Triunghiul Bermudelor din Oltenia şi alte mistere

Undeva, pe la jumătatea distanţei dintre Rîmnicu Vîlcea şi Târgu Jiu, se află comuna Polovragi. Aici, la poalele munţilor Căpăţînii se intră în Cheile Olteţului, chei care-i despart de Munţii Parâng, un loc care ascunde multe secrete. Entuziaştii fenomenelor paranormale numesc zona“Triunghiul Bermudelor din Oltenia”.

Lucrurile petrecute aici de-a lungul timpului sunt cel puţin ciudate: dispariţii de vite de sub chiar privirea văcarilor lor, de oi sub ochii ciobanilor sau, la un ospăţ de nuntă, când mâncarea şi băutura s-a volatilizat de pe mese, înnebunind pur şi simplu, nuntaşii…

Denumirea localităţii, toponimie românească cu rezonanţă particulară, a dat naştere la multe interpretări. Unii au pus-o în legătură cu o plantă numită povragă sau polovragă, folosită ca medicament; alţii au derivat-o de la un cuvânt grecesc compus, care ar însemna mult stâncoasă (Ghenadie Enăceanu); sau de la cuvintele slave indicând o jumătate de vale cu maluri râpoase (Iorgu Iordan); iar alţii au văzut în ea o vale diabolică sau o câmpie vrăjită (Aurelian Sacerdoţeanu).

Cu toate acestea n-ar fi exclus ca denumirea să fie de origine geto-dacă, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, referitoare la credinţele religioase şi practicile medicale răspândite în viaţa strămoşilor noştri.

Profesorul Nicolae Simionescu dezvaluie o parte din denumirea de Polovragi, sugerând că se trage din existenţa unei câmpii “Poleo” unde se adunau vracii şi iniţiaţii dacilor… Ce ştiau dacii şi noi nu ştim?! Greu de spus…

Practica geto-dacă se va regăsi în terapeutica isihasmului ortodox de mai tîrziu, iar faptul că, aici, pe plaiul Marelui Vraci, se înalţă Mănăstirea Polovragi, cu bolniţa sa, este semnificativ.

Există, de asemenea, în această zonă, un obicei tradiţional a cărui origine este însăşi geto-dacă: vestita Nedee de la Polovragi (“din vremea dacilor”), ţinută mai întîi pe Vîrful Nedeea, la cca 2111 m, la care participau geto-dacii de pe ambelii versanţi ai Carpaţilor.

Ca multe alte datini şi credinţe, şi această Nedee a fost preluată de creştinism, astfel că la 20 iulie, în fiecare an, se desfăşoară aici, timp de o săptămână, vestitul Tîrg de Sfîntul Ilie. Aici, mai mult ca oriunde, s-au preluat tradiţii precreştine…

Mistere… Despre toate acestea, dar şi despre existenţa unor coridoare pe întreaga zonă a munţilor Carpaţi, dar şi pe sub Dunăre sau Bucureşti, despre pământul viu se aude din ce în ce mai des.

Totuşi sunt multe mistere neelucidate, fie pentru că nu s-a vorbit, considerându-se, probabil, că impactul informaţiei asupra oamenilor ar fi prea mare, fie pentru că încă nu îşi pot afla dezlegarea… Sau printr-o “conspiraţie a tăcerii”!

Coridoarele secrete?!

“Peşteră a lui Zamolxe” (despre care se crede că răzbate dincolo de munte, în Ardeal), numită aşa din vechime şi consemnată în literatura de călătorie a unor scriitori din secolul al XIX-lea, precum Grigore Alexandrescu (1842) şi Alexandru Vlahuţă (1901). Deasupra peşterii se găsesc ruinele vechii cetăţi Arcinna, trecută pe harta lui Ptolomeu, vestitul geograf al Antichităţii, legătura între peşteră şi cetate făcându-se printr-o galerie secretă.

Se mai spune ca omul-zeu Zamolxis trecea prin galeriile secrete direct la Sarmisegetuza. Conform legendelor, Zamolxis era deţinător al unor puteri uluitoare , fiind capabil să-şi schimbe după dorinţă înfăţişarea din tânăr în bătrân.

Prin peştera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra în adâncuri pentru a ieşi peste munţi la cetatea Sarmizegetusei. Când speologii au cercetat peştera în premieră, acum circa 100 de ani, au fost uluiţi să descopere urme de picioare umane încălţate, vechi de 2.000 de ani, fără îndoială urme de daci. Sau altceva?!

Vizitând peştera, se ajunge în faţa Tronului lui Zamolxe, unde se spune că a stat Marele Vraci. Legendele locului povestesc despre starea de bine pe care o simt cei mai mulţi dintre vizitatori, dar şi despre cei pe care peştera îi respinge.

Urmează apoi locul unde călugărul Pahomie, care a sălăşuit în peşteră prin secolul al XIX-lea, a trasat cu fum de lumînare chipul întunecat al Morţii. Mai sunt şi alte minuni, chipuri de daci, animale mitologice, iar din tavan „Lacrimile lui Zamolxis” continuă să cadă.

Desigur, trebuie menţionată tentaţia permanentă la care peştera îi supune pe căutătorii de comori, în căutarea tezaurelor dacice. De multe ori, ghizii au găsit sparte porţile metalice de la intrare. “Turişti” cu detectoare de metal s-au făcut pierduţi prin galeriile neelectrificate.

Şi nu s-au mai întors! Se spune că blestemul lui Zamolxis păzeşte comorile dacice ascunse aici… Şi locul nu este singular… Despre blestemele care se abat asupra celor care găsesc comori, se ştie…. Dar cum “acţionează” blestemul în contextul acesta? Încă nimeni nu poate spune!

Necopolele de uriaşi

Cea mai uimitoare descoperire din România, necropola de uriaşi de la Argedava – Popeşti-Novaci, este şi cea mai tăinuită. Este vorba de scheletele roz (ca în urma unei iradieri) a 80 de uriaşi, apreciaţi de localnici ca având o înălţime de peste 5 metri, deshumate la Nucet, de la Necropola Zeilor, din vestul cetăţii.

Necropola a fost pomenită pentru prima oară în 2003, la Congresul III de Dacologie, de către profesorul de istorie şi filosofie, Gheorghe Bardan Raine, şi cercetătorul Gheorghe Şerbana. O probă accesibilă a acestor descoperiri este doar caseta video înregistrată la congres.

În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, în mai multe etape de săpături, finalizate până în 1994, la Cetăţeni, două schelete, deshumate în 2005, din dealul de sub mănăstirea Negru Vodă. Nu s-au continuat cercetările. Din Pantelimon – Lebada, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriaşi.

La Scăieni, necropola de uriaşi a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase două schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat. Acelaşi tip de schelete s-au găsit în reţeaua de peşteri din Colorado… Aşadar, Argedava -Valea Morţii, Polovragi – situri arheologice descoperite în România şi dincolo de Ocean, în Deşertul Colorado, sunt învăluite într-un mister ce durează de cel puţin 60 de ani.

Schelete de uriaşi, artefacte ciudate, aparţinând unei civilizaţii necunoscute, simboluri mistice, confiscate de lumea ştiinţifică şi învăluite în tăcere. Într-o emisiune TV, generalul Emil Străinu confirmă existenţa acestor descoperiri, precum şi existenţa uriaşilor în arealul respectiv…

Cercetînd zona, Nicolae Densuşianu identifica aici câteva “dolmene” alcătuind “o întinsă necropolă preistorică” şi reconstituită grafic “Obeliscul de la Polovragi” – considerat unul din “monumentele preistorice ale Daciei”.

Istoricul făcea totodată referiri la locul numit “Oborul Jidovilor” (Uriaşilor), comparabil cu “Masa Jidovilor” din Munţii Sebeşului. Ce este atat de neobisnuit la acest loc, Polovragi?

Bucureştiul de acum 2300 de ani

S-a vorbit adesea despre pericolele existente sub capitală, despre lacul subteran, despre acumulările de gaze… Cu toate acestea, există o şansă care până acum a făcut faţă pericolului din adâncuri: canalele şi subteranele Bucureştilor.

Şi nu este vorba despre canalele construite de comunişti, ci despre subteranele existente de mii de ani în această zonă. Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie:

“Aduceţi-vă aminte că istoria spune că fanarioţii se plimbau cu trăsura pe sub pământ. Chiar credeţi că într-o sută de ani, acei fanarioţi puteau să construiască asemenea coridoare tainice? Păi, să nu uităm cât a durat ca să fie preschimbate subteranele şi transformate în metrou, asta la sfirsit de secol XX, cu utilaje şi oameni.

