DROJDIA DE BERE

Era in iarna anului 1898, intr-o seara friguroasa de februarie, cand inginerul german Wolfgang Schulze a ramas mult dupa lasarea intunericului in laboratoarele fabricii de bere in care lucra.

 
Cand si-a terminat munca, a stins lumina de la biroul sau, apoi a pasit prin intuneric spre iesire, cand, deodata, a vazut un fenomen uluitor: vasele in care se afla drojdia de bere iradiau o lumina fluorescenta. 

 

A fost ca un semn: din momentul acela, inginerul german a inceput sa studieze fara incetare ceea ce era considerat un simplu reziduu - drojdia. Surprizele nu au intarziat sa apara. 

 

La scurta vreme, Schulze a descoperit ca substanta aceea pastoasa si maronie avea o multime de insusiri legate de sanatate: aplicata pe piele, drojdia de bere vindeca foarte rapid ranile, iar administrata intern scurta convalescenta dupa diferite boli. 

 

Chiar si animalele slabite se inzdraveneau ca prin farmec atunci cand erau tratate cu ea. Incurajat de aceste rezultate, inginerul si-a tratat cu drojdie si sotia bolnava de cancer si - minune! - boala nu a mai progresat.

 

 Din nefericire, la vremea aceea era probabil mult prea devreme pentru asemenea descoperiri, asa ca observatiile si cercetarile lui Schulze au fost trecute sub tacere de catre comunitatea medicala, pentru ca apoi sa cada in uitare. 

 

Abia pe la mijlocul secolului al Xx-lea, cercetarile inginerului german aveau sa fie luate in serios de catre medici si biochimisti, un demers care a revolutionat stiinta in general si medicina in special.

Ce este drojdia de bere?

Este o aglomerare de ciuperci inferioare (Saccharomyces cerevisiae), de dimensiuni microscopice, dar care se comporta ca niste adevarate uzine de medicamente, ce produc aproape intreaga gama de aminoacizi esentiali, toate vitaminele din complexul B, enzime, minerale in forma asimilabila (calciu, magneziu, fosfor) si anumite oligoelemente indispensabile vietii (in special seleniu). 

 

Sute de studii facute in ultimele decenii arata faptul ca substantele secretate de drojdia de bere joaca un rol esential in intretinerea sanatatii si in vindecarea unor boli, de la cele mai usoare la cele mai grave. 

Poate cea mai importanta calitate a acestui supliment nutritiv este faptul ca acopera carentele de vitamine din complexul B, care, mai ales acum, la sfarsit de iarna si inceput de primavara, afecteaza majoritatea oamenilor. Aceasta, in conditiile in care cele noua vitamine din acest complex sunt indispensabile pentru functionarea oricarui organ sau sistem din corp. 

 

Vitamina B1 este necesara pentru sistemul nervos si cardiovascular, fiind folosita contra bolilor de inima, contra depresiei si a asteniei. Vitamina B2 este esentiala pentru piele, fiind indicata in toate afectiunile dermatologice. 

 

Vitamina B3 este implicata in procese ce tin de echilibrarea sistemului nervos, in timp ce vitamina B5 este un stimulent natural al glandelor cortico-suprarenale, marind rezistenta la infectii si la stres. Vitaminele B7 si B8 sunt implicate in metabolismul colesterolului si al proteinelor, fiind importante si pentru mentinerea sanatatii si rezistentei parului. 

 

Vitamina B9 este un elixir contra anemiei si pentru mentinerea echilibrului hormonal, in timp ce vitamina B12, care actioneaza asupra sistemului nervos, mareste puterea de concentrare, favorizeaza eliminarea unor simptome specifice stresului psihic. 

 

In fine, vitamina B15 - ultima descoperita - favorizeaza schimburile de oxigen la nivelul tesuturilor si este un remediu minune contra imbatranirii, contra infertilitatii si a bolilor hepatice. 

 

Numai din aceasta scurta enumerare si ne putem da seama de extraordinarele aplicatii terapeutice ale drojdiei de bere. Insa, inainte de a le cunoaste, va trebui sa aflam cate ceva despre modul de administrare a acesteia.

Cum se administreaza drojdia de bere 

Drojdia proaspata

 

Este vorba de aparent banalul ingredient pentru cresterea aluatului, care se vinde in magazinele alimentare la calup, avand o culoare bruna si un miros de... bere. Se consuma in combinatie cu miere: la o lingurita de drojdie se adauga doua lingurite de miere de albine, frecandu-se pana cand se obtine o pasta omogena. 

Doza zilnica pentru un adult este de 3 lingurite de drojdie de bere, care se administreaza pe stomacul gol, dimineata, la pranz si seara.

 

Drojdia uscata

O gasim ambalata sub forma de pliculete, fiind in ultima vreme preferata de catre comercianti in fata drojdiei proaspete, care este mult mai greu de conservat si are un termen de valabilitate mai scurt. 

 

Inainte de a administra drojdia uscata, asigurati-va ca nu este aditivata sintetic, caz in care nu este recomandata in tratament.. Este mai putin activa din punct de vedere terapeutic, dar in lipsa celei proaspete, poate fi folosita si ea cu succes. 

 

Mod de administrare: in jumatate de litru de suc de morcovi (obtinut casnic cu ajutorul storcatorului electric) se pun 2 lingurite de praf de drojdie uscata, se amesteca bine si se pastreaza la frigider. Se bea intreaga cantitate de preparat intr-o zi, fractionata in 3 reprize.

Tabletele de drojdie

Le gasim in farmacii si in magazinele naturiste, fiind extracte atomizate de drojdie, conditionate sub forma de comprimate.. Sunt de regula foarte eficiente in terapie, fiind obtinute din culturi de drojdie selectionate asa incat sa aiba o concentratie ridicata de vitamine din complexul B si de seleniu. 

 

Se administreaza conform prospectului.
O cura cu drojdie dureaza minimum 10 zile si maximum 30 de zile (pentru a nu afecta flora intestinala), urmate de o saptamana de pauza, dupa care tratamentul se poate relua.

Drojdia de bere in prevenirea bolilor

 

La copii: administrarea de drojdie de bere este foarte importanta pentru stimularea proceselor de crestere (ajuta la consolidarea oaselor), pentru dezvoltarea psihica si mentala armonioasa. 

 

Mai ales copiii bolnaviciosi, anemici, cu o slaba capacitate de concentrare sau cu un grad ridicat de nervozitate ar trebui sa consume drojdie de bere. Doza pentru copiii intre 4 si 8 ani este, de regula, o treime din cea pentru adulti, iar pentru copiii intre 8 si 14 ani este o jumatate din doza pentru adulti. 

 

La adolescenti: vitaminele si aminoacizii din drojdie ajuta la reglarea proceselor hormonale, impiedicand aparitia unor fenomene neplacute la nivel fizic, cum ar: maturizarea intarziata a organelor genitale, aparitia eruptiilor puternice de acnee, hirsutismul la fete. 

 

De asemenea, curele cu drojdie de bere (se administreaza in aceleasi doze ca la adulti) de 10 zile pe luna ajuta la dezvoltarea intelectului si la tinerea sub control a fenomenelor din sfera emotionala. 

