The Bimini Wall Part 1

Read More

Jason deCaires Taylor Interview with Miranda Krestovnikoff on The Underw...

Read More

Pyramids in China - The "White Pyramid" discovered!

Read More

TURK PYRAMIDS.China's Secret: Hidden Uyghur-Turk Pyramids

Read More

3D - BOSNIAN PYRAMIDS - Part II

Read More

BUDDHA'S WARRIORS

Read More

Randy Pausch Last Lecture: Achieving Your Childhood Dreams

Read More

SAREA VIETII

* Retete cu sare pentru afectiuni ale organelor interne, nervozitate, insomnie, cancer

Afectiuni digestive si dereglari de metabolism

Pe langa bolile reumatice, afectiunile digestive sunt cele mai frecvente probleme de sanatate in tarile "civilizate". Cauzele sunt, practic, mereu aceleasi: sedentarismul, ritmul de viata nesanatos, alimentatia necorespunzatoare si consumul redus de apa. Urmarile: dureri de stomac, diaree, constipatie, afectiuni ale ficatului si ale vezicii biliare, valori ridicate de colesterol si de acid uric, diabet etc.

In toate cazurile enumerate mai sus, alimentatia sanatoasa si echilibrata este extrem de importanta, deoarece pentru fiecare om ea reprezinta temelia sanatatii sau a insanatosirii. In principiu, hrana noastra ar trebui sa fie naturala, netratata chimic. Optati pentru alimentele "vii" si ocoliti-le pe cele "denaturate", precum faina alba, dulciurile, conservele.

Preferati produsele alimentare bazice, adica fructele, legumele, salatele si arpacasul. Majoritatea oamenilor prezinta un echilibru metabolic acid, care poate conduce la un numar mare de afectiuni.

Alimente acide sunt toate dulciurile, carnea, mezelurile, ouale si produsele lactate. Nucile si grasimile vegetale sunt neutre. Pentru prepararea mancarurilor, folositi in special uleiuri vegetale presate la rece. In felul acesta, si valorile colesterolului vor fi mai reduse.

O alimentatie echilibrata se compune din doua treimi alimente bazice si o treime alimente acide. Si nu uitati lichidele. Ar trebui sa beti zilnic 30 ml de apa buna, proaspata, per kg/corp. Iar daca faceti o cura cu apa sarata, problemele digestive vor apartine - foarte curand - trecutului. Apa cu sare stimuleaza peristaltismul organelor digestive, restabileste echilibrul acidului gastric, sustine producerea de sucuri digestive la nivelul ficatului si al pancreasului, regleaza metabolismul si scaunul si armonizeaza balanta acizi-baze.

Terapia cu sare in afectiunile digestive

* Beti zilnic o lingurita de apa cu sare.
* Beti pe tot parcursul zilei minimum 2-3 l de apa "vie", plata, saraca in acid carbonic.
* O cura de cateva luni cu apa sarata poate dizolva si elimina chiar si structurile cristaline ale calculilor biliari, proces insotit - uneori - de colici dureroase.
* In cazul bolilor de ficat si de vezica biliara sau al crampelor in zona stomacului si a intestinului, compresele calde cu apa sarata pot aduce alinare. Amestecati 1 l de apa fierbinte cu 50-100 g de sare, inmuiati un prosop de bumbac in apa sarata si aplicati-l pe o suprafata cat mai mare a zonei afectate. Puneti deasupra - de jur imprejurul bazinului - un alt prosop uscat si odihniti-va circa 30 de minute.

Afectiuni renale si vezicale

Rinichiul este unul din cele mai importante organe de dezintoxicare ale omului, pentru ca acolo se filtreaza sangele si se curata de toxine. Urina ajunge apoi prin uretere in vezica urinara, de unde este eliminata. Femeile sunt mai afectate de infectiile cailor urinare decat barbatii, pentru ca la femei, uretra nu masoara decat 2,5 cm, astfel ca bacteriile pot patrunde mai usor prin ea.

La barbati, in schimb, sunt mult mai frecventi - decat la femei - calculii renali. Pentru ca rinichiul sa poata functiona fara probleme, cantitatea lichidelor consumate este de o importanta hotaratoare. Regula de baza este: 30 ml de apa per kg/corp. Dar majoritatea oamenilor beau mai putin, si in plus nu ceea ce trebuie. Si-atunci, substantele existente in urina nu pot fi eliminate, organismul se incarca cu reziduuri si rinichii sunt afectati.

Sustineti, asadar, activitatea rinichilor dvs., dandu-le zilnic apa necesara - curata, plata, fara acid carbonic - pentru ca organismul sa se elibereze de substantele toxice. Acest lucru este absolut necesar, cu-atat mai mult daca aveti probleme cu rinichii sau vezica urinara. Cura cu apa sarata poate dizolva calculii renali. Eliminarea unor pietre mai mici poate fi insotita de colici dureroase. Dar organismul reuseste, totusi, sa scape de aceste pietre prin propriile-i forte.

Terapia cu sare in afectiunile renale si vezicale

* Beti zilnic o lingurita de apa cu sare.
* Beti pe tot parcursul zilei cel putin 2-3 l de apa curata, vie, fara acid carbonic.
* Daca aveti dureri in zona rinichilor, aplicati comprese calde, inmuiate in apa cu sare (concentratie mare).
* Durerile pot fi calmate si cu ajutorul unui saculet uscat, cu sare fierbinte, tinut pe zona afectata.

Afectiuni cardio-vasculare

Modificarile patologice din sistemul cardio-vascular se numara printre marile boli ale civilizatiei caracteristice vremurilor noastre. Hipertensiunea arteriala, hipotensiunea arteriala, boli coronariene etc., toate aceste suferinte sunt provocate de modul de viata nesanatos: sedentarism, alimentatie necorespunzatoare, stres si fumat.

Printr-o schimbare radicala a deprinderilor gresite, veti putea stopa aceste procese, iar sarea va va fi un ajutor de nadejde.
Pentru ca folosita o perioada mai indelungata, apa cu sare este capabila sa dizolve pana si structurile cristaline ale depunerilor de pe artere. Cu conditia sa beti apa suficienta - vie si saraca in substante minerale, pentru ca reziduurile respective sa poata fi eliminate.

Altfel, ele raman in circulatia sanguina si organismul este obligat sa le depuna din nou. Apa cu sare are un efect de echilibrare asupra tensiunii arteriale: de regula, tensiunea mica creste, iar tensiunea mare scade. Atentie: circa 3% din pacientii hipertensivi sufera de o hipertensiune sensibila la sare, si in cazul lor sarea trebuie folosita cu "economie".

Terapia cu sare in bolile cardiovasculare

* Beti in fiecare dimineata o lingurita de apa sarata.
* Beti pe tot parcursul zilei minimum 2-3 l de apa de izvor, plata, fara acid carbonic.
* Faceti bai sarate - sub indrumarea medicului - cu apa la temperatura corpului.

Nervozitate, lipsa de concentrare, dereglari ale somnului

In ziua de astazi, nervozitatea, dificultatile de concentrare si dereglarile de somn sunt ceva cat se poate de obisnuit. La copiii cu probleme de concentrare si somn, folosirea unei lampi cu cristale de sare s-a dovedit a fi un remediu foarte eficient. Prezenta ei este ideala in camerele copiilor de varsta mica, carora le e frica de intuneric si au nevoie de o sursa de lumina.

Lumina calda are un efect calmant, iar sarea neutralizeaza campurile electromagnetice. Televizorul si computerul nu au ce cauta in camera copiilor, dar daca nu va puteti lipsi de computer, scoateti-l din priza macar pe timpul noptii.

Terapia cu sare in afectiunile nervoase

* Beti in fiecare dimineata o lingurita de apa sarata.
* Faceti, din cand in cand, o baie cu sare (concentratie 1%, temperatura apei 37gr.). Incercati - in timpul baii - sa va detasati de problemele zilnice. Si, daca puteti, ascultati o muzica relaxanta.
* Daca lucrati mult pe computer, puteti ameliora aerul din camera folosind un ionizator cu cristale de sare. In maximum doua ore, in incapere se va produce o configuratie neutra a oscilatiei.
* Aerul sanatos din camera poate fi obtinut si prin instalarea unei lampi cu cristale de sare.

Cancer

Prin cancer se intelege cresterea necontrolata, destructiva a celulelor degenerate. Multa lume percepe chiar si simplul diagnostic de cancer ca pe o condamnare la moarte. Cancer inseamna dezordine, haos in organismul nostru, provocate printr-un deficit de energie. Cauzele acestui deficit pot fi multe si variate, ca de exemplu predispozitia genetica, alimentatia nesanatoasa, influentele mediului inconjurator etc.

Foarte importanti sunt, insa, factorii psihici, cum ar fi gandirea negativa, emotiile, lipsa de iubire in interiorul cuplului, dar si lipsa iubirii de sine, frica de viata, stresul de durata lunga sau agresivitatea celor din jur. Toate aceste situatii ajung sa distruga modelul natural de frecventa din organismul nostru.

Nu se poate afirma, fireste, ca sarea ar putea sa vindece cancerul. Dar o terapie cu sare poate intari decisiv rezerva de energie, activizand - in cadrul unui concept terapeutic total - propriile puteri curative ale organismului si influentand, astfel, pozitiv, procesul de vindecare.

Bineinteles ca si contributia dvs. este esentiala. Schimbati-va radical modul de a gandi si actionati pozitiv. Inconjurati-va de oameni care va vor binele. Evitati stresul negativ. Alimentati-va sanatos, beti multa apa si redati organismului - cu ajutorul sarii - modelul de frecventa care-i lipseste pentru a-si reface structura si energia.

Terapia cu sare in cancer

* Beti in fiecare dimineata o lingurita de apa cu sare (concentratie 26%).
* Beti pe tot parcursul zilei cel putin 2-3 l de apa vie, saraca in substante minerale si fara acid carbonic.
* Faceti din cand in cand o baie cu sare, in masura permisa de starea dvs. de sanatate. Concentratia 1% la o temperatura a apei de 37gr. este suficienta.

• Rodica Demian

Read More

Iconarul cel schilod din Samara

Pantocratorul

* Nascut olog, fara maini si picioare, a ajuns unul din marii pictori de icoane din Rusia. Pentru credinta si arta sa minunata, Grigorii Juravlev a fost propus pentru sanctificare *

Exista oameni a caror soarta, chiar din primele clipe de viata, trece dincolo de puterea de intelegere a unui muritor de rand. Inca din momentul nasterii par a purta pecetea unui destin calauzit de un har nepretuit: cel al credintei. Viata li se asterne lin si clar, fara sovaiala, fara ezitari. Ei merg inainte, catre lumina, fara sa se abata din drum.

Un asemenea om s-a nascut, in urma cu mai bine de 150 de ani, intr-un sat din vestul Rusiei, in regiunea Samara. Viata lui Grigorii Juravlev pare o intruchipare perfecta a expresiei "puterea lui Dumnezeu in cei neputinciosi se desavarseste". Caci nefericitul copil, desi nascutcu o malformatie cumplita, a fost unul din cei mai fericiti oameni de pe pamant.

