FORTIFICATIILE TRACILOR DIN DOBROGEA,DESCOPERITE ...

marea enciclopedie a geto dacilor: FORTIFICATIILE TRACILOR DIN DOBROGEA,DESCOPERITE ...: "Explorator pe Google Earth.... Un inginer pasionat de arheologie a descoperit noi structuri de ziduri şi cetăţi..."

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

MISTERELE DOBROGEI

Misterul apelor dobrogene
	Despre pestera "Limanu" mai circula înca si astazi tot felul de povesti. Localnicii sustin ca una din galeriile sale s-ar extinde mult catre sud pâna dincolo de granita cu Bulgaria. În adâncurile sale, la vremuri de restriste se ascundeau cândva oamenii din partea locului sau cei care fugeau de rigorile legii. Aura de mister ce înconjoara aceasta ciudata pestera (îngropata sub stratul de loess cuaternar din Dobrogea de Sud) persista înca.
Si asta datorita aspectului ei bizar, caci odata intrat aici te poti rataci cu usurinta în acest labirint în care galeriile seamana unele cu altele, pâna la identitate Cercetarile efectuate în aceast sector al Dobrogei de Sud, au dovedit ca de fapt Pestera de la Limanu reprezinta doar un segment dintr-o retea de galerii subterane prin care se dreneaza apele (care vin din adâncurile placii de calcare) Pentru oamenii de stiinta (speologi), dupa cum am vazut, importanta pesterii Limanu este mult mai mare. Ea se numara printre putinele sisteme de galerii (apartinând nivelului superior de carstificare) accesibile investigatiilor directe. Apa s-a retras de mult din galerii. Ca peste tot, roca îmbraca un aspect cavernos. Spre deosebire de ce am vazut în Cheile Dobrogei, rocile de aici sunt mai intens dizolvate ca urmare a agresivitatii chimice mai mari. A contribuit la aceasta aportul de acizi din sol, cu precadere în momentele climatice mai calde când Dobrogea era acoperita cu o vegetatie bogata. Aspecte asemanatoare mai vedem si astazi în carstul din zonele tropicale). Tranzitul apelor se face si în prezent prin izvoarele din lungul vaii Limanu. Cele mai importante izvoare apar în lungul unei falii situate la nordul orasului Mangalia.Nu sunt însa izvoare obisnuite datorita termalismului si continutului de gaze aduse din adâncuri, în special H2S. În ciuda vechimii si importantei sale istorice, izvorul de la Albesti nu reprezinta decât o mica parte, neînsemnata, cea accesibila privirilor noastre. Nu numai romanii si-au dat seama de calitatea apelor subterane. Astazi, orasul Mangalia se alimenteaza cu apa din captarile subterane situate în padurea Hagieni. Parca pentru a sublinia si mai mult puritatea apelor de aici, Padurea Hagieni este ea însasi o oaza de natura virgina, cu o flora bogata si variata cu frecvente specii mediteraneene. Izvoare cu debite impresionante de sute de litri pe secunda au fost recent descoperite la nord de Mangalia. Ele sunt ascunse sub oglinda de apa a unor mlastini carora pâna de curând nu li s-a acordat prea multa atentie… cum ar fi cele de la Kara Oban, Herghelie si Mangalia Nord. Apele de aici sunt ciudate… Unele se pierd în adânc prin ponoare. Toate aceste ape au un element comun: uniformitatea relativa a chimismului, a concentratiei de H2S si a temperaturii, o caracteristica ce sugereaza faptul ca provin dintr-o vasta zona de amestec, dintr-un rezervor subteran nediferentiat. Asupra originii caldurii si a hidrogenului sulfurat s-au fromulat diferite ipoteze, fara sa se fi ajuns la un consens. Sunt indicii ca aceste proprietati ar fi induse de corpuri magmatice profunde, asociate probabil zonei de expansiune din aceasta parte a placii Marii Negre. Nu întâmplator în platforma submersa a Marii Negre s-au detectat vaste anomalii geotermice si chiar s-a avansat ipoteza ca ele au avut un rol important în accelerarea procesului de trasformare a mâlului sapropelic în petrol. Dupa cum se stie, Marea Neagra este un bazin euxinic, în care sub stratul oxigenat de peste 150 de metri de la suprafata se afla “ape moarte”, bogate în H2S. Este poate cel mai mare rezervor de hidrogen sulfurat din lume… Si totusi… Paradoxal, sulful din izvoarele cercetate are o origine mult mai profunda, endogena dupa cum spun specialistii… Un indiciu în sprijinul acestei ipoteze îl constituie si analizele recente ale izotopilor stabili ai sulfului facute de cercetatorul Serban Sârbu… În timp ce raportul izotopic al sulfului din Marea Neagra are valori negative: - 38, - 40, cel din izvoare are valoare pozitiva: + 4.Asemenea izvoare apar si în lungul faliei Dunarii ce delimiteaza spre vest horstul Dobrogean. Cum ar putea fi elucidata o asemenea enigma ?