Bucurestiul de altadata

In Evul Mediu, orasul Bucuresti era numit de catre greci Hilariopolis, adica Orasul Bucuriei. Plasarea Bucurestiului pe drumul principal dintre Orient si Occident i-a adus prosperitatea intr-un timp foarte scurt. Prima atestarea a orasului dateaza din 20 septembrie 1459 si a fost semnat de Vlad Dracul. Bucurestiul se poate mandri cu faptul ca a fost primul oras din lume iluminat cu gaz lampant, in 1856.

• Legenda orasului
• Micul Paris
• Restaurante de altadata
• Hanuri si terase in Micul Paris
• Sindrofii in Micul Paris
• Picanterii de Bucuresti

Legenda orasului

A fost o data ca niciodata un padurar sarac care traia impreuna cu fiica sa, pe care o chema Dambovita, intr-o padure mare si adanca. Intr-o zi, un print dintr-o imparatie indepartata s-a ratacit prin padure. In ratacirea sa, a intalnit-o pe Dambovita si i-a cerut sa-l ajute sa-si regaseasca drumul. Ea i-a aratat drumul, insa, printul, fermecat de frumusetea sa, s-a indragostit de ea si a cerut-o de sotie. Dambovita i-a spus insa ca-i fagaduise deja mana lui Bucur, un cioban din imprejurimi. In semn de multumire, Printul Muntilor ii ofera fetei un cutitas si o sfarleaza de lemn. Daca invartea sfarleaza, i se indeplinea orice dorinta.

Ca sa ii dovedeasca lui Bucur ca il iubeste si ca i-a fost fidela, fata a infipt cutitul intr-o stanca. Din locul unde a lovit, a tasnit un izvor de apa curata. Dambovita a botezat acest izvor cu numele ei si impreuna cu Bucur au format un satuc la marginea padurii pe malul izvorului. Bucur a dat asezarii numele lui. Si asa, satucul se numeste Bucuresti, iar apa care-l strabate Dambovita.

Micul Paris

Sfarsitul secolului XIX este perioada cea mai infloritoare a Bucurestiului. Sunt construite cladirile elegante in stilul renasterii franceze sau italiene, care pot fi vazute si astazi. Elementele arhitectonice, dar si influenta franceza din literatura si arta, care se simtea si in cluburile si cafenelele bucurestene au transformat Bucurestiul inceputului de secol XX in "Micul Paris" din estul Europei.

In 1878 Armata Romana revine victorioasa in Bucuresti, in urma razboiului cu turcii. In cinstea ostasilor care au luptat in Razboiul de Independenta, sunt redenumite vechile "poduri": Podul de Pamint devine Calea Plevnei, Podul Calicilor devine Calea Rahovei, Podul Tirgovistei devine Calea Grivitei, Ulita Herastraului devine Calea Dorobantilor, Podul Mogosoaiei devine Calea Victoriei, Capul Podului Mogosoaiei devine Piata Victoriei, Splaiul Dimbovitei devine splaiul Independentii, Podul de Afara este denumit Calea Mosilor iar Podul Beilicului devine Calea Serban Voda.

Restaurante de altadata

Casa Capsa

"Capsa este inima orasului, topografic si moral. Capsa este timpanul acestei mari urechi care sunt Bucurestii" spunea Paul Morand, ambasadorul Frantei in Romania.

Casa Capsa era locul destinat oamenilor din lumea buna, un loc foarte la moda in Micul Paris. La pranz se manca cu 7-8 lei, in conditiile in care in celelalte localuri puteai sa mananci cu 3-4 lei.

In anii de glorie ai Cafenelei Capsa, toti cei care insemnau ceva in viata culturala a Bucurestiului treceau pe acolo. "Ca sa devii scriitor, trebuia sa obtii botezul Capsei, care, fara nici o firma literara, era totusi redactia redactiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire", spunea poetul Virgil Carianopol. Printre clientii constanti ai Casei Capsa se numara Dan Barbilian (Ion Barbu), criticul Serban Cioculescu, poetul Vlaicu Barna, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Tudor Arghezi si Ionel Teodoreanu.

Ion Minulescu era un exponent de baza al atmosferei din cafeneaua devenita "a scriitorilor si artistilor" dar si a protipendadei politice, diplomatilor straini sau altor personalitati care vizitau tara si nu ratau acest loc renumit. La 1871, obiceiul era ca toata elita Bucurestiului, care ramanea vara in oras, sa vina sa manance inghetata la “Capsa”. “Cucoanele stateau in trasuri insirate de-a lungul trotuarului si erau servite acolo, iar la mese stateau tinerii civili sau ofiterii”.

Casa Vernescu

Calea Victoriei, strada-muzeu a Bucurestiului, este ca un album pe care-l strabati la pas, cu surpriza dintre cele mai frumoase. Casa Vernescu este una dintre aceste surprize, un loc unde trecutul si prezentul se intalnesc intr-un destin de exceptie.