Si poate nu gresim daca afirmam ca Grigorii Juravlev a trait asa cum este de datoria oricarui crestin sa o faca. El a trait pentru a implini darurile prin care Creatorul vorbeste in alcatuirea fiecarui om: a trait in bunatate, in dreptate, in adevar si in credinta. Tocmai pentru ca soarta lui sa nu fie uitata, el a fost harazit cu un talent ce nu este dat tuturor: acela de a picta. El a slefuit pana la perfectiune acest talent si l-a inapoiat Creatorului.

Predictiile unui preot de tara

Grigorii Juravlev si fratele sau, Afanasie

Grigorii s-a nascut fara maini si picioare, in anul 1858, in satul Utevka. In vremea aceea mai existau oameni care inca traiau cu frica lui Dumnezeu si nu ucideau copiii care se nasteau schiloditi, asa cum se intampla uneori.

In izba din barne de lemn, mama lui Grigorii si-a plans durerea si s-a rugat pentru pruncul atat de chinuit pe care il adusese pe lume. Unchiul Ioachim a sfatuit-o sa dea copilul tiganilor: "Ce copil este asta, fara maini, fara picioare, doar gura are! Nu are loc in lumea asta. Doar tiganii, la iarmaroc, pot scoate ceva bani cu el! Ii va fi mai bine acolo.

" Dar mama lui Grigorii nu a putut savarsi un asemenea pacat. "Trebuie sa aiba o familie. Domnul nu ne va abandona!".
Preotul satului a botezat copilul dupa toate randuielile si le-a spus parintilor cu blandete: "Domnul s-a uitat la robul sau si lumina a pogorat in sufletul acestui copil. Gura nu ne este data doar pentru a manca, ci cu ea se pot savarsi multe lucruri minunate. Desi pare neajutorat acum, cu aceasta gura, el va va hrani pe toti!".

"Aceasta icoana a fost pictata in intregime cu dintii"

Timpul a trecut si Grisa, in ciuda handicapului sau, a crescut vesel si plin de viata. Din suferintele lui fizice i s-au nascut in inima cele mai duioase sentimente, iar in ratiunea lui au incoltit cele mai ascutite ganduri. Mintea lui aparent imatura a patruns in esenta lucrurilor si a evenimentelor. Oamenii erau impresionati de faptul ca baiatul niciodata nu se simtea descurajat, ii placea sa cante si sa glumeasca!

Bunicul il ducea pe umeri in fiecare duminica la biserica, iar Grisa se uita la icoane zambind si spunea: "Vreau si eu sa fac asta". Bunicul suferea cand auzea glasciorul sau nevinovat. Il inchina, il ajuta sa sarute icoanele, il mangaia pe cap si pleca abatut spre casa.

Dar Grisa prinsese drag de preot si de icoanele care luminau biserica. Cand il scoteau pe tapsan, la aer, copilul, spre mirarea tuturor oamenilor, se rostogolea la vale, condus de o forta irezistibila, pana in Casa Domnului. Statea acolo ore in sir si cerceta atent fiecare chip de sfant, fiecare scena din Biblie, pictata pe peretii bisericii.


Cu penelul in dinti

Intr-o zi, pe cand era in curtea din fata casei, Grisa s-a tarat pe burta, a apucat in dinti un betisor si a inceput sa deseneze in praf tot ce vedea. Desenele lui erau extrem de expresive si patrundeau intr-un mod straniu in esenta lucrurilor. El vedea ceva ce altii nu vedeau. Atunci bunicul l-a dus la scoala si Grisa, cu o rabdare si vointa neomeneasca, a invatat sa scrie, cu creionul in dinti.

Catedrala "Sfanta Treime" pictata integral de Grigorii

A urmat cursurile scolii din sat, pana la moartea bunicului sau. Acum nu mai avea cine sa il care la scoala, iar Grigorii a inceput sa studieze acasa, singur. Pentru ca era primul din clasa si pentru ca era inzestrat cu un talent deosebit, invatatorul a mers la guvernatorul regiunii Samara pentru a-i solicita ajutorul.
Astfel a ajuns Grisa la gimnaziul din Samara, unde a devenit un elev remarcabil.

Pentru ca avea un suflet bun si o minte sclipitoare, colegii il ajutau, inconjurandu-l cu afectiune. Pe langa cursurile gimnaziale, Grigorii a avut norocul sa fie ucenic in atelierul unui iconar vestit din oras.

Cand a intrat pentru prima data in atelier si a simtit mirosul de ulei de in, de lemn si lac, Grigorii a avut sentimentul ca aici este acasa. Inceputul a fost greu, maestrul iconar fiind foarte exigent si riguros. Treptat, cu pensula in dinti, Grigorii a invatat "alfabetul" picturii icoanelor.

Dupa cativa ani, a sustinut in atelier un examen de absolvire. Trebuia sa realizeze o icoana destul de complexa, in cateva ore. Pentru el, o asemenea lupta cu timpul insemna o incordare cumplita: lacrimi i se scurgeau pe obraji, iar gatul si ceafa il dureau ingrozitor. Dupa trei ore de munca titanica, Grisa terminase icoana. Ochii sai inrositi de durere exprimau o fericire suprema. Era o adevarata capodopera!

Profesorul iconar a privit lucrarea si a dat aprobator din cap. In acelasi moment, Grisa s-a prabusit pe podea intr-un spasm al musculaturii. Tinea pensula intre dintii pe care nu putea sa-i desclesteze. A fost nevoie sa se aduca prosoape fierbinti pentru a-i scoate penelul din gura. Profetiile preotului de la nasterea sa incepeau sa capete contur.

Icoana pentru tar

La 22 de ani, Grigorii s-a intors in Utevka sa natala, unde a inceput sa picteze icoane la comanda, pentru boierii bogati. Veneau oameni din toate colturile Rusiei, iar unii plateau bani grei pentru o asemenea opera de arta. Se spunea ca Grigorii are har de la Dumnezeu si ca icoanele sale sunt miraculoase, pentru ca fara ajutorul Domnului nici un om nu poate picta cu gura, atat de frumos.
In prezent s-au descoperit icoane ale artistului chiar si in afara granitelor tarii.

Una dintre ele a fost gasita intamplator, in 1985, in Bosnia. Pe verso, semnat de iconar, sta scris: "Aceasta icoana a fost pictata in intregime cu dintii de catre taranul fara maini si picioare, Grigorii Juravlev, din satul Utevka, regiunea Samara".

Exista o inregistrare in arhivele orasului Samara conform careia, in 1884, Juravlev a apelat la guvernatorul orasului, acelasi care il ajutase sa isi termine studiile. Realizase o icoana a Sfantului Nicolae si dorea sa o ofere tareviciului Nicolae, viitorul tar. Astfel, prin intermediul guvernatorului, el a trimis tarului o scrisoare: "Inaltimea Voastra Imperiala, va scrie Grigorii Juravlev cu umilinta si smerenie...

Sfintii Chiril si Metodiu

Doresc sa Va aduc plocon o icoana a Sfantului Nicolae, pe care eu singur am pictat-o cu gura si nu cu mana, pentru ca din nastere nu am maini si picioare. Am zamislit aceasta icoana sub obladuirea Domnului care, in bunatatea Lui, mi-a permis intrarea in aceasta lume. Desi schilod, El m-a slobozit si m-a mantuit de la nefiinta. Si m-a inzestrat cu un dar. Prin miscarile gurii, savarsesc aceasta arta, potrivit poruncii Domnului."

Impresionat, tarul Alexandru al III-lea l-a invitat pe Grigorii Juravlev la palatul imperial din Sankt Petersburg. Aici, pictorul a realizat un portret al familiei Romanov. Tarul a fost atat de fascinat de lucrarea realizata, incat i-a oferit artistului o pensie lunara pe viata de 25 de ruble de aur. Din ordin imperial, Grigorii a primit si o troica pentru a se putea deplasa, dar in marinimia lui, acesta a oferit-o comunitatii satului. Mereu vesel si puternic, Grigorii ii sustinea si ii ajuta cat putea, in acele vremuri de restriste.

Martiriul

In anul urmator vizitei la palat, in locul bisericii modeste din satul Utevka a inceput constructia unui maret templu de piatra, catedrala Sfanta Treime, sub supravegherea directa a lui Grigorii Juravlev. Dupa planurile sale s-au realizat toate frescele, iar el s-a oferit sa picteze peretii si cupola bisericii.

Mormantul lui Grisa Juravlev

Zile in sir a petrecut, ajutat de fratele lui, Afanasie, pentru a realiza fresca "Miracolul aparitiei Sfintei Treimi de la stejarul din Mamvri al patriarhului Avraam". Aceasta imagine este o copie fidela a celebrei icoane a lui Andrei Rubliov.

Cumplit de grea a fost munca la cupola bisericii. Tema religioasa a fost aleasa de catre pictor: Sfanta Treime si cei sapte arhangheli. Sub tavan, atarnat in chingi, Grigorii lucra sfarsit de oboseala si durere.

Pe spate, intre omoplati, avea rani adanci, ca niste stigmate. Vopseaua ii cursese in ochi si Grigorii aproape si-a pierdut vederea. Buzele i s-au crapat, iar dintii din fata i s-au macinat. Strigatul in rugaciune catre Maica Domnului i-a dat forta de a desavarsi aceasta teribila lucrare. Cand se aseza seara la masa, nu putea manca de durere, iar familia ii spunea: "Esti un martir Grisa, esti martirul nostru!".

Si asa, zi dupa zi, luna dupa luna, an dupa an, cu credinta, smerenie si sacrificiu de sine, Grigorii a reusit sa finalizeze interiorul bisericii. In 1892, Biserica Sfanta Treime a fost sfintita. Toti locuitorii satului Utevka au asistat cu piosenie la prima slujba de preamarire a Domnului Dumnezeu si s-au rugat pentru cel care muncise cu toata forta credintei sale la desavarsirea acestei lucrari.

Iata omul!

In 1916, in timpul Primului Razboi Mondial, Grigorii a cazut intr-o stare de tristete profunda. Bolnav fiind, el a avut o revelatie: in curand vor veni vremuri grele, cand nimeni nu va mai avea nevoie de el si nici de icoanele lui. La scurt timp, predictia lui s-a adeverit. Secolul XX a fost pentru Rusia unul al durerii, al crimelor monstruoase, al autodistrugerii, toate generate de un ateism feroce. Insa satul Utevka, din districtul Neftegorsk, parea sa fi fost mangaiat si ocrotit de pronia milostiva impotriva urgiilor nemiloase ale comunismului.

Aici, ca printr-un miracol ceresc, biserica a supravietuit, desi peste tot bisericile erau daramate in mod barbar. In 1934, autoritatile sovietice au demolat turnul-clopotnita. Icoanele din biserica au fost smulse de pe pereti si duse in cimitir, pentru a fi incendiate. In aceeasi noapte, localnicii au reusit sa sustraga icoanele si sa le ascunda. Astfel a fost salvata o mare parte din creatia artistului, care acum apartine patrimoniului national.