Deci, cum vă închipuiţi că puteau să facă acei fanarioţi lucrările de amenajare a subsolului cu o sapă şi o găleată rudimentară?! Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna şi ele sunt pomenite chiar şi pe vremea dacilor.

Pentru ca Bucurestes, în anii 292 î. H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaeţiei (Geţiei), condusă în acei ani de Dori regis thracum: Dromichaites, cum i-au spus grecii”.

Subteranele, indiferent cine le-a construit, au scăpat până acum Bucurestii de o eventuală explozie, gazele acumulate în adânduri găsind loc de trecere către suprafaţă şi într-o asemenea concentraţie încât să nu fie periculoase pentru oameni.

“Se mai întâmplă ca uneori, o punga mai mare de gaze să iasă din adâncuri şi atunci, de regulă, bucureştenii se plâng de dureri de cap, de ameţeli sau au o stare de somnolenţă, de lene.

Nu e vorba despre nici o boală pe sistem nervos sau de nici o oboseală cronică, aşa cum lasă unii să se înţeleagă, ci pur şi simplu de inhalarea unei cantităţi prea mari din acele gaze. Acum doar nu o să vreţi să se anunţe la televizor că oraşul Bucureşti este în pericol, că doar banii în Bucureşti se fac şi cele mai mari interese aici sunt”.

Subteranele salvatoare

Numai că blestemul care a căzut pe neamul geţilor s-a transmis şi către noi, urmaşii lor. Pentru că ceea ce a salvat până acum capitala poate aduce distrugerea ei de acum înainte.

Subteranele de sub capitală, deşi construite după forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: oraşul se poate surpa sau măcar unele zone ale acestuia, întrucit a ajuns să semene cu un şvaiţer uriaş.

“Este şi motivul principal pentru care reţeaua de metrou este permanent prelungită”, sunt de părere specialiştii. “Pentru că prin asta o serie de subterane sunt cimentate, betonate şi întărite cu liniile de metrou, ducând la o creştere a securităţii zonei respective.

Cel mai mare dezastru s-a petrecut în timpul cutremurului din 1977 când, din cauza acestor goluri de sub oraş, aproape tot centrul Bucureştilor s-a năruit.

Atunci s-a alarmat Ceauşescu şi a pornit campania de construire intensivă a metroului, oferind poporului o explicaţie plauzibilă şi ascunzând existenţa trecătorilor subterane, de teama de a nu fi folosite de eventualii dizidenţi”.

Pamantul viu de sub Capitala

Cei care au lucrat la metrou au văzut şi au auzit lucruri greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, îşi Tunel–metrouaminteşte cu groaza nişte întâmplări din anii `80 al căror martor a fost pe când căra cu basculanta pământ din subteran.

“Nu am fost singurul care am trăit astfel de întâmplări, dar sunt singurul care a mai rămas în viaţă după tot ce s-a întâmplat. Pentru că pământul i-a înghiţit, pur şi simplu, pe ceilalţi. Pământul era viu, la propriu. Şi eu eram tânăr şofer şi în putere şi nu mă temeam aşa, cu una cu două, dar când îmi amintesc de întâmplările respective mi se zbârleşte şi acum părul în cap de frică”.

Ioanid susţine că, în 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafaţă un cadavru bizar. Avea în jur de 2 metri şi ceva şi era îmbrăcat straniu, cu un fel de robă roşie şi cu o mască neagră pe faţă. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toţi a fost senzaţia că acel bărbat era încă viu.

Avea ochii larg deschişi, iar faţa sa, deşi cu trăsături frumoase, inspira teama. Unul dintre colegii mei chiar a făcut o glumă şi spunea că aşa trebuie să arate Satana, dacă o exista.

Nu ştiu dacă a fost o simplă coincidenţă sau mai mult, dar la câteva zile după, pe colegul ăsta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus că avea toate organele interne împrăştiate, ca şi cum ceva îi explodase în interior”.

Dar ceea ce i-a uimit pe cei câţiva lucrători care au văzut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care arătarea îl ţinea în mână şi care semăna cu un baros mai mare terminat cu o secure cu două tăişuri.

“Şi nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit, cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător şi că, deşi părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugină pe ea. Arma şi cadavrul au fost izolate până urma să vină un specialist, dar în seara respectivă au dispărut complet, în mod surprinzător…

Au venit cei de la Securitate şi ne-au întors pe toate feţele, ne bănuiau că suntem înţeleşi cu duşmanii de clasă şi că am ascuns cadavrul. Dar am trecut şi de asta. În schimb, ceilalţi colegi ai mei au dispărut, pe rând, înghiţiţi de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor.

La dispariţia unui am fost de faţă şi nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, încercând să se agaţe cu unghiile de o margine de pământ: . Eu sunt singurul care am scapat pentru că mi-am cerut transferul pe un alt şantier”.

Refugiul ultimilor zei ai dacilor

Legendele străvechi vorbesc despre o răscoala a uriaşilor şi a titanilor împotriva stăpânului de atunci al Pământului, respectiv Zeus. Răsculaţii au învins, în primă fază, dar zeii au fost ajutaţi de eroul pelasg, Hercule, care i-a învins, i-a ferecat cu lanţuri grele şi i-a aruncat sub pământ.

Tainiţa în care au fost azvârliţi titanii pare să fi fost Bucureştiul, iar subteranele, se spune, au fost construite de Hefaistos, zeul din adâncuri, astfel încât niciuna să nu ducă la suprafaţă. Tiberiu Alexandrescu, etnolog şi folclorist, spune că legenda Minotaurului este adevarată, dar realitatea a fost deformată.

“Bucurestes a fost numit aşa în urma victoriei asupra titanilor, pentru că zeii cei vechi s-au bucurat de triumful lor vremelnic şi au construit un oraş în care oamenii să se bucure mereu şi să celebreze de-a pururea victoria asupra titanilor.

Numai că aici, sub Bucurestes, a fost construită, de asemenea şi cea mai crudă închisoare, ferecată cu lacăte magice: un labirint în care cei care pătrundeau nu mai ieşeau niciodată la suprafaţă, pentru că nu mai reuşeau să găsească drumul.

Vă întrebaţi de ce oare nu le dădea prin minte să facă semne pe pereţi şi să meargă după ele? Simplu, pentru că labirintul însuşi era viu şi îşi schimba reţelele de coridoare permanent. Pământul acesta, domnilor, a fost un pământ viu dintotdeauna. De aia ţara s-a numit Geţia sau Geia, iar geţii au fost fii săi”.

Şi tot aici, în labirintul de sub Bucurestes, Tiberiu Alexandrescu consideră că au fost închişi ultimii zei de către Apostolul Andrei, cel care i-a creştinat pe daci. “Poate o să vi se pară ciudat că un intelectual ca mine crede în zei şi în forţe nevăzute.

Credeţi-mă când vă spun un lucru: cu cât ştiinţa se dezvoltă mai mult, cu atât mai mult ea se apropie de Dumnezeu. Ajungem să ne punem nişte întrebări fireşti, iar răspunsurile nu le putem găsi în această lume, pe calea raţionamentului logic. Iar fenomenele din adâncul Bucureştilor sunt dincolo de orice logică şi raţiune”, încheie acesta.

A consemnat Andra Dumitrescu

Sursa: Obiectiv

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Locuri misterioase din Romania

Foto (8)

Polovragi – Adevarata pestera a lui Zamolxis?

Pe malul Oltetului, intr-o ambianta de vis, in mijlocul naturii ne priveste ochiul negru al unei pesteri in care a fiintat odinioara insusi Zamolxis, Zeul-Om atat de iubit de daci. Numita printre altele, pestera lui Zamolxis, Pestera lui Pahomie sau Pestera Polovragi, formatiunea carstica din muntii Olteniei ascunde taine nebanuite. Profesorul Nicolae Simionescu dezvaluie o parte din denumirea de Polovragi, sugerand ca se trage din existenta unei campii “Poleo” unde se adunau vracii si initiatii dacilor. Ermitii daci erau capabili sa vindece toate bolile vremurilor cu ajutorul plantei magice numita Polovraga, planta disparuta in zilele noastre. Polovragi este, de asemenea, pestera descrisa de Mihai Eminescu in poemul “Memento mori”.

