Mihai Viteazul – între Doamna Stanca şi “Gospodja Velica”

Dacă părul roşcat al femeilor era considerat în Evul Mediu un semn al vrăjitoriei, cu precădere în Europa Occidentală, în Ţările Române soţiile domnitorilor erau preocupate să conducă ţara alături de bărbaţii lor, fără a se ţine seama de culoarea podoabei capilare. Astfel, o serie de Doamne s-au implicat în politica oficială a statelor medievale româneşti. Una dintre acestea a fost şi Doamna Stanca, interpretată magistral de Ioana Bulcă în filmul istoric, „Mihai Viteazul”, care adăuga la numele său, într-un document din anul 1600, particula domnească „Io”. Ca să nu se lase mai prejos, una dintre amantele lui Mihai Viteazul, îşi spunea”Gospodja Velica”, adică “Doamna Velica”, o titulatură folosită exclusiv de soţiile voievozilor. Anul trecut, la 1 noiembrie, s-au împlinit 410 ani de la intrarea lui Mihai Viteazul, primul “Restitutor Dacicae” în cetatea de scaun a Bălgradului, un episod extrem de important din istoria românilor, care a stat la baza constituirii, la 1 decembrie 1918, tot la Alba Iulia, a statului naţional unitar român, căci aşa cum spunea profesorul Ioannis Bisselius din Amberg, “provincialii ţineau mult la unul de-al lor, un dac ca Mihai, decât la unul ca Basta. Căci oare ce-i mai apropiat Transilvaniei decât valahul din vecinătate? Şi care alt popor, în afară de valahi, poate fi într-atât de asemănător şi într-atât de plăcut transilvănenilor. Căci mai toţi sunt de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume: daci sunt şi unii şi ceilalţi”. Anul acesta sărbătorim tot 410 ani, dar de la prima unire politică a românilor, un eveniment unic pentru români al Evului Mediu.

Domnul tuturor românilor s-a născut probabil în anul 1558, în Târgul de Floci, de la gura Ialomiţei, fiind conceput cu puţin timp înainte de otrăvirea părintelui său de către vornicul Socol, a doua zi de Crăciun. Fiind fiul natural al lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557), istoricii nu pot data cu certitudine anul naşterii lui Mihai, atunci când mama sa, Tudora/Teodora, o femeie săracă, “vânzătoare de rachiu”, cum spunea Szamoskozy, l-a adus pe lume. A existat şi varianta ca tatăl viitorului domn să fi fost Iane Cantacuzino Banul, frate cu Teodora, însă în cele din urmă s-a dovedit că Mihai era fratele lui Petru Cercel (1583-1585, tot fiu natural, însă mama sa era Stana), Vintilă, care a domnit doar patru zile, Petraşcu, care nu a domnit şi Maria (căsătorită cu logofătul Radu din Drăgoeşti, cronicarul Radu Bidiviul fiind fiul lor); ultimii trei se pare că erau copiii domnitorului cu Doamna Voica.

Singura soţie a lui Pătraşcu Vodă, Voica, era probabil fata lui Balea, paharnicul din Ruşi, din neamul boierilor de la Slătioara, înrudită cu boierii Băleni, care avea să îndure umilinţa de a o vedea pe frumoasa crâşmăriţă Tudora, la curtea domnească. În ceea ce priveşte anul naşterii lui Mihai Viteazul, există însă şi un portret executat după natură, în anul 1601 de Aegidus Sadeler, unde scrie că domnitorul ar fi avut 43 de ani, iar în toate documentele apare afirmaţia oficială a sa – “fiul marelui şi preabunului Petraşco-Voivod”, ceea ce înseamnă că pe linie paternă acesta aparţinea Basarabilor, iar pe cea maternă, Cantacuzinilor (fraţii mamei sale fiind Iane Cantacuzino şi Mihail Cantacuzino Şeitanoglu, om politic la curtea sultanilor).

