ZALMOXIS - Film documentar (Informații bulversante)

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Pestera Polovragi, lacasul misterios al lui Zalmoxis. Triunghiul Bermudelor din Oltenia

Romania Megalitica: Comorile Romaniei. Enigme si mistere... la tot pasul! Pestera Polovragi, lacasul misterios al lui Zalmoxis. Triunghiul Bermudelor din Oltenia

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Misterele Munţilor Retezat

19 iulie 2012 Leave a comment

Pentru cei care iubesc muntele, o să fac azi o incursiune în frumuseţea şi misterele Munţiilor Retezat.

Majoritatea aţi auzit de Parcul Naţional Retezat, un adevărat templu natural care găzduieşte o faună şi floră din cele mai rare şi mai interesante, un tezaur pentru patrimoniul românesc. Munţii Retezat fac parte din Carpaţii Meridionali, mai exact grupa muntoasă Retezat-Godeanu. 

Se înalţă între două depresiuni importante, Petroşani şi Haţeg şi între două râuri, Râul Mare, care îi delimitează la nord şi est şi Jiul de Vest, care îi delimitează la sud. Sunt înconjuraţi de Munţii Ţarcu la vest, Munţii Godeanu, la sud-vest şi Munţii Vâlcan, la sud, unde găsim staţiunea de ski, Straja.

Partea cea mai importantă a masivului este alcătuită în principal din roci cristaline şi se numeşte Retezatul Mare, aici găsim şi altitudinea maximă a grupei Retezat-Godeanu, vârful Peleaga de 2509 m. Partea sudică, cu relief dezvoltat şi în mase mai importante de calcare, se numeşte Retezatul Mic. 

Ele se unesc în apropierea lacului Bucura. Lacul Bucura este partea cea mai interesantă şi cel mai deosebit obiectiv turistic pe care îl oferă acest masiv. Pe lingă peisajul extraordinar şi altitudinea care te face să simţi că ajungi la zei, lacul Bucura este considerat un centru energetic foate puternic de către oamenii de ştiinţă din întreaga lume.

Cercetătorii afirmă că lacul ar fi baza unei piramide energetice, formată din vârfurile celor trei munţi care înconjoară lacul şi că aici s-ar produce diferite fenomene paranormale, deoarece se formează un câmp magnetic care a mai fost întâlnit doar în Triunghiul Bermudelor. 

Sătenii locului şi alţi oameni din zonă, spun că în unele nopţi, Vârful Gugu consi­derat a fi vârful piramidei energetice de la Bucura, este îngropat într-o ceaţă densă care efectiv îl face să dispară. Ciobanii aflaţi pe munte cu oile când s-a întamplat un astfel de fenomen, au declarat că deşi erau singuri cu oile pe masiv, după ce a apărut ceaţa au văzut diferite feţe, umbre de oameni foarte mari, voci şi lumini puternice care i-au speriat peste masură. 

Acest fenomen a atras atenţia multor cercetători din întreaga lume care au venit în România pentru a studia această zonă din munţi încărcată de istorie şi simbolism, conclu­zio­nând că ceea ce se petrece în masivul Retezat este similar cu Triunghiul Bermudelor, o poartă către o altă dimen­siune.

Un alt articol explică mai detaliat cele expuse de mine: “La semnalarea turiştilor despre existen­ţa unor energii stranii absolut inexplicabile în zona Vârfului Gugu care, în anumite ore din noapte “dispare” cu desăvârşire, un număr de 7 specialişti s-au deplasat în acea zonă, stabilindu-şi tabăra – în noaptea de 4 august 1991 – în apropiere de Vf. Gugu. Cu acea ocazie, membrii comisiei au consemnat apariţia unei “explozii luminoase” care părea că iese chiar din munte, în apropierea cabanei şi lacului Bucura din Munţii Retezat.

Culmea este că “explozia luminoasă” care a ţâşnit spre cer, a luat cu ea Vârful Gugu! Întreaga noapte, membrii comisiei nu au putut aţipi din pricina unor “apăsări atmosferice”, care le provocau o acută surescitare. 

După “pulverizarea” avionului IL-14 care se îndrepta în direcţia Vf. Gugu – noaptea de 13-14 august 1991 – în Curmătura Bucurii, în aceeaşi zonă, la poalele Vf. Gugu, s-a deplasat cea de-a doua comisie constituită din 10 specialişti care, în cele două zile de observaţii 17-18 august 1991, au consemnat spaime fără motiv, acute senzaţii de sufocare, în special noaptea, asociate explozii­lor luminoase, liniştea unui peisaj devenit brusc “marţian” şi impresia că sunt suprave­­ghea­ţi de “ceva”, “cineva” cu stăruinţă. 

Interesant este că, întorşi la Bucureşti, membrii comisiei din 17-18 august 1991, aveau să constate că pelicula şi camera nu înregistraseră nici o imagine dintre cele fotografiate şi filmele din câteva zeci de unghiuri faţă de Vf. Gugu.

Astfel în accep­ţiu­nea oamenilor de ştiinţă, Vârful Gugu şi Lacul Bucura sunt văzute ca centrul unuia dintre “punctele energetice esenţiale” ale Planetei. Legenda populară, spune că Vârful Gugu era un templu dacic închinat zeului Zamolxis care îşi făcea apariţia aici, venea aici când muntele se cufunda cu totul în ceaţă pentru a vedea alinierea stelelor şi a citi viitorul în astre. 

Astfel de legende circulă şi despre Vârful Retezat, care spune că doi uriaşi s-au luptat pentru iubirea unei pământence şi unul dintre ei a retezat vârful unui munte cu plugul, dând naştere numelui masivului. Nu toată lumea care a fost la Bucura a văzut astfel de fenomene, dar toţi au putut spune un singur lucru: când ajungi în Poiană, la 100 de metri distanţă de lacul Bucura şi Vf. Gugu, pici din picioare.

Oricât ai fi de antrenat şi pregătit pentru urcări pe munte, în Poiana pici din picioare. Dacă te ridici şi urci, când ai ajuns sus pe malul lacului dispare orice stare de oboseală. Te umpli de energie brusc şi inexplicabil. Asta nu s-a întamplat doar câtorva turişti, ci i se întâmplă oricui va merge acolo. 

Dacă aţi găsit interesant acest articol vă invit să mergeţi la lacul Bucura şi să vizi­taţi masivul Retezat care vă întâmpina cu peisaje de o frumuseţe aparte, după cum puteţi vedea din imaginile explicite, care au surprins câteva dintre frumuseţile naturii la o altitudine de peste 2000 de metri.

Roxana TOLTEANU




cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Tărâmul marilor duhuri

Cioclovina - una dintre peşterile Triunghiului Duhurilor

 

- În ţinutul dintre Haţeg şi Orăştie, spiritele dacilor lui Zamolxis stăpânesc peste munţi - 

Mama Irina şi taina fierului

Stă rezemată de un gard şi în mână are o nuieluşă de alun, fără coajă, iar în mâna cea­laltă are un măr muş­cat. În măr este înfipt un cui. Eu o în­treb despre peştera Şura Mare, despre cum se ajun­ge acolo, des­pre şoi­mii, ulii, vul­turii sau ce-or fi fost, pe care i-am vă­zut pre­­tu­tindeni pe drum, o în­treb despre străvechile zi­duri din ca­re cică oa­me­nii iau pie­tre mari, cioplite, pen­­­tru a le pune temelie la grajduri.

 Ea priveşte me­reu dincolo de mine şi pri­virea ei mă traver­sează in­dife­rentă, pier­zându-se printre ma­rile stânci de la ori­zont. "Apăi, de Şură nu ştie baba", zice, privindu-mă şi nepri­vindu-mă în acelaşi timp, "numai de Du­hu­rile Mari ştie, ş-aco­lo ne­socotit ăi fi dacă te-oi duce acu­ma, când îm­blă du­hu­rile pe crăpa­tul mugurilor de stei­şor." 