Parintele Anatolii

Slava Domnului, Grigorii nu a mai vazut dezastrele si instrainarea care s-au abatut asupra Rusiei. El a murit inainte de inceperea revolutiei bolsevice. A fost ingropat in curtea bisericii unde isi revarsase preaplinul harului sau, silindu-si trupul vlaguit sa il asculte cu pretul unei suferinte de neinchipuit. Se odihneste vegheat de chipurile sfintilor pe care le-a zugravit cu atata maiestrie, incat par a fi tesute din raze de soare.

La mormantul lui este o cruce simpla, pe care sta scris: "Ecce homo" - "Iata omul". Acestea sunt cuvintele lui Pilat din Pont, la vederea chinurilor Mantuitorului Iisus, si pot fi repetate, cu indreptatire, la capatul unui destin neasemuit, ca cel al lui Grigorii Juravlev.

Astazi, in biserica arde flacara nestinsa a credintei, sub privirile ocrotitoare ale sfintilor zugraviti pe pereti. In ultimii ani, locuitorii regiunii au donat bisericii icoanele mostenite de la stramosi, icoane pictate de Grigorii Juravlev. Din Kazahstan s-a adus icoana "Sfintii Chiril si Metodiu", iar de la Moscova va sosi icoana "Sfantul Leon, Papa al Romei".

Preotul paroh actual, Anatolii Kopaci, a depus eforturi mari pentru restaurarea bisericii, monument de patrimoniu, si pentru a aduce in satul natal al pictorului intreaga sa opera. Parintele Anatolii a supus atentiei Bisericii ruse canonizarea lui Grigorii Juravlev, pentru sfintenia vietii lui si virtutile savarsite pana la eroism si sacrificiu de sine.

• Natasa Galche pt.formula as
  

Read More

Basarabii – o existenţă milenară în istoria românilor

30 noiembrie 2010

By munteanul

Pausania spune că „după cum povestesc arcadii, cei mai vechi locuitori ai Eladei, consideră pe Pelasgos cel dintâi om născut pe pământ“. Era din neamul Titanilor şi acest lucru s-a păstrat în memoria colectivă a daco-românilor — pelasgi. Este considerat şi de N. Densusianu (Dacia Preistoricã) „patres progenitores“ adică primul strămoş, de acelaşi sânge. Pelasgus este la originea neamului titanilor.

Cuvântul „titan(o)s“ — are în rădăcină pe acela de „tată“ — titanii devenind „tătâni“, asimilaţi, mai târziu cu „tăta(â)ri“, prin fenomenul fonetic numit rotacism. Acest termen îl întâlnim şi în „Codicele Voroneţean“ şi în „Dumer(n)eca 7 a Sfinţilor tătari“, adică a Sfinţilor Părinţi şi n-are nici o legătură cu populaţia de origine asiatică.

Pelasgos era numit şi Uranus, adică Cerescul, Divinul, Alesul. Nu întâmplător se spune despre el că vine din pământ negru; el însuşi primind denumirea de Cel Negru. „Dacii, ca popor hiperboreean coboară din acest Pelasgos, omul primordial, născut din Pământul Negru“ (V. Lovinescu-Dacia Hiperboreeană Ed. Rosmarin). Marea lor e Neagră, Valahii au fost numiþi Valahii Negri, iar ţara lor Valahia Neagrã, Kara Ulaghi, Kara-Iflak, de turci, Kara-Ulak de sârbi şi de bulgari. Şi astăzi există în sudul Dunării români care-şi spun Valahii Negri. Prometeu e numit în miturile româneşti Nereu(Negru). Acest cuvânt s-a păstrat în hidronimul Nera, dar şi într-un toponim cu aceeaşi structură fonică răstrăveche, Nereu, sat din apusul ţării.

Să vedem care este legătura între Basarabi şi titulatura miticului Pelasgus. Basarabii sunt reprezentanţii aleşi, de sânge albastru (negru), ai lui Saturn, (zeul, fiul lui Pelasgus) acelaşi cu Ianus, Cel cu doua Feţe, cu Zalmocsis — Stăpânul Vieţii şi al Morţii şi mai târziu cu Dumnezeu.Ei îşi au rădăcinile în ţara Neagră cu munţi maiestuoşi pe care o identificăm cu Dacia, Pelasgia hiperboreană, primordială, cu centru de iradiere în Carpaţi.

Toţi Basarabii-daci, voievozii daco-romani, erau, ca şi în perioada de primordialitate, reprezentanţii castei sacre, sacerdotale — regale, a iniţiaţilor. Această conştiinţă a aleşilor, a iniţiaţilor, au păstrat-o vievozii români până în sec. al XIX-lea.

Lexemul basarab este alcătuit din — ba(n) şi sarab. Având în vedere că aceştia erau iniţiaţi în tainele cerului şi ale pământului, conducători de neamuri nobile, admitem că ban (aşa cum pe bună dreptate afirmă Vasile Lovinescu, cel mai marte mitolog al nostru, făcând parte din casta iniţiaţilor, expert în ştiinţa heraldicii mondiale, care presupune cunoştinţe vaste de istorie, mitologie, esoterism şi nu numai, care a studiat şi cunoscut bine miturile, ca şi limba sanscrită, având ca mentor pe un alt mare iniţiat, Rene Guenon) este „cel bogat“.

Saraba(ă) înseamnă cel negru, din neamul negru, adică a celor aleşi, nobili.
Eliminând fonemul n, din Ban+ Sarab(a), acesta devenine Basarab(a)(ă).

Cuvântul sarab dă, prin afereză, termenul arab, care în limbaj popular înseamnă negru.

Homer (Odis., IV-84) aminteşte de arimii de la Dunăre, sub numele de erembi-arambi-care sunt, desigur, (s)arabii, cei negri, despre care am vorbit. Iniţial , negru, aşa cum s-a văzut, însemnă o funcţiune ce reprezenta pe Marele Creator — cum afirmă Vasile Lovinescu (Dacia Hiperboreană. Ed. Rosmarin).

Timpul a reţinut semnificaţia primordială, dar a adăugat şi noi sensuri noţiunii de negru, reprezentând culoarea neagră, ca un element din simbolistică, ţinând de cei nobili. Mult mai târziu culoarea pare a se fi desacralizat, spunem pare pentru că memoria colectivă a păstrat în mituri nealterate dar încifrate, semnificaţiile primordiale, fiind percepute ca elemente caracterizatoare, de identificare. Stemele Principatelor păstrează simboluri ale căror culoare e negrul. Valahia are în stemă trei capete de negri, iar Moldova cuprinde, în stema ei , două chei încrucişate, având fiecare două capete de negri.

Toţi întemeietorii de ţară şi urmaşii lor imediaţi, sau mai îndepărtaţi, purtau numele de Negru Voievod sau de Basarab(ă) Voievod. De altfel antichitatea avea conştiinţa nobleţei şi superiorităţii lor. Nu întâmplător Ptolemeu numeşte râul Jiu — Arabon Patamos iar Măcinului îi spuneau anticii Arubium.

Unii consideră numele Negru provenit de la legendarul Negru Vodă, „probabil un boier mai puternic; era sistem deschis de la un anumit rang boieresc în sus, şi tocmai de aceea istoricii i-au spus neamul lui Basarab, după întemeietorul Basarab“. (N.N. Tomoniu). Alţi istorici vorbesc de un Negru Vodă ăl bătrân de la descălecatul din 1215, sau chiar îl identifică cu Seneslau, cu Litovoi, ba cu Tehomir ori cu un Negru Vodă de la Câmpulung, dar nedescălecat.

Sunt şi voci care spun că legendarul Negru Vodă nu există iar Neagu Djuvara vine cu teoria cumanistă a întemeierii statelor româneşti, adică fondate de nomazi. Chiar dacă istoricul Djuvara citează numeroase surse, acestea sunt privite distorsionat, pentru că, după afirmaţiile sale, n-a respectat nişte principii de bază în cercetarea fenomenului istoric de oriunde ar fi, şi anume: — anulează principiul continuităţii evenimentelor istorice — ignoră, în mod deliberat, aşa cum am arătat, rolul şi importanţa majorităţii populaţiei valahe în aceste evenimente.

Ori, după cum am demonstrat mai sus lexemul negru, este sinonim cu sarab(ă), iniţiaţii, sacerdoţi sau regi, cu sânge nobil, negru, de unde s-a transmis pentru toată nobilimea din lume formula „cei cu sânge albastru“; de altfel, nu vedem cum cuvântul Basarab, care denumeşte o funcţiune şi nu un nume propriu, din timpuri milenare, ar putea să se tragă dintr-un termen cuman.

După retragerea romană şi venirea barbarilor, dacii, în frunte cu nobilii şi cu iniţiaţii sacerdoţi, s-au adăpostit în munţii de nepătruns şi sălbatici ai Carpaţilor, dar şi prin locuri ferite de ochiul barbar, cum erau luncile mlăştinoase sau limbile de pământ ocrotite de fluviu. Viaţa capătă alt curs. Locuitorii Daciei aparţin unor organizări economice sociale şi religioase gentilice. Dispare viaţa citadină, chiar şi o ocupaţie de bază, agricultura, se face sporadic, pe spaţii mult mai restrânse.

Înconjuraţi de păduri necuprinse de ochiul omenesc şi neatinse de mâna omenească, locuitorii Daciei au ieşit din istoria cursivă — au rămas într-o Dacie Felix, originară, eternă. După ce s-au retras populaţiile barbare, dacii au reluat firul existenþei fără sincope. Astfel, când în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei devin o realitate istorică, tradiţiile şi normele legislative se transmit neatinse, ca pe timpul lui Ler Împãrat — spune Vasile Lovinescu

“Pădurea dacică. Înfricoşătoarea pădure dacică. Era adăpostul acelor oameni şi era originea adâncă a mitului getic. . .era în toate acestea nu numai un mit care inspira teamă, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui, ascunzând realitatea. Pădurea era fondul obscur unde se urzea secretul”, ne spune Alexandru Busuioceaunu în “Zamolxis sau mitul dacic în istoria legendele spaniole”

Putem, astfel, să ne închipuim pe dacii cei mari şi negri, trăind într-un timp mitic, arhaic – atârnaţi de munţi – şi încremeniţi, revenind la îndeletnicirea primară — oieritul. Tradiţiile străvechi daco-pelasge s-au manifestat în continuare însă.

Înconjuraţi de păduri necuprinse de ochiul omenesc şi neatinse de mâna omenească, locuitorii Daciei au ieşit din istoria cursivă — au rămas într-o Dacie Felix, originară, eternă. După ce s-au retras populaţiile barbare, dacii au reluat firul existenþei fără sincope. Astfel, când în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei devin o realitate istorică, tradiţiile şi normele legislative se transmit neatinse, ca pe timpul lui Ler Împãrat — spune Vasile Lovinescu (Dacia Hiperboreană).