Conform legendelor, Zamolxis era detinator al unor puteri uluitoare, fiind capabil sa-si schimbe dupa dorinta infatisarea din tanar in batran. Prin pestera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra in adancuri pentru a iesi peste munti la cetatea Sarmizegetusei. Cand speologii au cercetat pestera in premiera, acum circa 100 de ani, au fost uluiti sa descopere urme de picioare umane incaltate, vechi de 2.000 de ani, fara indoiala urme de daci.

Zvonurile despre comorile dacice ascunse in Polovragi au atras sumedenie de rauvoitori si aventurieri lacomi. Toti acestia au avut parte de morti tragice in incercarile lor nesabuite de a tulbura linistea locului. Se spune ca blestemul lui Zamolxis inca vegheaza locul. Stau marturie zecile de cazuri, povestite in popor, despre ciobani carora le-au disparut oile, vacari care au ramas fara vacile din fata ochilor, nuntasi carora le disparea de pe mese bautura si mancarea - lasandu-i muti de spaima si bolnavi de nebunie.

Entuziastii fenomenelor paranormale numesc zona “Triunghiul Bermudelor din Oltenia". O intamplare demna de retinut este acea care vizeaza cunoscutul obicei al lui Tudor Valdimirescu de a reveni pentru rugaciune in preajma zidurilor Manastirii Polovragi. O iscalitura a sa ramasa in manastire se adauga variantei neoficiale in care o sosie a sa ar fi fost ucisa de eteristi, pe cand Domnul Tudor, un initiat al vremii, a ramasa in manastire pentru a trai deghizat in calugar pana la sfarsitul vietii.

Sinca Veche & enigmele bisericii din stanca

Situat in frumoasa Tara a Fagarasului, Sinca Veche este un fascinant si stravechi sat romanesc care a avut candva patru biserici, trei de lemn si una din piatra; in prezent pastrandu-se doar biserica de piatra, care este si cea mai veche. Aceasta a fost construita pe locul unui strabun loc sacru despre care cercetatorii spun ca are o vechime uluitoare de circa 7.000 de ani. Cu toate ca exista numeroase voci care afirma ca biserica a fost unul dintre primele locuri de cult crestin din Dacia, o parte a specialistilor atrage atentia asupra inscriptiilor ne-crestine de pe unul dintre peretii altarului. Conform preotului Silvestru Popovici din Sinca Veche, acest perete face parte din biserica interioara, din pestera, care a fost in mare parte distrusa de catre cei care au sapat de-a lungul veacurilor in cautare de comori.

Incarcatura subtila a acestui loc se manifesta uneori prin aparitii inexplicabile de sfere de lumina, cruci si semne stranii. Pe unul dintre pereti se mai poate observa o sculptura a unui cap de dac cu barba, plete si cusma. Zona mai este celebra in randul initiatilor deoarece aici, in prejma marilor sarbatori religioase, unii oameni spun ca aud coruri care canta cantece de o frumusete nelumeasca. Toti cei care au auzit corul din alta lume au fost frapati de faptul ca, desi muzica parea bisericeasca, iar cuvintele se auzeau clar, nu reuseau sa retina sensul lor. Termenii nu sunau romaneste si totusi nu pareau straini de limba romana arhaica. Sa fi fost cantece in limba daca?

Despre sacralitatea acestui loc vorbesc numeroase intamplari, precum povestea lui Gheorghe Moldovan, un localnic urmarit de Securitate in anul 1953 pentru colaborare cu Rezistenta Anticomunista din Fagaras. Moldovan viseaza niste fiinte de lumina care-l avertizeaza si-l sfatuiesc unde sa se ascunda pentru a nu fi gasit. 43 de ani mai tarziu, in 1996, reporterul TVR Lucian Babeanu a intrat in pestera dorind sa traga cateva cadre si cu aceasta pentru o emisiune cand, spre stupoarea cameramanului, camera video a inceput sa porneasca si sa se opreasca singura, neraspunzand la comenzi. Crezand ca aparatul de filmat este defect, echipa a parasit pestera, iar in studiouri, cand au vizionat ceea ce se inregistrase, au avut surpriza sa observe sfere de lumina stralucitoare care roiau in adancul bisericii…

Blestemul comorilor din Baragan

Pentru majoritatea romanilor, Baraganul nu este altceva decat o campie nesfarsita unde iarna musca viscolul, iar vara soarele arde ucigator. Insa, foarte putini oameni cunosc suita de mistere care invaluie oceanul de campie dintre Marea Neagra, Carpati si Dunare, un taram evocat deseori de Panait Istrati si Fanus Neagu. Conform legendelor locale, in pamanturile campiei se afla ingropate numeroase comori pazite de blesteme crunte. Undeva intre Calarasi si Lehliu se gaseste satul Dor Marunt, celebru nu demult pentru frumosii armasari care alcatuiau cea mai mare herghelie de cai de rasa din Baragan. Aici se afla, insa, ingropate si comori stravechi strajuite de flacari ireale, de un albastru nelumesc care danseaza in puterea noptii pe necuprinsul campurilor.

Celebru in acest sens este locul denumit La Movila, unde, inainte de Revolutia din 1989, un satean a descoperit in timp ce ara, un ulcior plin cu bani de aur. Fire marinimoasa, localnicul i-a impartit frateste cu ceilalti sateni. Nu a durat mult pana cand despre aceasta isprava a aflat si Militia, care s-a autoinfintat si a confiscat taranilor toate monedele gasite.

Soarta blestemata a comorilor este intarita de povestea lui Gheorghe Prepelita, un satean care a descoperit peste 100 de monezi de aur. Prepelita nu a suflat un cuvant, dar satenii vedeau cum neamul lui isi construieste case si grajduri noi, se imbraca scump, isi cumpara turme de oi si vite. Blestemul comorii nu dormea: la 7 luni de la descoperirea averii, nevasta lui Prepelita se arunca fara motiv intr-o fantana. La cateva saptamani dupa, ginerele sateanului are aceeasi soarta, pentru ca, peste un an de zile, fiica lui Prepelita sa se spanzure de aceeasi fantana.

La fel de sinistru este - spun legendele - si blestemul comorii lui Pintecan, un alt satean care a gasit un butoias cu galbeni de aur ingropat la radacina unui nuc. In noaptea imediat urmatoare, “norocosul” Pintecan aude in vis o voce care-i porunceste sa construiasca o biserica pe locul unde a descoperit banii sau il va ajunge blestemul comorii. Dimineata, Pintecan a ignorat visul, grabit sa se imbogateasca. Si-a impartit comoara in familie si s-a apucat de afaceri prospere. La doi ani de la eveniment, cand se intorcea acasa si-a gasit baietelul de doi ani spanzurat intre gratiile de la patut. In noaptea nenorocirii, a visat din nou aceeasi voce care l-a avetizat ca daca nu face biserica, va fi lovit de necazuri si mai mari. Socat, omul a construit cea de-a doua biserica a satului, care este vizibila si astazi.

Fantomele de pe Dealul Luncanilor

Undeva in inima Moldovei, intre orasele Iasi si Pascani, se fla satul Sarca din care se poate ajunge in comuna Luncani. Faptele stranii petrecute aici avertizeaza orice drumet care vrea sa plece la ceas de seara spre Luncani. Mai ales daca drumetul este un om bun cu inima curata, deoarece fantomele pripasite in aceste locuri, pandesc in special pe cei cu suflet bun. Stau marturie in acest sens, intamplarile inspaimantatoare prin care au trecut destul de recent oameni precum Elena Surugiu, Petruta Muscalul, Maria Piper si altii.

Salasul fantomelor din zona este cantonat undeva la captul unui iaz secat, unde - conform povestilor - oamenilor le apar stafii care-i urmaresc cale de 3 kilometri pana in satul Goesti. Batranii povestesc ca in locul blestemat au fost ingropati fara imparatasanie si lumanare multi soldati ucisi in 1917, in decursul primului Razboi Mondial. Astfel se explica de ce zeci de drumeti spun ca au vazut odata cu caderea noptii, siluete translucide, albe si tacute care pluteau alaturi de ei, intotdeuna pe partea dreapta a drumului. Batranii spun ca soldatii-fantome, care acum sunt prinsi intre lumi, stafiile lor aparandu-le in special oamenilor cu suflet bun si copiilor, asteapta ca pe dealul Luncanilor sa se faca o slujba de pomenire a sufletelor si o sfintire a locului.