Eu îi spun că Şura Mare e o peşteră din care curge o apă iute, ea muşcă din mărul galben, ocolind me­reu cuiul înfipt în el, apoi scoate cuiul, îl bagă în bu­zu­nar şi aruncă res­tul cotorului câinelui, gal­ben şi el, numit, pentru că e le­neş, Moloc. Mo­loc meste­că lent, soa­rele e în crucea zilei, faţa babei, pe care a­veam să aflu că o chea­mă Irina Vulc, e cră­pată în mii, în milioane de ri­duri, de o uluitoare mo­bilitate, care-şi schimbă expresia în fiecare clipă. Nu­mai pri­vi­rea rămâne imobilă, ca un ax nevăzut în jurul căruia se mişcă restul feţei.

 "Dar ce cauţi dum­neata la Du­hurile Mari?", mă întreabă, fre­mătând în mâini nu­iaua de alun. "Muguri caut, de stei­şor", zic într-o doară, şi-atunci, ca printr-un miracol, ma­ma Irina învie dintr-o dată, ca şi cum un cuvânt ma­gic ar fi fost spus. Ştie la ce-i bun mugurul de steişor. Şi ea mergea, când era mai tânără, să adune, numai că acum a făcut 77 de ani şi picioarele n-o mai duc până sus, în stân­cărie, şi puterile n-o mai ţin. Sigur că da, trebuie puşi mugurii apoi în apă neînce­pu­tă, luată din fântâni sau din pârâu, înainte de cântatul cocoşilor, şi ţinuţi afară, între două apusuri de soare, şi nu care cum­va să fie fierţi, că toată puterea mugurilor s-ar duce.

 Eu ascult valurile de ex­plicaţii, gheaţa s-a rupt şi bătrâna mă priveşte acum di­rect în ochi, nuiaua de alun descrie cercuri largi, dan­sând în muzica arhai­cei limbi româ­neşti. "Nu care cum­va să mergi fără fiare la tine", zice şi scoate din buzunar cuiul ruginit, pe care-l ţinuse înfipt în măr, "că numai fierul ţine de pavăză, speriind duhu­rile cele mari, care izvodesc din adâncuri. Fierul are într-însul puterile lui Dumnezeu şi tăriile cerului şi de-asta se sperie duhu­rile de el, şi trăsnetul şi grindina. 

Se potolesc şi vârte­jurile, cu un cui aruncat în calea lor şi scuipând înspre ele. Duhurile Mari aduc cu ele ne­no­ro­ciri, şi numai fie­rul le spintecă puterile: o secure, o furcă, un cuţât înfipt în pământ, ori în pragul sau grin­da casei, e destul ca ele să simtă pute­rea Dom­nului contra lor", zice mama Irina fulgerând mereu cu nuiaua de alun în soare. Aveam să aflu că la vârsta ei, de 77 de ani, o muiere "meş­teră" este în cul­mea "puterilor sale", în mod mis­te­rios legate de cifra magică 7. Stăpâneşte toate rostu­rile

Irina, stăpâna fierului

 

ascunse ale firii, le iscodeşte, le adul­me­că. 

Nuu, ea nu se teme de Marile Duhuri, pentru că ştie descântece puter­nice pentru ele, pentru că are aca­­să o vatră în care fierul se topeşte ca ceara, se înroşeşte şi se face as­cultător. Deci, buna ma­mă Irina face... vrăji. "Doamne feri", zice, aruncându-şi privirile îm­pre­jur, căci pe drum trec oameni care ne privesc curioşi, iar un tânăr cu sama­rele puse pe cai, venind de la târgul din Pui, chiar zâm­beşte pe sub că­ciulă. 

"Vrăjile sunt rele, eu ştiu să fac doar descântece de ajutor, de dragoste, de noroc, de ani­male, de boală, fiindcă toate cu fier şi cu ierburi se fac, şi cu piatră şi mai ales cu rugăciune, pentru că Dum­ne­zeu drăguţul slobozeşte şi vindecă, eu numai mă rog." Schimb vorba, pentru că simt că suntem pe un te­ren mi­nat, cum s-ar spune, întreb de co­pii, de bărbat, de văcuţele ei care vin atunci când şuieră din nuiaua de alun, şi atunci ri­durile ei se pră­buşesc în tristeţe, ochii ce trebuie să fi fost cândva fru­moşi şi al­baştri ca ce­rul se în­tunecă, privi­rile ei îm­pietresc.

 "Apăi, am un băiet sărit de 40 de ani, care atunci când be, nimică nu-i stă în cale, şi când vine beut, eu plec peste stâncă­rie, de­par­te, până la jum­pele cele mari, şi stau în rugăciune ca să-i vină mintea la loc, că beu­tura rumpe inima şi Du­hu­rile in­tră în om şi-l zmintesc şi nu-l mai vin­­deci nici cu nouă rân­­­duri de ierburi de leac." Omul ei a mu­rit după 60 de ani de când ea l-o fost adus la dân­sa, cu fia­rele ei cele bu­ne. "Ce om a fost Vâlcu meu", zice lăcri­mând, "cât o trăit nu i-o stat în cale nicio primejdie, că fier mult am bătut păn­tru el, în nopţile cu lună, da' s-o dus, când timpul lui i-o fost dus."

 Cum adică i-a bătut fie­rul, întreb. Ba­ba Irina e dusă pe gân­duri, ştiu că scormoneşte cu mintea timpuri de mult apuse, în vreme ce ridurile ei se orân­duiesc din nou în jurul privirii, în cercuri bizare, ca ochii de cucuvea. Dra­gostea e un foc, o fierbinţeală, o roşeaţă fierbinte care cuprinde voinicul la fel ca fierbin­ţeala fierului înroşit. 

Ea avea 16 ani pe atunci, era o copilă şi stătea cu tuşa Ro­zalia, şi Rozalia a învăţat-o cum fierul şi voinicul se îndoaie la puterea jarului şi a dragostei. Şi Vâlcu, omul ei, a venit la ea şi a stat până când moartea i-a des­părţit, timp de 60 de ani bătuţi pe muchie. Şi fierul? Apăi fierul mai stă înfipt ş-acuma în grindă, de mai agaţă copiii câte-o haină în el.

Ogrăzile dacilor

O curte cât muntele

 

Aşa am intrat în ţara stâncoasă a mun­ţilor de din­colo de satul Ohaba Po­nor, din­colo de Federi, până sus de tot, de unde se vede drumul Cio­clovinei şi Munţii Gră­diş­tei Mun­celului. Sunt tă­râmuri dacice, căci la o arun­cătură de băţ, peste munte, se află Sarmizegetusa Regia şi straniile sale sanc­tuare, mai încoace se află fortificaţiile bi­zare ale cetăţii Piatra Roşie, şi pretu­tin­deni poţi găsi resturi de ziduri stră­vechi.

 Peisa­jul este arid, pământurile sunt roşii şi tul­buri, pretutin­deni sunt peşteri şi grote col­căind de istorii nespuse, oa­me­nii plutesc straniu, călărindu-şi caii de munte, noroaie gigantice mustesc după ce ză­pe­zile s-au dus. Ce-a mai rămas oare din amintirea ve­chi­lor daci? Ce amin­tiri an­cestrale zac în mun­tenii aceş­tia care stră­bat kilo­metri în­tregi până jos, pe râul Strei, la târgul din Pui? 

Merg până la capătul unui drum care se înfundă într-un pârâiaş şi acolo găsesc caii cu sa­ma­rele pe ei, samare din lână nea­gră, vârs­tate cu alb. Şi două căruţe pli­ne cu saci cu mălai şi cu sare, trase de cai cu ochi oblici, încremeniţi în aşteptarea stăpâ­ni­lor. Într-o casă de lemn este ame­najată un soi de cârciumă, un birt, în care dau peste oamenii care trecuseră pe lângă mine şi pe lângă mama Irina. 