În momentul când vremurile permit, conducătorii valahi construiesc organizări stabile statale cunoscute din timpuri imemoriale, mitice, în care rolul principal îl au Basarabii, sarabii cu tiară adică nobilii, regii supranumiţi negri.

Vom încerca să convingem că Dacia n-a fost niciodată părăsită de masa covârşitoare a populaţiei şi că nu există pete albe în istoria noastră, aşa cum au susţinut şi încă mai susţin unii istorici, nu de puţine ori tendenţios. Istoria nu admite segmentarea ei. Ea este continuă, dar nu liniară , parcursul ei admiţând şi desfăşurarea în zigzag şi în spiralã. Numai ignoranţa admite aceste pete albe. Dacă documentele aşa-zis „scrise“ nu vorbesc, fie că ele nu există, fie că nu s-au găsit încă, în schimb există altfel de documente certe, dar scrise în alt mod, consemnând evoluţia istorică.

Un document important este limba dar ei i se adaugă elementele construcţiilor
existente până astăzi, care trimit la semne arhetipale, ce se găsesc nu numai pe case şi pe porţi, dar şi pe ii şi pe fote, ori pe ceramică şi pe covoare.
Nu în ultimul rând amintim mitologia, cu miezul ascuns între straturile poveştii, ca document de excepţie, în fenomenul cunoaşterii. Rămâne numai să putem intra în interiorul simbolului şi să-l putem decodifica.

Aşadar, noi considerăm basarabii (negri-nobilii, cei cu sânge albastru) una din verigile din lanţul aşa-zisei discontinuităţi a vieţii dacilor, timp de o mie de ani. Aşa cum am mai spus, regii ca şi Marele Preot, în general iniţiaţii, se recrutau din rândul celor numiţi tarabostes, nobili daci. Considerăm că aceşti tarabostes sunt Basarabii, întemeietorii ţărilor româneşti, de mai târziu. Să nu uităm că ei sunt aleşii, deci de sânge albastru, ca şi în antichitate, şi în primordialitate, reprezentanţii castei sacre.

Anticii, ca şi unii cronicarii bizantini, amintesc de Basarabi, ca familii vechi, nobile din casta iniţiaţilor. Isidor din Sicilia spune că „pe la anul 149 î.e.n., peste ţinuturile din Nord, peste Balcani domnea regale Barsaban“. Iordanes (sec. al VI-lea) aminteşte de familia Zarabilor cu o tulpină veche, glorioasă, avută şi puternică din care se alegeau după o ordine stabilită, regii şi marii sacerdoţi ai dacilor. Geograful de la Ravena numeşte poporul aflat în nordul Scytiei Mari — bassarini. Şi Demetrios, istoric bizantin, la 1444, numeşte pe Dan Vodă, fiul lui Saraba când Basarabii deveniseră întemeietorii ţării Româneşti“.

Lexemul tarabostes a dezvoltat forme care incită la meditaţie şi reconsiderare a unor atitudini şi păreri. Cuvântul tarabostes admite forma pelasgă de singular cu terminaţia atestată — vezi Decebalus — în — us rezultă forma tarabostus.

Având în vedere o pronunţie în grai local, se ajunge la forma barabustus. Terminaţiile cuvintelor, în procesul de evoluţie firească a limbilor, cad şi ajungem la lexemul barabustu. Legea comodităţii în vorbire impune forma barabusu; prin anagramare devine basuruba, şi prin atracţia lui u de a, se ajunge la cuvântul Basaraba. Deci urmărim fluent evoluţia fonetică (tarabostes – tarabustus – barabusu – busuraba – basaraba(ă).

Această evoluţie vorbeşte de la sine şi ne face să înţelegem că retragerea în munţi nu a însemnat şi uitarea. Tot tarasbostes-basarabii conduceau în noile condiţii obştea. Aceasta îi recunoaşte în postura de conducători căci ei şi-au păstrat poziţiile economice, politice şi religioase, datorită prestigiului şi a averii lor.

Acelaşi cuvânt b(t)arabostus stă la originea termeului saraba care are următoarea evoluţie, după aceleaşi legi fonetice prezentate mai sus: tarabostus — sarabosus — sarabus — sarab(a)(ă). Aşa cum am arătat, există o evoluţie paralelă; din basaraba prin descompunere se ajunge la ba(n) şi saraba; ban(ul) fiind conducatorul unei regiuni, cel mai bogat, şi saraba „ales, iniţiat, cu funcţie de reprezentant al divinului, în zilele noastre se păstreazã acest sens în sintagma Unsul
lui Dumnezeu“. Dintre sarabii cu tiară-sarabos tereos se consacrau regii şi sacerdoţii de rangul cel mai înalt.

Termenul e format din tara şi bostus-bosus- bos(u). Cuvântul t(i)ara poate fi întâlnit şi cu forma greacă tereos — deci coroană şi, prin extensie, desemnând domeniul peste care domneşte bos-ul, însemnând, în sensul cel mai strict „cel cu putere mare“. De altfel cuvântul bos a dezvoltat şi forma bos-bovis, care duce cu gândul tot la „forţă“, „putere“, dar şi la animalul considerat sacru la unele popoare antice. La acestea se întâlnesc mituri legate de prezenţa simbolurilor taurine; vezi coarnele lui Moise, şi mai aproape de zilele noastre, vaca, faptura considerată sacră la indieni (în acest context nu ne miră faptul, având în vedere relaţia pelasgi — hinduşi).

Tot cuvântul t(i)ara, ca parte componentă a termenului t(i)arabosus „conducătorii cu coroană“, a dezvoltat un alt lexem de la forma pelasgã tiaranus, care dă, prin căderea terminaţiei finale „s“, forma tiaranu şi se ajunge la tiranu-tiran „cel cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor“. E, dupã cum se vede, un atribut al regilor. Acelaşi cuvânt tara, component al lexemului tarabost(u)es stă la originea termenului ţară, adică „spaţiul, pământul“ peste care domneşte bos(t)us „conducătorul“, şi apoi, prin derivare, de la ţară se ajunge la ţăran.

Unii cercetători pleacă de la cuvinte sanscrite pentru a explica sensul ca şi etimonul unor cuvinte. Considerăm că atâta vreme cât admitem apropierea de limba sanscrită, ca derivată a limbii originare pelasge, şi câtă vreme unele cuvinte precum acesta, care se găsesc şi în latinã, ce are fond comun cu daca, atunci avem în vedere cea mai apropiată soluţie şi anume existenţa în limba mamă a acestor lexeme, adică în limba pelasgă.

Puterea de influenţă şi vechimea extraordinară a cuvântului taraboste(u)s se vede şi prin aceea că este şi etimonul pentru termenul Burebista. Urmează să demonstrăm. Tarabostus (forma pelasgă cu terminaţia us) admite — cum am arătat — termenul,
în graiul vorbit firesc, de barabus(t)u şi de aici formele:
burubustus — burubistus — Burebistus; aceasta e forma originară pelasgă; Burebistas este numele regelui în limba greacă.

Prolificul termen tarabost(u)es a format o familie de cuvinte, ce exprimã o realitate istorică uluitoare, prin adevărul şi concreteţea sa, dar care dovedeşte şi străvechimea lui, dar şi continuitatea milenară, atât a poporului daco-valah cât şi a limbii lui, văzută în evoluţia firească în timp.

De la tarabostus s-au format cuvintele: 1. sarabii, 2. sarabii cu tiară, 3. Basaraba(ă), cum apare în cronicile şi în hrisoavele vechi (mai târziu acest fonem(a) (ă) nu e menţinut cu consecvenţa la toţi cei ce poartă acest nume); 4. Burebista, 5. boier, 6. ţară, 7. ţăran (prin derivare). Avem în vedere că încă anticii — vezi Iordanes — consideră ca şi N. Densusianu şi Haşdeu, că lexemul basaraba reprezintă o funcţiune, exprimând relaţia voievodului, nu ca persoană cu atribuþii terestre, de conducător al unui grup uman, ci de reprezentat al Divinităţii Supreme, având roluri de menţinere în sfera defensivă şi mistică a celor conduşi pe un drum pe care numai el, ca iniţiat în tainele cerului le cunoaşte.

La începuturi, în vremurile miticilor hiperboreeni, dar şi ale dacilor, toţi regii erau şi mari preoţi (se crede că şi Decebal a putut fi şi mare pontif, aşa cum înaintea lui a fost Deceneu) — unele popoare, cum sunt egiptenii antici, considerau pe faraon (pe regele lor) chiar zeu, nu numai reprezentantul ales al divinităţii lor supreme, zeul Ra.

Tarabostes sunt nobilii daci din care se trag sarabii cu tiară, sau tiranii, care au dat un nume de rege vestit în antichitate, Burebista şi pe aleşii Regelui Lumii, din neamul cel mai vechi şi nobil al Basarabilor, al Negrilor, al (S(a)rabilor — cum spune Vasile Lovinescu (ibidem), întemeietori ai ţărilor româneşti, susţinuţi de boieri, conducând o ţară, sprijiniţi de ţărani. Dacii nobili, tarabostes, ne fac să ne gândim la continuitatea în timp, a existenţei noastre începând de la miticul Pelasgus cel Mare, de la rădăcinile lumii, a căror existenţă o simţim până astăzi.

Unii istorici mai vechi sau mai noi vorbesc de prezenţa Basarabilor, târziu, în evul mediu, legând acest antroponim de migratori, susţinând originea cumană a lexemului dupã cum am vorbit mai sus.

Dacii, valahi-pelasgi, în toată perioada de migraţii se intersectau cu străinii. Atunci când le era în pericol fiinţa neamului, ieşeau din rosturile lor, se aliau cu unii sau cu alţii, după cum le dictau interesele; altfel trăiau în timpul lor etern, mitic, conservându-şi valorile spirituale, într-o organizare socială şi mai ales, religioasă, închisă străinilor.

Acest lucru se întâmplă întotdeauna când faptele istorice nu se văd într-o continuitate, anulând baza realităţilor şi anume evidenţa prezentă în istoria pelasgilor daci care n-au dispărut , cum susţin, în mod neconvingător, unii cercetători, ci au existat permanent, într-un timp paralel cu al migratorilor;

dovada cea mai bună este faptul că, deşi se susţine uneori cã Basarab I este fiul unui cuman, regele maghiar îl numeşte Basarab Valahul şi deşi spun unii istorici că au descălecat boieri, mai mulţi cumani, în frunte cu Basarab, totuşi ei au întemeiat Ţara Românească, sau Valahia. Ne întrebăm atunci cine erau majoritarii, cine stăpâneau pământurile, care, şi mai ales, de ce neam erau boierii, cei mai apropiaţi de domn, ce-l însoţeau, de vreme ce nu s-a întemeiat Cumania, sau ţara Cumană? Fireşte că răspunsul este foarte clar.

Dacii, valahi-pelasgi, în toată perioada de migraţii se intersectau cu străinii. Atunci când le era în pericol fiinţa neamului, ieşeau din rosturile lor, se aliau cu unii sau cu alţii, după cum le dictau interesele; altfel trăiau în timpul lor etern, mitic, conservându-şi valorile spirituale, într-o organizare socială şi mai ales, religioasă, închisă străinilor.

