 de carti de muzicologie, lexicografie si critica muzicala. A cunoscut personal mii de interpreti, compozitori, dirijori, folcloristi, bizantinologi, lautari si muzicologi din Romania si de peste hotare, majoritatea inclusi in lexiconul "Muzicieni din Romania".
Lucreaza in prezent la "Enciclopedia muzicii romanesti", lucrare de ample proportii, programata pentru 15 volume a cate 500 de pagini fiecare, in formatul "Enciclopediei Britanice". Peste doua saptamani, va lansa cea de-a o suta carte, dedicata dirijorului Marin Constantin .
formula as
0 comments:
Post a Comment