Costesti, locul unde duhurile dau cu pietre

Localitatea Costesti din judetul Arges a figurat acum cativa ani nu doar pe prima pagina a cotidianelor romanesti, din pricina Mineriadei care a trecut pe aici, ci si in toiul dezbaterilor specialistilor in paranormal. Cazul in sine a fost observat si filmat de numerosi martori oculari, ceea ce-i da un plus de credibilitate. Totul a inceput in noaptea zilei de 20 martie 1997, cand asupra casei familiei Panait Draghici s-a abatut din senin o ploaie de pietre de diferite dimensiuni, in urma careia atat proprietarii, cat si vecinii lor s-au ales cu o spaima sora cu moarte, precum si cu acoperisurile distruse si ferestrele sparte. Dupa prima seara “paranormala”, ploaia de pietre a continuat a doua zi, tot la lasarea serii. Pana in noaptea de 24 martie, inainte de sarbatoarea de Bunavestire, intamplarea s-a repetat consecutiv in fiecare seara, politia locala din Costesti rezumandu-se la a observa ciudatul fenomen alaturi de tot satul, dupa care a intocmit un raport de pagube si distrugere fara faptas. Dupa Bunavestire, ploaia de pietre a incetat brusc. Linistea a durat doar pana pe 29 august 1997, cand tirurile de pietre aruncate de maini invizibile au reinceput mai violent decat in primavara. Oamenii au apelat la Georgica Cretu, preotul paroh din Costesti care a venit in casa lor chiar in timpul unei ploi de pietre pentru a citi cu glas tare Moliftele Sfantului Vasile cel Mare. Spre surprinderea tuturor, pe intreaga durata a slujbei atacul a incetat, pentru a reincepe insa la scurt timp dupa aceea…

Culmea manifestarilor bizare din Costesti s-a inregistrat pe 4 septembrie 1997. In acea zi, mobilele au inceput sa se miste prin casa dintr-o camera in alta, mutate parca de niste carausi invizibili. Peste doar cateva zile, crestinii urmau sa sarbatoreasca Nasterea Prea Sfintei Fecioare Maria. Linistea s-a asternut de atunci asupra gospodariei familiei Draghici. Entuziastii fenomenelor paranormale sunt de parere ca atacul s-a datorat unor demoni sau unor furtuni magnetice. Altii inainteaza ipoteza unui fenomen evident de Poltergeist. Faptasa ar fi fost Achilina Marciuc, o femeie care pe parcursul intregii sale vieti s-a certat cu familia Draghici. Mai mult, in timpul acceselor sale de furie, batrana Achilina arunca cu pietre in casa vecinilor sai. Achilina Marciuc a murit singura intr-o mizerie crunta pe data de 11 august 1987. Se pare ca spiritul neadormit al batranei i-a urat atat de mult pe membrii familiei Draghici, incat a dat cu pietre in casa vecinilor atat in lumea acesta, cat si de pe lumea cealalta…

Poeni, satul blestemat de lupi…

Satul Poeni de la poalele Muntilor Poiana Rusca ascunde niste intamplari care ar face cinste oricarui roman de groaza marca Stephen King. Cazul cuprinde o serie de atacuri ale lupilor indreptate asupra mai multor sateni. O femeie, Maria Sarbu, a fost chiar omorata si devorata de ceea ce, la prima vedere, pare un lup. Insa toti zoologii afirma ca, de obicei, lupii nu ataca oamenii decat daca sunt turbati, ceea ce in povestea de fata este putin probabil. Totodata, in nicio circumstanta lupii nu devin mancatori de oameni, fenomen care se intalneste doar in cazul tigrilor, leilor si leoparzilor. Misterul de la Poeni se adanceste si mai mult daca luam in calcul faptul ca in zona respectiva nu mai existau lupi de peste o suta de ani.

Batranii satului sunt de parere ca faptasul nu a putut fi in ruptul capului un lup obisnuit, ci ca animalul care a atacat oamenii din Poeni a fost un lup necurat, un strigon, cum se spune in aceste parti strigoiului. Cei care au scapat povestesc ca fiara din alta lume arata precum un caine mare, negru cu blana zburlita, care nu lasa urma pe zapada sau prin praf atungi cand fuge, ca si cum ar fi plutit. De asemnea, povestile spun ca aratarea disparea instantaneu daca oamenii apucau sa-si faca semnul crucii sau sa roasteasca o rugaciune. Drac sau suflet neadormit de strigoi, nu se stie exact ce a atacat satul Poeni. Oamenii sunt de parere ca povestea neamului muscat de fiara necurata incepe acum peste doua sute de ani, cand cineva din familia respectiva ar fi omorat un alt satean pentru a-i fura o arma foarte valoroasa. Cel ucis era unicul fiu al unei batrane care in ziua inmormantarii ar fi aruncat in cimitir un greu blestem asupra neamului ucigasului fiului sau.

Balta Vrajitoarelor

Satul Boldesti. Padurea Boldu-Creteasca. Langa Bucuresti, la doar 30 de minute distanta de padurea Cernica, exista o balta blestemata, recunoscuta si temuta inclusiv in prezent de localnici. Ascunsa in mijlocul padurii Boldu-Creteasca, balta este la prima vedere un banal ochi de apa de dimensiuni mai mult decat modeste, cu un diametru de doar 5 metri. In ciuda aparentei obisnuite, se spune ca peticul de apa este inconjurat de forte din alte lumi si este loc de manifestari inexplicabile.

Faima baltii este demult cunoscuta de vrajitoarele tiganci care se aduna din lumea intreaga aici, in prejma noptilor de Sfantul Gheorghe, Sanziene si Sfantul Andrei, atunci cand se spune ca se deschid temporar portile spre celelalte taramuri. Balta este un loc al puterii transmis din generatie in generatie in randul vrajitoarelor. Se pare ca orice vraja, blestem sau dezlegare spuse pe malul acestei mici balti ascunse la marginea Bucurestilor se indeplineste negresit. Parca pentru a adauga un miez de adevar in povestea vrajitoarelor, exista oameni care au observat in preajma baltii o serie de fenomene ciudate precum fulgere globulare si furtuni iscate din senin in perimetrul restrans al baltii. De asemenea, numeroase animalele (cai, vite, oi, capre, caini sau pisici) refuza sa bea apa de aici, preferand parca sa moara de sete decat sa se adape din balta.

Balta, care are o adancime de doar un metru si jumatate, nu seaca, nu se mareste, nu se micsoreaza niciodata - indiferent daca este seceta sau ploua abundent. Cu toate acestea, conform legendelor, balta pare a nu avea fund: oamenii din zona spun ca au aruncat in ea un bolovan greu de 20 de kilograme. Acesta ar fi disparut fara urma in doua saptamani…
sursa

Read More

POLOVRAGI

Ador pesterile, chiar daca sint claustrofoba.
E foarte nashpa sa fii in Romania fara nici o masina, asa ca am profitat de venirea unei prietene si am vizitat un loc pe care de mult voiam sa-l vad-pestera Polovragi.

Drumul pina acolo, frumos de altfel, l-am petrecut pe niste calduri infioratoare, ba mai mult am avut si ceva aventuri, pentru ca oprindu-ne linga o padure am cules un motan negru, superb, care fusese aruncat din masina de cineva inainte. Era pui si schiopata. Dind dovada de o vitejie si o intentie nemaipomenita,ne-a fortat practic cu ochii motanului din Shrek sa-l luam cu noi.

Am ajuns dupa amiaza la manastirea Polovragi construita in 1505 de Radu si Pătru, fiii lui Danciul Zamona; ea a fost reconstruita practic de Constantin Brancoveanu si repictata de celebrul Constantin Zugravul. Situata intr-o gradina de vis, manastirea arata ca si Secu si Sihastria, precum un castel inchis pe dinauntru de ziduri de aparare, ridicate impotriva navalirilor otomane.

Am plecat mai departe cu Manfred pisoiul dupa noi, si ajunsi la pestera Polovragi, timp de aproape o ora, dupa arsita de afara ne-am bucurat de temperatura constanta de 9 grade a ei.
M-au frapat exuberanta si cunostinetele ghidei noastre, doamna Felicia-inginer geolog, care cu o energie de invidiat si pentru un pusti de 18 ani, ne explica entuziasta obiceiurile liliecilor, care tocmai atunci isi invatau puii sa zboare la intrare.