La adulti: acest produs natural este un excelent sustinator de efort, care ajuta la imbunatatirea performantelor fizice si intelectuale. Un alt element important este faptul ca drojdia de bere este un excelent remediu antistres, diminuand efectele nefaste ale acestuia asupra corpului si asupra psihicului. 

 

La persoanele de varsta a treia: drojdia de bere, prin continutul sau de vitamine, aminoacizi si oligoelemente, este un excelent medicament pentru prelungirea tineretii biologice. La schimbarea anotimpurilor este utila o cura de 3 saptamani cu acest produs natural, care impiedica aparitia bolilor degenerative, sustine activitatea hormonala, mentine sanatatea sistemului nervos si a celui cardiac.
Drojdia de bere in tratamentul bolilor

 

Anemia, tulburarile de asimilare a mineralelor (in special a calciului si a magneziului) - se face o cura de 21 de zile cu drojdie de bere. Este un remediu nu doar foarte bogat in minerale si vitamine, dar care si ajuta la metabolizarea corecta a acestora. 

 

Mai mult, s-a demonstrat faptul ca administrarea de drojdie de bere stimuleaza producerea de catre organism a elementelor figurate ale sangelui, ceea ce deschide noi perspective in tratarea anemiei, dar si a tulburarilor de coagulare, precum si a altor boli ale sangelui.

Hepatita virala A, B si C - doctorul german A. Schrauzer a studiat vreme de 18 ani felul in care organismul uman se apara in fata infectiilor cu virusuri hepatice. El a observat in studiile pe animale de laborator ca rezistenta in fata acestor virusuri creste foarte mult atunci cand se administreaza drojdie de bere. "De vina" pentru aceasta imunitate sporita sunt niste compusi pe baza de seleniu, care ajuta activitatea unor celule ale sistemului imunitar.

Raceli si boli infectioase in general, deficiente imunitare - se administreaza vreme de 2-3 saptamani cate trei lingurite de drojdie proaspata pe zi. Seleniul, precum si anumite vitamine continute de acest produs natural, maresc foarte mult rezistenta organismului la orice gen de infectie.

Supragreutate, obezitate - studii americane arata ca tratamentele de 20 de zile cu drojdie de bere, repetate de mai multe ori la rand, ajuta la scaderea in greutate. Aceasta remarcabila proprietate se datoreaza cromului continut din belsug de drojdia de bere, oligoelement important si intr-o alta maladie in care acelasi remediu ajuta foarte mult, si anume diabetul.

Boli cardiovasculare cronice - consumul de drojdie de bere regleaza nivelul colesterolului in sange, aduce la valorile normale tensiunea si favorizeaza activitatea miocardului. Studii comparative efectuate au aratat ca persoanele cu boli cardiace care consuma sistematic acest supliment alimentar au cu 30% mai putine probleme decat cardiacii din loturile martor.

Paralizie, Parkinson, Alzheimer - se face in fiecare luna o cura de cate doua saptamani, in care se consuma zilnic 3-4 lingurite de drojdie de bere. Este un tratament cu o puternica actiune reintineritoare, cu efecte tonice asupra intregului sistem nervos. Acelasi tratament este valabil si in depresie, precum si in tulburarile psihice generate de stres.

 

Psoriazis, sclerodermie, afectiuni dermatologice in general - se fac cure de o luna cu drojdie de bere (4 lingurite pe zi), cu o saptamana de pauza. Complexul de vitamina B, precum si anti-oxidantii continuti de drojdie sunt de un real ajutor pentru imbunatatirea metabolismului celular la nivelul pielii.

Acneea - se face tratamentul intern descris mai sus, la care se adauga masti obtinute din: 2 lingurite de drojdie de bere, 2 linguri de ulei de masline si 2 linguri de miere lichida. Amestecul se omogenizeaza si apoi se intinde pe ten, unde se lasa vreme de 30 de minute, dupa care se spala cu apa calduta.

Precautii la tratamentul cu drojdie

Cu exceptia persoanelor alergice la acest produs, nu se cunosc contraindicatii la tratamentul cu drojdie. Uneori, administrarea interna a drojdiei de bere poate da o usoara balonare, caz in care se va administra un carminativ usor, cum ar fi praful de chimen sau de anason, din care se ia cate o jumatate de lingurita de 3 ori pe zi.
Drojdia de bere si cancerul

Studiile facute in Occident, mai ales in Germania , au aratat fara dubiu ca asemenea altor remedii naturale, drojdia de bere este foarte utila in tratamentul bolilor tumorale maligne. 

 

Mai mult, daca armurariul (prezentat in numarul trecut al revistei) era un excelent antidot pentru efectele adverse ale citostaticelor, drojdia de bere este un extraordinar ajutor pentru bolnavii de cancer care au recurs sau recurg la iradiere (cobaltoterapie). Iata mai multe elemente in acest sens: 

Iradierea are mai putine efecte adverse atunci cand este asociata cu consumul zilnic de drojdie de bere (minimum 6 lingurite pe zi). Aceasta este concluzia unei echipe de medici din Munchen, care a studiat vreme de 15 ani evolutia bolnavilor de cancer, carora li s-a administrat acest produs. 

 

La pacientii tratati prin iradiere care au primit simultan drojdie de bere s-a observat o stare de sanatate mult mai buna fata de pacientii tratati numai prin iradieri. Drojdia de bere stimuleaza apetitul, ajuta somnul si peristaltismul intestinal. 

 

De asemenea, protejeaza mucoasele - aspect important, mai ales in cancerul de gat si esofag. Efectele negative ale radioterapiei sunt indepartate si in ceea ce priveste manifestarile externe: formarea de ragade cu infectii, deformarea unghiilor si inflamarea lor, hipercheratozele, atrofiile pielii. 

 

Profesorul doctor Ries, de la Bayerische Krebsgesellschaft (Asociatia Oncologica Bavareza), a stabilit, in urma studiilor realizate la departamentul de oncologie de la Munchen, ca "Afectarea datorata iradierii a scazut in proportie considerabila, inflamatiile au disparut, la fel si atrofiile pielii, care au fost inlocuite de epiteliu normal. 

 

Pana astazi nici una dintre metodele clasice de tratament nu a dat astfel de rezultate benefice ca administrarea de drojdie de bere". Asociatia Oncologica Bavareza mentioneaza in scris, pentru suferinzii de cancer, recomandarea de a utiliza drojdia de bere impotriva acestei boli. 

Efectele directe ale tratamentului cu drojdie in boala canceroasa sunt in curs de cercetare, existand indicii serioase ca in cazul majoritatii formelor de cancer, consumul de drojdie de bere determina stagnarea si apoi remisia formatiunilor tumorale maligne. 

 

Prof. dr. Gottschalk observa la animalele de experienta tratate cu drojdie de bere faptul ca, in mai putin de trei luni, cancerul de prostata, de piele sau al ficatului era oprit de ingerarea zilnica a acestui produs natural. 

 

primita pe email nu stiu sursa

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

SI IATA-L SI TRADUS-Terapia Gerson - Dreptul de a trăi

Publicat de Matt la 16:21

În Dying To Have Known, regizorul Steve Kroschel, un veteran al filmelor Disney, BBC şi IMAX, se angajează într-o odisee de 52 de zile, traversând neobosit continente şi oceane, din New York, în San Diego şi Alaska, din Japonia în Spania şi apoi Mexic, incitat fiind de o declaraţie a Charlottei Gerson, fiica octogenară a dr. Max Gerson, privind eficacitatea terapiei tatălui ei.

