Your daily reminder
1 day ago
Sunday, November 29, 2009
Istoria revizuită a Sfinxului
Cine a construit Sfinxul şi în ce scop? Care este vechimea lui? Este el contemporan cu piramidele din platoul de la Gizeh? Ce simbolizează structura sa hibridă om-leu? Oficial se consideră că Sfinxul are o vechime de 4500 de ani şi datează din epoca faraonului Kephren (anul 2500 î.C.). Descoperirile şi cercetările realizate în ultimii 20 de ani contrazic concluziile egiptologiei clasice. Ştiinţe noi precum geologia, arheo-astrologia şi astro-biologia aruncă o lumină nouă asupra unei enigme care dăinuie de mai multe milenii.
În plin deşert, Sfinxul a fost erodat de ploi torenţiale
John Antony West, un cunoscut egiptolog independent, a stabilit că eroziunea Sfinxului s-a datorat nu nisipului şi vântului, aşa cum s-a considerat multă vreme, ci ploii. El a ajuns la această concluzie, pornind de la observaţia că eroziunea rocilor din structura Sfinxului a fost realizată pe verticală. Şi totuşi Sfinxul este situat în plin deşert, unde de mai bine de 9000 de ani nu a mai plouat.
Descoperirile şi concluziile lui West au fost prezentate pe 7 februarie 1992, cu ocazia Congresului Anual al Asociaţiei Americane pentru Promovarea Ştiinţelor, în faţa a 247 de cercetători. Prezentarea sa i-a convins pe geologi, dar a ridicat puternice rezistenţe din partea egiptologilor.
Cercetările lui West au fost continuate de către Robert Schoch, doctor în geologie şi geofizică la Universitatea din Boston. Studiile sale minuţioase l-au condus la aceleaşi concluzii. Eroziunea care apare în structurile vechi ale Sfinxului se datorează nu vântului şi nisipului, ci apei. Este singurul monument din platoul de la Gizeh care a suferit o eroziune de acest gen. Concluzia ar fi că Sfinxul datează dintr-o epocă mai înaintată, în care aceste ţinuturi aveau un climat temperat. Conform afirmaţiilor doctorului Schoch, Sfinxul nu poate fi contemporan cu piramidele. Cu siguranţă precede cu mai multe milenii civilizaţia egipteană.
Climatologie şi constelaţia Leului
John Kutzbach, paleo-climatolog la Universitatea din Wisconsin, a realizat cu ajutorul computerului o modelare climatică a zonei şi apoi a comparat rezultatele cu datele geologice din teren. Datorită studiilor sale, se cunoaşte la ora actuală faptul că în urmă cu 10.000 de ani, în regiunea în care se află Sfinxul, precum şi într-o mare parte din Africa, ploua regulat şi erau lacuri întinse. Dacă ne bazăm pe această informaţie climatologică, reiese că Sfinxul datează dintr-o perioadă pre-egipteană. Pe de altă parte, dacă a fost construit aproximativ în anul 10.500 î.C., în acea epocă, în faţa sa răsărea exact constelaţia Leului. Conform studiilor efectuate de către arheo-astrologi, acest monument pare să fi fost o reprezentare a unui leu care era orientat către proiecţia sa de pe cer. Dar cum este posibil ca Sfinxul să fi fost construit la acea vreme, după reguli şi cunoştinţe astronomice de o asemenea precizie, când civilizaţia umană era de-abia la începutul epocii fierului?
Capul şi corpul Sfinxului
Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complică tot mai mult. Capul se află într-o stare mai bună decât corpul şi este mai mic din punct de vedere proporţional. Ţinând cont de mărimea labelor din faţă şi trasând proporţiile reale se obţine un monument mult mai mare (cf. foto). Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de-a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci.