… În afara de studiul izotopilor naturali ai sulfului si de termometrie, pot exista si alte metode de investigare. O alta caracteristica a izvoarelor de pe aliniamentul Kara Oban, o repezinta gazele libere combustibile, în cea mai mare parte metan. Pe seama energiei solare dar si a continutului de hidrogen sulfurat si metan în izvoarele de la Kara Oban s-au dezvoltat bogate asociatii “tiofile”… o tesatura complicata alcatuita din alge si fungi (sau ciuperci)… Un caz cu totul particular îl constituie asociatia de vietuitoare ce traiesc pe seama hidrogenului sulfurat, descoperite de biospeologii români în pestera de la Movile situata în vecinatate. Aici prin explorarea cu scafandrul autonom se patrunde în cavitati izolate prin galerii complet inundate. Ele gazduiesc peste 30 de specii de vietuitoare necunoscute în alta parte în lume, a caror sursa de hrana o constituie masa organica sintetizata de bacterii specializate în dscompunerea hidrogenului sulfurat. Din punct de vedere al proprietatilor fizico-chimice, apele de pe aliniamentul Kara Oban nu seamana cu a celorlalte izvoare cunoscute la suprafata dar sunt practic identice cu cele interceptate la adâncimi de sute de metri de forajele de prospectare hidrogeologice. Desi zacamântul termomineral profund reprezinta o resursa valoroasa care nu trebuie risipita, prin unele foraje care au debite impresionante, se pierd - din cauza deficientelor tehnice - volume importante de apa. O alta consecinta negativa, posibila a acestor scurgeri nesupravegheate o constituie modificarea echilibrului presiunilor acviferului profund care suporta stiva de calcare sarmatiene si care poate duce la prabusiri… Pe lânga prabusirile carstice vechi, cum sunt cele de la obanele Movile, Blebea si Mlastina se constata aparitia tasarilor si prabusirile recente de teren pricinuite de lipsa de prevedere a oamenilor. În centrul orasului Mangalia evolueaza în prezent un astfel de colaps carstic, adica o pâlnie de câtiva metri adâncime care ar putea periclita într-un viitor apropiat siguranta cladirilor. Ultimul loc de popas îl constituie Mlastina Mangalia, cea mai estica aparitie a izvoarelor din lungul faliei Kara Oban, înainte ca aceasta sa se piarda sub mare. Au fost identificate aici, pâna în prezent peste 25 de izvoare calde cu debite de 25-30 de litri pe secunda care întretin un microclimat aparte. Este unul din motivele pentru care mlastina, locuita în mod frecvent de chire este luata iarna cu asalt de un popor întreg de lisite, pelicani, lebede si cocori, care în drumul lor spre sud îsi gasesc aici un refugiu ideal. Ajunsi aproape de capatul acestui drum, câteva întrebari se ridica de la sine: de unde provin aceste ape subterane, sunt ele regenerabile sau nu? Specialistii în hidrogeologia carstului dobrogean, nu au ajuns înca la un punct de vedere comun… În acest tablou complex o alta întrebare se impune de la sine... Cât de vechi sunt izvoarele termominerale de la Mangalia. O posibila solutie a enigmei ne este oferita de ciudatele concretiuni carbonatice situate pe unul din platourile calcaroase din apropierea Mangaliei. Concretiunile de forma tronconica prezinta un orificiu cilindric central. Aspectul lor este atât de regulat încât arheologii au fost tentati sa le atribuie unei stravechi civilizatii megalitice din epoca bronzului. Studiile geologice ne arata ca în realitate ele reprezinta depunerile formate în jurul unor izvoare bogate în acrbonat de calciu care debusau pe fundul Marii Sarmatice în urma cu multe milioane de ani. Orificiul central cilindric, ca o teava de tun, nu este altceva decât un canal de alimentare. În sprijinul acestei ipoteze vin si descoperirile recente facute de oceanografii rusi a unor formatiuni asemanatoare depuse în jurul unor izvoare submarine în estul Marii Negre. Apa si calcarul, cei doi mari actori care s-au înfruntat de milenii, vor modela în continuu acest controversat tinut dobrogean… Dupa cum am vazut, oamenii de stiinta înca nu au reusit sa rezolve problema originii apelor din adâncuri. Pentru noi toti însa, Dobrogea ramâne acelasi tinut însetat, o imensa peninsula îmbratisata la vest si la nord de Dunare si scaldata la est de apele de apele Marii Negre. În acest domeniu extrem de controversat cercetarile sunt înca la început iar raspunsul la întrebarile care ne framânta în prezent s-ar putea gasi dincolo de linia tarmului pe platforma continentala, acolo unde marea mai ascunde multe enigme. sursa enciclopedia dacica