Aceasta a fost minimalizată sau interzisă de peste 80 de ani - în tratarea cancerului şi a oricărei forme de boală cronică degenerativă, afirmaţie pe care realizatorul şi-a propus să o verifice prin mărturii şi pe baze ştiinţifice.

Filmul, care a avut premiera în Manhattan, la New York International Film Festival, este onest şi convingător, fiindcă înregistrează declaraţiile experţilor, exact aşa cum au fost făcute, fără cosmetizare, declaraţiile pro sau contra, documentate sau nu, relevând tot mai clar prezenţa unei misiuni, constând în promovarea mândră a terapiei nutriţionale a cancerului, aflată încă sub semnul controversei.

Se spune că cel mai bun film, este cel care nu ţi-ai dori să se mai termine şi, pentru un documentar, este o reală surpriză îndeplinirea acestui criteriu, deşi degajă deopotrivă tristeţe şi optimism, tristeţe pentru milioanele de victime ale unor tratamente medicamentoase barbare, destinate să umple buzunarele asasinilor chimici şi ale complicilor cu diplome medicale.

Totusi simtim şi optimism, fiindcă, până la urmă, există o rază de speranţă, chiar dacă o legislaţie criminală, Codex Alimentarius, încearcă să ne rupă tocmai de legătura noastră cu natura, singura capabilă să ne refacă sănătatea, ruinată de agresiunile nenumărate ale mediului terestru, infestat de lăcustele corporatiste, confirmând că, respingerea prin lege a unei terapii naturiste, nu este o simplă întâmplare, ci o strategie de genocid, ce durează de secole.

Unul dintre scepticii bine plătiţi, medic de vedete, dr. Dean Edell, afirma:

"Aşa convingi ştiinţa, aşa avansezi, aşa am ajuns unde suntem azi".

Nimic mai adevărat, doar că, acel "savant de cârpă", privea această afirmaţie ca pe un motiv de laudă.

Unde am ajuns ?

Ce anume considera, acel individ, că ar putea fi contabilizat drept progres ?

Ne putem lăuda, oare, cu dezastrul medical actual, când cancerul a devenit o epidemie ce loveşte în 50% din cazuri, când, nu cu multă vreme în urmă, pacienţii cu cancer erau adevărate curiozităţi, din cauza manifestării foarte rare a fenomenului, în 2% din cazuri cum se afirmă undeva în documentar ?

Doctorii preferă spună că un cancer se poate vindeca singur sau pot sugera subtil, incompetenţa unor oncologi, care au pus diagnostice eronate de cancer, decât să recunoască incapacitatea lor de a vindeca această boală, prin comparaţie cu terapiile naturiste, reaua lor credinţă fiind de necontestat, în condiţiile în care există, acum, sute de mărturii ale unor pacienţi, care au supravieţuit vreme de zeci de ani, unor boli aşa-zise terminale: cancer, scleroză în plăci ş.a.m.d., dacă am contabiliza doar cei 1.500 de pacienţi vindecaţi la momentul dispariţiei lui Gerson.

Un alt "corifeu" al prostiei şi îngâmfării bine plătite, dr. Wallace Sampson, vorbea cu tupeu de marele profit făcut de medicina alternativă, exagerând de peste cinci ori costurile reale - în opinia realizatorului documentarului - având fiul bine plantat în Societatea Americană a Cancerului, ce este finanţată aproape exclusiv de industria farmaceutică.

El afirma că s-ar lăsa convins de validitatea rezultatelor unei astfel de terapii, dacă i s-ar putea demonstra unde au greşit, ei savanţii, vreme de 50 de ani, deşi susţin că ştiu totul despre cancer.

Vreţi să ştiţi cu cât a exagerat, de fapt, individul ?

Fiindcă am ajuns la acest punct, îmi permit chiar să-l contrazic pe regizor şi vă invit să vizitaţi, voi înşivă, acest site, unde, la centrul din Ungaria, de lângă Budapesta, tratamentul costă 5.500 dolari pentru două săptămâni, incluzând o taxă de 25% impusă de guvernul ungar, deci valoarea reală e de 4.125 dolari, pentru două săptămâni, de peste şapte ori mai mică decât "estimarea" traficantului de droguri cu titlu de medic emerit, care se temea că lumea este prea "jumulită", de cei ce ne aduc aminte să trăim sănătos.

Voi continua să folosesc atât în text cât şi în subtitrare, termenul de drog, în loc de cel de medicament, din motivele pe care le-am expus în articolele privind drogurile psihiatrice, asupra cărora nu mai revin şi tot ca într-unul din acele articole, îmi permit să atrag atenţia şi asupra excepţiilor notabile ale profesiei medicale, precum dr. Marsha Angel din New England ar cărei articol, "Is academic medicine for sale ?", sugerează un răspuns ferm, afirmativ, mafia medico-farmaceutică fiind plaga ultimului secol.

Merită amintit, desigur şi excelentul chirurg dr. Caldwell Esselstyn din Cleveland, încă un medic ce a avut curajul să treacă peste prejudecăţi şi "adevăruri", încastrate pe vecie în tomurile medicale, relevând importanţa dietei vegetariene în eradicarea bolilor cardio-vasculare, prin refacerea naturală a mecanismelor de apărare ale organismului.

Nici un medic nu a fost judecat, vreodată, pentru pacienţii morţi sub tratament sau operaţie, din incompetenţă sau neglijenţă sau ambele, dar cei ce se abat de la medicina alopată, sunt imediat supuşi presiunii judiciare, dirijate de nulităţi ca acel dr. Steven Barrett, o "autoritate" în frauda medicală.

Etichetare pe care nu aş contesta-o, totuşi, fiindcă cine poate fi mai calificat să recunoască un coleg, dacă nu hoţul însuşi ?

Nu au intervievat nici un pacient, nu au analizat nici un caz - ci au intervievat "câţiva pacienţi trataţi de alţi doctori", conform declaraţiei tâmpe a "competentului" Barrett - nu au vizitat niciodată vreo clinică Gerson şi au tras suveran şi complet cretin, fireşte, concluzia finală... nu există terapie Gerson.

Îmi permit chiar să le dau aparent dreptate, fiindcă sunt câţiva termeni care au ajuns să mă deranjeze - agricultură convenţională, medicină tradiţională şi chiar terapie vegetariană - fiindcă omenirea este tare atinsă de uitare, când foloseşte mecanic asemenea noţiuni.

Convenţională este agricultura practicată vreme de zeci de mii de ani de strămoşii noştri, care omiseseră să deschidă fabrici de azotaţi sau să cumpere erbicide sau plante modificate genetic de DuPont sau Monsanto;.

Tradiţională/vegetariana este un termen ce poate fi asociat mai degrabă cu "meniu" decât cu "terapie", meritul fantastic al lui Max Gerson fiind acela al verticalităţii, al curajului şi al hotărârii, pe care le-a plătit cu preţul vieţii, de a ne aduce aminte nouă, uitucilor, cum ar trebui, de fapt, să mâncăm, evitând cu grijă, în totalitate, gunoaiele de la supermarket, strălucitor ambalate şi la fel de toxice ca şi ambalajul.