Ce reprezintă atunci în realitate capul Sfinxului? Versiunea oficială susţine că ar fi vorba de capul faraonului Kephren. Inspectorul Frank Domingo de la poliţia din New York, expert în identificare judiciară recunoscut la nivel mondial, a studiat atât capul Sfinxului cât şi pe cel al unei statui care îl reprezenta pe faraonul Kephren, pentru a afla dacă cele două morfologii concordă. Concluzia sa a fost categorică: morfologia capului Sfinxului este foarte diferită de cea a statuii lui Kephren. Ochii, forma capului, profilul, gura şi bărbia sunt diferite şi de morfologia rasei albe mediteraneene. Contrar aşteptărilor, Sfinxul reprezintă un faraon de rasă neagră.
Această descoperire poate explica de ce nasul şi o parte din buzele Sfinxului au fost distruse. În perioada dinastiilor egiptene în care au domnit faraoni aparţinând rasei albe, este posibil ca aceste elemente negroide din înfăţişarea Sfinxului să fi fost distruse. Era o manieră de a se asigura că nicio fiinţă de rasă neagră nu va revendica titlul de faraon. Mai mulţi conducători ai Egiptului s-au folosit de Sfinx în scopuri politice, restaurându-l şi sculptând capul pentru a semăna cu propria lor efigie. Pentru civilizaţia egipteană Sfinxul era un mare mister, când înfricoşător, când urât, când admirat pentru că data dintr-o epocă ancestrală şi ar fi putut să eclipseze întreaga putere a faraonului.
Templul Sfinxului
Templul Sfinxului a fost construit din blocuri de piatră care cântăresc fiecare în jur de 200 de tone. Suprafaţa blocurilor de piatră este perfect netedă, iar blocurile au fost fixate la milimetru. Cum a fost posibilă în epoca fierului asamblarea unor asemenea blocuri?
În zilele noastre, pentru a ridica şi a poziţiona cu precizie un obiect de 200 de tone sunt necesare între cinci şi şase săptămâni de pregătire, utilizându-se cele mai puternice macarale din lume. Pentru a aşeza un al doilea bloc de piatră de 200 de tone ar mai fi necesare încă alte cinci săptămâni de pregătire. Utilizând tehnologia actuală ar trebui circa 500 de ani doar pentru a poziţiona 5000 de blocuri de acest gen.
500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii şi extracţiei unor asemenea mastodonţi. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conţin fiecare până la 2,5 milioane de blocuri de acest gen? Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă această caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, aşa cum putem constata şi în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum şi structurile din Insula Paştelui.
Previziunile lui Edgar Cayce
Cu 60 de ani în urmă, Edgar Cayce a prezis că sub Sfinx va fi descoperită o încăpere, în care se găsesc arhivele unei civilizaţii antediluviene mult mai avansate din punct de vedere tehnologic decât a noastră. În 1992, au fost făcute publice analizele seismografice ale zonei situate sub Sfinx. Ele indicau faptul că o cavitate de 5 metri pe 9, săpată în piatră exista chiar în locul prezis de Cayce. La momentul actual încă se mai descoperă astfel de cavităţi, existând o adevărată reţea subterană sub platoul de la Gizeh. Unii afirmă că Sfinxul ar ascunde intrarea într-un vast oraş antediluvian subteran, numit Gigal. Realitatea se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele mai fantastice mituri. Simbol al inteligenţei care are acces la mecanismele forţelor naturale şi cosmice, Sfinxul ar putea fi foarte bine gardianul cunoştinţelor care dezvăluie originea ancestrală a umanităţii. De unde provine însă această ştiinţă?