Read More

Strămoşul omului vine din Cosmos?

E-mail expeditor

E-mail destinatar

Comentariu

4 Decembrie 2010 | Articol semnat de Sorin Golea, Oana Timar

| | | | |

Bacteria descoperită recent de NASA in apele lacului american Mono naşte discuţii printre oamenii de ştiinţă. Cercetători din intreaga lume, inclusiv din Romania, cred că acest organism ar putea fi o formă de viaţă extraterestră.

De joi seară, de când NASA a anunţat într-o conferinţă extraordinară că a descoperit o bacterie capabilă să trăiască cu arsen, o substanţă toxică pentru restul fiinţelor, lumea ştiinţifică fierbe! În România, nu puţini cercetători cred că microorganismul este încă o dovadă că în Cosmos exisse adapteze foarte uşor, exact ca bacteria studiată de NASA. Nu trebuie să uităm că analiza genetică a fiinţelor arătase până acum că toate au la bază o structură comună”, ne-a declarat prof. dr. Gheorghe Mencini - copschi, (foto) unul dintre cei mai apreciaţi biochimişti români.

Are un tip de ADN diferit

GFAJ - 1, aşa cum a fost denumit noul microorganism, e capabil ca, dintre cele şase elemente esenţiale vieţii (carbon, hidrogen, azot, oxigen, fosfor şi sulf), să înlocuiască fosforul cu arsen. Folosind acest element care e toxic pentru restul fiinţelor, bacteria reuşeşte chiar să se dezvolte, modificându- şi structura genetică. “Să nu uităm că toate formele de viaţă au capacitate de adaptare la mediu şi că natura îşi construieşte mecanismele sale pentru a supravieţui”, a declarat şi cercetătorul Simion Nicolaev, directorul Institutului Naţional de Cercetare Grigore Antipa.

Descoperire epocală într-un lac izolat



Bacteria care a şocat o lume întreagă a fost descoperită de cercetătorul NASA dr. Felisa Wolfe-Simon (foto) în apele lacului Mono, din statul american California. Caracterizată printr-o salinitate extremă şi o concentraţie uriaşă de arsen, apa aceasta este printre cele mai ostile medii de viaţă de pe Terra. Aici s-a găsit un microrganism care în lanţul ADN are, în loc de fosfor, aşa cum au toate vietăţile de pe Terra, arsen - substanţă extrem de toxică. De aceea, dr. Felisa Wolfe-Simon nu exclude ideea că noua descoperire arată că viaţa e posibilă şi pe alte planete care au condiţii considerate până acum ostile vieţii.

Într-o peşteră din Dobrogea s-ar putea ascunde secretul originii noastre

În 1986, în timpul excavaţiilor pentru un puţ minier, în apropiere de Mangalia, judeţul Constanţa, a fost descoperită o peşteră lungă de 200 de metri, numită Peştera Movile.

Ea a fost cercetată de speologi abia în 1990. Membrii echipei au găsit câteva încăperi mici, parţial inundate, izolate total de mediul extern. Aerul nu era respirabil, fiind otrăvit cu hidrogenul sulfurat şi dioxidul de carbon, gaze nocive vieţii în mod normal. Cu toate acestea, aici s-au găsit numeroase vieţuitoare nevertebrate, multe aparţinând unor specii necunoscute până atunci. Practic, Peştera Movile adăposteşte un adevărat ecosistem subteran care nu depinde de energia solară sau de atmosfera exterioară, caz unic pe Terra. Organismele aflate aici s-au adaptat la condiţiile de mediu şi utilizează energia chimică rezultată din oxidarea hidrogenului sulfurat pentru a-şi procura hrana. Dacă în urma unui război nuclear viaţa de pe Pământ ar dispărea, acest ecosistem ar fi un supravieţuitor, au spus cercetătorii. Se pare că aici se păstrează chiar secretul originii vieţii. Descoperirea acestei peşteri l-a inspirat pe regizorul american Bruce Hunt în relizarea filmului “The Cave”, în anul 2005.