Toxica este si medicina practicată de la Esculap şi până la spiţerii Evului Mediu, care au început să se joace iresponsabil cu retortele lor, ajungând să ne intoxice cu reziduurile lor chimice, botezate "medicamente", chimizarea fiind singura căreia i s-ar putea ataşa termenul de "alternativă"

Cât de penibil şi trist sună expresia, "legume organice", fiindcă am ajuns să acceptăm pleonasme vegetale, într-o vreme în care, ceea ce băgăm în gură, e la fel de natural şi hrănitor, ca bomba atomică.

Pe măsura derulării filmului, detractorii şi scepticii vor repeta obsedant, argumentul lor forte, netestarea placebo a terapiei Gerson, pe care nici nu se grăbesc s-o facă, de altfel, fiindcă declaraţiile lor doar maimuţăresc limbajul ştiinţific, în căutarea unei credibilităţi ieftine.

Ceea ce pare a fi argumentul lor forte este, de fapt, punctul lor cel mai slab, dacă ţinem cont că, majoritatea procedurilor medicale, nu au fost vreodată testate, în acest mod, dacă ar fi să ne referim, strict în cazul de faţă, la radioterapie, deşi cred că nu era mare lucru de inventat o falsă sală de iradiere, care să rivalizeze cu luminile sclipitoare ale unei nave interstelare imaginată de Gene Roddenberry.

Dacă nu am făcut o astfel de testare, când vorbim de o singură variabilă, în cazul Gerson, nu cumva este ridicol să soliciţi o testare placebo ?

Cum am putea testa oare variabilele multiple inerente unui tratament nutriţional, precum terapia Gerson ?

Cu sucuri vegetale placebo ?!

Şi de ce am mai avea nevoie de testări când, lipsită de toxicitate fiind, orice om s-ar supune unei asemenea diete, fără să fie nevoie de aprobări ministeriale, ceea ce au şi făcut, de altfel, dovadă stând sertarele pline de dosare cu pacienţi, vindecaţi de medicii ce au avut curajul să încalce regulile penibile ale profesiei.

Negarea acestor evidenţe se poate traduce numai prin aroganţă, sfidare sau chiar nesimţire, fiindcă toţi aceşti vraci cu diplome, se ştiu a fi protejaţi de legi făcute de unii asemenea lor - gunoaiele parlamentare mondiale, aservite banului.

Când va testa vreodată comunitatea medicală, catastrofa lor de vaccin antipoliomielitic, pe două seturi a câte 100.000 de copii, folosind doar ser fiziologic pe un set şi aşteptând, mai apoi, câţiva ani, ca să constate care paralizează primii ?

Niciodată !

Vor verifica doar rapoartele medicilor alopaţi şi exact acelaşi lucru ar trebui să facă, dacă ar fi cinstiţi şi în cazul terapiei Gerson.

Desigur că, diagnosticul de cancer, este spaima societăţii "civilizate", dar când o terapie naturală, netoxică, se bucură de sprijinul unor somităţi de bună credinţă ca profesorul Universităţii Cornell, nutriţionistul Colin T. Campbell, considerat unanim ca o autoritate supremă în domeniu sau profesorul medic - şi supravieţuitor Gerson, totodată - dr. Yoshihiko Hoshino, cred că este momentul de a fi analizată cu foarte mare atenţie.

Mă tem că această dorinţă a mea este utopică, în condiţiile în care, în SUA, într-un studiu al Societăţii Americane a Cancerului, intitulat sugestiv "Impactul economic al cancerului - 2009", totul este contabilizat mercantil, fiind urmăriţi şi cuantificaţi parametri de genul "Costuri indirecte ale morbidităţii - datorate reducerii productivităţii muncii, prin boală" sau "Costuri indirecte ale mortalităţii - datorate pierderii productivităţii muncii, prin deces prematur", la un ritm apreciat la 1.500 de decese zilnice, în acel an.

Incitat fiind de motive personale, am căutat eu însumi pe net, cândva, referinţe legate de un tratament nemedicamentos dar eficace, al cancerului şi, cam toate cercetările mele de atunci, m-au condus inevitabil către cărţile terapiei Gerson, foarte populare, dacă ţin cont de viteza foarte mare cu care s-au descărcat din torente.

De aceea nu mă miră deloc faptul că, o ţară ca Japonia, a ajuns să fie atât de implicată în această direcţie şi, tocmai la Fukushima, se afla clinica japoneză ce era pe cale de a dovedi, comunităţii medicale internaţionale, că terapia Gerson este viabilă, acum mai mult ca oricând şi, fiindcă nu cred în coincidenţe, mă întreb, hazardat poate, dacă dezastrul de la Fukushima nu-şi are pe undeva sorgintea şi în această onestitate medicală, la nivel de naţiune, care ne-ar fi ajutat să scăpăm mai repede de tirania Big Pharma, fiindcă oamenii de afaceri japonezi investesc în clinici Gerson, unde vând sănătate şi nu hamburgeri McDonalds.

"Audierile Pepper-Neely, 1-3 iulie, 1946, Congresul SUA, au fost atât de cenzurate, încât au dispărut complet din înregistrări. Mi-a luat ceva vreme să descopăr un microfilm la o bibliotecă satelit.

Trebuie să fi avut o susţinere politică masivă, pentru a şterge lucruri din arhiva Congresului, plus toate copiile din bibliotecile depozitare din ţară. Abia după aceea, am descoperit în arhiva noastră o înregistrare făcută prin grija Fundaţiei Gerson, mult mai nouă însă."

"Cenzurat, fiindcă a vindecat cancerul"

S.J. Haught

Download rapid (valabil 10 zile)

Dying To Have Known


link2

link download

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Tetraciclina - antibioticul descoperit in mumiile egiptene

Cu 20 de ani in urma, Debora Martin, cercetind la microsop o particula dintr-un tesut osos al unei mumii din Nubia (astazi pe locul Nubiei se gaseste Sudanul de Nord), care s-a pastrat din secolul al VI-lea i.e.n., a descoperit in el tetraciclina. Chiar daca ar fi descoperit asupra acestei mumii o pereche de ochelari de soare, acest fapt nu ar fi generat un asemenea efect ca descoperirea tetraciclinei. Tetraciclina este un antibiotic care a aparut de-abia in anii ’50 ai secolului al XX-lea.

Acum Debora este profesor la un colegiu din Hampshire. In acel moment ea numai ce terminase facultatea si facea practica la Spitalul Henry Ford in Detroit. Acolo ea a invatat sa ia de pe descoperirile arheologice cele mai fine urme de tesut osos. De regula, in asemenea scopuri se foloseste microscopul obisnuit. Daca totul ar fi decurs in mod normal, antibioticul ar fi ramas neobservat, insa in acel moment microscopul obisnuit nu functiona, iar un coleg de laborator i-a propus Deborei microscopul cu raze ultraviolete.