Dacă acesta n-ar fi un adevăr, atunci cum se poate explica păstrarea nealterată până în zilele noastre a miturilor străvechi, a obiceiurilor, a tradiţiilor, a costumele cu motive ancestrale, purtătoare de mesaje criptice, unele sacre, pre-creştine, creaţiile folclorice de excepţie care surprind, la o analiză atentă şi competentă, chiar urme evidente, legate de misterele zalmocsiene ale sacrificiului ritualic, precum „Mioriţa“, „Meşterul Manoli“, „Iovan Iorgovan“ (pe care vechii pelasgi îl identificau cu miticul Hercules, pelasg şi el, după spusele anticilor) ca să nu mai vorbim de basmele cu structuri ce cuprind încifrări iniţiatice ori de colindele cu refrene neînţelese până azi sau de acea ştiinţă a construirii caselor, cu arhitectură străveche întâlnită peste tot în ţară ridicate de aceşti „analfabeţi“ care-şi aşezau aşa fel gospodăria încât acestea respectau numărul de aur.

Zâmnicurile lor, de pildă, erau făcute dupã o formulă anume care asigura o temperatură de exact 4 grade, în orice anotimp; sunt şi azi asemenea anexe în unele sate din Munţii Apuseni.

Istoria are mijloacele ei de a consemna toate. Rămâne numai s-o ascultăm şi cu inima căci în ea stă lumina minţii iscoditoare, ce vibrează la sonurile profunde, mai aspre sau mai melodioase, ale timpului.

Numai vibrând, cu adevărat, în căutarea rădăcinilor noastre, vom putea descoperi adevăruri ce par atât de ascunse numai pentru că sunt prea aproape de noi, greu de deslulşit pentru că privirea de sus pretinde anularea subiectivului şi urmarea greu de realizat, a faptelor, anulând în primul rând prejudecăţile ce ţin de inerţia păguboasă, care deformează, schimonosind realitatea.

Acestea rânduri provin din cartea “Basarabi, Legi Belagine, Kogaion” a doamnei Maria Ciornei

via ionel

Read More

ORDINARY PEOPLE

Read More

The Nativity Story 1/10

Read More

CUM SA TRATEZI O FEMEIE

CA RASPUNS LA POSTUL LUI ARHI DE AZI

Read More

Carlos Castaneda - The Jump into the Abyss 1/6

Read More

A SEPERATE REALITY 3 PT1 CARLOS CASTANEDA peter coyote

Read More

pases mágicos 4.avi

Read More

Flavia Coposu: „Şi la moarte purta urmele cătuşelor!" - Q-magazine

Cel mai probabil, nu le cunoasteti. Nu au aparut nici pe coperti sclipicioase, nici in Parlament si nici la OTV. Le-am propus sa faca fotografii pentru coperta intr-un studio profesionist. Au refuzat categoric! Nu au niciun merit, asa sustin. Ele sunt „niste babe", „tara e satula de necazuri" si doar bunul Dumnezeu le-a ajutat sa se nasca in familia in care s-au nascut si sa aiba fratele pe care l-au avut. Cea mai duioasa lectie de modestie! Cu Rodica si Flavia Coposu...

17 ani de inchisoare pentru o natie harsaita de... ghinion

Si totusi, cateva dintre meritele lor, acelea... „putine": au suferit de mici moartea tatalui, aprig luptator pentru unitatea nationala a romanilor.

Protopopul Valentin Coposu a fost condamnat de regimul austro-ungar pentru „inalta tradare" si a fost inchis la Vat, Seghedin, Budapesta si Nirekhazo. Mai apoi, odata cu venirea comunistilor la putere, Rodica si Flavia si-au vazut fratele si cumnata intemnitati pe nedrept. 17 si, respectiv, 14 ani, n-au stiut nimic despre ei. In tot timpul asta, intreaga familie Coposu a fost persecutata, anchetata, evacuata din casa, li s-au distrus bunurile, viata lor profesionala si personala s-a transformat intr-un calvar. Nu li s-a permis niciun fel de ascensiune.

Dupa eliberarea fratelui, au urmat zecile de perchezitii, facute uneori in toiul noptii, confiscarile, zilele in care n-aveau bani nici de ceai... Dupa '89: molotoavele minerilor, huiduielile impostorilor si apoi... uitarea! E adevarat, surorile Coposu nu au niciun merit! Poate doar acela de as fi sacrificat propriul destin in slujba unor idealuri ce ar fi trebuit sa aiba legatura cu actualul nostru destin. Astazi, noi suntem doar... harsaiti. Preferam sa credem: harsaiti... de.

M-am intalnit cu Rodica si Flavia Coposu la zi mare. Fara sa ne fi propus asta! 8 ianuarie 2010. Ziua lui Iuliu Maniu si, ca o ironie a sortii, ziua tortionarului lui Maniu. In 8 ianuarie 2010, Vasile Ciolpan, directorul inchisorii ministrilor de la Sighet, ar fi implinit 90 de ani. Calaul lui Maniu, al lui Corneliu Coposu si a altor cateva sute de detinuti. „Dumnezeu l-o ierta... daca poate!" (Flavia Coposu)

O nunta la care a jucat si Maniu

FlaviaCoposu: Pe Iuliu Maniu l-am cunoscut de cand ne-am nascut - vorba ceea - si a fost unul dintre putinii oameni mari care stia sa vorbeasca cu oricine. Noi aveam 4-5 ani, iar el se juca cu noi atunci cand mergeam la Badacin. Era acolo o droaie de nepoti de varsta noastra si statea de povesti cu noi, ne jucam de-a hotii si vardistii, ne spunea ghicitori, ne arata harta Romaniei cu bogatiile, stia sa vorbeasca cu fiecare generatie.

Q: La Muzeul de la Sighet exista o fotografie de la nunta fratelui dumneavoastra in care Maniu sta in dreapta lui si il priveste cu foarte multa admiratie. Imaginea aceasta mi-a ramas intiparita. Va mai amintiti de nunta fratelui dumneavoastra? Cati ani aveati pe atunci?

F.C.: 14-15 ani.

Q: Cum a fost?

F.C.: Eee, cum a fost... A fost intai facuta in casa, pentru ca...

Rodica Coposu: Era razboi.

F.C.: Era razboi, nu era decent sa faci nunta, murise deja tata, asa ca nu s-a facut cu mare tam-tam. Socrii fratelui meu se refugiasera aici, de la Constanta. Casa lor fusese bombardata. I-a cununat parintele de la Biserica Polona, greco-catolica. Arlette, cumnata mea, era greco-catolica, era frantuzoaica. La nunta a participat o multime de lume, printre care apropiatii lui Cornel: a fost Maniu la nunta, a fost Mihai Popovici, Ghita Pop, Ilie Lazar, Virgil Solomon, Ghilezan, prefectul Politiei Capitalei. Atunci am venit eu prima data in Bucuresti si nu pot sa va spun ce trista am fost pentru ca imi inchipuiam ca, daca Clujul e frumos, capitala trebuie sa fie ceva divin! Am dat insa peste o mizerie de nedescris!

Am venit cu un tren de noapte, de la Salaj, si am ajuns in gara dimineata, la 7 sau 8, era o dimineata frumoasa de toamna. Pe peron erau zeci de italieni - era razboi - venisera sa mearga pe front. Si ce m-a frapat pe mine: am vazut un ofiter italian care a dat hamalului pusca si el a luat o mandolina. Era imbracat in echipament de razboi, cu mandolina in mana si hamalul dupa el, cu pusca. In spatele nostru veneau niste calatori: „halal de razboi fac astia! Hamalul tre' sa traga cu pusca, ca asta sa poata canta la dibla!"

„Pe Cornel l-au arestat!"

Q: Cand v-ati mutat definitiv in capitala?

F.C.: In '44, dar nu m-am obisnuit inca, in veci nu m-am obisnuit. Acum, bine, lucrurile au mai evoluat...

Q: Si ziua aceea, de 14 iulie '47, cum s-a trait in familia Coposu?

F.C.: Pe la ora 12, ziua, am primit un telefon de la sotia lui, care ne-a spus: „Draga, sa stiti ca pe Cornel l-au arestat!", „Cine l-a arestat, cum l-a arestat?", „Nu stiu! Este arestat, mi-a dat un telefon domnul Cernauteanu de la P.N.T., ca a venit acolo o echipa si l-au arestat! Si i-am dat telefon domnului Maniu care m-a rugat sa-i transmit mamei sa fie linistita, ca aranjeaza totul si ca diseara Cornel vine acasa." Saracu' Maniu!

El o cunostea foarte bine pe mama, avea un respect deosebit pentru ea si, sigur, ca s-o linisteasca, a zis ca aranjeaza el totul, dar seara l-au arestat si pe el. Atuncea ne-am dat seama ca: gata, s-a terminat! A doua zi dimineata s-au dus la Cornel acasa si au dat-o afara pe sotia lui. Ei aveau un apartament cu chirie pe soseaua Jianu 72, unde este acum statia de metrou, la intrarea in parc, Aviatorilor se numeste acum. Asa ca, pe la ora noua dimineata, ne-am trezit cu cumnata noastra Arlette, cu o valizuta in mana.

Nu i-au dat voie sa ia nimic, nimic, decat valiza aia in care avea: o camasa de noapte, niste papuci, un prosop, peria de dinti si sapunul. Evident, am primit-o la noi, ei au pus sigiliu pe casa, pe urma au facut acolo perchezitie si cea mai mare pierdere, dupa cum zicea Cornel dupa ce a iesit, a fost o carte, un manuscris - „Istoria unui tribun!", in care fratele nostru povestise viata lui Maniu. Manuscrisul a fost ars, cel putin asa i-a spus Magureanu, dupa Revolutie:

„Sa stiti ca exista un proces-verbal in care se spune ca a fost arsa pentru ca era o carte incendiara!" In rest, nu stiu ce s-a intamplat cu lucrurile lui: probabil le-au furat, le-au impartit, cine poate sti?! Acolo, n-a mai intrat nimeni, niciodata. Cumnata noastra a stat cu noi pana in '50, cand au arestat-o si pe ea. Atunci au arestat toate sotiile de demnitari, dusmanii clasei muncitoare. Ea fiind frantuzoaica, au bagat-o intr-un proces cu Ambasada Frantei.

„Ne-au dat afara din casa si au facut totul tandari!"

Q: La dumneavoastra a venit Securitatea? V-a perchezitionat?

F.C.: La noi au venit imediat dupa ce l-au arestat pe Cornel. N-au gasit nimic. Cand am venit in Bucuresti, noi am inchiriat o casa de la Societatea de Gaz si Electricitate. Am stat aici pana in '51, cand ne-a dat afara domnul ministru Potop. Divortase de nevasta, se incurcase cu o studenta, a trebuit sa lase locuinta nevestei si copilului, iar el trebuia sa se mute si avea nevoie de o locuinta. Ne-a dat afara pe noi si s-a mutat el. Gata, simplu! A fost o mutare fulger. In doua ore au golit casa. A venit o armata de vreo sase soldati, cu un camion si ne-au aruncat lucrurile de la etaj. Au facut totul tandari, doar trebuia sa se mute iute domnul ministru!