Pasind printre stalactite si stalagmite am ajuns la scaunul lui Zalmoxe, un jilt din piatra foarte vechi, unde se pare ca aveau loc ritualurile de vindecare ale stramosilor nostrii dacii. Energia din aceasta zona este extrem de rarefiata si foarte deosebita de celelalte locuri de putere unde am mai fost, chiar si fata de Pestera, locasul lui Zalmoxe. Se simte ca mii de ani a fost un centru de meditatie si ritualuri, lucru dovedit si de cuptorul dacic unde urme ale sacrificiilor animaliere si ale arderilor de substante folosite la tautajul sacru exisita si azi.
Plantele sacre ale dacilor, dintre care polovragul, un vindecator universal, ce poarta numele pesterii se pare ca a disparut- se macinau fin si apoi erau aplicate celor suferinzi.

O alta pictura rupestra interesanta se pare din sec.16 este Moartea, pictata de calugarul Pahomie. Dupa kapnobataii daci, aici si-au gasit dupa sec.16 refugiul calugarii zavoriti ce doreau sa rupa contactul cu lumea, Moartea ce poarta un coif pe cap raminind ca o permanenta aducere aminte a conditiei noastre trecatoare pe pamint.

Orga mare si cea mica, cascada in piatra si izvorul miraculos sint alte minunatii pe care trebuie sa le vedeti daca ajungeti la Polovragi.
La izvorul miraculos a carui apa se spune ca este vindecatoare, exista o icoana in stinca ce se formeaza din ce in ce mai proeminent odata cu trecerea anilor. I se spune Maica Domnului pentru ca are o forma feminina, dar eu as identifica-o cu Anagkhi, zeita mama devenita Cybele a stramosilor nostri.

Am terminat turul dupa 50 de minute pentru ca din pacate numai 1km este vizitabil, ceilalti 9 fiind interzisi turistilor, caci asa cum spun scrierile vechi pestera sta sub un blestem si inca nu s-a gasit capatul ei.
Cine stie ce mistere vechi de 7 milioane de ani, de cind a fost datata pestera, zac ascunse prin ungherele ei?
Lacas al uriasilor ce au lasat scrierea cuneiforma de pe pereti, al calatorilor prin nouri si al isihastilor, pestera Polovragi ramine un mister nedescifrat inca.
(mai multe amanunte interesante gasiti aici)

Read More

POLOVRAGI REPRISE

Pozele promise la postul despre pestera magica Polovragi, via manastirea Polovragi, cetate izolata in mijlocul muntilor.
Primele poze sint cu o structura stranie, ce apare din ce in ce mai intens cu fiecare an, ca o depunere de calcar linga un piriu subteran, si seamana cu Maica Domnului, zic ei, cu Zeita Mama a getilor, zic eu. Sa nu uitam ca pestera nu are sfirsit si este veche de 200.000 ani, folosita din stravechime pentru ritualuri sacre.

Read More

Pestera Polovragi, lacasul misterios al lui Zalmoxis. Triunghiul Bermudelor din Oltenia

Romania Megalitica: Comorile Romaniei. Enigme si mistere... la tot pasul! Pestera Polovragi, lacasul misterios al lui Zalmoxis. Triunghiul Bermudelor din Oltenia

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Pestera Polovragi si enigmele sale. A fost identificata si misterioasa "veriga" lipsa!

Romania Megalitica: Pestera Polovragi si enigmele sale. A fost identificata si misterioasa "veriga" lipsa!

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Pestera Polovragi. “Triunghiul Bermudelor din Oltenia”.

Romania Megalitica: Pestera Polovragi. “Triunghiul Bermudelor din Oltenia”.

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Zamolxe şi Peştera Polovragi - partea 1 /5

Read More

Conspiratia Tacerii - Zamolxe şi Peştera Polovragi - partea 1 /5

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Pustnici, anahoreti, pelerini si nebuni intru Hristos

Pe o imaginara harta a monahismului romanesc, sihastriile abia se mai zaresc.

Din marile continente ale pustniciei de altadata, astazi nu au mai ramas decat niste banuite insule refugiate in adancurile de padure din Valcea, Bucovina si muntii Neamtului. Stirpea sihastrilor, cu invatatura si tainele lor, se stinge inexorabil chiar sub ochii nostri. Ar trebui sa ne multumim macar cu gandul ca mai exista cativa "traistari" iubitori de singuratate, anahoreti stiuti doar de Dumnezeu, ce se roaga pentru slabiciunile si pacatele noastre in scorburi, in pesteri, in crapaturile nebanuite ale pamantului.
Multi sau putini, vor fi de ajuns. Nimeni nu le cunoaste numele si asa trebuie sa ramana - tainici si nestiu

ti pe deplin. Se spune doar ca numarul lor nu poate sa scada niciodata sub sapte, in timp ce o legenda athonita pomeneste chiar de un grup al pustnicilor nevazuti - un grup mistic si risipit in locuri diferite, ce se completeaza miraculos de fiecare data cand moare unul dintre ei si care, desi nu stiu unul de altul, se roaga impreuna si comunica in duh tot timpul, pentru ca la "sfarsitul sfarsitului" sa savarseasca impreuna cea din urma Liturghie pe o culme inalta ca Athonul sau muntele Rarau, asteptand ca trupurile lor sa fie imbracate direct si fara de moarte in haina vesniciei.
Degeaba ii cauti si vrei sa discuti cu ei. Ca Sfantul Serafim de Sarov, monahul fuge de slava desarta a lumii, acoperindu-si cararile cu maracini si gura cu sapte lacate. Nemiscat, retras in rugi si tufisuri, pustnicul se contopeste cu padurea si salbaticiile ei, cercetandu-ti de departe gandurile si cugetul cel mai ascuns. E ca un cerb oprit la cativa pasi de tine. La prima miscare gresita, fuge, dispare in tufe si alunis, se contopeste cu natura, se ascunde in rape sau dupa cioate de copac.

Chilii in stanca

Nici daca iti apare in cale nu inseamna ca l-ai gasit. Il vezi numai daca el vrea sa fie vazut. Il auzi numai daca buzele tale au gustat cu adevarat din mierea tacerii. Cu rabdare si gand curat, intr-un tarziu poate ca-ti vorbeste. Cu ochii in pamant, continua sa te cerceteze si sa-ti dea raspuns la toate intrebarile tale, nu inainte insa de a te lega cu juramant sa nu spui nimanui - nici locul, nici cele auzite. Deloc intamplator, staretul manastirii Tarcau, parintele Gherman, refuza sa spuna ceva despre pustnicii aciuiati prin muntii din preajma. Se teme si pentru el, si pentru obste. Cu ani in urma, arhimandritul Gamalaiil a incalcat porunca si a vorbit in gura mare despre un pustnic anume. Pedeapsa i-a venit pe loc. I-a luat foc casa si apoi, mult mai grav, a plecat de la el linistea calugareasca, dragul de chilie si sporul rugaciunii. Viforul de ganduri l-a alungat din manastire. A devenit calugar hoinar la 70 de ani - varsta la care trebuia sa culeaga roadele cugetarii si ale impacarii cu sine. Neascultarea l-a lasat fara temelia locului, facandu-l umblator netihnit din schit in schit, din poarta in poarta.

Traistari si vagabonzi mistici

Ciudat cumva si inexplicabil, ortodoxia romaneasca se codeste sa-i accepte pe monahii pelerini, pe umblatorii si "traistarii" mistici ce rascolesc tacut si aparent fara o treaba colbul drumurilor de manastire. Preumblarile dintr-un loc in altul produc calugarilor batrani un intens frison de teama si respingere, pentru ei nimic nefiind mai aspru si primejdios decat duhul nestatorniciei si al iesirii de sub ascultare. Doar la rusi, pelerinul e admirat si pretuit. Doar in imensitatea stepelor calmace, "vagabondul mistic" porneste la drum pentru a-si satisface setea de nesfarsit.

Noi nu cunoastem aceasta evlavie itineranta, in care (o spune marele teolog M. Evdokimov) "imensitatea pamanturilor pare a se impreuna cu imensitatea cerului, indemnand omul la o meditatie asupra propriei sale imensitati interioare, pentru a atinge sau a pregati macar calea desavarsirii si a intalnirii cu Dumnezeu". Noi nu avem nici vagabonzi biblici si nici nebuni intru Hristos ca Sfanta Xenia, cea care a vaduvit pana la sfarsitul vietii imbracata in hainele sotului ei, cerandu-si iertare necontenit pentru toate crimele si pacatele acestuia. Sihastrii nostri sunt mai altfel - mai statornici si mai luminosi, "traistari calatori" in jurul aceluiasi munte, aceluiasi izvor. Poate ca resemnarea noastra mioritica chiar de aici ne vine - neavand intinderi mari de pamant, ne-am multumit sa ramanem pe loc si sa ne pazim petecul nostru de cer. Saracia noastra s-a dovedit pana la urma plina de bogatie. Nici acum nu avem atatea locuri sfinte ca grecii sau rusii, dar avem inca destule ca sa nu le sfarsim prea curand: Rarau, Ceahlau, Tarcau, Cozia, Arnota, Polovragi sau Bozioru.