Sub influenta razelor ultraviolete (cu conditia unei lungimi a razelor determinate), tetraciclina stralucea cu nuante galben-verzui. In laborator acest preparat se folosea pentru determinarea gradului de formare a oaselor. Tetraciclina are proprietatea de a reactiona cu calciul si fosforul, care alcatuiesc 80 la suta din componenta oaselor formate. Unui bolnav caruia i se administreaza tetracilina nu i se recomanda sa bea lapte sau sa ia neutralizatori de acid care contin calciu, pentru ca acest lucru scade eficienta medicamentului. Gasindu-se in organism, tetraciclina reactioneaza cu calciul si lasa urme ale trecerii ei, care nu dispar in timp. In procesele de cercetare, oamenilor care se pregatesc pentru o operatie de indepartare a unui os inainte de interventia chirurgicala li se administreaza tetraciclina. Acele parti de tesut osos care s-au format in timp pot fi astfel operate.

Tetraciclina ajungea in organism in timpul vietii

Cind Debora s-a intilnit cu colegii de facultate le-a povestit despre descoperirea sa. Toti au fost intrigati. Cercetatorii au inceput sa aiba in acelasi timp pareri contradictorii. Trebuia sa se cerceteze si sa se vada daca este intr-adevar vorba de tetraciclina. Daca da, atunci cum a fost ea administrata unui organism cu 1.600 de ani in urma sau acesta a fost contaminat mai tirziu cu aceasta substanta de alte forme de viata care au intrat in contact cu ramasitele umane mumificate. Daca vechii locuitori ai Nubiei foloseau tetraciclina impreuna cu mincarea sau in calitate de medicament, atunci care este originea sa?

Faptul ca acesti locuitori chiar aveau de a face cu tetraciclina a fost afirmat de chimistul James Boot. El a extras substanta care ii interesa pe cercetatori dintr-un tesut osos al unui locuitor al vechii Nubii si a explicat ca aceasta poate distruge bacteriile.

Mai tirziu, Mark Nelson a stabilit structura sa moleculara exacta (se pare ca in natura exista o intreaga familie de tetracicline). Afirmatia ca antibioticul a ajuns in organismul acelei persoane inca din timpul vietii a fost confirmata de cercetarea constituentilor microscopici ai scoartei osoase (straturile superioare ale tesutului osos).

Ca urmare a unei presiuni fizice asupra tesutului osos se declanseaza un proces indelungat: osteoplastele – celulele tesutului osos – distrug un numar nu foarte mare de minerale osoase, care sint inlocuite de alte celule osteoblaste. Ca urmare se formeaza noi osteoni. Osteonul se mineralizeaza in intregime in curs de aproximativ patru luni. In aceasta perioada poate incepe sa actioneze si tetraciclina.

In studiul tesutului osos al mumiei din Nubia s-a dovedit ca in straturile minerale ale citorva osteoni era continuta si tetraciclina (ea nu era prezenta in toate straturile). Tesutul nu se putea dezvolta decit in timpul vietii organismului biologic. In afara de aceasta, in timpul formarii osteonilor tetraciclina aparea in organism din cind in cind. In majoritatea osteonilor mumiilor studiate, antibioticul era prezent in majoritatea straturilor. In toata perioada in care a avut loc procesul de mineralizare, tetracilina a continuat sa existe in organism.

La doua saptamini anticii isi administrau antibioticul

Pentru a intelege cit de mult a fost raspindit antibioticul printre vechii egipteni, Kristy Kolbacher, Jennifer Kook si Kirsty Collins, care lucrau intr-un laborator de cercetare al unei universitati din Statele Unite, au intreprins o munca destul de migaloasa: au adunat sute de exemple de osteoni, atit de la aceasta mumie veche, cit si de la alte 77, inmormintate in aceeasi perioada. La patru dintre ele nu s-au gasit urme de tetraciclina. Nu au determinat prin aceasta nici virsta, nici sexul vreuneia dintre mumii. Antibioticul a fost descoperit chiar la doua din trei cazuri de ramasite ale unor sugari cercetate. In organismul lor acesta a patruns prin laptele matern.

Dupa publicarea rezultatelor obtinute si alti cercetatori au vorbit despre tetraciclina in vechea Africa. Antropologul fizician Megan Kook, care in acel moment lucra la Universitatea din Toronto, si colegii sai au descoperit antibioticul in ramasitele a 25 de oameni gasite in oaza Dahla (Egiptul perioadei romane, aproximativ anii 400-500 e.n.). Se pare ca acesti oameni isi administrau preparatul la un interval de doua-trei saptamini. De curind s-a vorbit despre existenta tetraciclinei in ramasitele mumificate descoperite in Iordania si datind, se pare, din secolele II-IV e.n.

Cum a patruns antibioticul in organismul lor? In conditii normale el este format de streptomicite – niste bacterii cu aspect de mucegai care, de obicei, traiesc in sol. Aceste organisme care se dezvolta destul de incet traiesc foarte greu in solurile umede si acide, preferind un mediu uscat, calduros, cu o alcalinitate neutra (asemenea nisipului).

La inceput s-a presupus ca anticii de foame erau nevoiti sa manince seminte mucegaite (tesutul osos devine fluorescent chiar de la administrarea a 10 grame de antibiotic pe zi). Magaziile calduroase si uscate constituie mediul ideal pentru dezvoltarea streptomicitelor.

Cheia enigmei – berea

In conditiile unei dezvoltari foarte bune, streptomicitele elimina si putina tetraciclina. Luind in consideratie cantitatea de antibiotic care s-a descoperit in ramasite, aceasta presupunere trebuie inlaturata. Cheia aceastei enigme s-a dovedit a fi berea.

Unii cercetatori studiind un numar mare atit de texte antice, cit si texte tirzii au ajuns la concluzia ca in antichitate exista o legatura strinsa intre coacerea cerealelor si fabricarea berii. Confirmarea acestui fapt poate fi gasita in arta decorativa egipteana. Coacerea cerealelor este pina in zilele noastre o parte importanta a fabricarii berii, foarte raspindita pe malurile Nilului. Berea bauta de antici, dupa cum scrie Barry Kemp, autorul cartii Egiptul – antologia civilizatiei, era foarte deosebita de cea care este foarte populara printre contemporanii nostri. Se pare ca aceasta era asemanatoare unei grasimi groase de culoare intunecata, fara sa contina in mod obligatoriu o cantitate mare de alcool, insa foarte hranitoare. Datorita gustului deosebit, ea ocupa un loc important in dieta oamenilor din acea vreme.

Arheologii de la Universitatea din Cambridge au intreprins un studiu serios al proceselor de pregatire a berii si cerealelor in Egiptul antic. Obiectul lor de studiu a fost gasit in mormintele in care s-au pastrat ramasite de mincare si bere. Calitatea acesteia din urma depinde de zaharul necesar pentru fermentatie. In zilele noastre pentru usurarea procesului semintele se pun la uscat, astfel incit se obtine maltul. Maltul se fierbe, se strecoara si se adauga drojdie. Potrivit retetei traditionale egiptene, pentru obtinerea unei drojdii naturale se prepara un aluat din faina de griu. Aluatul se punea la copt pina chiar si mijlocul se intarea. Dupa aceea bucatele din aluatul copt se puneau intr-un decoct de malt pentru pregatirea berii.

