Sunetele au asupra noastră o putere de care, de multe ori, nici nu suntem conştienţi. Trăim într-o mare de sunete, prea adesea asurzitoare, stridente, stresante, patogene. Dar există şi sunete care, alese cu grijă, ascultate cu atenţie sau „emise” sub o supraveghere pricepută, au însuşirea miraculoasă de a face bine.
De aici, s-a născut o veche artă/ştiinţă – cea a alinării suferinţelor prin muzică. Mult timp practicată de om, apoi în mare măsură uitată, azi redescoperită, dar niciodată dispărută, terapia prin muzică a devenit azi un captivant subiect de studiu în domeniul sănătăţii minţii şi a corpului, fiind investigată cu mijloace tehnologice performante, în speranţa desluşirii felului misterios în care muzica acţionează asupra noastră.
Ce este, aşadar, această terapie, atrăgătoare pentru mulţi, dar încă puţin răspândită, şi care are limitele şi indicaţiile ei specifice?
O definiţie destul de seacă o descrie ca pe un proces interpersonal în cadrul căruia un terapeut cu pregătire specială utilizează muzica pentru a-şi ajuta pacienţii să-şi menţină ori să-şi îmbunăţească starea de sănătate.
Deşi există un volum vast de cercetări asupra acestui gen de terapie (muzicoterapie sau meloterapie, cum mai este numită), ea este destul de puţin folosită, cel puţin în societatea occidentală. Cultura în care trăim - caracterizată prin viteză şi eficienţă - ne-a obişnuit să pretindem rezultate rapide, obţinute cu minimum de efort.
Aşa că preferăm să luăm medicamente, uşor de procurat şi administrat, în locul participării la un asemenea proces interpersonal care presupune implicare îndelungată şi deschidere din partea noastră. Drept care, terapia prin muzică pare să fi pierdut teren în vremurile moderne.
Ea a fost, totuşi, folosită vreme îndelungată, în culturi dintre cele mai diverse. Pe vremea când toate leacurile - nu doar muzica - acţionau mai lent, iar oamenii erau mai răbdători şi, înţelegând importanţa timpului în procesul de vindecare, aveau aşteptări de alt gen de la orice fel de tratament, muzica era folosită dreet unul dintre aceste tratamente cu acţiune lentă, subtilă, dar eficace, deşi neexplicată.
Iată 5 exemple care, chiar dacă nu sunt toate documentabile istoric, arată, în orice caz, că oamenii credeau în puterea vindecătoare a muzicii, de vreme ce îşi consemnau ideile în acestă privinţă:
- Istorisirea biblică despre regele Saul şi David (personaje care, conform tradiţiei, ar fi trăit în urmă cu aproximativ 3.000 de ani) cuprinde şi o relatare depre puterea vindecătoare pe care muzica o avea asupra regelui Saul: "Iar când duhul cel trimis de Dumnezeu era peste Saul, David, luând harpa, cânta şi lui Saul îi era mai uşor şi mai bine şi duhul cel rău se depărta de el. (Regi I; 16; 23)
- Muzica indiană clasică aparţinând genului numit raga este considerată, în tradiţia vedică, drept un mijloc de tămăduire, prin faptul că undele sonore ar influenţa funcţionarea sistemului nervos uman.
- Învăţatul islamic al-Farabi (872-950), cunoscut în Europa sub numele latinizat de Alpharabius, s-a aplecat şi el asupra acestui domeniu de studiu; el însuşi muzician, dar şi om de ştiinţă şi filosof, el a comentat, într-una dintre scrierile sale, efectele terapeutice ale muzicii asupra sufletului.
- Robert Burton (1577 -1640), un savant englez cu preocupări în domeniul psihologiei, autor al unui monumental tratat numit Anatomia melancoliei, menţionează şi el muzica şi dansul drept metode de a trata diverse afecţiunile psihice, în special ceea ce numea el melancolie (după cunoştinţele medicale ale vremii), o stare care corespundea, probabil, celei denumite azi depresie.
- În 1737, regina Spaniei, Elisabetta Farnese, încredinţată, ca şi medicul ei, Giuseppe Cervi, că muzica poate vindeca anumite afecţiuni ale sufletului, l-a chemat la curte pe cel mai vestit cântăreţ al acelor vremuri (şi unul dintre cei mai mai mari cântăreţi de operă ai tuturor timpurilor), Farinelli, un celebru castrato, înzestrat cu o voce extraordinară.
- (Conform unei practici care a atins apogeul în Italia, în secolul al XVIII-lea, unii băieţi cu voci foarte frumoase erau castraţi în copilărie, pentru a împiedica schimbarea vocii la pubertate, sub influenţa hormonilor masculini; aceşti cântăreţi aveau voci înalte, cu un timbru asemănător celui feminin, iar dintre ei se recrutau cei mai vestiţi interpreţi ai operelor baroce.
- Farinelli - pe numele săi adevărat Carlo Maria Broschi - , de origine italiană, a fost cel mai faimos dintre aceşti castrati).
- Misiunea lui Farinelli la curtea Spaniei a fost aceea de a cânta pentru regele Filip al V-lea, care suferea de o depresie gravă. Renunţând pentru totdeauna la reprezentaţiile în public, abandonându-şi cariera strălucită care îl dusese pe marile scene ale Europei, Farinelli a devenit muzicianul curţii regale a Spaniei.
- În această calitate, a organizat concerte nocturne şi spectacole de operă, reînnoind cultura muzicală în Spania şi aducând, se pare, multă alinare regelui, prin concertele private pe care i le oferea.
- O legendă spune că el ar fi cântat, timp de 10 ani, până la moartea lui Filip al V-lea, seară de seară, aceleaşi patru (sau şase, după alte surse) bucăţi muzicale, cântecele preferate ale regelui. (Unul dintre ele îl puteţi asculta în înregistrarea de mai jos, în interpretarea contra-tenorului Andreas Scholl)
RESTUL ARTICOLULUI AICI
0 comments:
Post a Comment