Ei beau bere, în timp ce eu aflu că satul Federi se întinde pe kilometri, pe munţi întregi, că exis­tă locuri în care trăiesc bă­trâni care n-au co­borât la vale de ani întregi, că uneori mai vin pe acolo turişti străini care coboară pe corzi în peşterile adânci. Spun că sunt sportivi, nu­mai că oamenii locului, inclusiv Leontin, zis Leul, aici de faţă, cred că oamenii ace­ia coboară în peşteri după comorile blestemate ale da­cilor. Se lasă tăcerea. Leul mă priveşte pe sub că­ciulă. 

Ştie că am vorbit cu mama Irina şi acum aşteaptă să spun ceva, să vadă dacă eu cred că există comori acolo, în peşteri, dacă nu cumva o să râd de el sau dacă nu cumva şi eu sunt dintre cei veniţi să adul­mece aurul. El este în mod evident mai marele grupului, un fel de staroste, pare cel mai puter­nic şi cel mai deş­tept dintre ei. Îi spun că vreau să urc cu ei mun­tele. Mă priveşte bănuitor. M-ar lua, doar că e greu cu maşina, şi-apoi nu-i prea bine, poate, mi-a spus Meşte­roaia. Scot din buzunar un pix de oţel pe care-l flutur prin faţa lor. 

Nu mă tem de Marile Du­huri, aşa că mă pot lua liniştiţi cu ei. Oa­menii schimbă priviri tăcute înainte de a de­cide. Voi merge cu ei! Dau un rând de bere. Vasăzică, băieţii ăştia se hlizesc pentru că m-au văzut vorbind cu bă­trâna Irina, dar şi ei cred în duhuri şi în puterea fieru­lui de descântec, în protecţia lui. Caii lor au ţepuşe de fier agăţate în căpăstru şi măr­gele ca bumbii de fier, iar Leul are cusut în tivul cămăşii un cui bătut, pe care îl are de la bunicu-său, un cui special, luat din uşa unei bise­rici şi-apoi sfinţit. 

"Deci e adevărat" zic, în timp ce el, cu berea în mână, o ia în sus, peste munte, urmat de caii cu ochi migdalaţi. Ne vedem acolo unde nu voi mai putea urca cu maşina. Ei mă vor ajunge din urmă. Am timp să mă gândesc cum se face că ei nu mai ştiu nimic despre străvechile cre­dinţe zamolxiene, că nimic nu le mai aminteşte despre călugării ciudaţi de acum mii de ani, care umpleau peşterile acestor locuri, cu rugile şi cân­tă­rile lor. 

Din toate acestea au mai rămas numai isto­riile despre comori, care-şi schimbă singure locul la fie­care şapte ani, şi credinţa absolută în lumea duhu­rilor. Dar nu sunt toate acestea, urme ale unei lumi

Tanti Vica şi ţurcanul ei preferat

 

mai vechi decât creş­tinismul, urme ale unor credinţe neşter­se? În­cre­derea în puterea tămăduitoare a fierului şi a plan­telor, descânte­cele, realitatea aceasta absolută a lu­mii de dincolo, ce pare că se intersectează în fiecare clipă cu destinele lor, nu sunt toate acestea amintiri an­ces­trale, ale acestor oameni, din cale-afară de con­ser­va­tori?

 Aveam să aflu că băieţii şi fe­tele din satele acestea, rătăcite prin munţi şi printre cre­dinţe arhaice, rămân încremeniţi în ceea ce bu­nicii lor îi învaţă, suspicioşi faţă de străini, dar credin­cioşi până la moarte, atunci când cineva le intră la inimă. 

Aveam să aflu că locuitorii acestor munţi care-au fost martorii mă­ririi şi decăderii marilor daci se că­sătoresc mereu în­tre ei, că îşi caută în nopţile de Cră­ciun chipul ur­si­tului cu lumâna­rea în fântână, că poar­tă busuioc şi us­tu­roi prin buzu­nare, că înfig securile în prid­voarele caselor, atunci când norii se adună deasupra munţilor, aşa cum strămoşii lor tră­geau cu arcurile în cer, pentru a-l elibera pe Zamolxis de strân­soarea nori­lor şi a duhurilor rele. 

"Mă aflu cu ade­vărat pe tărâmul duhurilor", îmi spun, în timp ce Leul şi prie­tenii lui, însoţindu-şi caii, mă ajung din urmă. De-aici în sus nu se mai poate merge. Maşina va rămâne pe loc, pe un drum lateral, de căruţe, iar eu îmi voi con­tinua călătoria cu ei, în sus, mereu în sus, către casele pier­dute prin nori. Aş vrea să-l cunosc pe unul din­tre oa­menii aceia care nu coboară niciodată în vale, care-şi face rugăciu­nile în faţa copacilor, care face cruce cu cuţi­tul pe pâi­ne, înainte s-o taie, pentru că ar putea fi vră­jită sau des­cântată. 

"Ştii", zice unul dintre băieţii cu sa­marele aşe­zate pe cai, "e aici, sus, o bunică despre care multe se po­vestesc, o bunică ce tră­ieşte cu oile ei sub Fân­tâna Ursului şi care-i mare meşteră în comori, de le ştie des­cânta şi afla chiar sub piatră. Numai să ai fierul cu tine, ca să nu ţi se lipească vreo dră­că­rie."

Am făcut până aco­lo aproape o oră, trecând prin ro­şietice noroaie grozave, în care picioa­re­le cailor se afun­dau până la genunchi, peste praguri de stâncă alu­ne­coasă, prin zăpezile ne­to­pite de la umbra Pietrei Lu­pului, pentru ca în cele din urmă, să descopăr că fierul meu, adică pixul de oţel pe care-l aveam, a rămas un­de­va jos, în maşină. Momentul acestei descoperiri a fost şi acela în care însoţitorii mei s-au privit între ei cu sub­înţeles şi au dispărut în pădure, cu cai cu tot.

Despre comori şi despre oamenii-lup

Drumul către casă al flăcăilor din satul Federi

 

Dincolo de poarta de lemn, noroiul dispare ca prin far­mec. Pe jos este iarbă şi o cărare din dale de piatră trece pe lângă căsuţa din bârne, până la curtea din spa­te, unde sunt oile. Curte e un fel de-a spune, căci se întinde pe o jumătate de deal. 

Copacii scorburoşi închid locul ca nişte porţi, în vreme ce femeia care se află sub ei vrea să ştie de ce fac poze oilor sale. Tanti Vica - aşa-i spun vecinii - se poartă cu ele ca şi cu nişte copii: le mângâie, le cântă, le vorbeşte, le dirijează cu o nuia din metal, coada unui cnut pentru cai. 

Oile par mai dis­ci­plinate decât ar trebui să fie nişte oi, eu o întreb despre dacii care-au trăit aici, despre duhuri şi mai ales despre comori, ea mă evaluează dintr-o pri­vire, pozează cu un mieluţ în braţe, îmi prezintă ber­be­cul de rasă ţurcană fără să mă ia în seamă, apoi îmi spu­ne că da, că înainte de Potop a mai fost o lume aici şi că aceia care caută co­mori habar n-au. Lumea uria­şilor.

 Como­rile sunt de multe feluri, unele sunt rele, altele sunt bune, unele sunt pentru oameni, altele vor apar­ţine pen­­tru vecie necu­ratului şi ştimelor banilor, unele comori sunt blestemate cu jurământ, altele apar­ţin uria­­şilor, jidovilor sau duhu­rilor de războinici care le-au îngropat, şi de-aceea, dacă nu ştii toate astea, mai bine nu te-apuci să cauţi.