Cercetatorii au presupus ca sporii de streptomicite nimereau in aluat atunci cind acesta intra in contact cu aerul. Tetraciclina s-a format se pare in perioada cresterii drojdiei. Savantii au facut un experiment: la inceput ei au adaugat streptomicite in aluatul gata preparat, apoi in amestecul de aluat si malt. Ca rezultat al acestui al doilea experiment s-a format o cantitate importanta de antibiotic. Fermentii in timpul fabricarii berii formeaza un fel de microclimat, in care streptomicitele produc o cantitate mare de tetraciclina.

Vechii egipteni foloseau berea pentru clisme si pentru curatarea cavitatii bucale. Toate acestea dovedesc faptul ca ei cunosteau calitatile miraculoase ale acestei bauturi.

via

Read More

Argintul coloidal - de la A la Z

de Lucian Milea Prima parte a acestui articol: Argintul coloidal - de la A la Z (1) Cum poate fi utilizat argintul coloidal? Argintul coloidal poate fi utilizat în mai multe moduri, în funcţie de localizarea afecţiunii de tratat: oral (ingerat sau băut); inhalat sub formă de vapori foarte fini; sub formă de clismă; la nivel vaginal, pulverizat local sau adăugat la spălături; sub formă de picături în ochi, urechi şi nas sau aplicat topic, pe piele (cu o sticlă cu pulverizator sau cu bandaje îmbibate cu soluţie). Administrat oral, argintul coloidal este absorbit din gură în sânge, apoi transportat rapid la celulele organismului. Ţinerea acestui lichid sub limbă, câteva zeci de secunde înainte de înghiţire, poate duce la absorbţia mai rapidă. În trei-patru zile, particulele de argint se pot acumula în ţesuturi în cantitate suficientă pentru a putea deja observa efectele benefice. În cazul expunerii frecvente la germeni patogeni, unii specialişti recomandă un aport zilnic de argint coloidal, ca protecţie. Mulţi terapeuţi naturişti consideră că viaţa a milioane de persoane, care sunt susceptibile să dezvolte infecţii cronice minore, poate fi îmbunătăţită prin administrarea preventivă a argintului coloidal. Doza depinde şi ea de scopul urmărit. În general, doza de întreţinere recomandată pentru uz intern, pentru adulţi, este de o lingură cu argint coloidal pe zi (10 ml în concentraţie de 10 ppm). Bineînţeles, cantitatea diferă în funcţie de concentraţie. Această cantitate, considerată „nutritivă”, asigură aceeaşi cantitate de argint pe care o asigură dieta zilnică a unui adult de la începutul secolului XX, înainte ca solul să fie sărăcit de oligoelemente prin exploatare excesivă. Se estimează că în prezent solul din SUA mai conţine, în medie, doar 15% din oligomineralele existente în anul 1900. Argintul coloidal poate fi utilizat cu succes şi sub formă de cură generală de purificare şi detoxifiere. În acest caz, doza poate varia de la 1 la 4 linguri pe zi. În cazul unor afecţiuni severe şi boli cronice, doza trebuie adaptată în funcţie de reacţia organismului, sub îndrumarea unui medic competent. În general, orice cantitate peste 5 linguri pe zi este considerată doză „terapeutică”. Unii terapeuţi relatează că au administrat cu succes unor pacienţi cu infecţii grave, considerate incurabile, până la 450 ml de argint coloidal (10 ppm) pe zi, timp de două săptămâni! În cazul unor arsuri minore, o acumulare de argint coloidal în organism poate grăbi vindecarea, reduce posibilitatea infecţiilor şi a cicatricelor. În unele cazuri medicale grave, precum cangrenele, medicii au utilizat de multe ori injectarea directă a zonei afectate. Au fost raportate multe cazuri de salvare a membrelor infectate de la amputare, atunci când a fost iniţiat tratamentul cu argint coloidal. Efecte secundare Nu s-a dovedit că ar exista efecte secundare ale terapiei cu argint coloidal, deoarece acesta nu este toxic şi nu afectează ficatul, rinichii sau alt organ al corpului. Argintul coloidal nu interacţionează cu niciun alt medicament sau remediu. Argintul coloidal este eliminat prin rinichi, sistemul limfatic şi sistemul circulator, după o perioadă de timp de la ingerare. În cazul utilizării unor suspensii de argint cu particule de dimensiuni mari (peste 0,4 microni) eliminarea poate dura mai mult sau chiar se pot produce acumulări de argint în organism; acestea nu au efecte secundare nocive asupra stării de sănătate, dar pot duce, teoretic, la pigmentari gri-albăstrii ale pielii, după ani de consum excesiv. De asemenea, consumul excesiv al sărurilor de argint a produs în unele cazuri efecte similare, cunoscute încă din secolul al XIX-lea sub numele de Argyria. Tocmai de aceea NU se recomandă folosirea sărurilor de argint şi nici folosirea sărurilor pentru accelerarea procesului de obţinere a argintului coloidal. Deoarece se absoarbe în sânge înainte de a ajunge în intestinul gros, argintul coloidal nu afectează flora benefică din tractul digestiv, dacă este administrat în cantităţi rezonabile. În cazul unor doze mai mari de 75 ml pe zi (10 ppm) au fost totuşi raportate diminuări ale florei intestinale benefice. În cazul dozelor de şoc poate fi necesară administrarea suplimentară de „probiotice". Ce spune medicina alopată? FDA (Administraţia Alimentelor şi a Medicamentelor din SUA) a permis utilizarea argintului coloidal în 1913. Literatura medicală din primele decenii ale secolului XX abundă de relatări cu privire la utilizarea cu succes a argintului, pentru a stimula sistemul imunitar al organismului. Începând cu al doilea război mondial, odată cu descoperirea şi producerea pe scară largă a antibioticelor, argintul coloidal şi alte remedii naturale au început să fie descurajate şi au ieşit din sfera preocupărilor medicinei alopate. Din acel moment, industria farmaceutică s-a ocupat îndeosebi de produsele medicamentoase chimice, ce aduceau un profit crescut. În anul 1983, Ministerul Sănătăţii din SUA a recunoscut şi a aprobat argintul coloidal ca fiind un medicament fără reacţii adverse, care se poate elibera fără reţetă de la medicul specialist. În anul 1991, FDA a clasificat argintul coloidal ca un medicament anterior anului 1938. O scrisoare a FDA din 13.09.1991 afirma: „Aceste produse pot continua să fie comercializate... atât timp cât sunt promovate şi etichetate pentru aceleaşi utilizări ca în anul 1938 şi atât timp cât sunt fabricate prin metoda iniţială.” În anul 1999 FDA a interzis medicamentele ce se bazează pe argint, folosind motivul că nu se cunoaşte formula acestor produse şi că ele pretind a vindeca prea multe boli, fără dovezi ştiinţifice: „Aceste produse sunt etichetate pentru tratarea adulţilor şi a copiilor de boli incluzând HIV, SIDA, cancer, tuberculoză, malarie, lupus, sifilis, scarlatină, zona zoster, herpes, pneumonie, febră tifoidă, tetanos şi multe altele”. Un alt motiv al interzicerii medicamentelor pe bază de argint coloidal a fost asocierea forţată a acestora cu o boală numită Argyria, definită de Fuchs în anul 1840, ce constă în colorarea epidermei cu nuanţe gri-albăstrui, datorită depunerilor de argint (nitratul de argint era folosit în secolul al XIX-lea în cazuri de epilepsie, tabes doeralis, dezechilibre nervoase etc.). În urma acestei decizii a FDA, un producător american de argint coloidal a adresat FDA o scrisoare prin care solicită ca, în baza legii libertăţii de informare, să i se furnizeze următoarele informaţii: 1. Numărul de decese provocate de consumul de argint coloidal. 