Mărturiile contemporane voievodului – un autodidact, fin observator, dotat cu simţ practic şi inteligenţă nativă, arată antecedentele luării domniei: negustor de vite, comerţ cu giuvaericale, fiu de măcelar. După căsătorie, singura aducătoare de venituri, Mihai a primit o zestre exprimată în proprietăţi funciare, devenind treptat unul dintre marii latifundiari ai ţării (44 sate, patru din zestrea Stancăi, ajungând la 151 de sate sau părţi după ocuparea tronului), permiţându-şi chiar să-l împrumute cu 40 000 de aspri pe domnul ţării, Ştefan Surdu. Averea i-a adus mai multe dregătorii: ispravnic la 24 de ani, bănişor de Mehedinţi (1588, în timpul lui Mihnea Turcitul), mare stolnic (sfârşitul anului 1588), mare postelnic (1591, sub domnia lui Ştefan Surdul), mare agă (1592), mare ban al Craiovei (1593, sub Alexandru cel Rău). În iunie 1593, s-a refugiat în Transilvania, unde s-a bucurat de sprijinul principelui Sigismund Bathory, deoarece complotul pus la cale alături de alţi boieri împotriva lui Alexandru cel Rău, fusese descoperit. Unii istorici afirmă că Mihai ar fi fost iertat de Alexandru Vodă, după ce boierii ar fi jurat mincinos, cum că acesta nu era vlăstar domnesc şi deci nu putea avea pretenţii la tron, iar legenda afirmă că privirea aprigă a sa l-ar fi scăpat de securea călăului, un ţigan, probabil beat în acel moment, care a aruncat barda, refuzând să-i taie capul. Din Transilvania pleacă la Istambul, unde cu ajutorul unchiului său, Iane şi al lui Andronic Cantacuzino, al lui Sigismund Bathory şi al agentului englez, Barton, Mihai Viteazul a reuşit în septembrie 1593 să ajungă domnul Ţării Româneşti.

Rolul istoric al lui Mihai Viteazul constă în lupta pentru independenţă şi unirea ţărilor române sub conducerea sa, în anul 1600, “şi hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească”. La acestea se pot adăuga activitatea economică – înflorirea oraşelor, a meşteşugurilor şi comerţului, întărirea aparatului de stat, un nou tip de politică socială, care a creat o stabilitate populaţiei, prin legarea de glie, necesară încasării dărilor, cristalizarea unei oştiri, unde pentru prima dată intrau şi mercenari, care lupta în numele crucii, prin Liga Sfântă, cruciada condusă de împăratul german, Rudolf al II-lea. “Chiar dacă ar fi să pierd totul, nu vreau să îmi pierd sufletul prin trădarea creştinătăţii”, scria Mihai Viteazul, la 27 septembrie 1600, lui Basta, iar la 17 octombrie, păstra ferm aceeaşi atitudine, vistierul Stavrinos numindu-l în cronica sa rimată, scrisă în greaca populară, “prea piosul şi prea viteazul Mihai voievod”.

Mănăstirea Varbila i-a evocat lui Mihai Vodă momente dramatice din relaţiile dinastiei căreia îi aparţinea şi neamul de mari boieri al doamnei Stanca, ctitorii ei. A fost ridicată în anul 1532, în satul cu acelaşi nume, din spatele Dealului Mare, codru care se întindea pe o suprafaţă de peste 2500 ha. În impunătoarea biserică cu hramul Adormirii Maicii Domnului, Mihai a ascultat cu evlavie slujba religioasă pentru victorie asupra duşmanilor făcută de popa Stan din Călugăreni (jud. Săcueni, azi jud. Prahova) împreună cu preotul mănăstirii. Observând că bunicul său era singurul domn zugrăvit acolo şi gândindu-se că din această zonă şi-a trimis familia zălog imperialilor, Mihai a decis că dacă milostivul Dumnezeu îl va ajuta să iasă cu bine din luptele cu polonii, va înfrumuseţa biserica de la Varbila şi va adăuga portretele familiei sale alături de domnitorul Radu Paisie, care, scos din domnie de fratele său, Mircea Ciobanul, a murit în exil la Alexandria, în Egipt. Totodată, pe locul mănăstirii Plăviceni, judeţul Teleorman, a fost construită iniţial o biserică. Se spune că acest lăcaş a fost ridicat de Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, care, urmarită de turci, s-a ascuns într-un alun mare, şi astfel a scăpat de urmăritori. Pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu că a ocrotit-o, Stanca a ridicat pe acel loc o biserică, iar trunchiul alunului l-a lăsat altar de rugăciune. Mai târziu, pe acelaşi loc, vornicul Dragomir a ridicat această mănăstire; de aici şi numele de Mănăstirea Aluniş.