In timpul celei de-a doua domnii in Tara Romaneasca a lui Constantin Racovita, Jean-Baptiste Linche devine secretarul de limba franceza al domnitorului. Acesta se casatoreste cu o romanca si are un fiu, Filip Lens. Mai tarziu, acesta devine boier si construieste aceasta casa in 1821. Filip Lens se casatoreste cu Lisaveta Balotescu-Carpinisanu si ii ofera acest palat ca dar de nunta. Din 1853, casa gazduieste Colegiul Militar, Ministerul de Razbel si Statul Major al armatei rusesti.

Intre 1887 si 1889, Guta Vernescu il angajeaza pe marele arhitect Ion Mincu sa refaca vila, aceasta devenind cea mai frumoasa casa de pe Calea Victoriei, loc al vestitelor baluri si serate mondene.

Casa Doina

Unul dintre promotorii arhitecturii romane, Ion Mincu, a lasat una dintre cele mai valoroase cladiri ale Bucurestiului, actuala Casa Doina, situata pe una dintre cele mai elegante strazi ale capitalei.

Originalitatea stilului si frumusetea detaliilor s-au pastrat pana in zilele noastre. Anii ‘30 au insemnat debutul restaurarii acestei frumoase bijuterii arhitecturale construita in stil puternic renascentist. Bucataria internationala si traditionala prezentata cu mult stil si rafinament a dus la pastrarea reputatiei acestui loc ani de-a randul.

In Bucurestiul de altadata, Casa Doina era preferata "musteriilor amorezati", care se opreau la "Bufet" (cum se numea pe atunci) pentru friptura la gratar, mititei si o halba de bere. In epoca interbelica, "Bufetul" se transforma in barul de noapte "Fu-Ciang", primul local cu mancare chinezeasca din Romania.

"Bufetul" de la Sosea era cunoscut dreptul unul dintre cele mai alese locuri din Bucuresti, unde se serveau mancaruri alese, vinuri straine si sampanie care mergeau ca unse pe acordurile tarafului. In aceea perioada, erau la moda cantecele populare romanesti, sansonetele frantuzesti si cantonetele italienesti.

Caru’ cu bere

Caru’ cu Bere este una dintre cele mai vechi berarii ale Bucurestiului si unul dintre cele mai iubite locuri de distractie. A fost construit in 1879 de catre Nicolae Mircea. Simbolul locului este Mos Ghita, a carui silueta strajuieste si astazi balustrada din dreapta. Mos Ghita, pivnicerul, a lucrat cateva zeci de ani la Carul cu Bere, coborand de mii si mii de ori in pivnita ticsita de butoaie de bere si vin.

Restaurantul “Caru' cu Bere” a gazduit, la sfarsitul secolului XIX adevarate cenacluri literare. Cel care anima atmosfera era poetul George Cosbuc care invita aici tineri scriitori cu posibilitati materiale reduse. Printre cei care-l frecventau in mod obisnuit s-au aflat scriitorul I.L. Caragiale, Octavian Goga si actorul Iancu Brezeanu.

Alte restaurante la moda si foarte apeciate in aceea perioada erau “Hugues”, “Monte Carlo”, Frascatti", unde se gaseau cele mai bune paste italienesti din Bucuresti si "Grand Hotel du Boulevard".

Un alt local faimos era cafeneaua "High-Life". Aceasta cafenea era frecventata de scriitori cu renume precum Macedonski, Dimitrie Anghel, St.O. Iosif, Ilarie Chendi sau Stefan Petica. Langa “High-Life” se afla cafeneaua "Kubler". “Kubler” a intrat in istoria literaturii romanii datorita lui Caragiale care pe durata consumarii a doua halbe cu bere a scris schita “Caldura mare”.

Hanuri si terase in Micul Paris

Terasa Otetelesanu

Restaurantul si Terasa Otetelesanu se afla in "Piata Teatrului", langa Palatul Telefoanelor de astazi. Terasa Otetelesanu era frecventata de multi actori ai Teatrul National si de gazetari. Cele mai pitoresti exemple din aceasta ultima categorie erau redactorul Grigore Ventura, de la cotidianul "Timpul", ce isi imbata cu bere cainele botezat "Leandru", de care nu se despartea niciodata, si cronicarul monden Misu Vacarescu-Claymoor.

"Salonul Otetelesenilor te consacra. Spre a fi cineva, oricine trebuia sa treaca prin acest salon. Aici se lansau fetele in lume, aici se lansau tinerii, aici se inodau intrigile sentimentale, aici se puneau la cale casatorii, aici se hotarau si multe combinatii politice", descrie Constantin Bacalbasa atmosfera de la Terasa Otetelesanu. Tot aici se dau si reprezentatii de teatru si este primul local din Bucuresti unde se asculta jazz. In perioada de iarna, in gradina localului era amenajat un patinoar.

Hanul lui Manuc

Construit acum 200 de ani, de un hangiu, Hanul lui Manuc isi pastreaza inca integral structura arhitecturala. Forma patrata este asemanatoare unei cetati. Hanul lui Manuc a fost la inceputul secolului XIX principalul complex comercial al Bucurestiului cu 15 depozite, 23 de magazine, 107 camere si birouri, 2 saloane de primire si un restaurant.