2. Numărul de reacţii alergice la consumul de argint coloidal. 3. Numărul de interacţiuni medicamentoase dăunătoare, ale medicamentelor OTC sau prescrise, în combinaţie cu argintul coloidal. 4. Numărul de cazuri de Argyria raportate, datorate consumului de argint coloidal fabricat prin metode electrice AC sau DC. 5. Numărul cazurilor de Argyria, datorate consumului de argint coloidal ce nu conţine stabilizatori proteici. Răspunsul FDA a fost năucitor: „Am căutat în înregistrările de la Sistemul de raportare a Evenimentelor adverse (AERS) al FDA şi am fost în imposibilitatea de a localiza vreun caz care să corespundă solicitării dumneavoastră. Taxele de $ 3.50 (...) vor fi incluse într-o factură lunară.” Ne întrebăm ce „dovezi ştiinţifice” în favoarea argintului coloidal dorea FDA când a luat decizia să-l interzică, de vreme ce a putut afirma, într-o hotărâre oficială, că „utilizarea fără discernământ a soluţiilor coloidale de argint a dus la cazuri de Argyria, decolorarea permanentă a pielii şi a ţesuturilor profunde, de culoare albastră-gri.”, fără a avea nici cea mai mică dovadă! Agenţia de Protecţie a Mediului (EPA) din SUA admite ca fiind nepericuloasă (nu se precizează care ar fi pericolul n.n.) o doză maximă zilnică de 350 micrograme de argint pe zi, pentru un adult cu o greutate de 70 kilograme (kg) şi consideră (în alt raport) ca fiind critică o doză de 1mg. Facem aici observaţia că este vorba de argint, în general şi nu de argintul coloidal. În continuare, EPA afirmă: „Argyria este cauzată de acelaşi mecanism care este implicat în developarea fotografiilor. Este acelaşi lucru. Dacă se expune la lumină o sare de argint, o parte din ea se va reduce la argint metalic. Apoi, dacă aveţi un revelator (cofeina este un bun revelator) într-o soluţie alcalină (sângele este alcalin, în mod normal), argintul suplimentar va precipita din compus în particule metalice, care vor creşte. Acesta este procesul fotografic şi astfel se dobândeşte Argyria”. Este clar în acest caz că EPA se referă la sărurile de argint, mai precis la halogenuri, acestea fiind cele utilizate în tehnica fotografică. Argyria este, deci, cauzată de consumul excesiv de săruri de argint. Argintul coloidal este compus din particule metalice şi nu are de-a face cu tehnica fotografică. Dacă ar fi, totuşi, să impunem aceste doze şi pentru argintul coloidal, acestea ar corespunde unui consum zilnic de 70 ml (respectiv 200 ml) argint coloidal de 5 ppm sau 35 ml (respectiv 100 ml) argint coloidal de 10 ppm. Mai multe organizaţii guvernamentale (Elveţia, Germania, Australia, Israel etc.) şi-au dat acordul în folosirea argintului coloidal (Ag+) şi a peroxidului de hidrogen (H2O2), ca dezinfectant al apei, în cantităţi prevăzute de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (MLC - valoarea maximă conţinută de până la 0,08 ppm-0,1 ppm). Supliment alimentar În timp ce organizaţiile guvernamentale responsabile cu „sănătatea populaţiei” nu fac nicio cercetare pentru a lămuri problema argintului coloidal şi a efectelor sale, străduindu-se însă să-i limiteze sfera de utilizare, milioane şi milioane de utilizatori mulţumiţi doresc să-l aibă în continuare. De asemenea, există şi un număr tot mai mare de producători care intră pe piaţă cu o gamă largă de produse noi pe bază de argint. Între timp, mărturiile cu privire la efectele surprinzătoare, adeseori considerate miraculoase, ale argintului coloidal sunt într-o continuă creştere, el nu este considerat ca făcând parte dintre tratamentele terapeutice alopate, nici alternative şi este distribuit, cel mai adesea, sub titulatura de „supliment alimentar”. Manufacturarea argintului coloidal Neavând acces la aparatură sofisticată de testare, unii entuziaşti ai argintului coloidal au început să şi-l producă singuri. Astfel, deşi nu vor avea posibilitatea de a cunoaşte cu precizie rezultatul, vor putea avea o idee destul de bună asupra lui, controlând procesul şi calitatea ingredientelor. Astfel, ei pot fi siguri că obţin un argint coloidal real, precum cel descris în literatura de specialitate. Metoda de curent continuu şi de „joasă tensiune” este cea mai adecvată pentru a produce argint coloidal acasă. Câteva baterii pot fi conectate în serie la doi electrozi de argint şi introduse într-un pahar (250 ml) cu apă distilată. Acest proces va determina desprinderea de electrozi a unor particule mici de argint, ce vor intra în apă. Acest proces este şi foarte uşor de greşit, astfel că majoritatea celor care îşi produc argint coloidal la domiciliu obţin produse de calitate inferioară. Unde se greşeşte? Mulţi dintre cei care au greşit au folosit un electrolit, de exemplu o soluţie de sare de bucătărie, în locul apei distilate. Aceasta a generat obţinerea unei soluţii ionice cu o suspensie de particule de argint de mărime mare (0,05 - 0,15 microni) şi nu a unui coloid de argint pur. Aspectul acestui gen de produs este alb-tulbure şi tinde să se precipite, dacă nu este agitat constant. Unii dintre cei care au consumat în exces astfel de suspensii cu săruri de argint, precum senatorul american Stan Jones, au dobândit o forma de Argyria. Alţii au făcut o greşeală mai puţin gravă, dar cu efecte negative evidente asupra calităţii produsului: în locul apei distilate (chiar bidistilate) au folosit apa filtrată. Produsul rezultat a conţinut şi alte minerale ce erau prezente în apa filtrată, precum şi unii compuşi ai argintului. Metoda corectă, propusă de Dr. Peter A. Lindermann, presupune folosirea apei distilate de calitate superioară şi a aştepta până când reacţia porneşte. Apa deionizată nu este adecvată pentru acest proces, pentru că nu permite trecerea curentului electric. Electrozii pot fi confecţionaţi din argint fin cu puritate minimă de 99,99% (cel mai recomandat este 99,9999%). Argintul cu o puritate scăzută nu este deloc recomandat, deoarece aliajul ce formează partea impură a argintului poate conţine metale grele cu efect toxic asupra organismului. Este esenţial ca apa folosită să fie dublu distilată, adică de o puritate foarte mare. În caz contrar, unele impurităţi din apă se pot combina cu argintul formând săruri nedorite. Electrozii trebuie să fie aşezaţi echidistant pe toată lungimea lor (din lichid). Controlul curentului electric poate avea ca rezultat modificarea mărimii particulelor şi a vitezei de reacţie. Valorile mici ale curentului electric produc, în general, particule de