Sfintii 7 Tineri din Efes si somnul lor de 184 de ani

Micuta capela Sf. Ioan Botezatorul

Adevaratii pustnici nu au nici varsta si nici biografie. Anii lor se socotesc in numarul nevointelor si in puterea de a le indura. Pustnicia e suitoare ca un munte. La poale, se aseaza matca monahala, stupul rupt de lume, cu doua vietuiri: de obste (viata la comun) si de sine (fiecare isi poarta singur de grija, fara a uita de indatoririle comune). Cine vrea mai mult si simte o ravna aparte urca la sihastrie, unde, ceva mai sus, il asteapta prima treapta a tineretii isihaste: chilia si mai apoi coliba. De aici incepe totul - linistea si lupta gandurilor, rugaciunea inimii si contemplatia, limbajul pasarilor si iesirea din timp, nepasarea la frig sau foame si, intr-un tarziu, bucuria intensa, rascolitoare si fara egal - bucuria iubirii si comuniunii cu Dumnezeu. Pana la "contemplativi", "nevazuti" sau pana la celebrii "calugari goi", imbracati cu doar cateva zdrente in jurul taliei, mai este cale de urmat. Muntele pustniciei nu se termina niciodata. Varful lui abrupt duce direct in cer.

Sihastrii pe muntele Athos

Simpla si complicata in acelasi timp, habotnica si delasatoare, monotona si plina de armonii psaltice, ortodoxia cuprinde uimitor de multe trepte monahale, de apartenente si caste eremitice - fiecare cu povestea si taina sa fondatoare: xerokolivarii, kufalitii, kafsokalivii, lavriotii, caviotii sau pustnicii fara adapost. Am vrea sa stim mai multe despre ei si despre taina pustniciei, dar nu suntem in stare. Pustnicii sunt anonimii zilelor noastre. Nu au nume, biografie sau varsta, si asa si mor - fara a avea scris pe cruce anul nasterii si al decesului. Pustnicii traiesc si dispar in felul lor - discret, tacut si usor. Multi ani dupa aceea, se intampla ca cineva sa le descopere osemintele. Un miros dumnezeiesc, bine-placut si plin de arome linistitoare, iti arata calea si locul se imbogateste cu prezenta unui nou sfant, asa cum s-a intamplat cu Ioan Iacob Hozevitul, tainuit multi ani in pestera sa din pustie.

Si mai putin stim despre "pustnicii nevazuti", eremiti ridicati la ultima treapta a sihastriei, despre care se spun cele mai uimitoare lucruri auzite vreodata. Se spune, de pilda, ca unii traiesc sute de ani sau ca altii adorm si se trezesc apoi in alte timpuri si in alta lume. Un text apocrif evreiesc vorbeste despre un pustnic etiopian, pe care proorocul Ieremia l-a trimis sa stranga smochine, pentru a nu asista la macelul si robirea israelitilor. In miezul zilei fiind si pe o caldura greu de indurat, pustnicul s-a retras intr-o mica pestera, unde, furat de oboseala, a si adormit. Se va trezi cu smochinele din cosul sau inca proaspete, dar dupa 70 de ani, cand evreii deja se intorsesera din robia Babilonului. La fel vor pati Sfintii 7 Tineri din Efes, sarbatoriti de Biserica pe 22 octombrie. Urmariti de prigonitorii imparatului Deciu (249-250), acesti tineri s-au ascuns intr-o pestera, unde, dupa un somn de 184 de ani, s-au trezit si au inceput sa propovaduiasca invatatura lui Hristos si sa combata erezia unei secte care nu credea in Invierea cea mare, de la sfarsitul veacurilor.
*

Pustnic

Despre pustnici, eremiti si isihasti stim numai ceea ce vor ei sa se afle si sa se propovaduiasca mai departe. Gresim daca ne preinchipuim viata lor dupa vrerea si imaginatia noastra. Gresim daca nu zabovim asupra nevointei lor, pana sa intelegem deplin ca marii insingurati ai rugaciunii nu fug neaparat de lume, ci mai degraba alearga insetati spre Dumnezeu. In Limonariul vechi gasim o povestire despre un parinte ce se ostenea intr-o pestera din muntele Sinai. Vazandu-l de departe pe ucenicul sau, in timp ce se ruga, pustnicul a luat infatisarea unui curmal, ca sa nu fie intrerupt sub nici o pricina din comuniunea lui cu Dumnezeu, iar dupa rugaciune si-a reluat surazator chipul lui de duhovnic.
Sa luam aminte la aceasta intamplare si sa calcam mai cu bagare de seama in preumblarile noastre prin padurile Tarcaului sau ale muntelui Rarau. S-ar putea ca stejarul sau ulmul pe langa care tocmai trecem sa fie un pustnic, un "tainic" silitor, pe care tocmai l-am intrerupt din conversatia lui cu Hristos. Daca iti apare in cale nu inseamna ca l-ai gasit. Il vezi numai daca el vrea sa fie vazut. Il auzi numai daca buzele tale au gustat mierea tacerii. Cu rabdare si gand curat, intr-un tarziu poate ca-ti vorbeste.
__________________

Randuiala pustniceasca in talcuirea monahului Vlasie Aghioritul

Unii ii numesc nevazuti; altii, pustnici ascunsi. De fapt, e vorba de un grup de sihastri care salasluiesc in cele mai indepartate colturi ale pustiei athonite si sunt nevazuti pentru ochiul omenesc. Acestia se arata doar celor pe care ii aleg ei. De cele mai multe ori, apar in calea cuiva cu suflet curat, un mirean smerit, cu viata evlavioasa de adevarat crestin.
Caviotii sunt calugari care nu au o chilie a lor, ci o inchiriaza, platind o suma simbolica, in cazul in care nu colinda lumea, propovaduind Evanghelia si gazduind noaptea pe la diferiti credinciosi.
Stalpnicii traiesc pe platforme ridicate pe stalpi inalti, unde nu numai ca tin post aspru si se roaga in vazul lumii, dar mai ales predica oamenilor despre pacate sau despre talcuirea Scripturilor, uneori facand si profetii cutremuratoare, ca marele Simeon.
Ziditii merg mai departe si isi sapa o mica pestera in inaltul stancii, de unde refuza sa mai coboare, asteptand o data sau de doua ori pe saptamana ca cineva sa le ridice cu scripetul putina paine si apa.
Spiliotii (traitori in pesteri) cauta grote izolate, dar mai putin umede si daunatoare pentru sanatate. Nu de putine ori, largesc cu mainile lor o adancitura deja existenta in peretele de calcar al muntelui, incropind nu numai loc de odihna, dar si un mic paraclis, cu altar si firide pentru icoane. Se intampla ca in jurul unui spiliot cu mult har sa se aseze mai multi ucenici si astfel sa apara acele superbe chilii suspendate in ziduri de piatra, dantelate ca niste uriasi faguri de miere.
Kufalitii (traitori in scorburi) cauta copaci trainici si cu tulpini uriase, largindu-si culcus in stejari batrani, dar si in maslini sau migdali seculari, precum Cuviosul David din Salonic.
Pascatorii. Unii pustnici neavand ce manca, dar si din dorinta de a se sili spre simplitate se hraneau cu ierburi, unii rupandu-le direct cu gura fara a le mai pregati in vreun fel. Pascatori se pare ca au fost si unii ucenici ai Sfantului Ioan Botezatorul, care manca miere si lacusta o planta cu gust amar din desertul Iudeii, si nu "lacuste", cum gresit se intelege si astazi printr-o traducere neatenta la nuante.