Ne vizitează trei OZN-uri uriaşe în 2012 ?

Trei OZN-uri, cu o lungime de zeci de kilometri fiecare, se îndreaptă spre Pământ, potrivit calculelor făcute de oamenii de ştiinţă, acestea urmând să aterizeze pe Terra în luna decembrie a anului 2012.

Anunţul cu privire la apropierea OZN-urilor de planeta noastră a fost făcut de către cercetătorii Institutului Internaţional SETI - organism destinat căutării inteligenţei extraterestre. Ei susţin că invazia extratereştrilor, care coincide cu sfârşitul calendarului Maya, este una absolut reală şi că NASA încearcă să ascundă populaţiei această informaţie importantă. Pentru susţinerea celor anunţate, cei de la SETI dau publicităţii şi coordonatele din spaţiu ale acestor OZN-uri, precizând şi că unul e de formă cilindrică, iar un altul, de formă sferică.

Viaţa a fost adusă de comete

Panspermia este o teorie lansată de astronomul britanic Sir Fred Hoyle (1915-2001), care a spus că viaţa a ajuns pe Terra din Cosmos, adusă de comete. Microorganismele extraterestre sosite s-au înmulţit, au produs oxigen, iar în mediul nou-creat au apărut formele de viaţă pe care le cunoaştem, inclusiv omul.

Şi alte microorganisme sfidează legile vieţii

Deinococcus radiodurans. Recunoscută drept cea mai rezistentă formă de viaţă descoperită de om, această bacterie supravieţuieşte şi se dezvoltă chiar şi în condiţii de iradiere extremă.

Metalireducens. Bacteria a uimit întreaga lume când a fost găsită în reactoarele nucleare şi s-a dovedit că poate digera deşeurile de uraniu, unul dintre cele mai radioactive metale.

Thiobacillus ferrooxidans este denumirea dată speciei bacteriene care poate dizolva cuprul şi care trăieşte în zăcămintele cu acest metal.

Syntrophus este o bacterie “mâncătoare” de petrol ce este folosită la zăcămintele solidificate, pe care le fluidizează pentru a putea fi exploatate.

Desulfovibrio. Existenţa hidrogenului sulfurat în Marea Neagră este explicată de specialişti prin prezenţa unei specii de bacterii care metabolizează sulful.

Read More

Minuni de la Mănăstirea Celic Dere

de Ana Trifan

În Dobrogea cea arsă de soarele dogoritor, păstorită odinioară de Sfântului Andrei, la o aruncătură de băţ de şoseaua ce trece prin Teliţa, se află Mănăstirea Celic Dere, păzită în linişte de un „pârâu de oţel”, icoane sfinte şi călugăriţe inimoase. „Pârâul de oţel”
O bucăţică de pământ sfânt? Un sătuc tradiţional şi cuminte? Un paradis al florilor şi al naturii? O fărâmă de istorie?

Mănăstirea Celic Dere, din Tulcea, e câte puţin din toate acestea. Drumul ce se rupe din şoseaua ce vine de la Teliţa trece pe lângă biserica mică, din vale, a mănăstirii, cea folosită în perioada de iarnă. Până la biserica cea mare, urcată mai în deal şi străjuită de o veche moară de vânt, străbaţi o alee şi urci trepte de piatră păzite de flori. De o parte e complexul nou de chilii, cu bucătăria mănăstirii, iar de cealaltă, sătucul maicilor, cu căsuţe de poveste şi mici gospodării de ţară, cu păsări de curte şi grădiniţe bine îngrijite. Un sat românesc tradiţional în miniatură, din care nu lipseşte fântâna cu cumpănă.
Numele de Celic Dere s-a tras de la apa care curgea în apropiere. În limba turcă, numele mănăstirii înseamnă „pârâul de oţel”.