Astronautul Edgar Mitchell consideră că dacă geologia stabileşte că Sfinxul este mult mai vechi decât se consideră la ora actuală, va trebui revizuită întreaga concepţie despre ultimii 100.000 de ani de civilizaţie umană. Cu ocazia unei conferinţe susţinute în 1992 la sediul Naţiunilor Unite din New York, cercetătorul Richard C. Hoagland face afirmaţii care merg chiar mai departe. Prezentând imaginile înregistrate pe planeta Marte în 1976 de sonda Viking, Hoagland atrage atenţia asupra existenţei unui feţe pe suprafaţa acestei planete. Această imagine nu este rezultatul unor jocuri de lumini, ci este în procent de 99% o reprezentare intenţionată a unei creaturi. La Gizeh, Sfinxul este reprezentarea hibridă a omului-leu, simbol al inteligenţei şi al forţelor naturale. La fel stau lucrurile şi pe Marte. Hoagland a împărţit în două imaginea feţei de pe Marte. Copiind simetric jumătatea din dreapta se obţine o imagine antropomorfă. Copiind simetric jumătatea din stânga se obţine un cap de leu. Avem de-a face din nou cu aceeaşi fiinţă hibrid om-leu. O oglindă cosmică, un ecou marţian al Sfinxului de la Gizeh? Hoagland susţine că faţa de pe Marte are o jumătate de milion de ani. Să fie ea un alt mesaj al civilizaţiei antediluviene care popula Terra în urmă cu sute de mii de ani? Dacă Sfinxul este ultima dovadă tangibilă a acestei civilizaţii atunci el trebuie să fie extrem de vechi. În 1996, cu ocazia unei conferinţe la Universitatea din Bradford, David Percy, directorul European pentru Misiunea Marte, stabilea vârsta Sfinxului la 247 000 de ani.
Ce a mai rămas din acea epocă?
Dacă au existat tehnologii mai avansate decât cele din ziua de azi, de ce nu au fost găsite utilaje, maşini, planuri, obiecte zburătoare, sisteme antigravitaţionale sau de excavaţie ieşite din comun? Unii spun că din cauza unor calamităţi terestre care au distrus totul. Acest răspuns nu este totuşi plauzibil, pentru că au fost găsite schelete de dinozauri, care datează din perioade mult mai vechi. Alţii susţin că avem o concepţie limitată despre ce înseamnă tehnologie. Cu cât o civilizaţie este mai avansată, cu atât tehnologia de care dispune este mai puţin perceptibilă şi mai în acord cu legile şi principiile universale. Răspunsul ar trebui deci căutat într-o cunoaştere în care ştiinţa şi spiritualitatea fuzionează.
S-a vorbit despre utilizarea Merkaba-ului pentru a construi aceste monumente gigant. Etimologic, Merkaba înseamnă câmp luminos (Mer), Spirit (Ka) şi trup fizic (Ba). Unirea celor trei generează un sui-generis vehicul care poate transporta atât trupul fizic, cât şi mintea dintr-o lume în alta. Merkaba este alcătuit din două piramide suprapuse, una cu vârful în sus, alta cu vârful în jos, care se rotesc în jurul individului pe aceeaşi axă, dar în sensuri opuse. Activat şi accelerat până se atinge un prag luminos, Merkaba scoate individul de sub incidenţa constantelor fizice ale mediului înconjurător. Trupul nu se va mai supune legilor gravitaţionale, iar spiritul va „pilota” această navă spaţială individualizată, putând să călătorească la voinţă, de exemplu de pe Marte pe Terra.
Rasa descrisă de Richard Hoagland, a cărei imagine apare în jumătatea antropomorfă a Sfinxului de pe Marte şi în forma primară, „negroidă” a Sfinxului de la Gizeh, a putut utiliza acest tip de „transport” interplanetar. Aceasta ar fi cauza pentru care nu există urme ale acestui voiaj, nici rachete, nici farfurii zburătoare, nici baze pentru lansare sau centre de control. Dacă această „spiritualitate tehnică” sau „ştiinţă spirituală” nu se supune constantelor fizice spaţiu-timp pe care le cunoaştem, atunci excavaţia, transportarea blocurilor de sute de tone şi construcţiile gigantice au putut fi realizate cu ajutorul ei. Generarea unui câmp antigravitaţional sau modificarea structurii intime a materiei pentru a o ciopli după voie nu lasă deloc sau aproape deloc urme tehnologice. Singurele dovezi vizibile sunt operele titanice, precum Sfinxul.
Suntem atât de ataşaţi de realitatea materială, încât am uitat de potenţialul nostru infinit. Căutăm să facem cu ajutorul unor tehnologii materiale ceea ce spiritul nostru ar putea face cunoscând şi utilizând legile cosmice universale. În realitate „este uşor să ridici un munte cu degetul mare de la picior” spunea Buddha în Saddharma Pundarika Sutra.
1 comments:
Astept impresii de la seminar..Pup
Post a Comment