Chilie ascetica

Sidirofori se numesc acei calugari care poarta lanturi grele pe umeri sau pe gat si spera ca prin chin si suferinta sa fie iertati de Dumnezeu. Multi sfinti si duhovnici de renume au practicat aceasta metoda, dar cu precizarea ca o faceau in ascuns, la adapost de uimirea si admiratia oamenilor. De altfel, si astazi multi monahi isi iau de la sine aceasta nevointa (o cruce de plumb sau o camasa de corp mai aspra), tocmai pentru a alunga de la trup lenevia sau poftele desarte, pentru a-si reaminti in orice clipa de patimirile lui Hristos.
Epeti se numesc calugarii cersetori, care traiesc chiar sub cerul liber, fara bani si fara chilie. in schimb, cutreiera biserici si manastiri, unde cer de pomana si mai apoi impart la saraci tot ce au.
Nebunii intru Hristos. Nu se confunda cu "epetii", desi uneori cersesc ca si ei la poarta arhiereilor sau a marilor potentati ai vremii. Adeseori vorbesc si se poarta ciudat, mimand ca sunt nebuni sau schizofrenici, din dorinta de a fi smeriti si lipsiti de trufie. Daca ne gandim ca vorbirea lor e adesea o cearta la adresa celor bogati si pacatosi, asta arata o data in plus ca, pentru ei, nebunia e doar o arma, si de atac, si de aparare. Lucratori tainici ai rugaciunii inimii si chiar facatori de minuni (ca Sfanta Xenia sau Cuviosul Sava Vatopedul) umbla uneori pe jumatate dezbracati sau alteori, atunci cand trebuie, se invesmanteaza ca niste imparati, razand astfel de vanitatea lumii. Rusii disting si acum intre kalikiperehozi (cersetori sau infirmi care canta stihuri duhovnicesti), vagabonzi mistici (asemenea Sfantului Teodosie din Pecersk, numit parintele calugarilor rusi) si iurodivi adevaratii nebuni intru Hristos, asemenea marelui teolog Skovoroda, un Socrate rus, care, dupa o viata de saracie si umilinte, si-a sapat singur pe mormant urmatoarele cuvinte: Lumea m-a hartuit, dar nu m-a prins niciodata.

Sorin preda, formula as

Read More

Pustnici, anahoreti, pelerini si nebuni intru Hristos

Pe o imaginara harta a monahismului romanesc, sihastriile abia se mai zaresc.

Din marile continente ale pustniciei de altadata, astazi nu au mai ramas decat niste banuite insule refugiate in adancurile de padure din Valcea, Bucovina si muntii Neamtului. Stirpea sihastrilor, cu invatatura si tainele lor, se stinge inexorabil chiar sub ochii nostri. Ar trebui sa ne multumim macar cu gandul ca mai exista cativa "traistari" iubitori de singuratate, anahoreti stiuti doar de Dumnezeu, ce se roaga pentru slabiciunile si pacatele noastre in scorburi, in pesteri, in crapaturile nebanuite ale pamantului.
Multi sau putini, vor fi de ajuns. Nimeni nu le cunoaste numele si asa trebuie sa ramana - tainici si nestiu

ti pe deplin. Se spune doar ca numarul lor nu poate sa scada niciodata sub sapte, in timp ce o legenda athonita pomeneste chiar de un grup al pustnicilor nevazuti - un grup mistic si risipit in locuri diferite, ce se completeaza miraculos de fiecare data cand moare unul dintre ei si care, desi nu stiu unul de altul, se roaga impreuna si comunica in duh tot timpul, pentru ca la "sfarsitul sfarsitului" sa savarseasca impreuna cea din urma Liturghie pe o culme inalta ca Athonul sau muntele Rarau, asteptand ca trupurile lor sa fie imbracate direct si fara de moarte in haina vesniciei.
Degeaba ii cauti si vrei sa discuti cu ei. Ca Sfantul Serafim de Sarov, monahul fuge de slava desarta a lumii, acoperindu-si cararile cu maracini si gura cu sapte lacate. Nemiscat, retras in rugi si tufisuri, pustnicul se contopeste cu padurea si salbaticiile ei, cercetandu-ti de departe gandurile si cugetul cel mai ascuns. E ca un cerb oprit la cativa pasi de tine. La prima miscare gresita, fuge, dispare in tufe si alunis, se contopeste cu natura, se ascunde in rape sau dupa cioate de copac.

Chilii in stanca

Nici daca iti apare in cale nu inseamna ca l-ai gasit. Il vezi numai daca el vrea sa fie vazut. Il auzi numai daca buzele tale au gustat cu adevarat din mierea tacerii. Cu rabdare si gand curat, intr-un tarziu poate ca-ti vorbeste. Cu ochii in pamant, continua sa te cerceteze si sa-ti dea raspuns la toate intrebarile tale, nu inainte insa de a te lega cu juramant sa nu spui nimanui - nici locul, nici cele auzite. Deloc intamplator, staretul manastirii Tarcau, parintele Gherman, refuza sa spuna ceva despre pustnicii aciuiati prin muntii din preajma. Se teme si pentru el, si pentru obste. Cu ani in urma, arhimandritul Gamalaiil a incalcat porunca si a vorbit in gura mare despre un pustnic anume. Pedeapsa i-a venit pe loc. I-a luat foc casa si apoi, mult mai grav, a plecat de la el linistea calugareasca, dragul de chilie si sporul rugaciunii. Viforul de ganduri l-a alungat din manastire. A devenit calugar hoinar la 70 de ani - varsta la care trebuia sa culeaga roadele cugetarii si ale impacarii cu sine. Neascultarea l-a lasat fara temelia locului, facandu-l umblator netihnit din schit in schit, din poarta in poarta.

Traistari si vagabonzi mistici

Ciudat cumva si inexplicabil, ortodoxia romaneasca se codeste sa-i accepte pe monahii pelerini, pe umblatorii si "traistarii" mistici ce rascolesc tacut si aparent fara o treaba colbul drumurilor de manastire. Preumblarile dintr-un loc in altul produc calugarilor batrani un intens frison de teama si respingere, pentru ei nimic nefiind mai aspru si primejdios decat duhul nestatorniciei si al iesirii de sub ascultare. Doar la rusi, pelerinul e admirat si pretuit. Doar in imensitatea stepelor calmace, "vagabondul mistic" porneste la drum pentru a-si satisface setea de nesfarsit.

Noi nu cunoastem aceasta evlavie itineranta, in care (o spune marele teolog M. Evdokimov) "imensitatea pamanturilor pare a se impreuna cu imensitatea cerului, indemnand omul la o meditatie asupra propriei sale imensitati interioare, pentru a atinge sau a pregati macar calea desavarsirii si a intalnirii cu Dumnezeu". Noi nu avem nici vagabonzi biblici si nici nebuni intru Hristos ca Sfanta Xenia, cea care a vaduvit pana la sfarsitul vietii imbracata in hainele sotului ei, cerandu-si iertare necontenit pentru toate crimele si pacatele acestuia. Sihastrii nostri sunt mai altfel - mai statornici si mai luminosi, "traistari calatori" in jurul aceluiasi munte, aceluiasi izvor. Poate ca resemnarea noastra mioritica chiar de aici ne vine - neavand intinderi mari de pamant, ne-am multumit sa ramanem pe loc si sa ne pazim petecul nostru de cer. Saracia noastra s-a dovedit pana la urma plina de bogatie. Nici acum nu avem atatea locuri sfinte ca grecii sau rusii, dar avem inca destule ca sa nu le sfarsim prea curand: Rarau, Ceahlau, Tarcau, Cozia, Arnota, Polovragi sau Bozioru.

Sfintii 7 Tineri din Efes si somnul lor de 184 de ani

Micuta capela Sf. Ioan Botezatorul

Adevaratii pustnici nu au nici varsta si nici biografie. Anii lor se socotesc in numarul nevointelor si in puterea de a le indura. Pustnicia e suitoare ca un munte. La poale, se aseaza matca monahala, stupul rupt de lume, cu doua vietuiri: de obste (viata la comun) si de sine (fiecare isi poarta singur de grija, fara a uita de indatoririle comune). Cine vrea mai mult si simte o ravna aparte urca la sihastrie, unde, ceva mai sus, il asteapta prima treapta a tineretii isihaste: chilia si mai apoi coliba. De aici incepe totul - linistea si lupta gandurilor, rugaciunea inimii si contemplatia, limbajul pasarilor si iesirea din timp, nepasarea la frig sau foame si, intr-un tarziu, bucuria intensa, rascolitoare si fara egal - bucuria iubirii si comuniunii cu Dumnezeu. Pana la "contemplativi", "nevazuti" sau pana la celebrii "calugari goi", imbracati cu doar cateva zdrente in jurul taliei, mai este cale de urmat. Muntele pustniciei nu se termina niciodata. Varful lui abrupt duce direct in cer.

