Parintele Selafiil, invatator al blandetii si al simplitatii neprefacute

Un "pateric viu"

Pentru prima data am intrat in chilia parintelui Selafiil cu totul intamplator, la indemnul unui frate, dupa un an de manastire. Asta pentru ca gluga neagra a batranului si legendele pe care le-am auzit despre schimonahi ma faceau sa ma rusinez de el si, poate, chiar sa ma tem, cum li se intampla, de altfel, tuturor celor care il vad prima oara, multumindu-ma numai sa-l privesc cu admiratie ascunsa de departe.

Crezandu-I vazator cu duhul, ma pregatisem sufleteste sa rabd toate ocarile pe care imi inchipuiam ca mi le va face pentru viata mea nedemna. Am intrat in chilie cu sentimentul ca traiesc un act istoric, fiind, poate, mai sentimental. Mai tarziu, insa, am inteles ca aceasta intalnire a insemnat intr-adevar foarte mult, daca nu pentru istoria intreaga, cel putin pentru istoria mantuirii mele personale, dar poate si a altora, care se vor folosi de cuvintele batranului, adunate din aerul chiliei in aceasta carte.

Am trait atunci o stare intr-adevar minunata. M-am aflat, fara sa exagerez, intr-un nor, daca nu de lumina reala, asa cum relateaza Motovilov despre Sfantul Serafim de la Sarov, caruia i s-a luminat fata de lumina taborica, in timp ce-i vorbea, atunci de un nor de caldura duhovniceasca si dragoste, pentru o vreme din care timpul s-a retras, lasand loc vesniciei.

Batranul era fara schima pe el, intr-un halat vechi, mosnegesc, si, in timp ce-mi vorbea, ma tinea de mana. Aveam impresia ca stau la raze si ca toate gandurile mele dinlauntru vuiesc in urechile batranului, si ca ochii inimii lui, caci cu ochii trupesti nu mai vede de 20 de ani, imi vad toate faptele savarsite de mine vreodata.

Parintele mi-a vorbit atunci despre virtutile pe care trebuie sa le aiba un calugar: blandetea lui David, rabdarea lui Iov, smerenia vamesului si dragostea care niciodata nu cade. Mi-a vorbit despre gandul mortii, dar mi-a povestit si cateva amintiri de-ale lui, chiar hazlii, si zambea, ceea ce descoperea o mare si neprefacuta simplitate.

A fost atat de uman si atat de dumnezeiesc ceea ce mi s-a intamplat in seara aceea, incat mi-am dat seama ca vreme de mai bine de o ora am fost rapit, si mintea mea, de altfel plina de necuratii, atunci nu a avut nici macar pentru o clipa vreun gand strain si necurat. Am inteles ca a fost lucrarea Duhului Sfant care poate sa curateasca toate si ca m-am impartasit de o astfel de stare numai stand langa acest batran si ascultand cuvintele lui.

Am plecat cu senzatia ca am fost in una din vietile Sfintilor, intr-un Pateric. Mi-am dat seama ca lecturile din Pateric, daca nu sunt insotite de un exemplu real, se aseamana cu o limba pe care o inveti din manuale, dar nu ajungi niciodata sa o vorbesti in tara ei de obarsie.

De altfel, chiar in Patericul Egiptean se relateaza cazul unui frate care era chinuit de gandul sa nu mai mearga sa-l intrebe pe batran ce sa faca, pentru ca si asa stia raspunsul. Si i s-a descoperit ca mai bine este sa mearga, pentru ca, atunci cand mergi dupa sfat la un batran, obtii nu doar un raspuns, ci iti castigi si un rugator inaintea lui Dumnezeu.

De atunci, am mai fost de multe ori pe la parintele, simtind aceeasi preschimbare launtrica de fiecare data.

De multe ori, noi, fratii, care suntem tineri si veniti dintr-o societate cum a fost cea sovietica, cand ne ducem la parintele Selafiil dupa vreun sfat sau pur si simplu sa vedem cum se mai simte, glumim, zicand ca mergem la "Patericul nostru", ca avem Patericul nostru viu.