Dacă Mihai Viteazul era „cel mai aprig în luptă şi mai norocos la biruinţă dintre voievozii noştri”, aşa cum îl caracteriza Nicolae Iorga, nu se poate spune că domnitorul român avea succes şi în plan familial. Căsătorit din interes cu jupâniţa Stanca, cu care a avut doi copii – Nicolae şi Florica, Mihai Viteazul avea să-şi găsească fericirea în braţele mai multor femei, cele mai renumite fiind Velica, soţia unui italian, pe care a cunoscut-o în Transilvania la curtea lui Sigismund Bathory, cât şi soţia acestuia, Maria Cristina. Nepoata lui Dobromir, marele ban al Craiovei, Doamna Stanca, era văduvă şi fusese căsătorită cu Dumitru, postelnic din Vâlcăneşti. Provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau dintr-o familie înrudită cu fraţii Buzeşti. Mama jupâniţei Stanca se numea Neacşa, fiind sora lui Dobromir, însă în privinţa tatălui există şi astăzi îndoieli: logofătul Gheorghe din Corbi sau Radu, logofătul din Drăgoeşti. Căsătoria religioasă cu Mihai a avut loc, fie la sfârşitul anului 1582, fie la începutul anului următor, în biserica din Proieni, judeţul Vâlcea şi, din păcate nu a fost una fericită, deoarece aşa cum spunea Constantin Gane, „Mihai Viteazul a fost un soţ crud, un om care nu şi-a cruţat nevasta, care o punea faţă în faţă cu ibovnicele lui, cărora uneori le dădea pasul înaintea doamnei, despot în viaţa privată cum era în cea publică, în felul regilor de mai târziu ai Franţei cu multe Lavallière şi multe Pompadoure”. Astfel, una dintre cele mai cunoscute ibovnice ale domnitorului a fost Tudora din Târşor, care i-a dăruit o fată, Marula, ce se va mărita ulterior cu unul dintre cei mai mari boieri munteni, clucerul Socol Cornăţeanu. Urmându-şi soţul şi tatăl în Transilvania, Doamna Stanca cu cei doi copii, s-au aşezat în cetatea Făgăraşului, unde Mihai Viteazul a construit în partea sudică, o biserică pentru familia sa. După lupta de la Mirăslău, cei trei vor fi ţinuţi în cetate ca ostatici, iar după uciderea voievodului, Doamna Stanca a stat aici ca roabă. În anul 1938, la propunerea lui Nicolae Iorga, «Gruparea Femeilor Române» filiala Făgăraş, a luat iniţiativa ridicării unui bust al Doamnei Stanca. Statuia a fost realizată în anul 1938 de către sculptorul Spiridon Georgescu (1887-1974). Pe soclul monumentului este scris: “Aici a suferit toate umilinţele şi ameninţările, pentru că a cerut dreptate neamului său, chinuită şi apoi veşnic nemângăiata soţie a lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca”.

Adrian Păunescu, în poezia „Capul de la Torda”, surprinde magistral adevărul despre dispariţia tragică a marelui nostru voievod: „Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii/ Că întimidează ţara cu guverne provizorii!/ Eu atât aş vrea să aflu arătându-ne obrazul/ Totuşi, unde-au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?/ Capul lui Mihai Viteazul de la Torda se ridică /Şi întreabă de ce ţara a rămas aşa de mică/ Şi câmpia Tordei triste îi răspunde lui cu jale/ Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale./Nu voi consuma otravă pentru niciun fel de Basta!/ Totuşi, unde-au fost ai noştri?/ Şi atunci, şi-n vremea asta?/ Cum se poate ajunge la gâtul domnitorului de ţară,/ Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?/Capul lui Mihai Viteazul ne-a lăsat numai cu trupul/ Ce contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul! / Eu de-o singură-ntrebare mă scârbesc şi mă mai mânii / Totuşi, unde-au fost românii?/ Totuşi, unde sunt românii?”.