 "Ce fel de oameni erau pe-atunci, tanti Vica?" Stăm pe butu­rugi, ea are părul aproa­pe alb, deşi nu pare foarte bă­trână, măr­turiseşte că spune rugă­ciuni inven­tate de ea, nu din cărţi, ca popii, şi că oa­menii dinainte de timpuri şi de Potop se pri­cepeau să dezlege tainele cerului, că erau cu mult mai mari decât noi, că vorbeau cu iar­ba, cu arborii şi cu păsă­rile, aşa cum vorbim noi acum, pentru că Dum­nezeu le dăduse darul ăsta, numai că din cauza co­mo­rilor se făceau mereu mai răi şi se omorau între ei şi atunci Dumnezeu a tri­mis Potopul pe lume şi celor care-au urmat le-a luat ştiinţa gra­iului pă­să­rilor şi ani­­ma­lelor şi oa­me­nii au devenit mai să­raci. 

"Numai, ştii ce?", adaugă ea în­cet, ca şi cum cineva ne-ar fi putut auzi, "aici, la Troiţa Peş­te­rilor, pe văgău­nile

Ion Murgoi, omul stăpânit de duhul vechilor urş­i

 

estea, nu s-o stins spiţa urieşilor, pen­tru că udătura Poto­pului n-o suit peste vârfuri, până la cul­mea Jigoru­lui, unde şi-or ascuns ei co­morile ce le-or avut. Cine-i neam de urieşi să cunoaş­te de la o poştă, după ochi şi după perii ca rugul de mure şi acela sâm­te comoara şi are ştiin­ţă s-o gă­seas­că nu­maidecât. 

Trei gă­uri mari de peş­teri sunt de cele trei părţi ale mun­te­lui, şi din două din ele se scurg afară pâ­raiele du­hu­ri­lor", zice ea mân­gâin­du-şi mielul pă­­tat cu ne­gru, "ca mu­ritorii să nu poată in­tra în tunelurile comorilor care străbat pe de­de­subt muntele. Aco­lo sunt ascunse co­­mo­rile urieşilor, iară pietrele cetăţilor lor sunt pretu­tin­deni, ziduri cu pietre pe care oamenii nu le pot ridica."

 Dar ea, de unde ştie ea toate acestea, întreb. Ca şi cum nu m-ar fi auzit, tanti Vica explică felurile co­mo­rilor. "Niciodată să nu cauţi comorile necurate, ci numai pe cele îngropate de oa­meni de frica hoţilor, nici pe cele ale urie­şilor, că sunt păzite de necuratul, nici pe cele udate cu sânge, nici pe cele bleste­mate, iar comoara se cunoaş­te după fla­cără. 

Flacăra albastră e cea bună, care se vede după cân­tatul cocoşului de la miezul nopţii, uneori până la amia­ză, iară restul, cu pară albu­rie sau galbină sau roşă, numai cu mari descântece se pot scoate din mâinile duhu­rilor necurate şi nu oricine poate face asta." Şi comorile dacilor, cosonii, după care um­blă o lume în­treagă cu apa­­rate, cu detec­toare de metal? 

Cum sunt ele, cine le poate găsi? Tanti Vica clipeş­te din ochi în lumina unui soare care va coborî, în cu­rând, peste munţi. "Da' po­zele pe care mi le-ai făcut cu oiţele mi le trimiţi?", zice. Eu pro­mit repede că i le tri­mit şi ea îmi dez­vă­luie, în schimb, că aici e toată trea­ba, la comorile dacilor şi la cetă­ţile lor şi la călu­gării lor, cum aveau ei înainte, până să vie Mân­tui­to­rul. 

Astea sunt Du­hurile Mari, sunt du­hurile că­lu­gă­rilor de atunci, care ră­tăcesc între pământ şi cer, ne­mân­tuiţi în veci, ei sunt aceia care se prefac în lupi pe lună plină, neputându-se prefa­ce în oameni, ei sunt aceia care păzesc comorile de bani vechi, care bântuie prin tune­lurile de sub munte, care fac zgomote ce se pot auzi dacă ai ure­chea lipită de anu­mite stânci.

 Eu privesc cu gura căs­cată, pentru că n-am mai auzit ni­cio­dată de vreo legătură între oame­nii-lup şi preoţii daci, în timp ce ea îmi spune cum tre­buie puse boabe de grâu în groapa de unde ai scos co­mo­rile, cum trebuie făcut sem­nul cru­cii cu un cuţit mu­iat în tămâie topită şi cum trebuie înfipt cuţitul pe fun­dul gropii, fără să astupi niciodată la loc ceea ce-ai săpat. 

Duhurile Mari sunt duhurile sa­cer­­doţilor lui Za­molxis, du­hurile stăpâni­toare ale locului, şi de asta, când in­tră străinii acolo, prin ape­le repezi ale pârâului, li se întâmplă câte o ne­no­­ro­cire. Cum a păţit şi sârbul acela care a în­ne­bu­nit, sârbul care-a in­trat pe sus, pe la ce­tate, cu frân­ghiile, de nu l-au mai fă­cut bine nici cu popă ţi­gănesc.

 Mo­nahii aceia de acum mii de ani aveau se­cre­tul vieţii veş­ni­ce, nu­­mai că ei nu erau bo­te­zaţi, şi dacă ai Dom­nu­lui nu erau, atunci nu­­mai ai ne­cu­ra­tului pu­teau fi. Aces­tea toa­te le-am înţe­les de la tan­ti Vic­to­ria, zisă Vica, şi în­că multe altele care ar putea fi subiectul unui re­portaj des­pre vâ­nă­toarea de co­mori. 

Am mai aflat des­pre cum poţi să te pro­tejezi de oa­me­nii-lup, des­pre pu­te­rile vâs­cului şi ale toporului fă­cut din muchie de pia­tră, des­pre pute­rea bo­te­­zului şi despre vă­mi­le ce­ru­lui atunci când ple­căm pe ul­ti­mul drum, nu­­mai că toa­te aces­tea au fost în­tre­rupte atunci când unul din­tre băieţii cu care urcasem până aici, a venit şi mi-a spus, cu o fală pli­nă de sub­în­ţe­­lesuri, că un ca­mion cu lemne s-a răs­turnat jos, în va­le, şi că maşina mea a ră­mas blo­cată pe dru­mul de că­ruţe care duce în cer. Apoi mi-a dat cu îm­prumut un ac sfin­ţit.

Vârfurile roşii ale înserării

Anuţa şi Victoria, îmblânzitoarele de cai zburători

 

 

Restul a fost un coşmar. Am coborât în vale pentru a con­stata că singura cale de a ieşi din "triunghiul Ma­rilor Du­huri" este aceea de a merge în sus, pe drumul care traversa muntele până la peştera Cioclovina. Fecio­rul a refuzat să mă însoţească, pe mo­tiv că aş fi urmărit de ghi­nion.

 M-a însoţit însă un puşti inimos, pe nume Ne­luţu, fără de care n-aş fi ie­şit nicio­dată la liman. Am traversat într-o extraor­dinară aventură noroaie de un me­­tru adâncime, am urcat peste praguri de piatră enor­me, am mutat bolovani uri­aşi, exact ca în basmele în care ai de trecut nenumărate în­cercări, pen­tru a pri­mi de soţie pe fata de împărat. 

Am tăiat cu druj­be îm­pru­mutate copacii că­zuţi peste drum şi am făcut balet cu ma­şina pe-un vârf de munte unde, sub ierburi, se afla o mlaş­tină. Am purtat acul sfinţit în­fipt în guler, am făcut câteva rugă­ciuni, m-am gândit la marele Za­molxis care stăpânea cândva aceste tă­râ­­muri roşii, trans­­for­mate în jar de lumina înse­rării, dar mai im­por­tanţi decât toate acestea sunt oamenii pe care i-am cu­noscut. 

Oamenii aceia des­pre care auzi­sem că nu co­boa­­­ră niciodată din vârfurile mun­ţilor vrăjiţi unde lo­cuiesc. N-am înţeles, în cele din urmă, dacă a fost vorba de un simplu ghi­nion, dacă Ma­rile Du­huri au vrut să mă opreas­că din drum sau, dim­potrivă, să mă conducă toc­mai în locurile pe care voiam să le văd. Destinul sau cine o fi fost a fă­cut în aşa fel încât să ajung acolo, pe cres­tele de dea­supra satului Federi, în orele acelea din mar­­ginea înse­rării, când um­brele sunt lungi, în­chi­puind uriaşi, când stâncile ver­ticale capătă culoa­rea fierului înroşit în foc. 