Pictorul francez Auguste Lancelot viziteaza pe la 1860 Bucurestiul si cu aceasta ocazie imortalizeaza imaginea unei zile obisnuite la Hanul Manuc. In insemnarile sale noteaza: "Oamenii cu nervii delicati, cu pielea subtire, vor face bine sa nu intre in acest han, dar curiosii, doritorii de a cunoaste trecutul, vor avea ce sa vada. S-a pastrat neatinsa prima sa fizionomie, intunecata din nenorocire de necuratenie. Cele doua randuri de galerii care leaga intre ele patru mari corpuri de case, scara cea mare care serveste cele doua caturi, foarte eleganta, sub un chiosc cu acoperis tuguiat si cu capriori ieseti afara sunt impodobite cu stalpi si cu balustrade de un gust frumos si cu finete lucrate. Am putea zice ca e un palat de lemn; ar merita sa fie restaurat, ceea ce nu ar costa prea mult, si sa i se dea o destinatie mai buna.[...] Galeriile in care se deschid odaile servesc de loc de plimbare si de sali comune. Sub ochii tuturor, fiecare face ca la el acasa".

Acum, Hanul lui Manuc este un hotel cu 55 de camere, un restaurant elegant, crama, gradina de vara si salon pentru protocol.

Alte hanuri si terase la moda in Bucurestiul de altadata erau si Hanul cu Tei, Hanul Coltii, Hanul Kretulescu, Hanul Galben, Hanul Bazaca, Boema, Iunion, Eforie, Capitol, Teatrul de Vara Herastrau si Gradina Tei. La terasele din parcurile Cismigiu si Herastrau fanfara canta valsuri, polci si mazurci. Se manca friptura la gratar si mititei, iar berea era nelipsita.

Sindrofii in Micul Paris

Acum mai bine de un secol, Bucurestiul nu avea atatea optiuni de petrecere a timpului. Insa oamenii de atunci au profitat de noutatea tuturor lucrurilor care apareau si erau mult mai in pas cu moda, decat suntem acum.

In Bucurestiul de altadata erau la mare pret balurile mascate care se organizau in fiecare joi si duminica. Balurile mascate se desfasurau in casele particulare ale boierilor. Cele mai renumite astfel de pretreceri erau cele de la hotelul printului Bibescu, balul mascat de la Opera, balul de la palatul Sutu si balul lui Ion Marghiloman.

Prin anii 1870 era la moda aruncatul cu sageti, darts-ul de astazi. Acest sport era practicat de toata lumea buna a orasului. Iarna, cele mai asteptate activitati erau plimbarea cu sania si patinajul. Cel mai bun loc pentru patinaj era lacul Cismigiu, unde se organizau si competiti pe gheata. Pe timpul verii, cei bogati nu ramaneau in oras. Ei plecau la mosiile de la tara, la Paris sau la bai in Austria.

In anii 1880 erau la moda cursele de cai, care se organizau numai duminica. Cursele de cai aveau loc pe hipodromul aflat pe langa parcul Herastrau. Dupa curse, toata lumea mergea la “Jockey Club”, pentru mancare, bautura si partide de golf.

In anii 1890, marea atractie era “bataia cu flori” organizata, in scopuri caritabile, pe soseaua Kiseleff. Tot acum, lumea buna a Bucurestilor a prins gustul plimbarilor cu bicicleta. O alta atractie era si plimbarea pe cal, care costa in aceea vreme 10 lei.

O alta modalitate de distractie si petrecere a timpului liber pentru bucuresteni era plimbarea cu vaporasele pe Dambovita. O plimbare pe traseul Ciurel - Abator costa 60 de bani.

Picanterii de Bucuresti

In perioada interbelica, Bucurestiul era un oras comopolit si deschis la nou. Intr-un astfel de oras nu puteau sa lipseasca bordelurile. Cele mai cautate astfel de localuri erau cele situate pe bulevardul Ferdinand, pe strazile Ion Campineanu si Academiei. Cea mai celebra casa de tolerana ramane insa Casa de Piatra, situata intre Vitan si Dristor. In bordelurile de lux ale capitalei, clientii erau tratati cu tigari fine, cafea si dulciuri.

De asemenea, clientii puteau rasfoi si un album cu fetele disponibile si alegeau ce le placea mai mult. Prostituatele frecventau si diverse hoteluri precum Bulevard, Lido, Continental, Ambasador sau Hotel de France, dar si cabareturi precum Alhambra, Chat Noir si Moulin Rouge.

“Grizetele”, asa cum mai erau numite prostituatele in acea vreme, aveau porecle amuzante: “Napoleon”, “Cur de fier” sau “Lia Magazia”.

Un mare amator de astfel de distractii era regele Carol al II-lea. El era un client fidel printre "fete", care cunosteau chiar si orele la care acesta se plimba cu masina.

sursa

Posted in: arhitectura,bucurestiul vechi,timp liber