Călugării de la Muntele Athos

Începuturile vieţii monahale în acest loc par să fi fost pe la 1835. Pe de o parte „Marele Dicţionar Geografic al României” preciza că în acel an a fost fondat aşezământul de arhiereul Athanasie Lisivencof”. Pe de altă parte, arhimandritul Roman Sorescu stabilea înfiinţarea mănăstirii pe la anul 1840, de călugări români şi alţi doi lipoveni, care se întorseseră de la Muntele Athos: arhimandritul Athanasie Lisivencof şi schimonahul Paisie. Izvoarele istorice mai vorbesc despre călugări ardeleni veniţi de la Athos, care ar fi ridicat o bisericuţă din lemn în poiana de la Celic Dere, unde astăzi se găseşte cimitirul.
La jumătatea secolului al XIX-lea însă, călugării au fost mutaţi lângă balta Şaon, punând bazele Mănăstirii Şaon de astăzi, iar la Celic Dere au fost aduse măicuţe.

Cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”

Începutul secolului al XX-lea a găsit mănăstirea afectată de inundaţii. Astfel că, în 1901, episcopul Partenie al Dunării de Jos are iniţiativa de a construi actuala biserică de la Celic Dere. Lucrările sunt întrerupte după mai puţin de un an şi reluate abia în 1910. În anii 1924-1925 a fost ridicată actuala biserică mare a mănăstirii şi au fost finalizate lucrările de construcţii pornite la începutul secolului. În 1932, biserica a fost sfinţită cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
La Celic Dere se află şi o icoană despre care se spune că ar săvârşi minuni.

Îmbrăcată în argint şi poleită cu aur, icoana are o istorie zbuciumată. A aparţinut unei familii din comuna Narusai, din Ismail. Când casa acestei familii a fost cuprinsă de flăcări, icoana a supravieţuit. Uitând acest fragment din istoria familiei, mai târziu, unul dintre moştenitori a aruncat-o în foc, căci icoana i se părea înnegrită şi veche.

Dar sfânta icoană a supravieţuit şi de data aceasta. A ajuns în Mănăstirea Celic Dere după eliberarea Dobrogei. Se spune că Sfânta a făcut imediat o minune: i-a vindecat pe doi călugări de bolile de care sufereau. De atunci, icoana este căutată de credincioşi şi i se cere ajutorul la necaz, la boli sau în perioadele de secetă.
Tot la Celic Dere se găsesc şi moaştele părintelui arhimandrit Athanasie Lisivencof, dar şi o altă icoană cunoscută pentru puterile ei: cea a Mântuitorului. Aceasta „se curăţă singură”, vestind marile catastrofe.

Mănăstirea aparţine de comuna Frecăţei, din judeţul Tulcea, şi se află la 25 km sud-vest de oraşul Tulcea, la 12 km de Cataloi şi aproximativ 5 km de Teliţa. Se poate ajunge cu maşina personală sau cu un autobuz ce merge pe traseul Tulcea - Cataloi - Teliţa şi are o staţie în dreptul mănăstirii.

Icoana ce se curăţă singură anunţă sfârşitul lumii

Despre icoana Mântuitorului, ce se curăţă singură, circulă o legendă ce supravieţuieşte timpului. Se spune că aceasta va vesti sfârşitul lumii: „În contextul conflictelor ruso-turce, de la începutul secolului al XIX-lea, aproximativ în anul 1816 a sosit pe aceste meleaguri (n.r. - dobrogene) un ostaş din armata austro-ungară, care avea asupra sa această icoană. Găsind aici un grup de călugări, a dat icoana unui părinte, zicându-i:

«Dacă Sfinţia voastră nu veţi trăi până la sfârşit, cei care vă urmează să păstreze această icoană. Să aveţi mare evlavie, că prin ea se va săvârşi o mare minune. Această icoană o vedeţi cât este de neagră, dar până la urmă se va lumina toată, se va curăţi, şi ochii Mântuitorului, care-i vedeţi că sunt închişi, se vor deschide. Când şi acest lucru se va împlini, va fi un semn că se apropie o catastrofă; că va fi un război mare, că va fi sârşitul lumii, nu ştiu. Atât vă spun, să păstraţi cu sfinţenie această icoană». Acum, după aproape două sute de ani, suntem martorii adeveririi acestor cuvinte. Icoana s-a curăţit mai mult de jumătate, şi ochii Mântuitorului încep să se deschidă”.

Read More

Pestera de la LIMANU - o gaura neagra a istoriei

Intr-un colt de tara, acolo unde se innoada pamantul romanesc cu cel al bulgarilor si cu apele Marii Negre, ascunsa in pantecele unui deal, isi doarme somnul de milenii o lume straveche si plina de mister: Pestera de la Limanu.