Acolo, sus, la capătul unor grozave încer­cări, l-am des­co­perit pe Ion Mur­goi, omul sprijinit într-o bardă, omul care poate sta ore în şir ca o stană de piatră (el zice că nici măcar nu respiră) şi care crede că a fost dintot­deauna stăpânit de duhu­rile ve­chilor urşi. Omul acesta, pe care l-am găsit în­crus­tând scoar­ţa mes­tece­nilor cu sem­ne bizare, când a auzit că în peş­tera de la Cio­­clo­vina au fost găsite oseminte şi cra­nii ale unui stră­vechi urs al peş­­te­rilor din Retezat, a în­ţe­les dintr-o dată că pă­zitorul vieţii sale a fost din­tot­deauna duhul unui urs. 

Sau poate chiar du­hul Ursului însuşi, duhul tu­tu­ror ur­­şilor care-au existat pe pă­mânt. Nu, Ion Murgoi nu este un ne­bun sau un exal­tat, vreun mistic ciu­dat, nu­mai că, odată, când avea vreo 9 ani­şori, s-a po­me­nit faţă în faţă cu o namilă de urs care s-a ridicat în două labe dina­in­­tea lui. "S-ar pu­tea să mi se fi părut aşa de mare, pen­tru că eu eram tare mic şi bol­nă­vi­cios", spune el, "însă de cum l-am văzut, am ştiut că mi-i prie­ten ursul cela, de-i ziceam Mo­şul, pen­tru că eu noapte de noapte îl vedeam pe Moşul în vis, şi atunci când l-am văzut cu ade­vărat, nici n-am cli­pit.

 Par­că-l aş­tep­tam să vină. De a­tunci, n-am mai fost bolnav ni­cio­dată, am cres­cut pu­ternic şi voinic, iar oile şi va­cile noas­tre niciodată n-au mai fost atacate de Mo­şul. Oa­menii mă cheamă atunci când urşii îi pradă, eu mă duc şi cânt şi vorbesc acolo unde a dat Mo­­şul şi îl rog să ple­ce de unde-a venit. Şi el plea­că." Oamenii locu­lui mi-au con­­fir­mat povestea lui Ion Mur­goi, iar eu am stat o clipă pe gân­duri, pentru că ştiam că Mo­şul este un alt nume al ma­relui zeu dac Za­molxis, personificat de­seori prin tote­mul ursului.

Mai sus, la frontiera cerului incendiat de culorile ne­buneşti din lumina asfinţitului, acolo de unde se vede în depărtare Retezatul şi crestele marelui munte Jigor, le-am întâlnit pe Anuţa şi Victoria Murgoi, făcându-şi cruci grele, pe păşunea alpină, la vederea maşinii mele împotmolite în noroi. Eu m-am minunat, la rându-mi, că şi pe ele le cheamă Murgoi, şi de hainele lor fru­moase, din alte vremuri, pe care le purtau în creierii mun­ţilor. 

Ele mi-au spus valuri de poveşti despre mă­gura Murgu­lui, mi-au spus într-un glas cum pe timpuri iarba asta era păscută de cai zburători, despre cum au fost îmblân­ziţi de către războinicii uriaşi ai acelor tim­puri, cu ajutorul unor bumbi din fier descântat în 7 ape din 7 iz­voa­re, împletiţi în coame şi în cozi. 

"Uite, acolo este fântâna de unde se adăpa Negrul, cel mai focos din­tre cai, şi locul în care s-a stabilit Murgeanu, pri­mul om care-a locuit aici şi din care ne tragem tot nea­mul nos­tru." Irina Vulc avusese drep­tate. În fier stau puterile Domnului. Acul sfin­ţit îmi ră­măsese în guler şi nu mă mai miram că maşina mea înecată în noroaie trecuse muntele.

(Antologie AS)

 

• Horia Turcanu/FORMULA AS

 

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

 

Read More

TERIBILUL NUMĂR 666.

ADRIAN BUCURESCU
DACIA SECRETĂ
TERIBILUL NUMĂR 666

Strabon scrie că Decaineus a fost în Egipt, ceea ce presupune că marele preot a fost şi prin alte ţări mediteraneene. Pe unde a trecut, getul trebuie că s-a îngrozit văzând că misterele zalmoxiene au fost deformate, că din cei patru zei (în fapt: Unul - Crucea!), s-au făcut, în alte religii, câteva zeci.

Chiar foarte mulţi traci transformaseră cultul în „folclor”, plasând faptele sfinte în locuri diferite şi interpretând învăţăturile sacre fiecare după mintea lui. Pe de altă parte, vechea dogmă orfică exercita încă o puternică influenţă în popor şi în nobilime.

 Cei ce mai ştiau tainele zalmoxiene; regii şi preoţii, le păzeau cu străşnicie. Dar în anul 666 de la Zalmoxis, împăratul Buerebuistas şi marele preot Decaineus au hotărât să restaureze adevăratul cult, dezvăluindu-le geţilor misterele sacre. S-a decis deci ca anul 1 al calendarului să fie anul naşterii Celor Doi Zalmoxis.

 În acest sens, anul reformei religioase a fost 666, iar adepţii l-au socotit număr benefic, pe când adversarii l-au considerat număr malefic. Acest număr apare în foarte multe-inscripţii din Dacia, sub forma CCC sau SSS.

Astfel, pe un opaiţ de la Drobeta , scrie, de la dreapta la stânga: E NAMOR SSS. Traducerea: Cu numărul 666.

Pe o placă de marmură de la Tomis este încrustată o rugăciune (fig. 83) a unei gete zalmoxiene:

AYRELIA
BENERIA
SYM FORO
SYN BIO
SYN ZE SASE TRI
KAI TETHY GATRI
AYRIS NONAM
NIASCHARIAN

Traducerea: Strălucitoare, Curată, Măreaţă Doamnă! Sunt credincioasă: sunt cu trei de şase. Doar atât te rog: cândva, să mă ajuţi să renasc!
Această poezie poartă şi un acrostih, adică iniţialele versurilor se citesc astfel: AB SSS K-AN. Traducerea: Cu 666 de ani.

Pe o placă de marmură (fig. 84), descoperită în oraşul Tetovo (Macedonia), se află următoarea inscripţie:

IME KI NAMAYR TRES
ZE SASE STE VY MNE MFS
CHARIN EK TON I DION ZOSA

Traducerea: Sunt cu numărul trei de şase, care pentru mine e sfânt. Mi-ar plăcea (doresc) să mă înalţ în Tărâmul Zeilor
.

Pe un opaiţ, descoperit în cetatea veche de la Celei-Corabia (jud. Olt), scrie CVIVI, combinaţie între S „Sase” (C grecesc!) şi VI „Şase” latinesc. Tot în astfel de combinaţii, dar scrise invers, din motive magice ori din neştiinţa de carte a meşteşugarilor, apare numărul 666 pe cărămizi şi ţigle găsite la Bumbeşti-Jiu (jud. Gorj) - , precum şi în alte cetăţi dacice .

Cum de a ajuns 666 să simbolizeze „numărul fiarei”, în ..Apocalipsa” Sfântului Ioan Teologul, a fost pană acum un mister.

CALENDARUL DACIC

După moartea lui Buerebuistas şi împărţirea Imperiului Getic în cinci regate, Decaineas şi-a stabilit reşedinţa regală în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa. Acolo a creat aşa-zisul „Soare de Andezit”, în realitate altarul lui Apollon, înconjurat de cei zece ucenici.