Printre românii care ar fi trebuit să se găsească lângă Mihai Viteazul, pe Câmpia Turzii, în zorii zilei de 9/19 august 1601, am putea-o menţiona şi pe Stanca, soţia domnitorului. Unde era Doamna ţării în acel moment? Unele documente ale vremii, aşa cum menţionează C. Gane, ne-o prezintă pe Doamna Stanca în tabăra potrivnică soţului său; mai mult chiar, Stanca era cea care îl blestema mereu şi-l condamna în faţa generalului Basta, atunci când domnitorul român a fost nevoit să-şi trimită soţia şi fiul – ca zălogi, în Ardeal, după înfrângerea lui Mihai Viteazul la Mirăslău: „Doamna Stanca, de fapt un fel de prizonieră, sosi acolo ca o regină. Optsprezece cai de-o frumuseţe rară trăgeau trei carete poleite şi împodoite. Şi odată în faţa duşmanului bărbatului ei, părăsita doamnă îi dădu drumul amarului. Blestemă şi plânse şi spuse lui Ungrad că mai bine l-ar fi înghiţit pe Mihai pământul, după o viaţă de fărădelegi, şi că demult, de altfel, i-ar fi prezis ea lui pieirea. Iar fiul ei, Nicolae Pătraşcu, copil de paisprezece ani, începu să plângă şi să tremure, spunând neamţului că de-o fi avut tată-său vreo vină, să-şi poarte singur pedeapsa, iar el nu e vinovat cu nimic împăratului şi-i este lui plecat!”. Ce a deteminat-o pe Doamna Stanca să aibă un asemenea comportament, în timp ce soţul ei şi fiica lor, Florica, pribegeau pe la Viena, pentru a obţine sprijinul împăratului Rudolf al II-lea? Ce l-a determinat pe Nicolae să se dezică de tatăl său, trădându-l, ca şi mama sa? Unul dintre motivele principale ale acelor sentimente de ură şi desconsiderare faţă de Mihai Viteazul, era legat de atitudinea acestuia faţă de soţia sa. Relaţiile extraconjugale ale domnitorului şi umilirea continuă a Doamnei Stanca au determinat-o să adopte o poziţie atât de dură şi de tranşantă, doar faţă de Mihai Viteazul, nu şi faţă de mama acestuia, cu care avea relaţii excelente, deoarece până şi Tudora i-a întors spatele la un moment dat, fiului său, retrăgându-se la Mănăstirea Cozia.

Şi iată cum istoria se repetă: aşa cum Pătraşcu Vodă o adusese pe Tudora la curtea domnească, pricinuindu-i supărare soţiei acestuia, Doamna Voica, şi Mihai o va instala ceva mai târziu la Târgovişte pe Velica, îndurerând-o pe Doamna Stanca, că doar „aşchia nu sare departe de trunchi”. Cea mai renumită ibovnică a lui Mihai Viteazul şi cea care se visa chiar Doamna ţării, autointitulându-se “Gospodja Velica”, titlu acordat doar soţiilor de voievozi, era o femeie cu o reputaţie deloc onorantă. Dacă Mihai Viteazul a iubit-o cu adevărat sau nu, asta contează mai puţin, în comparaţie cu suferinţa pricinuită soţiei sale. Având în vedere relaţia cu Tudora din Târşor, şi copilul rezultat din această legătură, Marula, cât şi pasiunea pentru Maria Cristina, soţia lui Sigismund Bathory, toate acestea ar constitui un argument plauzibil care să facă lumină în această problemă: Mihai avea o slăbiciune pentru sexul frumos, însă dacă stăm să analizăm detaşat relaţiile extraconjugale, şi mai ales căsnicia sa, vom vedea adevărul.