Intortocheata ca un labirint, cu sute de galerii care serpuiesc pe sub sat si pe sub lacul din apropiere, in ea si-au gasit adapost mai intai dacii urgisiti de romani, apoi crestinii primelor veacuri, care au cautat insingurarea sau un loc de rugaciune. In ultimele decenii, oamenii au devastat pestera, dar aceasta poarta catre lumi ciudate a avut si un noroc intarziat: a primit, in sfarsit, o usa, un lacat si o calauza...

Celebra mai ales pentru statiunile ei de pe litoral, cu plajele lor insorite si intinse, putini dintre turistii ce se indreapta vara catre Mangalia sau Vama Veche stiu ca dincolo de liziera de asfalt a soselei, campia Dobrogei este un pamant ce geme de istorie din toate veacurile.

Aici s-au intalnit mai multe lumi, fiecare cu culoarea si parfumul ei, fiecare cu durerile si frumusetile sale. De la vremea de aur a ganditorului de la Hamangia, la timpurile glorioase ale dacilor, la rafinata lume greceasca din coloniile de pe malul Marii Negre, la romanii mereu insetati de cuceriri, la sciti, sarmati, turci, tatari, lipoveni...

Dobrogea este si un taram fabulos al pesterilor. Aici se afla minunata pestera a Sfantului Andrei, aici este pestera Sfantului Cassian, pesterile din Cheile Dobrogei. Aici sunt uimitoarele grote de la Basarabi. Si tot in Dobrogea se afla si pestera La Movile, pentru care americanii de la NASA au venit cu sufletul la gura, sa vada primul loc de pe planeta noastra unde s-a descoperit viata in mediu fara oxigen, acelasi mediu ca pe Marte.

Iar la cativa kilometri de Movile, se afla pestera Limanu, cea mai incalcita pestera din Romania. Mai putin spectaculoase ca pesterile de munte, pline cu stalactite si stalagmite, pesterile dobrogene sunt mai putin grandioase, dar mai calde si mai favorabile vietuirii, si au strans in ele mai multa istorie. Asa s-a intamplat si la Limanu.

Harta pesterii seamana cu planul unui oras imens, organizat in trei cartiere. Sunt cele trei sectiuni ale pesterii. Galeriile reprezentate in plan par stradute intretaiate, comunicand unele cu altele sau infundandu-se brusc in cate un colt de harta. Iti trebuie cateva zile bune ca sa parcurgi toata pestera.

Peştera Limanu se află la circa 5 km sud-vest de municipiul Mangalia şi este în lungime de 3.200 m, fiind cunoscută de foarte mult timp, după 1900 începâd să fie vizitată. Intrarea situată la o altitudine de 25 m este orientată spre sud, fiind largă de 3,5 m şi înaltă de 1,4 m.

Condiţiile microclimatice cu o temperatură constantă de 12 grade C, umiditatea de 80 - 90% şi lipsa aproape completă a curenţilor de aer, fac ca în galeriile sectorului doi al peşterii, să se întâlnească o faună bogată, caracteristică peşterilor şi depozitelor de guano, găsindu-se totodată şi colonii mari de lilieci.

KEIRIS - ultimul refugiu

Profesorul Vasile Boroneant se ocupa, de multi ani, de arheologia pesterilor. In anii '70 a facut cercetari si la Limanu. "Cei de la Muzeul din Constanta radeau de mine cand le spuneam ca vreau sa ma duc la Limanu." A gasit ceramica, si greceasca si romana, dar cea mai multa este dacica si seamana mult cu cea de la Chitila, unde sapa acum. A gasit desene rupestre, tot din vremea dacilor, cavaleri, figuri de oameni, animale. Unele figuri le-a regasit, aproape identice, reprezentate pe piese de la Chitila.

Dar a gasit desenate si cruci la Limanu - simple si rasturnate - din perioada primilor crestini, poate daci crestinati de timpuriu, poate crestini refugiati in vremea persecutiilor. Cateva inscriptii in slavona, scrise cu caractere chirilice, trimit spre secolele 9-11 dupa Hristos. Dar, din pacate, nu poti face arheologie cu lanterna. Pestera ar trebui electrificata, cel putin in primul din cele trei sectoare ale ei. Oricum, e posibil sa fie prea tarziu ca sa se mai faca ceva. Inscriptiile pe care le-a descoperit acum treizeci de ani nu mai exista, au fost acoperite de mazgalituri moderne. Intreaga pestera este vandalizata, acoperita de sute de graffiti ale vizitatorilor inconstienti.