Sihastrii pe muntele Athos

Simpla si complicata in acelasi timp, habotnica si delasatoare, monotona si plina de armonii psaltice, ortodoxia cuprinde uimitor de multe trepte monahale, de apartenente si caste eremitice - fiecare cu povestea si taina sa fondatoare: xerokolivarii, kufalitii, kafsokalivii, lavriotii, caviotii sau pustnicii fara adapost. Am vrea sa stim mai multe despre ei si despre taina pustniciei, dar nu suntem in stare. Pustnicii sunt anonimii zilelor noastre. Nu au nume, biografie sau varsta, si asa si mor - fara a avea scris pe cruce anul nasterii si al decesului. Pustnicii traiesc si dispar in felul lor - discret, tacut si usor. Multi ani dupa aceea, se intampla ca cineva sa le descopere osemintele. Un miros dumnezeiesc, bine-placut si plin de arome linistitoare, iti arata calea si locul se imbogateste cu prezenta unui nou sfant, asa cum s-a intamplat cu Ioan Iacob Hozevitul, tainuit multi ani in pestera sa din pustie.

Si mai putin stim despre "pustnicii nevazuti", eremiti ridicati la ultima treapta a sihastriei, despre care se spun cele mai uimitoare lucruri auzite vreodata. Se spune, de pilda, ca unii traiesc sute de ani sau ca altii adorm si se trezesc apoi in alte timpuri si in alta lume. Un text apocrif evreiesc vorbeste despre un pustnic etiopian, pe care proorocul Ieremia l-a trimis sa stranga smochine, pentru a nu asista la macelul si robirea israelitilor. In miezul zilei fiind si pe o caldura greu de indurat, pustnicul s-a retras intr-o mica pestera, unde, furat de oboseala, a si adormit. Se va trezi cu smochinele din cosul sau inca proaspete, dar dupa 70 de ani, cand evreii deja se intorsesera din robia Babilonului. La fel vor pati Sfintii 7 Tineri din Efes, sarbatoriti de Biserica pe 22 octombrie. Urmariti de prigonitorii imparatului Deciu (249-250), acesti tineri s-au ascuns intr-o pestera, unde, dupa un somn de 184 de ani, s-au trezit si au inceput sa propovaduiasca invatatura lui Hristos si sa combata erezia unei secte care nu credea in Invierea cea mare, de la sfarsitul veacurilor.
*

Pustnic

Despre pustnici, eremiti si isihasti stim numai ceea ce vor ei sa se afle si sa se propovaduiasca mai departe. Gresim daca ne preinchipuim viata lor dupa vrerea si imaginatia noastra. Gresim daca nu zabovim asupra nevointei lor, pana sa intelegem deplin ca marii insingurati ai rugaciunii nu fug neaparat de lume, ci mai degraba alearga insetati spre Dumnezeu. In Limonariul vechi gasim o povestire despre un parinte ce se ostenea intr-o pestera din muntele Sinai. Vazandu-l de departe pe ucenicul sau, in timp ce se ruga, pustnicul a luat infatisarea unui curmal, ca sa nu fie intrerupt sub nici o pricina din comuniunea lui cu Dumnezeu, iar dupa rugaciune si-a reluat surazator chipul lui de duhovnic.
Sa luam aminte la aceasta intamplare si sa calcam mai cu bagare de seama in preumblarile noastre prin padurile Tarcaului sau ale muntelui Rarau. S-ar putea ca stejarul sau ulmul pe langa care tocmai trecem sa fie un pustnic, un "tainic" silitor, pe care tocmai l-am intrerupt din conversatia lui cu Hristos. Daca iti apare in cale nu inseamna ca l-ai gasit. Il vezi numai daca el vrea sa fie vazut. Il auzi numai daca buzele tale au gustat mierea tacerii. Cu rabdare si gand curat, intr-un tarziu poate ca-ti vorbeste.
__________________

Randuiala pustniceasca in talcuirea monahului Vlasie Aghioritul

Unii ii numesc nevazuti; altii, pustnici ascunsi. De fapt, e vorba de un grup de sihastri care salasluiesc in cele mai indepartate colturi ale pustiei athonite si sunt nevazuti pentru ochiul omenesc. Acestia se arata doar celor pe care ii aleg ei. De cele mai multe ori, apar in calea cuiva cu suflet curat, un mirean smerit, cu viata evlavioasa de adevarat crestin.
Caviotii sunt calugari care nu au o chilie a lor, ci o inchiriaza, platind o suma simbolica, in cazul in care nu colinda lumea, propovaduind Evanghelia si gazduind noaptea pe la diferiti credinciosi.
Stalpnicii traiesc pe platforme ridicate pe stalpi inalti, unde nu numai ca tin post aspru si se roaga in vazul lumii, dar mai ales predica oamenilor despre pacate sau despre talcuirea Scripturilor, uneori facand si profetii cutremuratoare, ca marele Simeon.
Ziditii merg mai departe si isi sapa o mica pestera in inaltul stancii, de unde refuza sa mai coboare, asteptand o data sau de doua ori pe saptamana ca cineva sa le ridice cu scripetul putina paine si apa.
Spiliotii (traitori in pesteri) cauta grote izolate, dar mai putin umede si daunatoare pentru sanatate. Nu de putine ori, largesc cu mainile lor o adancitura deja existenta in peretele de calcar al muntelui, incropind nu numai loc de odihna, dar si un mic paraclis, cu altar si firide pentru icoane. Se intampla ca in jurul unui spiliot cu mult har sa se aseze mai multi ucenici si astfel sa apara acele superbe chilii suspendate in ziduri de piatra, dantelate ca niste uriasi faguri de miere.
Kufalitii (traitori in scorburi) cauta copaci trainici si cu tulpini uriase, largindu-si culcus in stejari batrani, dar si in maslini sau migdali seculari, precum Cuviosul David din Salonic.
Pascatorii. Unii pustnici neavand ce manca, dar si din dorinta de a se sili spre simplitate se hraneau cu ierburi, unii rupandu-le direct cu gura fara a le mai pregati in vreun fel. Pascatori se pare ca au fost si unii ucenici ai Sfantului Ioan Botezatorul, care manca miere si lacusta o planta cu gust amar din desertul Iudeii, si nu "lacuste", cum gresit se intelege si astazi printr-o traducere neatenta la nuante.

Chilie ascetica

Sidirofori se numesc acei calugari care poarta lanturi grele pe umeri sau pe gat si spera ca prin chin si suferinta sa fie iertati de Dumnezeu. Multi sfinti si duhovnici de renume au practicat aceasta metoda, dar cu precizarea ca o faceau in ascuns, la adapost de uimirea si admiratia oamenilor. De altfel, si astazi multi monahi isi iau de la sine aceasta nevointa (o cruce de plumb sau o camasa de corp mai aspra), tocmai pentru a alunga de la trup lenevia sau poftele desarte, pentru a-si reaminti in orice clipa de patimirile lui Hristos.
Epeti se numesc calugarii cersetori, care traiesc chiar sub cerul liber, fara bani si fara chilie. in schimb, cutreiera biserici si manastiri, unde cer de pomana si mai apoi impart la saraci tot ce au.
Nebunii intru Hristos. Nu se confunda cu "epetii", desi uneori cersesc ca si ei la poarta arhiereilor sau a marilor potentati ai vremii. Adeseori vorbesc si se poarta ciudat, mimand ca sunt nebuni sau schizofrenici, din dorinta de a fi smeriti si lipsiti de trufie. Daca ne gandim ca vorbirea lor e adesea o cearta la adresa celor bogati si pacatosi, asta arata o data in plus ca, pentru ei, nebunia e doar o arma, si de atac, si de aparare. Lucratori tainici ai rugaciunii inimii si chiar facatori de minuni (ca Sfanta Xenia sau Cuviosul Sava Vatopedul) umbla uneori pe jumatate dezbracati sau alteori, atunci cand trebuie, se invesmanteaza ca niste imparati, razand astfel de vanitatea lumii. Rusii disting si acum intre kalikiperehozi (cersetori sau infirmi care canta stihuri duhovnicesti), vagabonzi mistici (asemenea Sfantului Teodosie din Pecersk, numit parintele calugarilor rusi) si iurodivi adevaratii nebuni intru Hristos, asemenea marelui teolog Skovoroda, un Socrate rus, care, dupa o viata de saracie si umilinte, si-a sapat singur pe mormant urmatoarele cuvinte: Lumea m-a hartuit, dar nu m-a prins niciodata.

Sorin preda, formula as

Read More