Mihai Viteazul s-a căsătorit din interes, deoarece avea nevoie de averea Stancăi şi mai ales de relaţiile pe care aceasta i le putea oferi, prin rudele sale; lăsând la o parte faptul că Domna ţării era la a doua căsnicie. Apoi, dacă privim cu atenţie calitatea femeilor care au fost văzute în preajma domnitorului şi mai ales cum l-ar fi putut ajuta acestea, din punct de vedere politic, ajutând la ascensiunea sa, putem concluziona că Mihai Viteazul n-a iubit o femeie, ci a căuta să vadă în toate femeile cu care a avut diverse relaţii, oportunitatea de a-şi realiza visul. Din păcate, mentalitatea românului şi mai ales interesele marilor boieri, alături de invidia adversarilor ce îi aflăm dincolo de hotarele Ţării Româneşti, au făcut ca fapta lui Mihai Viteazul să fie efemeră. Ei au speculat intens viaţa privată a domnitorului, cu atât mai mult cu cât foarte puţini au înţeles, poate, că Mihai ar fi avut o relaţie chiar şi cu papa de la Roma, dacă asta i-ar fi adus privilegiul de a realiza mai repede unirea tuturor românilor. Din păcate, Mihai Viteazul n-a urmat exemplul lui Ştefan cel Mare decât în privinţa luptei antiotomane şi de a căuta în relaţia cu o femeie mai mult interesul, nu şi de a pune la punct pe boierii trădători.

Dacă prin căsătoria cu Doamna Stanca, Mihai Viteazul şi-a putut începe ascensiunea politică, ajungând domnul Ţării Româneşti, Velica a fost cea care l-a ajutat să obţină diverse informaţii, fiind un veritabil spion, trimis în misiune, în timp ce Maria Cristina era cea mai bună sursă de a afla la timp şi în mod real tot ceea ce se întâmpla la curtea lui Sigismund Bathory.

Fără a-l apăra pe Mihai, putem arăta însă că domnitorul român nu a fost nici primul şi nici ultimul bărbat din viaţa celor trei doamne; Doamna Stanca era văduvă când i-a devenit soţie, şi ulterior şi-a găsit alinarea în braţele unor boieri de la curtea domnească, Velica era măritată cu italianul Fabio Genga, favoritul lui Sigismund Bathory, în timp ce Maria Cristina a fost surprinsă chiar de soţul său în braţele generalului Basta.

Velica era fata logofătului Ion din Piteşti şi a domniţei Stana, fiica lui Mircea Ciobanul şi a Doamnei Chiajna, fiind deci o urmaşă a simbiozei basarabo-muşatine. Tatăl ei, logofătul Ion, după moartea socrului său, Mircea Vodă Ciobanul, în 1559, se retrăsese în Ardeal, avându-i alături pe soţia sa, împreună cu cei trei copii: Petre, Zamfira şi Velica. Aici şi-a cumpărat mai multe moşii, stabilindu-se definitiv în Transilvania. Documentele vremii consemnează faptul că în anul 1580, Zamfira şi Velica rămân singure pe lume, deoarece părinţii şi fratele lor trecuseră în lumea celor drepţi. Ele fuseseră căsătorite, tinere fiind, cu doi nobili străini: Zamfira cu ungurul Petru Racz iar Velica cu italianul Fabio Genga, ambele fete rămânând însă în Transilvania. Pe Velica o găsim la curtea lui Sigismund Bathory, deoarece soţul său era unul dintre favoriţii principelui. Tot aici a întâlnit-o şi Mihai Viteazul, când în 1595, după bătălia de la Călugăreni, a poposit, împreună cu Doamna Stanca şi cei doi copii, la Alba-Iulia. Legătura dintre Mihai Viteazul şi Velica a fost cunoscută abia după ce acesta a reuşit să intre în Alba-Iulia, la 1 noiembrie 1599, ca domnitor al Unirii, pe care o va desăvârşi anul următor, prin alipirea Moldovei.

Campania Unirii nu a fost lipsită de sacrificii pentru Mihai. Plecând spre Ardeal, a lăsat conducerea Ţării Româneşti pe mâna fiului său, Nicolae, iar pe Doamna Stanca – regentă, acesta fiind minor.