In traditia locala, pestera se numeste "La Icoane" sau "Pestera de la balta". Dar nu e vorba de icoane in sensul crestin. Acolo erau niste chipuri din piatra, chiar la intrare. Bolovanii de la intrare au fost sculptati, li se vedeau clar trasaturile umane, ochii, nasul, gura. Deci erau niste capete de piatra care vegheau la intrarea in pestera. De aceea satenii au numit pestera "La Icoane". Figurile astea au fost facute probabil demult, in vremea dacilor, poate ca un semn de recunoastere pentru locul prin care se intra sub pamant, ori cine stie din ce alte motive." Iar paturile de care vorbesc localnicii, sunt de fapt altare. Altare dacice, folosite mai apoi si de crestinii primelor veacuri."

Dar ce cautau dacii in pestera de la Limanu ? Raspunsul il gasim intr-o poveste trista, adevarata, ajunsa pana la noi datorita istoricului grec Dio Cassius.
Acum mai mult de doua mii de ani, dupa ce Burebista a fost inlaturat de la domnie, regatul marelui rege s-a impartit in mai multe tinuturi mai mici, conduse de printisori.

In Dobrogea existau trei astfel de printisori, care nu traiau tocmai in buna pace. Unul dintre ei, Rholes, a pornit cu razboi impotriva vecinului sau Dapyx, si a adus in ajutorul sau si pe romani. Romanii nu au ezitat sa vina, mai ales ca Rholes le daduse si el o mana de ajutor cand au avut nevoie. Fortareata in care se refugiase printul dac a cazut prin tradare. Dapyx a fost ucis iar fratele lui a fost luat prizonier.

Populatia s-a refugiat intr-o pestera mare, din apropiere, numita KEIRIS. Oamenii au luat cu ei si vitele si alte lucruri de pret, punandu-le la adapost sub pamant. Dar romanii au cautat toate intrarile "intortocheate si greu de gasit" - cum le numeste istoricul grec -, le-au astupat si i-au infrant pe cei din pestera prin infometare. Vasile Parvan a incercat sa dea de urma acestei pesteri, dar a cautat-o mai mult pe la Gura Dobrogei, desi s-a gandit, la un moment dat, ca ar putea fi vorba de Limanu.

Profesorul Boroneant este convins ca pestera de la Limanu este pestera KEIRIS, caci prea multe se potrivesc. Pestera avea mai multe intrari, unele sapate dinspre interior spre exterior. Acum toate sunt blocate si peste ele a crescut vegetatie. Dacii au stiut, cand s-au adapostit in pestera, ca pot iesi pe alta parte, dar romanii au gasit toate iesirile. Unele galerii au fost prelucrate de oameni si folosite pentru adapost, ori chiar ca altare sau morminte. Peretii au fost intariti cu ziduri sau coloane de piatra. Exista si incaperi care au fost zidite.

Sunt toate semnele ca pestera a folosit ca adapost in vremea dacilor. In plus, pestera este, intr-adevar, teribil de intortocheata, asa cum spune istoricul grec, si nici o alta pestera din Dobrogea nu s-ar potrivi la fel de bine cu stravechea KEIRIS. Din pacate, nu se pot face cercetari mai amanuntite, in lipsa celor mai elementare conditii de lucru.

Pestera de la Limanu a fost pentru dacii din zona ultimul refugiu, ultima speranta. Vremurile au trecut, iar peste orasul subteran de la KEIRIS se intind astazi apele ghiolului si casele din sat. KEIRIS doarme, ca o imensa radacina de copac adanc infipta in pamant, imbratisand din strafunduri dealul, lacul si satul. In carnea ei, prezentul isi scrijeleste cu cruzime lipsa de respect fata de trecut.

Peştera Limanu, unică prin mai multe aspecte, a fost declarată rezervaţie speologică incă din 1959, statut intărit recent prin Legea Ariilor Protejate 462/2000 şi a Ordonanţei de Urgenţă nr. 57/2007. Peştera Limanu nu conţine speleoteme, adică stalactite şi stalacmite, iar pereţii par a fi modelaţi de oameni. "Morfologia este remarcabilă. S-a format in calcare sarmatiene cu stratificaţie perfect orizontală, care au fost fragmentate de fracturi verticale. Apele au săpat in acest tipar geologic, rezultănd galerii cu aspect rectangular. O asemenea geneză duce de obicei la reţele labirintice şi cu lungimi mari.