O tentativa de clasificare

Daca ar fi sa-l clasificam cumva pe parintele Selafiil, trebuie sa spunem ca el imbina extraordinar duhul penitential si obsesia mortii al unui Efrem Sirul, de exemplu, cu sociabilitatea si diplomatia Sfintilor de la Optina din secolul trecut, cum sunt Ambrozie, Macarie, dar fara eruditia si aristocratismul acestora.

Poate tocmai pentru ca nu a avut alte studii, ci doar lecturile numeroase din Vietile Sfintilor si Patericuri, parintele Selafiil pare un calugardin secolele IV-V ratacit in zilele noastre. Zic asta nu pentru ca esenta monahismului s-ar fi schimbat cu timpul, ci pentru a-l deosebi pe parintele Selafiil de ceilalti batrani cunoscuti cititorului credincios de la noi, cum ar fi chiar si parintele Cleopa, caruia, pe langa virtutile monahale si simplitatea taraneasca, nu i-au ramas necunoscute terminologia si maniera de expunere a teologiei moderne.

Parintele Selafiil nu numai ca nu este scriitor, dar nu este nici macar predicator, adica nu vei vedea niciodata chilia lui plina de oameni si pe batran graindu-le cu voce tare, asa cum se intampla cu duhovnicii vestiti. Cu toate acestea, parintele este inzestrat cu darul vorbirii si al sfatuirii si doar smerenia l-a ascuns de ochii lumii.

De aceea, l-as incadra pe parintele Selafiil in randul predicatorilor postumi, care au predicat cu fapta mai mult decat cu cuvantul, pe linia Sfantului Pavel, pe care l-a descoperit Sfantul Antonie cel Mare in pestera, chiar inaintea mortii, a Mariei Egipteanca sau a Sfantului Marcu cel din munte, pe care Dumnezeu nu i-a lasat sa moara in anonimat, ci i-a descoperit spre folosul credinciosilor. Parintele Selafiil cred ca este un astfel de caz pentru zilele noastre, pe care Dumnezeu l-a smuls clin smerenia in care a petrecut pana la varsta de 93 de ani, pentru a-l reda unei lumi vaduvite de exemplele demne de urmat.

Smerenia si negrija care izvorasc din gandul mortii

Nucleul si punctul de plecare al trairii parintelui Selafiil, ca si al tuturor calugarilor, este chiar obsesia mortii si a desertaciunii bunurilor acestei vieti, in contrast cu vesnicia si bunurile vietii viitoare. Nu stiu daca s-a intamplat vreodata ca la intrebarea: "Ce mai faci, parinte?" sa raspunda altfel decat: "Ei, ce sa fac, cu osteneala si durere, ca ce zice Psalmistul? «zilele omului sunt 70 de ani, iar de va fi in putere, 80 de ani si ce este mai mult decat aceasta? - osteneala si durere»" (Ps. 89, 10-11).

Petrecerea permanenta cu gandul la moarte da nastere smereniei si a negrijei de cele pamantesti, aduce tacerea si cumpatarea si descopera cunostinta tainelor Dumnezeiesti -Taina invierii, prin care am fost trecuti "din moarte la viata". Gandul la moarte ne duce dincolo de moarte, ne scoate din timp si ne asaza in vesnicie, acolo unde se afla lacasurile Sfintilor si Dumnezeu insusi. intr-un cuvant, cu cat meditam mai mult asupra absurditatii si tiraniei mortii, descoperim maretia iubirii lui Dumnezeu care, El insusi murind, S-a pogorat dupa noi pana la iad ca sa ne izbaveasca de ea. Iar vederea dragostei cu care ne iubeste Cel care a binevoit a muri pentru noi seamana nadejde.

Parintele Selafiil pastreaza in memorie amintirea mortii multor oameni, unii morti pe drum, unii inecati, unii in timp ce mancau, altii prin somn sau in multe alte feluri si foarte des povesteste despre ele. Aceasta descopera si mai evident obsesia mortii care traieste in el.

Nejudecarea

Cel care, prin meditatia asupra mortii, a constientizat darul care i s-a facut, fiind "rascumparat cu sange", iarta cu usurinta datoriile mici ale aproapelui, adica supararile, nu judeca si nu ocaraste, ci propaseste in blandete.