Q: Cand v-a fost cel mai tare frica?

F.C.: Frica? Draga, foarte ciudat, nu vreau sa ma laud, sa-mi dau aere: zau daca imi era frica! Eu am facut A.S.E.-ul si pana sa-mi gasesc ceva de lucru in domeniu, m-am dus la Constanta, ca aici nu ma angaja nimeni.

Eram studenta cand l-au arestat pe Cornel, am reusit sa termin facultatea pana au prins ei de veste si pe urma am inceput sa-mi caut de lucru. Eu terminasem sectia juridic-economic. Daca aveai nota maxima la principalele materii, aveai dreptul sa soliciti un post la cele mai importante institutii de atunci: Banca Nationala, Banca de Investitii, Gaz si Electricitate, erau cateva intreprinderi 0.

Eu am fost bursiera pe toata perioada facultatii si am cerut „Banca Nationala" si „Gaz si Electricitate". Mi-a venit: „Refuz", „Refuz". Bine, n-ar fi fost o mare nenorocire, dar tot timpul veneau securistii sa ne intrebe din ce traim. Mamei ii taiasera pensia, pe sora noastra cea mare o dadusera afara, era sefa laboratorului de chimie de la „Romet", ailalta sora era farmacista, lucra la Spitalul Cantacuzino ca intern, au dat-o afara si noi am trait o vreme din bursa mea si a Rodicai, lasa ca am vandut tot ce se putea vinde.

Q: In toti anii aceia, Securitatea a incercat vreodata sa va recruteze?

F.C.: Dar crezi ca au ratat vreo ocazie? La una dintre anchetele la care am fost chemata, un securist binevoitor mi-a spus foarte mieros: „Ati fi foarte utila pentru statul socialist, daca ne-ati spune niste informatii..." Atunci mi-am calcat putin pe prudenta, m-am ridicat in picioare si am zis: „Neam de neamul meu n-a fost turnator, nici eu n-o sa fiu. Ai priceput?" S-a uitat asa la mine, mi-a tras o injuratura si m-a dat afara.

Duhul diavolesc din dosarele... goale

Q: Dosarele vi le-ati vazut?

F.C.: Nu, zice ca n-avem. Cica n-avem...

R.C.: Noi ne-am dus pentru dosarele fratelui nostru si atunci am facut o cerere la care am primit raspuns dupa vreo doua saptamani: „Pana in prezent nu s-au primit dosare pe numele dumneavoastra. In cazul in care se vor primi, veti fi instiintati."

F.C: Ce-i acolo, la CNSAS, te imbolnavesti! Cand stau sa ma gandesc la fratele nostru, a fost asa: un prim lot de 25 de dosare pe care toata politica l-a anuntat cu surle si trambite. Erau dosare cu sute de fotografii luate pe strada, la cimitir, poarta, usa, tot. Pe urma, declaratii de toate felurile. Dupa astea, a mai venit un lot de 36 de dosare, cate 700-800 de file unu. Stau sa ma gandesc: de ce or fi cheltuit astia atatia bani?, vorbesc serios. Niste tampenii, niste tampenii! Scria acolo, de pilda:

„Este ora 9.30 dimineata. In camera a intrat Calinescu (Calinescu era Cornel). Mama lui a anuntat ca nu a avut bani de ceai, deci vor bea ceai de tei. S-a adus pe masa branza. Cineva a zis ca nu mai mananca branza, ca e satul de ea." Dupa aceea zice: „A sunat cineva l-a usa. N-am auzit cine, pentru ca nu se receptioneaza miscarea de pe scara."

Mai departe: „A intrat in casa o doamna cu numele..., nu l-am retinut: Piti, Miti, Ziti. Au discutat despre literatura(imperialista)". „La ora 11, Calinescu s-a dus la piata. Am predat stafeta numarului cutare." Pe urma am gasit raportul celuilalt: „Calinescu a iesit pe usa la ora 11 si... S-a prezentat la Piata Unirii si a cumparat un kilogram de mere, pe care a dat 9 lei. S-a urcat in tramvaiul 5, a coborat la statia cutare si a intrat intr-un bloc. N-am putut sa-l urmarim. Dam lista tuturor locatarilor de pe scara." Iti inchipui ce placere a fost apoi pe capul tuturor celor din bloc...

Astea-s rapoarte de sute si sute si sute de pagini! Pentru ce? Mie mi-a fost asa o scarba... Cand te gandesti ca au intrat in intimitatea noastra, sa urmareasca fiecare virgula, si ce-am facut, si ce-am mancat... Nu mai spun cand era ziua cuiva, zice: „Nu putem raporta ce-au vorbit fiindca vorbeste toata lumea deodata si nu distingem vocile" sau „acum canta" sau „acum mananca nu stiu ce". Bine, cei care l-au turnat efectiv, cei din Partidul Taranist sunt „subiecte" sau „surse".

„Coposu e neserios si imoral fiindca joaca bridge"

Q: Care a fost cea mai mare dezamagire dupa ce ati vazut dosarul fratelui dumneavoastra?

F.C.: Prima teribila dezamagire a fost cand am vazut o lista de sase prieteni care s-au angajat sa-l toarne si motivatiile lor.

Q: Nu ati suspectat niciodata ca acesti prieteni ar fi putut fi turnatori?

F.C.: El da, Cornel da. Noi, nu. A avut un fler extraordinar! Unul dintre ei insista cand pleca in strainatate sa-i dea adresa. Nu primea nimic!

Q: Care au fost motivatiile prietenilor?

F.C.: Pai, una era asa... Zice: „Ma angajez sa-l urmaresc pe Corneliu Coposu care datorita faptului ca poate polariza in jurul lui elemente tinere, este periculos pentru viata noastra socialista." Zice: „De altfel, toata lumea dintre noi doreste ca el sa fie presedintele PNT-ului, dar eu nu sunt de acord, pentru ca este neserios si imoral fiindca joaca bridge." Cam astea erau.

„I se vedeau dintii prin buze, avea edemul foamei in ultimul grad"

Q: Corneliu Coposu a fost eliberat odata cu amnistia din 1964. Cum a fost revederea cu el, dupa 17 ani de absenta?

F.C.: O, Doamne! Daca n-ar fi fost imbracat cu o camasa de-a lui, nu l-as fi recunoscut. Pai, va dati seama: sa te desparti de un om care avea 112 kg si sa gasesti unul de 55! La o inaltime de 1,92! Era ca un par dintr-ala de speriat ciorile. Ras in cap, nu mai era nimic din el.

R.C: Ganditi-va ca eu l-am vazut dupa trei saptamani de la eliberare si am fost atat de impresionata...Cred ca am spus de o suta de ori treaba asta, dar m-a marcat foarte tare: era slab, semana foarte mult cu bunica, cu imaginea bunicii noastre inainte de a muri. Era atat de slab, de i se vedeau dintii prin buze, iar la cap - eu am invatat la anatomie ca, la cap, oasele sunt imbinate in dinti de ferastrau - i se vedeau imbinarile alea prin pielea capului. Asta m-a marcat: se vedeau oasele prin piele! Si avea niste edeme extraordinare la coate, la genunchi...

F.C.: Pai, el avea edemul foamei in ultimul grad. Lui i-au dat domiciliu la Baragan sperand ca moare. Daca si-ar fi inchipuit ca va supravietui, probabil l-ar fi trimis la Salcia. A stat in Baragan din ‘62 pana in ‘64 si ca sa fie cinismul dus pana la extrem, a fost ultimul caruia i-au dat drumul. Toti au plecat si el a ramas. Nu stiu pentru ce a fost ura asta asa de focalizata pe el. A mancat atata bataie, l-au tinut in niste conditii ingrozitoare. Este singurul care a stat inchis in celula fara sa vorbeasca cu nimeni.

Cand a fost eliberat, nici nu putea vorbi, saracul. Nu putea articula. Incetul cu incetul a reusit. A suferit atata si a iesit de acolo... eu ziceam de multe ori ca nu-i normal. Ziceam: „Ticalosii astia care te-au batut...", „Nu m-au batut ai mei", „Dar, cine te-o batut?" Zice: „Paznicii nostri erau asiatici". Ei nu stiau cine e acolo, erau paziti de niste mutre care n-aveau voie sa vorbeasca cu ei. De nu stiu cate ori pe zi se tragea vizeta sa vada ce fac, n-aveau voie sa sada pe pat, ci in picioare.

Groaza! Asta cred ca a fost si un experiment, sa vada cat rezista un corp uman. Intr-adevar, el a avut o sanatate fantastica! Am fost in celula lui de la Ramnicu-Sarat. Era doi pe doi, doi pe trei, cu un geam minuscul, pe care era batuta in cuie o scandura si venea asa...o raza. Un bec chior, un pat de ciment, un frig acolo de te ingrozeai. Eu n-am putut sa stau nici cinci minute! Dar sa stai acolo ani de zile, ani de zile?

A lesinat cand a auzit ca sotia lui are cancer

Q: Sotia fratelui dumneavoastra a murit in '65. Au apucat sa se revada?

F.C.: Da, o vara, dar ea era deja bolnava, saraca. Ea a iesit bolnava!

Q: Dar pe parcursul detentiei nu s-au intersectat niciodata?

F.C.: Nu!

Q: El stia ca e inchisa?

F.C.: Da, pai asta zicea: „Eu am fost linistit, ca pe mine nu ma insala nevasta!" Facea haz de necaz! Saraca, si-ar fi dorit mult sa traiasca, ca si asa i-au mancat 14 ani din viata. In timpul detentiei, de la ea chiar n-am primit nicio veste, niciodata.

Q: Cum a trecut fratele dumneavoastra peste moartea sotiei?

F.C.: El n-a stiut cat este de bolnava. Arlette dadea niste semne si cineva i-a recomandat pe doctorul Trestioreanu care era specialist oncolog. El a constatat ca are cancer. Cornel a lesinat cand a aflat diagnosticul. A trebuit sa il reanimeze ca sa-l poata scoate din cabinetul doctorului. Vedeti totusi, suferintele astea teribile, pe oameni ii fac sa treaca peste. Ei, astia din inchisoare, niciodata, pe niciunul nu l-am auzit dorind sa se razbune. Nici unul! N-au dorit! Si nu faceau teatru! Sincer, nu doreau! Probabil, in momentul in care esti supus la niste probe din astea teribile, vezi peste suferinta biologica.

„Nu ma bate, nu ma lovi!"

Q: Corneliu Coposu va povestea despre ce i s-a intamplat in inchisoare, amintea de tortionarii lui?