Tot, acolo, marele preot şi rege a înălţat micul calendar rotund (fig. 111), ce reprezintă anul dacic. Acest calendar este alcătuit din 11 grupuri de câte 8 stâlpi şi câte un grup de 7, respectiv 6 stâlpi. În graiul dacic PAR însemna „patru; stâlp” (cf. rom. par). Aşadar: 11 x 8 x 4 = 352. Adăugând la 352 ceilalţi 13 stâlpi (7 + 6), se obţine numărul 365, adică zilele unui an obişnuit (nebisect).

Cele 3 grupuri dintre grupurile de 7 şi 6 reprezintă cei 3 ani în care tinerii zei au fost plecaţi dintre Napei. 7 + 6 = 13, adică anii după care Crăciunul şi alte sărbători cădeau în aceeaşi zi. În acelaşi timp, 7 x 6 = 42, adică anii pe care i-au petrecut Gemenii Divini pe pământ. În interiorul cercului, mai sunt 3 stâlpi, ce reprezintă câte o zi din cei 3 ani bisecţi cuprinşi în perioada de 13.

Calendarul cel mare rotund (fig. 112) a fost înălţat după eliberarea Daciei, până la anul 1000 de la naşterea lui Apollon şi Artemis. Primul
cerc (exterior) este format din 104 de blocuri de andezit şi reprezintă numărul zilelor de post dintr-un an (miercurile şi vinerile).


Al doilea, lipit de cercul exterior este compus din 180 stâlpi înguşti, grupaţi câte 6. Al treilea cerc este constituit din 84 de stâlpi de lemn. Aşadar: 104 + 180 + 84 = 365 + 3 = 368. Nu întâmplător, potcoava din interiorul marelui calendar este alcătuită din 34 de stâlpi de lemn, prevăzută cu 2 praguri aşezate faţă în faţă, către călcâiul potcoavei.

Aceste praguri despart 21 de stâlpi de ceilalţi 13, aflaţi spre vatra sacră. Să reţinem, din potcoavă, şi acest calcul: 34 + 13 = 47. Numărul 13 este în legătură cu revenirea Crăciunului în aceeaşi zi, ca în calendarul lui Decaineus. Dacă vom face o socoteală simplă, rezultă că sanctuarul a fost înălţat (terminat) la anul 1000 de la Zalmoxis.

Astfel: 21 x 47 = 987, adică anul independenţei Daciei (274). Adăugând la 987 cei 13 stâlpi de la călcâiul potcoavei, obţinem 1000 - de la Zalmoxis! - anul desăvârşirii calendarului.
In complexul astronomic de la Sarmizegetusa mai există şi câteva aliniamente ce reprezintă numărul zilelor de post. Astfel, aliniamentul alcătuit din 4 şiruri de către 10 postamente de andezit (4 x 10 = 40), reprezintă zilele din postul Crăciunului (ca şi astăzi!).

Alt aliniament, compus din 4 şiruri de câte 15 discuri de calcar, reprezintă zilele din postul Paştelui dacic. Culmea e că până şi cele 7 zile ale săptămânii dacice amintesc de cele de astăzi: Prima se numea AVLANA „Deplina; Integra”, după un supranume al zeiţei-mame; a doua, AMALTHEIA „Cea care creşte zeii”, era închinată mamei adoptive a Gemenilor Divini; a treia, MERGURIUS „Înainte-Mergătorul”, era ziua lui Orfeu, de post, fiindcă acesta fusese ucis; a patra, ZIAIS „Luminoasa” era a lui Artemis; a cincea, BENNAR „Jertfa; Jertfitul”, era zi de post, dedicată Iui Apollon, de asemenea ucis; a şasea, SABATHIOS „Casa Domnului” sau SAMBATIS „Purificarea” era închinată tatălui adoptiv al zeilor; în fine, a şaptea, DOMNICA „Schimbarea Vremii; Marea Purificare”, era a lui TATO NIPAL „Tatăl Ceresc”.

În legendele sacre geto-dacice se spunea că, la vârsta de şapte ani, micul Zalmoxis a început să păzească oile tatălui adoptiv, Admetos-Aisepos. Uneori, ciobănaşul divin era ajutat şi de sora lui geamănă. Ca să treacă în calendarul lor vârsta de şapte ani a celor doi ciobănaşi, geto-dacii au pus-o în a şaptea zi după Naşterea Sfântă şi au numit-o VESELIA „Timp Nou; Loc Nou; Schimbare; Sărbătoare”. Aşa s-a ajuns ca Anul Nou să nu mai fie serbat de Crăciun, ci mai târziu cu şapte zile, iar creştinii, de la Veselia, au consacrat această sărbătoare Sfântului Vasile. De altfel, în unele ţinuturi româneşti, Anul Nou mai este numit şi Crăciunul Mic.

Un alt exemplu, dintre sărbătorile dacice preluate de alte culte, este planta ANIAR-SEXE „Şase Ianuarie; Bobotează”, atestată de Dioscorides. La 6 Ianuarie, a 13-a zi de la Crăciun, se sărbătoarea Botezul Gemenilor Divini, ce se săvârşise când împliniseră 13 ani.

 De la acest botez în apă, ce se mai numea şi ANIARSEXE, vecinii tracilor au creat mitul lui Narcis, cel ce se aruncă în apă asupra propriului chip. Un pseudo-mit alegoric afirmă că din locul morţii lui Narcis au răsărit narcise. La geto-daci, Aniarsexe se numeau mai multe flori ce înfloreau iarna, prevestind primăvara.

Read More

ZEII VECHI AI DACIEI-MIERCUREA FARA CUVINTE

/

ODIN ENTERING WALHALLA

FRIGGA/DOKIA

 DOKIA

BALDR/APOLLO

FENRIR

 ODHIN/GODAN/ZALMOXIS

 THOR/GEBELEIZIS

 FREYA/INANNA(U-SUNZIANNA)/DIANA

 VALKYRIES/IELE

MIERCUREA FARA CUVINTE DE VINE DE LA CARMEN


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Religia Dacilor în Tradiţia Populară - Conspiratia Tacerii

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

POLITIA KARMICA REVINE-INVITATUL DE AZI RUNE HEIVANG

Indragita rubrica revine si zau, am incercat din greu sa nu mai scriu..dar vazind acest clip- sincer inca nu m-am lamurit daca e drogat, a simpleton (un slab de inger), sau doar un escroc-degetele au inceput sa ma manince.
Nu am gasit nicaieri however cit a costat acest iluminator seminar.

Rareori am gasit o astfel de colectie de platitudini, lipsa de energie si self suficience adunate la un loc...ah ou son les neiges d'antzart cind il criticam pe GM?
Concluzia workshopului a fost ......YOU ARE-TU ESTI.
Mersi, stiam.
Acu' pe bune e gay? Anyone?
Mai jos maretul afis:

Te-ai saturat sa tot speri la infinit ca vei fi fericit atunci:

• „cand cineva o sa ma vindece de boala pe care o am”;
• „cand, muncind mai mult, o sa am mai multi bani, o casa mai mare, o masina mai rasarita”;
• „cand voi avea diploma aia sonora sau voi obtine jobul acela important”;
• „cand imi voi gasi femeia/barbatul visurilor mele”;
• „cand o sa am prieteni mai buni si mai adevarati”;
• „cand o sa merg la urmatorul seminar, cand o sa citesc urmatoarea carte, cand o sa studiez mai adanc psihologia, si inca alte filozofii, cand o sa pasesc pe urmatoarea – gata, ultima, asta e! – cale spirituala……cand….

Te-ai saturat sa constati ca singurele “rezultate” durabile sunt stresul, frustrarea si nefericirea pe care le resimti din ce in ce mai intens ? Si ca esti vlaguit de toata energia si vigoarea, in timp ce mintea, corpul si spiritul iti devin din ce in ce mai “bolnave”?

Pe bune, chiar te-ai saturat ?

Daca raspunsul tau este un DA din toata inima, TE ASTEPTAM LA EVENIMENTUL :

TU esti adevaratul secret!

(DOAR 5 MILIOANE JUMA)-L.E.

Of, si cind te gindesti ca medicii traci erau cei mai tari din lume.....