dimensiuni mai mici. Pe de altă parte, curenţii mici determină o viteză mică de fabricaţie a argintului coloidal, deci el se va produce într-o perioadă de timp mai îndelungată. Astfel, pentru a produce o anumită cantitate de argint coloidal de calitate, sunt necesare instalaţii mai mari sau mai multe decât pentru cel de calitate mai slabă. Dacă nu există posibilitatea controlării/măsurării curentului, cercetătorul Peter A. Lindermann recomandă folosirea unei surse de tensiune de aproximativ 30V sau un set de baterii înseriate pentru a obţine 36V. În această variantă, procesul trebuie oprit dacă în jurul electrozilor apar culori mai închise decât galbenul, ceea ce ar indica apariţia particulelor de dimensiuni peste 50nm. O altă variabilă care influenţează dimensiunea particulelor este temperatura apei. Temperatura mai mare creşte viteza procesului şi micşorează dimensiunile particulelor rezultate. După alimentarea circuitului, este necesar să se aştepte uneori chiar mai mult de 45 minute până să se observe ceva. Primele semne ale reacţiei vor consta în apariţia unei tente gălbui în jurul electrozilor. După câteva minute, procesul se va accelera şi „norii” galben-aurii se vor extinde mai mult, aşa încât coloidul va putea fi deja evidenţiat cu o lanternă, prin efect Faraday-Tyndall (detalii la final). După încheierea procesului şi extragerea electrozilor din recipient, culoarea galben-aurie se va dispersa, rămânând o tentă galben-aurie pentru coloidul rezultat. Aceasta corespunde unei concentraţii de aproximativ 3-5 ppm. Prin această metodă se pot obţine 200ml de argint coloidal de concentraţie 3-5 ppm, având particulele de dimensiuni mici, în aproximativ 1-2 de ore, dacă se respectă amperajul recomandat de 1 miliamperi. Dacă nu se respectă acest amperaj si se folosesc toţi cei 500 miliamperi ai setului de baterii de 36V, legate în serie, atunci se va obţine aceeaşi concentraţie în timp mult mai scurt, aproximativ 25-30 minute, însă dimensiunea particulelor va fi mult mai mare, ceea ce va face ca argintul coloidal să fie de calitate inferioară. Cel mai mare „secret” cu privire la fabricarea argintului coloidal de înaltă calitate este faptul că este aproape imposibilă standardizarea produselor. Argintul este sensibil la unele forţe naturale, ce nu au fost încă identificate ştiinţific. Chiar şi atunci când vasul, electrozii, apa şi tensiunea sunt identice, diferite loturi vor reacţiona cu viteze diferite în zile diferite. Viteza de reacţie poate varia cu peste 100%, în funcţie de zi. Într-o zi „normală”, timpul de reacţie până la apariţia „norului” galben-auriu este de o oră. În zilele „lente” pot trece şi trei ore înainte de apariţia acestuia. Datorită acestei variaţii, este întotdeauna înţelept să se urmărească reacţia cu un aparat de măsurat concentraţia particulelor de argint în soluţie (ppm - părţi per milion). De asemenea, aceasta se poate măsura şi „după ochi” folosindu-se o lanternă (prin evidenţierea efectului Faraday-Tyndall - foto), însă pentru început e bine să aveţi în dotare un dispozitiv de măsurare ppm-metru. Aceasta este cea mai uşoară modalitate de a standardiza producerea argintului coloidal. Calitatea argintului coloidal Există mulţi producători ce fabrică argint coloidal de diferite calităţi şi concentraţii. Criteriile de determinare a calităţii argintului coloidal sunt: dimensiunea particulelor, puritatea, concentraţia şi costul. Cel mai bun este argintul electrocoloidal, obţinut fără procese chimice, care conţine doar argint şi apă. Un argint coloidal de calitate conţine particule super-fine de argint, ce sunt suspendate un timp nedefinit în apă distilată sau demineralizată. Dacă argintul coloidal conţine deopotrivă atât nano-particule cât şi ioni de argint, el este cu atât mai bun cu cât proporţia particule/ioni este mai mare. Singura modalitate absolut sigură de a determina cât de coloidal şi cât de pur este un „argint coloidal” este analiza de laborator. Totuşi, pentru evaluarea unor caracteristici ale sale se pot folosi şi metode la îndemâna oricui. Aspectul argintului coloidal de cea mai bună calitate este transparent, cu o uşoară tentă galben aurie. Culorile mai întunecate indică de obicei o suspensie de particule prea mari, ce tind să se precipite în partea de jos a recipientului, şi nu coloizi reali. O culoare prea deschisă indică o concentraţie redusă de argint sau predominanţa argintului ionic (săruri de argint). Unii producători adaugă un colorant galben pentru a falsifica argintul coloidal de slabă concentraţie sau calitate, făcându-l să arate ca unul autentic. O metodă bună pentru a vedea dacă lichidul respectiv este un coloid este evidenţierea efectului Faraday-Tyndall. Acesta presupune trecerea unui fascicul intens de lumină printr-un flacon transparent plin cu lichid; dacă lichidul este coloidal, drumul luminii prin flacon va fi vizibil în formă de con, datorită împrăştierii luminii în particulele de coloid. Dacă lichidul respectiv este mai degrabă o suspensie, ce tinde să se precipite, având particule prea mari pentru a fi un coloid, conul va fi mai evident în partea inferioară a recipientului şi, eventual, vom putea observa un precipitat pe fundul vasului. O altă metodă de testare implică adăugarea de acid, bază sau sare peste soluţia respectivă de argint coloidal. Dacă lichidul conţine substanţe care nu reacţionează cu electrolitul adăugat, nu se petrece nimic nici după câteva zile. Dacă soluţia reacţionează cu electrolitul – bază cu acid, de exemplu – se observă imediat o transformare – în culoare, de exemplu. Dacă lichidul testat este într-adevăr argint coloidal (sau altă dispersie coloidală hidrofobă), atunci, într-o primă fază, nu se observă nimic iar mai apoi, în decurs de câteva minute sau ore, lichidul se clarifică, deoarece particulele de coloid îşi vor pierde sarcina electrică superficială pozitivă şi se vor putea aglomera în particule mai mari. Aceste particule mai mari vor cădea apoi pe fundul vasului unde, în general, se disting foarte greu pentru o concentraţie mică de argint. Dacă un produs conţine un stabilizator sau oligoelemente, altele decât argintul, este inferior. Dacă un produs necesită refrigerare, înseamnă că el conţine şi un alt element. Recipientul şi pipeta trebuie să fie din sticlă, plasticul nepermiţând păstrarea coloidului de argint pentru o perioadă îndelungată de timp. Recipientul nu trebuie să permită pătrunderea în interior a razelor ultraviolete. Cele mai potrivite culori pentru sticlele în care se pastrează argintul coloidal sunt: brun-chihlimbar închis şi albastru-cobalt. Unele produse cu concentraţii mari de argint (peste 50ppm) pot să nu fie foarte sigure, concentraţiile standard folosite de cabinetele medicale internaţionale fiind de 3-5 sau 10ppm. DACA DORITI ARGINT COLOIDAL CONTACTATI-MA PE ADRESA DE EMAIL DE PE BLOG

Read More