F.C.: Noi am aflat prima data despre ce-a patit el, cand i-a povestit Luciei Hossu Longin (n.r. - Corneliu Coposu i-a acordat o serie de interviuri Luciei Hossu Login, realizatoarea emisiunii tv, „Memorialul Durerii"). Habar n-am avut ce-a patimit la Ramnicu Sarat! Chiar si cand se intalnea cu prietenii lui, aicea, vorbea numai despre lucrurile hazlii din inchisoare. Insa, drama a fost, ca de pilda Bani Ghica, cel mai bun prieten al lui, care a suferit teribil in inchisori, in ultima faza de viata, avea cosmaruri si striga: „Nu ma bate, nu ma lovi!" , „Nu-s dusmanul tau, nu vreau sa spun!" Imi povestea femeia care l-a ingrijit.

Q: Fratele dumneavoastra avea cosmaruri?

F.C.: Deloc, niciodata! Imi aduc aminte ca ultimele lui zile, cat a stat acasa, inainte de a se interna, zicea asa: „Ce rau imi pare ca natia asta a noastra e asa de ghinionista! Eram asa de aproape de adevar, ca puteam sa punem mana pe el si am pierdut trenul!" Asta zicea. Niciodata ca a suferit, ca a mancat bataie, desi a mancat multa bataie. Noi am aflat de la Lucia Hossu toate astea, pentru ca el n-a vorbit, el nu spunea. Si-l intrebam: „Bine draga, de ce nu spui?", „Dar de ce s-o necajesc pe mama? Mama ce vina are?" Cu toate astea, el si la moarte purta urmele catuselor!

„Ii intereseaza sa iasa gunoiul cel tanar deputat"

Q: Ce-l infuria cel mai tare pe Corneliu Coposu, ce l-a deranjat cel mai mult?

F.C.: Daca il incerca cineva cu spert. Atunci l-am vazut nervos. „Sa nu indrazniti sa primiti un pix de la cineva care vrea sa va spertuiasca pentru ca in Romania se practica spertul!" Si ii trimitea pe astia care veneau cu cate ceva, cat colo. Imi aduc aminte o scena. Eram acasa si a venit unul, cu un ciubar mare cu un ficus. „Dom'le, ce-i cu asta?", „L-am adus la domnul presedinte!", „Dom'le, te rog din suflet, du-l de aicea, ca ne da afara din casa!", „Pai, unde sa-l duc?", „Du-l unde stii, du-l la partid!" Astea intr-adevar il infuriau sau cand auzea pe cineva povestind ca unul dintre cei inchisi ar fi fost turnator.

Zicea: „Nimeni nu are voie sa-i judece pentru ca numai cei care or trecut pe acolo stiu la ce probe au fost supusi si n-au putut rezista fizic, nu toata lumea e nascuta sa fie erou!" Uite, eu ma uit acum la voi (n.r. la mine si la Andreea - fotoreporter Q) si sunt foarte bucuroasa ca voi existati, dar sa fiti foarte atente cu ce scrieti acolo pentru ca lumea nu mai vrea sa auda de necazuri, nu mai vrea sa auda ca a fost ceva trist, nu-i intereseaza! Acum ii intereseaza sa iasa gunoiul cel tanar deputat.

R.C.: Vezi ca te inregistreaza si te da in judecata ca l-ai facut gunoi.

F.C.: Cum il cheama? Bahmuteanu, Prigoana... Asa! Vedeti ce impetuos si obraznic este? Si va iesi. Se pare ca formeaza lumea lor!

Patapievici a aparat-o pe „cocotica", „pupaza de madam Cocos"

Q: Apropo, v-a placut de vreun politician dintre cei care au intrat in forta dupa '90? A reprezentat vreunul dintre ei un model de moralitate?

F.C.: Am crezut la un moment dat ca ar fi Plesu, pana si-a revenit la demisie si atunci m-a dezamagit foarte tare. Cand revii la o treaba hotarata, nu-mi place. El a demisionat de suparare, cand a fost gonit regele. Apoi a revenit. Am crezut in Patapievici. Foarte mult! Pana a scris articolul ala nenorocit ca s-o apere pe pupaza asta de madam Cocos. Cum e posibil ca tu, filosof, sa te pretezi la o asa porcarie? Sa te umilesti in asemenea hal, ca sa aperi pe cine, pe cocotica asta? Doamne-iarta-ma!

P.S.: In numarul urmator al Q Magazine, vom publica partea a doua a interviului pe care ni l-au acordat surorile Coposu. In el, veti putea citi opinia lor cu privire la Partidul Taranesc Crestin-Democrat de astazi, despre paranoia lui Marian Milut - un politician insotit de bodyguarzi pana si la closet, despre relatia cu Ion Iliescu, despre Pactul de la Timisoara si sustinerea lui Geoana, despre cainii stramosilor ce purtau nume unguresti.

Corneliu Coposu: „Am fost batut cumplit!" - o poveste despre serpii de sub zeghe

„La 14 iulie 1947 am fost arestat. Maniu era in celula numarul 2, eu eram in celula numarul 3 de la Malmaison. Am fost condamnat la douazeci si cinci de ani si am executat saptesprezece si jumatate. Sotia mea, Arlette, a primit si ea douazeci si cinci de ani de munca silnica. Am trecut prin Jilava, Aiud, Craiova, Capul Midia, Rubla. Cel mai cumplit a fost la Ramnicu-Sarat. Treizeci si patru de celule complet izolate. Patru-cinci sute calorii pe zi. Opt ani nu am vorbit cu nimeni."

Este marturia facuta de catre Corneliu Coposu Luciei Hossu Longin, in „Memorialul Durerii". La sfarsitul lui 2010 se implinesc cincisprezece ani de cand a decedat Corneliu Coposu. Astazi, din idealurile sale au mai ramas doar niste soapte uscate.

Corneliu Coposu s-a nascut la 20 mai 1916 in comuna Bobota din Salaj. A fost doctor in știinte juridice si secretar politic al lui Iuliu Maniu (presedintele Partidului Taranesc), timp de 10 ani, intre 1937 si 1947. Corneliu Coposu a fost condamnat in urma unei inscenari organizate de catre comunisti, inscenare la care au cazut victima toti liderii Partidului Taranesc. Coposu a fost acuzat de inalta tradare a clasei muncitoare si crima contra reformelor sociale. Primeste 25 de ani de inchisoare, dintre care ispaseste 17.

Este eliberat in urma amnistiei din 1964. Pana la Revolutie, va lucra ca muncitor in constructii. Intre 1967 si 1989, organizeaza si conduce in ilegalitate un nucleu al P.N.T., iar in 1987, afiliaza partidul la Internationala Crestin-Democrata. La sfarsitul lui 1989, reinfiinteaza in legalitate P.N.T-C.D., al carui presedinte devine la 6 ianuarie 1990. In octombrie 1995, Jacques Chirac, presedintele Frantei, ii acorda distinctia de Mare Ofiter al Ordinului National „Legiunea de Onoare". Corneliu Coposu a murit in 11 noiembrie 1995. La inmormantarea sa, organizata fara funeralii nationale, au participat zeci de mii de oameni.

„Bataile, in puscarie, erau bataile obisnuite pentru obtinerea disciplinei, nu erau cele mai grave. Am fost batut cumplit, am fost batut cu saci de nisip, cu cearceaf ud in baie, am fost pus sa fac manej, nu mai vorbesc de suspendarile pe o ruda de fier pentru a fi batut la talpi, batai cu capul de zid, cu pumnii, cu palmele, acestea erau considerate ca violente mai usoare, raportate la bataile sistematice prin care anchetatorii, asa-zisi anchetatori, voiau sa scoata anumite declaratii sau sa impuna sa iti insusesti punctele lor de vedere." (Corneliu Coposu)

„Canalul a fost de departe cel mai dur, isi aminteste printul Ghica, se urmarea exterminarea generala, hrana era insuficienta (...) Cei peste 1.000 de sarmisti de la Capul Midia au fost supusi la munci supraomenesti, fara sa primeasca alimente suficiente. O foame apocaliptica domina colonia. Frecvent se inregistrau decese. Toti detinutii cautau sa-si amelioreze ratia alimentara prin mancarea diferitelor vietuitoare, caini, broaste raioase sau testoase, serpi.

Vanatul de serpi se facea pe drumul de la tren la locul de munca. Multi serpi erau calcati de autocamioane si cei mai curajosi dintre noi ieseam din coloana si-i ascundeam sub zeghe. La locul de munca apasau pe sarpe si-i scoteau untura, pe care o aplicau pe paine. Apoi savurau indelung carnea cruda." (Dorin Ivan - „Amintiri dintr-o alta eternitate")

„Suferintele au trecut. Totul este ca viitorul sa asigure pentru tara ceva bine, in rest nu mai are importanta. Fata de sacrificiile pe care le-au facut eroii, niste bieti ani de puscarie conteaza mai putin." (Corneliu Coposu)

text: Raluca Botezatu / foto: Andreea Blanatui, Bogdan Dinca, 15 Ianuarie 2010, Q-magazine

Read More

Despre Marea Unire, cu un iluminat ardelean - Prof. Dr. Ioan Puscas

Foto: Mugur Teieru

- Presedinte onorific al PNTCD Salaj -

"Saracii de noi! Ne batem joc de tot ce ne este mai sfant!"

Salajul este un judet relativ izolat, in afara magistralelor de cale ferata. Cu toate acestea, bogatia lui istorica, culturala si spirituala este de invidiat. Daca ne revendicam ca urmasi ai dacilor si romanilor, nicaieri, ca in Salaj, nu gasesti ingemanate atatea vestigii istorice. Pe muntele Mezesului si-a ridicat Decebal cetati; tot pe muntele Mezesului si-au stabilit romanii forturi militare si capitala provinciei Dacia Porolissensis; pe acelasi Mezes s-a luptat Menumorut cu ungurii, si tot langa Mezes si-a odihnit Mihai Viteazul oastea dupa invin

gerea ungurilor la Guruslau.

Nu in ultimul rand, ba poate tocmai de aceea, din Salaj sunt originari aproape toti marii corifei ai unitatii nationale romane, de la Simion Barnutiu, la Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Basesti, Grigore Maior, Victor Deleu, Alimpiu Barbolovici, Iuliu Maniu si multi altii. Pe urmele lor au calcat Corneliu Coposu si sotia sa, Arlette, exterminata in inchisorile comuniste.

Din nefericire, si spre marea rusine a conducatorilor tarii de dupa 1989, uriasa mostenire istorica a Salajului e dispretuita si abandonata, lasata sa se transforme in praf si scrum.

Descoperirile arheologice daco-romane sunt ingropate, din lipsa de fonduri, inapoi in pamant, superbele biserici din lemn, monumente istorice de valoare inestimabila, sunt lasate in grija ciorilor si a ploii, eroii Marii Uniri, deveniti martiri ai inchisorilor comuniste, nu au case memoriale si nici statui, in vreme ce la doua judete spre dreapta, in Harghita, centrul Odorheiului Secuiesc e plin de eroii etniei maghiare, turnati in bronz si cu panglica ungureasca la gat. Bravo lor! Dar rusine noua!