În Transilvania, Mihai a dat în vileag relaţia cu Velica, afişându-se cu ea peste tot, „un omagiu adus frumuseţii ei”, aşa cum crede C. Gane, care menţionează că domnitorul „o afişa, o impunea, cerea să i se închine lumea ca unei feţe de domniţă ce era şi ca unei doamne ce ar fi putut fi”, astfel încât în 1599, cele două fete ale logofătului Ion îşi spuneau „jupâniţa Zamfira şi gospodja Velica”, purtând pe pecete vulturul Valahiei. De asemenea, Velica l-a urmat pe Mihai şi la curtea de la Târgovişte, împreună cu soţul său. Aici, spre disperarea şi durerea Doamnei Stanca, relaţia dintre cei doi a continuat. Mai mult chiar, la 15 martie 1600, un agent neamţ îl informa pe împăratul Rudolf al II-lea că: „Toate trebile ţării le are în mână o jupâneasă româncă, măritată cu Fabio Genga, cu care se ţine vodă în ştiinţa tuturor, până într-atât încât a poruncit soţului, sub pedeapsă de moarte, să n-aibă a face cu dânsa”. După asasinarea princepelui valah, istoria nu mai vorbeşte nimic despre Velica. Doamna Stanca a rămas însă, soţia marelui voievod… Se spune că Doamna Stanca nu l-a iertat niciodată pe Mihai pentru umilinţele la care a fost supusă din cauza patimii sale necugetate pentru Velica, sfârşitul rapid şi tragic al domnitorului fiind pus şi pe seama blestemului soţiei sale. Dacă pe Doamna Stanca o găsim în tabloul votiv al ctitoriilor sale şi ale lui Mihai, Velica apare în două picturi de epocă, alături de Mihai Viteazul, exact în situaţiile în care domnitorul român avea cea mai mare nevoie, nu atât de trupul femeii, cât mai ales de farmecul acesteia de a stoarce cât mai multe informaţii de la cei cu care venea în contact. Este vorba de tabloul lui Firans Franken II, pictor de curte al lui Rudolf al II-lea, care a surprins un moment din vizita lui Mihai Viteazul la Palatul Hradcany, din Praga, în primăvara anului 1601, sub forma unei fastuoase alegorii: Cresus arătând comorile sale lui Solon. Chiar dacă unii istorici, au considerat că prezenţa blondă, care pare să se sprijine pe mâna voievodului român, era fiica sa, Florica, pe care Rudolf al II-lea o dorea ca soţie, acelaşi chip apare şi în tabloul unui anonim din şcoala lui El Greco, inspirat dintr-o scenă petrecută aievea, la 11 noiembrie 1599. Este vorba de uciderea de către secui a cardinalului Andrei Bathory şi aducerea capului acestuia domnitorului român.

În Sala tronului din Alba Iulia, Doamna Stanca, impresionată de momentul în care cei doi secui au arătat capul cardinalului, ar fi exclamat: “Săracul popă!”. Chiar dacă tabloul îl prezintă pe Mihai ca pe un asasin, însetat de sânge şi răzbunare, uciderea lui Andrei Bathory a aparţinut în exclusivitate secuilor, pe care acesta îi persecutase şi le anulase privilegiile pe când cardinalul se afla la cârma Transilvaniei. Din păcate, Florica nu a ajuns împărăteasa Germaniei, chiar dacă „farmecul ei emoţionase într-atâta pe împărat, încât nu vorbi vreme de câteva zile decât de unirea lui cu frumoasa valahă“, deoarece mama împăratului Rudolf al II-lea considera că domniţa „n-avea ca zestre decât propria ei frumuseţe“. Ea s-a măritat însă cu Preda, logofătul din Greci, însă data căsătoriei lor nu este cunoscută. Ginerele lui Mihai Viteazul, Preda Greceanu, a rămas consemnat de cronici sub numele de “Floricioiu”, având în vedere faptul că a intrat în istorie prin prisma căsătoriei cu fata domnitorului Unirii.