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Triunghiul Bermudelor din Oltenia şi alte mistere

Undeva, pe la jumătatea distanţei dintre Rîmnicu Vîlcea şi Târgu Jiu, se află comuna Polovragi. Aici, la poalele munţilor Căpăţînii se intră în Cheile Olteţului, chei care-i despart de Munţii Parâng, un loc care ascunde multe secrete. Entuziaştii fenomenelor paranormale numesc zona“Triunghiul Bermudelor din Oltenia”.

Lucrurile petrecute aici de-a lungul timpului sunt cel puţin ciudate: dispariţii de vite de sub chiar privirea văcarilor lor, de oi sub ochii ciobanilor sau, la un ospăţ de nuntă, când mâncarea şi băutura s-a volatilizat de pe mese, înnebunind pur şi simplu, nuntaşii…

Denumirea localităţii, toponimie românească cu rezonanţă particulară, a dat naştere la multe interpretări. Unii au pus-o în legătură cu o plantă numită povragă sau polovragă, folosită ca medicament; alţii au derivat-o de la un cuvânt grecesc compus, care ar însemna mult stâncoasă (Ghenadie Enăceanu); sau de la cuvintele slave indicând o jumătate de vale cu maluri râpoase (Iorgu Iordan); iar alţii au văzut în ea o vale diabolică sau o câmpie vrăjită (Aurelian Sacerdoţeanu).

Cu toate acestea n-ar fi exclus ca denumirea să fie de origine geto-dacă, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, referitoare la credinţele religioase şi practicile medicale răspândite în viaţa strămoşilor noştri.

Profesorul Nicolae Simionescu dezvaluie o parte din denumirea de Polovragi, sugerând că se trage din existenţa unei câmpii “Poleo” unde se adunau vracii şi iniţiaţii dacilor… Ce ştiau dacii şi noi nu ştim?! Greu de spus…

Practica geto-dacă se va regăsi în terapeutica isihasmului ortodox de mai tîrziu, iar faptul că, aici, pe plaiul Marelui Vraci, se înalţă Mănăstirea Polovragi, cu bolniţa sa, este semnificativ.

Există, de asemenea, în această zonă, un obicei tradiţional a cărui origine este însăşi geto-dacă: vestita Nedee de la Polovragi (“din vremea dacilor”), ţinută mai întîi pe Vîrful Nedeea, la cca 2111 m, la care participau geto-dacii de pe ambelii versanţi ai Carpaţilor.

Ca multe alte datini şi credinţe, şi această Nedee a fost preluată de creştinism, astfel că la 20 iulie, în fiecare an, se desfăşoară aici, timp de o săptămână, vestitul Tîrg de Sfîntul Ilie. Aici, mai mult ca oriunde, s-au preluat tradiţii precreştine…

Mistere… Despre toate acestea, dar şi despre existenţa unor coridoare pe întreaga zonă a munţilor Carpaţi, dar şi pe sub Dunăre sau Bucureşti, despre pământul viu se aude din ce în ce mai des.

Totuşi sunt multe mistere neelucidate, fie pentru că nu s-a vorbit, considerându-se, probabil, că impactul informaţiei asupra oamenilor ar fi prea mare, fie pentru că încă nu îşi pot afla dezlegarea… Sau printr-o “conspiraţie a tăcerii”!

Coridoarele secrete?!

“Peşteră a lui Zamolxe” (despre care se crede că răzbate dincolo de munte, în Ardeal), numită aşa din vechime şi consemnată în literatura de călătorie a unor scriitori din secolul al XIX-lea, precum Grigore Alexandrescu (1842) şi Alexandru Vlahuţă (1901). Deasupra peşterii se găsesc ruinele vechii cetăţi Arcinna, trecută pe harta lui Ptolomeu, vestitul geograf al Antichităţii, legătura între peşteră şi cetate făcându-se printr-o galerie secretă.

Se mai spune ca omul-zeu Zamolxis trecea prin galeriile secrete direct la Sarmisegetuza. Conform legendelor, Zamolxis era deţinător al unor puteri uluitoare , fiind capabil să-şi schimbe după dorinţă înfăţişarea din tânăr în bătrân.

Prin peştera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra în adâncuri pentru a ieşi peste munţi la cetatea Sarmizegetusei. Când speologii au cercetat peştera în premieră, acum circa 100 de ani, au fost uluiţi să descopere urme de picioare umane încălţate, vechi de 2.000 de ani, fără îndoială urme de daci. Sau altceva?!

Vizitând peştera, se ajunge în faţa Tronului lui Zamolxe, unde se spune că a stat Marele Vraci. Legendele locului povestesc despre starea de bine pe care o simt cei mai mulţi dintre vizitatori, dar şi despre cei pe care peştera îi respinge.

Urmează apoi locul unde călugărul Pahomie, care a sălăşuit în peşteră prin secolul al XIX-lea, a trasat cu fum de lumînare chipul întunecat al Morţii. Mai sunt şi alte minuni, chipuri de daci, animale mitologice, iar din tavan „Lacrimile lui Zamolxis” continuă să cadă.

Desigur, trebuie menţionată tentaţia permanentă la care peştera îi supune pe căutătorii de comori, în căutarea tezaurelor dacice. De multe ori, ghizii au găsit sparte porţile metalice de la intrare. “Turişti” cu detectoare de metal s-au făcut pierduţi prin galeriile neelectrificate.

Şi nu s-au mai întors! Se spune că blestemul lui Zamolxis păzeşte comorile dacice ascunse aici… Şi locul nu este singular… Despre blestemele care se abat asupra celor care găsesc comori, se ştie…. Dar cum “acţionează” blestemul în contextul acesta? Încă nimeni nu poate spune!

Necopolele de uriaşi

Cea mai uimitoare descoperire din România, necropola de uriaşi de la Argedava – Popeşti-Novaci, este şi cea mai tăinuită. Este vorba de scheletele roz (ca în urma unei iradieri) a 80 de uriaşi, apreciaţi de localnici ca având o înălţime de peste 5 metri, deshumate la Nucet, de la Necropola Zeilor, din vestul cetăţii.

Necropola a fost pomenită pentru prima oară în 2003, la Congresul III de Dacologie, de către profesorul de istorie şi filosofie, Gheorghe Bardan Raine, şi cercetătorul Gheorghe Şerbana. O probă accesibilă a acestor descoperiri este doar caseta video înregistrată la congres.

În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, în mai multe etape de săpături, finalizate până în 1994, la Cetăţeni, două schelete, deshumate în 2005, din dealul de sub mănăstirea Negru Vodă. Nu s-au continuat cercetările. Din Pantelimon – Lebada, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriaşi.

La Scăieni, necropola de uriaşi a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase două schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat. Acelaşi tip de schelete s-au găsit în reţeaua de peşteri din Colorado… Aşadar, Argedava -Valea Morţii, Polovragi – situri arheologice descoperite în România şi dincolo de Ocean, în Deşertul Colorado, sunt învăluite într-un mister ce durează de cel puţin 60 de ani.

Schelete de uriaşi, artefacte ciudate, aparţinând unei civilizaţii necunoscute, simboluri mistice, confiscate de lumea ştiinţifică şi învăluite în tăcere. Într-o emisiune TV, generalul Emil Străinu confirmă existenţa acestor descoperiri, precum şi existenţa uriaşilor în arealul respectiv…

Cercetînd zona, Nicolae Densuşianu identifica aici câteva “dolmene” alcătuind “o întinsă necropolă preistorică” şi reconstituită grafic “Obeliscul de la Polovragi” – considerat unul din “monumentele preistorice ale Daciei”.

Istoricul făcea totodată referiri la locul numit “Oborul Jidovilor” (Uriaşilor), comparabil cu “Masa Jidovilor” din Munţii Sebeşului. Ce este atat de neobisnuit la acest loc, Polovragi?