Iubirea

Practicarea blandetii si a neosandirii te aseamana lui Hristos, care este "bland si smerit cu inima", facandu-te chip al iubirii Lui. Iubirea este izvor de fapte bune, energie care nu seaca si nu oboseste. Din aceasta stare izvoraste ravna pentru nevointe, dupa cum mai izvoraste si din teama de chinurile vesnice. Parintele Selafiil insa aproape ca nu vorbea deloc despre iad, ca unul ce "nu se mai teme de Dumnezeu, ci il iubeste pe El, ca dragostea scoate afara frica". in schimb vorbea necontenit despre setea de iertare a lui Dumnezeu si fericirea viitoare, trezind in ascultator dragostea pentru Dumnezeu si dorinta de a-si indrepta viata.

Pacea si dreapta judecata pe care le aduce iubirea

Iubirea te face asemenea cu Dumnezeu, care este Dragoste. Fiind asemenea cu Dumnezeu, ajungi la cunostinta lui Dumnezeu si a purtarii lui de grija. De aici izvoraste rabdarea si negrija cea buna. Un astfel de om nu se tulbura zadarnic pentru pacatele altora, ci ii vede pe toti sfinti, stiind ca Dumnezeu poate sa-i preschimbe pe toti cu harul Sau, daca nu acum, pe viitor. Nu este cicalitor, nu se grabeste sa-i mantuiasca pe ceilalti, nici pe sectanti, nici pe atei, stiind ca aceasta sta in puterea lui Dumnezeu, dar nu a lui. Se roaga pentru toata lumea, crezandu-se pe sine mai pacatos decat toti oamenii. Este aspru cu sine, dar ingaduitor cu ceilalti. in acest fel, omul propaseste si se permanentizeaza in nepatimire si dragoste.

Chezasia pacii, insa, este deasa marturisire a gandurilor, chiar si zilnica, daca se simte nevoia, si cuminecarea cu Sfintele Taine. Marturisirea de chilie, in fata icoanei, in fiecare seara inainte de culcare. Alergarea la Dumnezeu in rugaciune, cu gandul, de indata ce ai savarsit greseala, astfel incat intotdeauna sa porti in inima: "larta-ma, Doamne, ca nimic bun n-am facut, ajuta-ma sa pun inceput bun".

Simplitatea, ca semn al iubirii neprefacute

"Nepatimirea cea mai inalta face gandurile simple"*, la fel si purtarile. Simplitatea copilareasca ajunge sa vorbeasca cu indrazneala lui Dumnezeu si Dumnezeu ii indeplineste dorintele, caci dorintele ei corespund cu voia lui Dumnezeu. De exemplu, aceasta rugaciune copilareasca, dar foarte ajutatoare, impotriva maniei, pe care batranul mi-a spus-o mie: "Doamne, indeparteaza de la mine mania aceasta, ca nu-mi trebuieste ea mie". Alta data, batranul rostea aceasta rugaciune din Pateric: "Doamne, vrei, nu vrei, mantuieste-ma. Tu m-ai zidit, Tu mantuieste-ma". Si celelalte cereri ale parintelui erau tot atat de simple, vadind o mare apropiere de Dumnezeu.

De multe ori, ascultandu-l pe batran cum povesteste si stiind viata lui, ma intrebam daca nu ar putea si el sa raspunda ca avva Antonie, atunci cand a fost intrebat de avva Ammun nitriotul: "Vad ca eu mai multa osteneala am si cum de numele tau s-a marit intre oameni mai mult decat al meu? Zis-a lui avva Antonie: pentru ca eu iubesc pe Dumnezeu mai mult decat tine".

Cam aceasta ar fi teologia pe care am invatat-o pe viu din exemplul parintelui Selafiil. O teologie a seninatatii, a nadejdii nezdruncinate, chiar si pentru cei pacatosi, spre dragostea si setea de iertare a lui Dumnezeu, care este gata sa ne primeasca chiar si pentru un cuvant, numai sa i-L spunem, sa nu ramanem in impietrirea inimii noastre.


Extras din "Dragostea care niciodata nu cade" - Parintele Selafiil de la Noul Neamt
(relatarea apartine parintelui Savatie Bastovoi)

sursa

Posted in: crestinism,noul neamt,ortodoxie,parintele selafiil,savatie bastovoi