Prezenţa lângă Mihai Viteazul a Velicăi s-a impus şi prin faptul că aceasta cunoştea multe limbi străine şi avea foarte multe relaţii, prin prisma soţului său, adăugând marea influenţă asupra lui Sigismund Bathory. Cei care cred că istoria se scrie doar pe câmpul de luptă, poate ar trebui să reflecteze şi asupra rolului jucat din “umbră”, de unii “diplomaţi”, în special de sex feminin, în lupta pentru atingerea unor idealuri. Dincolo de aspectul imoral al relaţiei dintre Mihai Viteazul şi Velica, nu putem condamna însă aportul adus de “ţiitoare” la unirea Transilvaniei cu Ţara Românească, iar legătura ulterioară, a domnitorului, cu soţia lui Sigismund Bathory, Maria Cristina, denotă faptul că iubirea a fost ultimul aspect al legăturii acestuia cu asemenea femei. Mai mult chiar, ura Bathoreştilor faţă de Velica a fost reliefată pe pânza, care surprindea aducerea capului lui Andrei Bathory la Alba-Iulia. În acest tablou, Mihai era prezentat drept Irod, care ordonase un asemenea gest monstruos de hatârul unei femei. Oare de ce atâta ură şi defăimare din partea maghiarilor şi a nobililor transilvăneni? Este greu de crezut că imoralitatea Velicăi, care era os domnesc moldavo-muntean, i-a deranjat atât de profund încât să aibă o asemenea atitudine. Iată încă un argument care ne ajută să vedem dintr-o altă perspectivă relaţia lui Mihai Viteazul cu Maria Cristina sau Velica.

Maria Cristina era vara lui Rudolf al II-lea şi soţia lui Sigismund Bathory. Terorizată şi exilată la Castelul din Chioar de către desfrânatul său soţ, divorţată la 25 de ani, alungată apoi de la conducerea Principatului, după abdicarea lui Sigismund, de către Andrei Bathory, noul stăpân al Transilvaniei, care, în plus, o şi peţea în mod insistent, Maria Cristina se refugiase la Curtea din Praga, îndreptându-şi speranţele mai mult către viteazul şi energicul Mihai, decât spre ciudatul ei văr imperial, pe care-l preocupau, cu precădere, pictura, alchimiştii şi astrologii. Atitudinea cardinalului faţă de Maria Cristina i-a determinat pe unii istorici să creadă că uciderea sa de către Mihai Viteazul a fost făcută la cererea acesteia. Mai mult chiar, istoricul De Montreul consideră că ea îi ceruse lui Rudolf al II-lea să intervină pe lângă voievodul român pentru alungarea uzurpatorului cardinal, fapt care a dus la uciderea lui Andrei Bathory. Nu se ştie exact în ce condiţii Maria Cristina a auzit prima dată de Mihai Viteazul, însă domnitorul român este cel care i-a trimis, în 1595, ca dar de nuntă „opt bucăţi de brocart cu fir de aur”. Să fi fost doar un gest protocolar? Cei doi s-au întâlnit însă, anul următor, atunci când Mihai a ajuns la curtea lui Sigismund, ca să-l convingă pe acesta, să continue lupta antiotomană. Frumoasă şi nefericită, însă cu influenţă şi cu acces la informaţii ce vizau şi soarta Ţării Româneşti, Maria Cristina nu a rămas indiferentă la farmecul domnitorului, cu atât mai mult cu cât acesta îi inspira mare încredere, aşa cum îl prezenta şi descria ea, împăratului Rudolf al II-lea. Chiar dacă Mihai confiscase domeniile din Transilvania ale Mariei Cristina, dăruindu-le postelnicului Stoica şi banului Mihalcea, boieri şi ostaşi ai săi, aceasta i-a rămas fidelă totuşi, deoarece documentele vremii ne spun că soţia lui Sigismund s-a confruntat cu o serie de bârfe şi intrigi ale celor care nu vedeau cu ochi buni apropierea de domnitorul român.

Iată două femei, Velica şi Maria Cristina, pe care într-un fel sau altul le găsim lângă Sigismund Bathory şi Rudolf al II-lea, şi pe care Mihai Viteazul “le-a iubit”. Cât de mult au contat acestea în sufletul lui Mihai, contează mai puţin, având în vedere că după moartea Viteazului istoria nu a mai consemnat nimic despre viaţa lor, însă rămâne cert faptul că fără implicarea afectivă a femeilor şi prin prisma aceasta, a aportului lor, unirea românilor din 1600 n-ar fi avut loc.