Despre toate acestea l-am intrebat pe doctorul Ioan Puscas din Simleul Silvaniei, creatorul Ulcosilvanilului, consultant stiintific al spitalului din Simleu si profesor la Universitatea din Oradea. Fost detinut politic, prieten apropiat al lui Corneliu Coposu, filantrop si bun cunoscator al istoriei salajene, Ioan Puscas a fost ales presedinte onorific pe viata al PNTCD Salaj.

"Dupa 1990, la capitolul protectia patrimoniului national, se inregistreaza un mare si rusinos zero"

- Pe dealul cetatii Porolissum de langa Zalau se afla unul dintre cele mai frumoase si importante vestigii romane din Dacia. De ce nu este introdus in circuitul turistic international?

- Aceasta intrebare ne-o punem si noi, localnicii. Muzeul de istorie a facut acolo sapaturi, dar nu le-a putut continua din lipsa de fonduri. Bucurestiul, Ministerul Culturii, ar trebui sa acorde sprijinul necesar. Noi avem arheologi, avem potential stiintific, oameni de mare valoare, avem programe sustinute de Consiliul Judetean, de refacere completa a vestigiilor din capitala Daciei Porolissensis.

De ce sunt ele intr-o stare jalnica? Raspunsul e la autoritatile centrale. Prea des ajungem sa cerem protectie pentru monumentele neamului unor oameni insensibili, inculti, lipsiti de elementar patriotism, dezinteresati de valorile trecutului romanesc. Nici o guvernare de dupa 1990 nu s-a interesat in mod temeinic, pe baza unei viziuni coerente, sa refaca muzeele, casele memoriale sau sa sprijine siturile arheologice romane, dar si dacice, care impanzesc dealurile tarii.

Nu stiu daca mai exista alt judet, cu exceptia Hategului, in care vestigiile dacice si romane sa coexiste atat de sugestiv, amintind de stramosii neamului nostru. Ma gandesc la cetatile dacice de la Jucu, de la Bucium, de la Romita, de la Tihau pe Somes, de la Simleu (unde se presupune ca a fost Dacidava), de la Magura Simleului si altele. La aceasta din urma, am reusit noi singuri, cu forte locale, sa construim un drum de acces. Cercetarile au pus in evidenta vestigii dacice splendide, peste care insa s-au asternut uitarea si tufisurile salbatice. Nimeni nu mai intretine nimic.

Dupa 1990, la capitolul protectia patrimoniului national, se inregistreaza un mare si rusinos zero. N-a mai interesat pe nimeni originea neamului nostru si mai ales dovezile acestei origini. Salajul este o vatra de romanism luminat, din care s-a muscat o mie de ani, dar care n-a cedat navalitorilor si falsificatorilor de istorie. In ultimii ani, am observat o mare anomalie: vin bani cu milioanele de la guvern pentru restaurarea castelelor unguresti, dar nu vine nici un leu pentru cercetarea cetatilor dacice si romane!

Castelul Batori din orasul nostru a primit, si el, milioane de lei noi, dar drumul spre Magura dacica a fost lasat de izbeliste. Guvernul paralel UDMR de la Bucuresti vrea sa demonstreze pe banii nostri ca inaintasii lor au zidit castele, dar nu spun ca le-au zidit peste cetatile stramosilor nostri, incercand sa ne stearga radacinile.

- Salajul este, dupa Blaj, o a doua "Mica Roma" a spiritului romanesc, salajenii fiind vestiti prin figurile de prim plan pe care le-au dat agorei nationale. Va rog sa vorbiti pe scurt despre marii inaintasi nascuti pe aceste meleaguri.

Cetatea romana de la Porolissum. Unicat european

- Vrajmasia invechitei stapaniri unguresti impotriva romanilor a marcat timp de secole istoria noastra, pe vremea cand feciorii salajeni erau pusi sa traga la plug, in locul boilor. Departe de mine gandul sa suflu in jarul vrajbei, dar tare mi-e teama ca pana se apuca cineva sa o scrie, istoria va muri. Romanii nu s-au razbunat niciodata cu sabia. S-au razbunat cu puterea mintii, cu puterea imensei rabdari seculare, cu forta credintei in dreptate si in Dumnezeu, si nu de la o varsta la alta, ci de la generatii la alte generatii, de la un secol la altul.

Asa aparu miscarea nationala si Scoala Ardeleana, in secolul al XVIII-lea, cand Grigore Maior, salajanul nostru, uns episcop la Viena, in prezenta imparatesei Maria Tereza, puse temelia Seminarului greco-catolic din Blaj. Daca ar fi stiut autoritatile unguresti ca de la acest seminar si de la ideile raspandite de dascalii lui se va naste forta intelectuala a romanimii - forta care a adus Transilvania langa Tara Mama, in 1918 - l-ar fi distrus din temelii.

Blajul este matricea din care s-au nascut ideile nationale si vitejii nostri salajeni: Demetriu Coroianu, primul director al Despartamantului ASTRA din Salaj; Iuliu Coroianu, unul dintre redactorii Memorandumului, pus in lanturi la Szegedin, alaturi de Ion Ratiu si Vasile Lucaciu; Simion Barnutiu, marele pasoptist, vicepresedinte al Marii Adunari de la Blaj, din mai 1848; Gheorghe Pop de Basesti, memorandist, creatorul Partidului National Roman si presedintele Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918.

Lista e lunga, dar din aceasta enumerare nu pot lipsi salajenii Ioan Maniu si fiul sau, Iuliu Maniu, martirul national. Tot din Salaj a fost Victor Deleu, comandantul Voluntarilor Ardeleni intorsi din Rusia in 1918, pentru a lupta pentru intregirea neamului, si primiti cu onoruri de regele Ferdinand, in gara din Iasi. Si tot aici s-a nascut si Seniorul Corneliu Coposu.

Iata, deci, care este marca Salajului: nationalismul luminat, patriotismul, invatatura si sacrificiul personal pe altarul dreptatii nationale. Nu intamplator, aproape toate scolile construite de Gheorghe Sincai in secolul al XVIII-lea au fost amplasate in Salaj. Si nu intamplator, Clara Maniu (mama marelui Maniu), arestata de trupele lui Bela Kuhn in 1919, a refuzat sa paraseasca inchisoarea din Budapesta, pana nu au fost eliberati toti romanii intemnitati de bolsevicii unguri.

"Nici o administratie n-a gasit de cuviinta sa repare nedreptatea facuta memoriei celui mai iubit dintre salajeni: Iuliu Maniu"

- Toate marile metropole ale Europei isi celebreaza inaintasii prin monumente de arta, fresce murale, bazoreliefuri, statui. De ce aveti atat de putine statui in pietele din Zalau si Simleu?

- Cele care sunt au fost ridicate sub regimul comunist. Unele au fost ascunse de ochii lumii in curtile unor

institutii, cum este bustul voievodului Gelu, in curtea unitatii militare; altele n-au fost inca ridicate. Ma gandesc la o statuie a lui Menumorut, stapanitor si al unei parti din Salaj.

In fata Prefecturii din Zalau sta inca locul liber pentru statuia lui Simion Barnutiu, citind Discursul de la Blaj - un act istoric care ar trebui cunoscut de fiecare elev, ca sa nu mai vorbesc de fiecare politician al acestei tari. La Simleul Silvaniei, peste drum de casa in care s-a nascut marele om politic Iuliu Maniu, am ridicat soclul, urmand sa comandam statuia.

Intr-o noapte din anii '90, fostul primar FDSN (PSD) si ciracii lui neocomunisti au demolat totul, turnand asfalt, ca si cand n-ar fi fost nimic acolo.

- Nu s-a gasit nimeni, de atunci si pana azi, sa ridice statuia?

- Nu, nici o administratie n-a gasit de cuviinta sa repare nedreptatea facuta memoriei celui mai iubit dintre salajeni: Iuliu Maniu. Pentru ca totul sa fie ca la romani, nici la Badacini, in casa in care a trait Maniu, nu s-a amenajat inca o casa memoriala. Daca sub comunisti, acolo au fost magaziile c.a.p.-ului, abia dupa 19 ani de la revolutia anticomunista, casa a intrat in posesia indicata prin testament: biserica greco-catolica.

Foto: Andrei Cheran (2)

Respectul pentru trecut aproape ca nu exista la politicienii romani, nici astazi, la 90 de ani de la Marea Unire. Cine isi mai aminteste, spre exemplu, de salajanul Iosif Mehes, redactorul lui "Suplex Libelus Valahorum" (1791), cel dintai document politic al romanilor din Ardeal? Nimeni. Nicaieri nu a fost ridicat un bust macar, amintind de marele inaintas. Stie cineva, astazi, de Valentin Coposu, protopopul de la Bobota, tatal lui Corneliu, care si-a daruit intreaga viata alipirii Ardealului la Patria Mama?

A fost pus in lanturi de armatele bolsevice maghiare si condamnat la moarte, dar a fost eliberat, ca prin minune, de armatele generalului Mosoiu, cand au intrat in Budapesta, in 1919. Cine isi mai aminteste de marsul victorios al romanilor: "Sus opinca, jos papuc/ Pana la Tisa ma duc"? Cine mai povesteste de eroismul protopopului greco-catolic Liviu Trufasu, si el intemnitat la Budapesta si eliberat de armatele romane, in 1944? Cum a scapat din temnita, a venit la Zalau si a intemeiat primul liceu romanesc din judet.

Nici despre el, condamnat apoi de comunisti si dus la Canal, nu se pomeneste pe undeva, prin vreo piata a Zalaului. Saracii de noi: avem acest talent distructiv de a ne bate joc de tot ce ne este mai sfant! Din aceasta cauza, multi dintre politicienii de azi imi par niste umbre palide ale inaintasilor, niste bieti epigoni.

- In pragul Zilei Nationale a Romaniei, v-as ruga, domnule doctor, sa-mi spuneti cum veti sarbatori 1 Decembrie?

- Asa cum l-am sarbatorit din 1978 incoace: impreuna cu un grup de prieteni, pomenindu-i pe marii inaintasi si cantand "Desteapta-te, romane". Trebuie spus ca la implinirea a 60 de ani de la Unire, ne-am regasit la monumentul lui Gheorghe Pop de Basesti si am cantat impreuna versurile lui Andrei Muresanu, interzise pe vremea aceea.
De atunci, un an la Basesti, alt an la Bocsa, sub supravegherea la vedere a catorva ofiteri de securitate, grupul nostru de 15-20 de salajeni dadea alta turnura decat cea oficiala sfintei zile de 1 Decembrie.

Inca de atunci am hotarat ca aceasta este adevarata zi nationala, iar "Desteapta-te, romane" este adevaratul nostru imn de stat. Ceea ce, in 1990, s-a implinit, spre marea noastra bucurie. Dar astazi, in libertate, e tot mai greu sa-i aduni pe batranii camarazi. Cat despre tineri, ei isi gasesc mereu altceva de facut...

D-lui prof. dr. Ioan Puscas ii puteti scrie la e-mail: dr.puscas@yahoo.com

• Ion Longin Popescu
• pt.formula as
  

Read More