Bucureştiul de acum 2300 de ani

S-a vorbit adesea despre pericolele existente sub capitală, despre lacul subteran, despre acumulările de gaze… Cu toate acestea, există o şansă care până acum a făcut faţă pericolului din adâncuri: canalele şi subteranele Bucureştilor.

Şi nu este vorba despre canalele construite de comunişti, ci despre subteranele existente de mii de ani în această zonă. Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie:

“Aduceţi-vă aminte că istoria spune că fanarioţii se plimbau cu trăsura pe sub pământ. Chiar credeţi că într-o sută de ani, acei fanarioţi puteau să construiască asemenea coridoare tainice? Păi, să nu uităm cât a durat ca să fie preschimbate subteranele şi transformate în metrou, asta la sfirsit de secol XX, cu utilaje şi oameni.

Deci, cum vă închipuiţi că puteau să facă acei fanarioţi lucrările de amenajare a subsolului cu o sapă şi o găleată rudimentară?! Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna şi ele sunt pomenite chiar şi pe vremea dacilor.

Pentru ca Bucurestes, în anii 292 î. H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaeţiei (Geţiei), condusă în acei ani de Dori regis thracum: Dromichaites, cum i-au spus grecii”.

Subteranele, indiferent cine le-a construit, au scăpat până acum Bucurestii de o eventuală explozie, gazele acumulate în adânduri găsind loc de trecere către suprafaţă şi într-o asemenea concentraţie încât să nu fie periculoase pentru oameni.

“Se mai întâmplă ca uneori, o punga mai mare de gaze să iasă din adâncuri şi atunci, de regulă, bucureştenii se plâng de dureri de cap, de ameţeli sau au o stare de somnolenţă, de lene.

Nu e vorba despre nici o boală pe sistem nervos sau de nici o oboseală cronică, aşa cum lasă unii să se înţeleagă, ci pur şi simplu de inhalarea unei cantităţi prea mari din acele gaze. Acum doar nu o să vreţi să se anunţe la televizor că oraşul Bucureşti este în pericol, că doar banii în Bucureşti se fac şi cele mai mari interese aici sunt”.

Subteranele salvatoare

Numai că blestemul care a căzut pe neamul geţilor s-a transmis şi către noi, urmaşii lor. Pentru că ceea ce a salvat până acum capitala poate aduce distrugerea ei de acum înainte.

Subteranele de sub capitală, deşi construite după forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: oraşul se poate surpa sau măcar unele zone ale acestuia, întrucit a ajuns să semene cu un şvaiţer uriaş.

“Este şi motivul principal pentru care reţeaua de metrou este permanent prelungită”, sunt de părere specialiştii. “Pentru că prin asta o serie de subterane sunt cimentate, betonate şi întărite cu liniile de metrou, ducând la o creştere a securităţii zonei respective.

Cel mai mare dezastru s-a petrecut în timpul cutremurului din 1977 când, din cauza acestor goluri de sub oraş, aproape tot centrul Bucureştilor s-a năruit.

Atunci s-a alarmat Ceauşescu şi a pornit campania de construire intensivă a metroului, oferind poporului o explicaţie plauzibilă şi ascunzând existenţa trecătorilor subterane, de teama de a nu fi folosite de eventualii dizidenţi”.

Pamantul viu de sub Capitala

Cei care au lucrat la metrou au văzut şi au auzit lucruri greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, îşi Tunel–metrouaminteşte cu groaza nişte întâmplări din anii `80 al căror martor a fost pe când căra cu basculanta pământ din subteran.

“Nu am fost singurul care am trăit astfel de întâmplări, dar sunt singurul care a mai rămas în viaţă după tot ce s-a întâmplat. Pentru că pământul i-a înghiţit, pur şi simplu, pe ceilalţi. Pământul era viu, la propriu. Şi eu eram tânăr şofer şi în putere şi nu mă temeam aşa, cu una cu două, dar când îmi amintesc de întâmplările respective mi se zbârleşte şi acum părul în cap de frică”.

Ioanid susţine că, în 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafaţă un cadavru bizar. Avea în jur de 2 metri şi ceva şi era îmbrăcat straniu, cu un fel de robă roşie şi cu o mască neagră pe faţă. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toţi a fost senzaţia că acel bărbat era încă viu.

Avea ochii larg deschişi, iar faţa sa, deşi cu trăsături frumoase, inspira teama. Unul dintre colegii mei chiar a făcut o glumă şi spunea că aşa trebuie să arate Satana, dacă o exista.

Nu ştiu dacă a fost o simplă coincidenţă sau mai mult, dar la câteva zile după, pe colegul ăsta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus că avea toate organele interne împrăştiate, ca şi cum ceva îi explodase în interior”.

Dar ceea ce i-a uimit pe cei câţiva lucrători care au văzut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care arătarea îl ţinea în mână şi care semăna cu un baros mai mare terminat cu o secure cu două tăişuri.

“Şi nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit, cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător şi că, deşi părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugină pe ea. Arma şi cadavrul au fost izolate până urma să vină un specialist, dar în seara respectivă au dispărut complet, în mod surprinzător…

Au venit cei de la Securitate şi ne-au întors pe toate feţele, ne bănuiau că suntem înţeleşi cu duşmanii de clasă şi că am ascuns cadavrul. Dar am trecut şi de asta. În schimb, ceilalţi colegi ai mei au dispărut, pe rând, înghiţiţi de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor.

La dispariţia unui am fost de faţă şi nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, încercând să se agaţe cu unghiile de o margine de pământ: . Eu sunt singurul care am scapat pentru că mi-am cerut transferul pe un alt şantier”.

Refugiul ultimilor zei ai dacilor

Legendele străvechi vorbesc despre o răscoala a uriaşilor şi a titanilor împotriva stăpânului de atunci al Pământului, respectiv Zeus. Răsculaţii au învins, în primă fază, dar zeii au fost ajutaţi de eroul pelasg, Hercule, care i-a învins, i-a ferecat cu lanţuri grele şi i-a aruncat sub pământ.

Tainiţa în care au fost azvârliţi titanii pare să fi fost Bucureştiul, iar subteranele, se spune, au fost construite de Hefaistos, zeul din adâncuri, astfel încât niciuna să nu ducă la suprafaţă. Tiberiu Alexandrescu, etnolog şi folclorist, spune că legenda Minotaurului este adevarată, dar realitatea a fost deformată.

“Bucurestes a fost numit aşa în urma victoriei asupra titanilor, pentru că zeii cei vechi s-au bucurat de triumful lor vremelnic şi au construit un oraş în care oamenii să se bucure mereu şi să celebreze de-a pururea victoria asupra titanilor.

Numai că aici, sub Bucurestes, a fost construită, de asemenea şi cea mai crudă închisoare, ferecată cu lacăte magice: un labirint în care cei care pătrundeau nu mai ieşeau niciodată la suprafaţă, pentru că nu mai reuşeau să găsească drumul.

Vă întrebaţi de ce oare nu le dădea prin minte să facă semne pe pereţi şi să meargă după ele? Simplu, pentru că labirintul însuşi era viu şi îşi schimba reţelele de coridoare permanent. Pământul acesta, domnilor, a fost un pământ viu dintotdeauna. De aia ţara s-a numit Geţia sau Geia, iar geţii au fost fii săi”.

Şi tot aici, în labirintul de sub Bucurestes, Tiberiu Alexandrescu consideră că au fost închişi ultimii zei de către Apostolul Andrei, cel care i-a creştinat pe daci. “Poate o să vi se pară ciudat că un intelectual ca mine crede în zei şi în forţe nevăzute.

Credeţi-mă când vă spun un lucru: cu cât ştiinţa se dezvoltă mai mult, cu atât mai mult ea se apropie de Dumnezeu. Ajungem să ne punem nişte întrebări fireşti, iar răspunsurile nu le putem găsi în această lume, pe calea raţionamentului logic. Iar fenomenele din adâncul Bucureştilor sunt dincolo de orice logică şi raţiune”, încheie acesta.

A consemnat Andra Dumitrescu

Sursa: Obiectiv

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More