Din păcate, dincolo de orgolii, pasiuni şi ţinte politice, iubirea adevărată şi-a cerut plata, astfel încât destinul a făcut ca Mihai să rămână singur; niciuna dintre femeile din viaţa Viteazului nu a fost pe Câmpia Turzii, alături de el, atunci când Basta a pus în practică ordinul lui Rudolf al II-lea, deoarece, aşa cum magistral a surprins Miron Costin, “şi aşea plătitau lui Mihai Vodă slujbele ce s-au făcutu nemţilor”, încât “(…) căzu trupul lui frumos ca un copaciu pentru că nu ştiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează”, aşa cum menţionează Letopiseţul cantacuzinesc.

Trupul domnitorului a fost îngropat lângă Turda, unde Doamna Stanca a ridicat o capelă în stil bizantin, iar capul a fost luat de comisul Radu Florescu şi adus în Ţara Românească, unde a fost îngropat de către Radu Buzescu şi cumnata sa, soţia lui Preda, la Mănăstirea Dealu, alături de alţi domnitori ai Ţării Româneşti: Vladislav al II-lea, Radu cel Mare, Vlad cel Tânăr, Radu Bădica, Vlad Înecatul, Pătraşcu cel Bun, Mihai Movilă. Din păcate, osemintele de la Mănăstirea Dealu au cunoscut o adevărată epopee. Astfel, în 1916, când germanii au ocupat sudul ţării şi a început evacuarea spre Moldova, pentru a se evita profanarea, capul lui Mihai a fost dus la Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, apoi acesta a ajuns în Crimeea, la o biserică din Cherson, ca în 1919 să se reîntoarcă la Iaşi, urmând ca anul următor să ajungă din nou la Mănăstirea Dealu.

Moartea Viteazului a îndurerat-o şi pe bătrâna sa mamă, Tudora, care între timp se călugărise, devenind maica Teofana de la Mănăstirea Cozia. Durerea acesteia era sporită de faptul că nora şi nepoţii săi se aflau în mâinile Bathoreştilor, neavând sprijin şi bani. După ce familia lui Mihai Viteazul a reuşit să treacă munţii, primul popas l-a făcut la Cozia, pentru a-şi vizita soacra şi bunica, îndoliată. La 8 noiembrie 1603, monaha Teofana a donat mănăstirii Cozia nişte moşii, care-i fuseseră dăruite de către fiul său, Mihai, în anul 1595 – “cinstitei şi de la inimă prea iubitei maicei mele, doamna Teodora”. Este cunoscută situaţia socială precară a Tudorei, aceasta fiind nevoită să plece în pribegie, în Ardeal, după moartea lui Pătraşcu Vodă, alături de Mihai. Neavând o situaţie materială corespunzătoare, viaţa celor doi nu a fost în acea perioadă foarte fericită, motiv pentru care, odată ajuns domnitor, Mihai a încercat să-i aline mamei sale – “fostă cârciumăreasă, ibovnică domnească, fugară, pribeagă, doamnă, călugăriţă”, aşa cum o numea C. Gane, o mică parte din durerea provocată de neajunsurile şi încercările vieţii de până atunci. În 1606, Tudora a închis ochii, fiind înmormântată la Mănăstirea Cozia, alături de Mircea cel Bătrân. Nepoţii ei, Nicolae şi Florica, i-au făcut pe piatra de mormânt, care se mai poate vedea şi azi, un frumos panegiric: “Aici odihneşte călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihai Voievod”.

În 1603, la câteva luni după revenirea în Ţara Românească, Doamna Stanca s-a îmbolnăvit de ciumă şi după câteva zile de chin şi-a dat duhul.

Dacă Florica s-a măritat cu logofătul Preda, fratele său, Nicolae a luat-o de soţie pe Ancuţa, fata domnitorului Radu Şerban, cel care a cârmuit Ţara Românească după moartea lui Mihai Viteazul.

Trecând peste picanteriile vieţii private ale lui Mihai Viteazul, trebuie să-i dăm dreptate lui Nicolae Iorga, care considera că: „Niciun român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui, de o curată şi desăvârşită poezie tragică”.

MIRELA SORINA MATEESCU

Materialul a fost publicat în INFORMAŢIA DE HUNEDOARA

Posted in: istoria romanilor adevarata,mihai viteazul