Ea seamănă cu Peştera Mamut din SUA, cea mai lungă peşteră din lume, dar unele configuraţii morfologice din Limanu sunt tipice şi reprezentative. Limanu este şi cea mai labirintică peşteră din Romănia", explică speologul Cristian Lascu, redactor-şef al revistei National Geographic Romănia.

Pentru cei ce au ochi sa vada, umbrele dacilor tradati inca aluneca incet, fara odihna, pe peretii pangariti ai pesterii de la Limanu, printre sutele de nume ale celor ce le-au tulburat linistea. "A iubi este cel mai frumos lucru" scria undeva pe un colt de perete intunecat al stravechii pesteri...

Aşadar corect echipaţi, cu dorinţa vie a explorării şi intenţia de conservare a frumuseţilor, ne putem gandi sa pornim în călătorie si spre minunatele tărâmuri subterane româneşti, nu-i asa ?

Publicat de pescarusul argintiu la 12:07 AM

Read More

Parfumul vechiului sat tataresc dobrogean

Publicat de Tatarman luni, martie 22, 2010

Neamul lui Gingis-Han de pe pamantul Dobrogei

Satele tataresti din Dobrogea, cu nuntile care tineau zile in sir, cu geamii neincapatoare, batai intre tineri aprigi ai caror stramosi au luptat in hoarda lui Gingis-Han mai traiesc doar in povestile batranilor.

Dealurile Dobrogei au parfum de miere si de struguri. Sunt maruntele, line si ascund, departe de locul in care marea vine sa se loveasca zgomotos de tarm, sate linistite, cu case albe si carute vechi pe drumuri colbuite. Nu

turisti imbracati tipator, nici piscine. Cate o geamie viu colorata isi inalta turnul de unde imamul, in vremuri de demult, isi chema credinciosii de cinci ori pe zi sa se inchine lui Allah. Cimitire musulmane cu pietre vechi, acoperite de verdeata, sub care dorm tatari si viteji din neamul cumanilor. Bucati din Asia mongolilor, uitate parca pe pamantul Dobrogei de hoardele cruzilor hani; Agilar, Akbas, Tatligeak, Azaplar, Balaban Tatligeak, Gence Malle. Azi nu se mai numesc asa. Pe harta, soferul ratacit pe dealurile Dobrogei o sa gaseasca Hagieni, Albesti, Dulcesti, Tataru, 23 August, Mereni. Sate unde tatarii au fost candva stapani atotputernici. Acum, neamul mongol s-a risipit, s-a amestecat.

Acum sute de ani, isi amintesc tatarii batrani din marturiile bunicilor,
locuitorii cu ochi migdalati ai satelor dobrogene erau tare patimasi. Se bateau si de la o carpa. Iar o nunta, eheee, nu era nunta daca feciorii nu incingeau o bataie. Si ce mai nunti. Incepeau petrecerea de joi si o terminau abia duminica.

Masa de nunta era imbelsugata, iar parintii baiatului aveau atatea obligatii, incat in familiile mai sarace o nunta insemna ingroparea in datorii pentru restul vietii. Pe masa trebuia sa existe cel putin sapte feluri de mancare. Nu lipsea ciorba de miel, pilaful, sarmalele, malebe-ul (o gustare pregatita din lapte si gris), sarailiile, baclavalele. Invitatii aduceau katlama (o placinta dulce) si kurabie (un fel de fursec). Se bea kosap (un compot de fructe) si ayran (iaurt de oaie).

La botez se petrecea tot zile in sir. Daca cel care trebuia botezat era baiat, vineri se pregatea cocosul. Dupa ce un tatar iscusit prindea cel mai mandru cocos din gospodaria familiei in care aparuse o noua viata, il taia, lasand o urma cat mai mica. Mama prelua pasarea, o curata, ii baga pe gat un bat ca sa stea capul cocosului cat mai drept si-i impodobea corpul cu tot felul de gateli din hartie. Astfel impodobit, cocosul trona pe masa tot timpul cat tinea petrecerea. Sambata, baietelul nou-nascut era dus la un batran priceput, pentru a fi taiat imprejur, asa cum obisnuiesc musulmanii. Nu erau doctori si asistente pe vremea aceea. Dupa taiere, batranul il dadea pe copil cu un praf galben, facut din plante, si pana seara rana se inchidea.

Si cum erau pe vremuri satele de tatari. Cu case mari, formate din trei camere pentru cei din familie, o incapere pentru intalnire si pridvor. Sobe mari si baia, dupa un paravan de lemn. Nu erau paturi, doar saltele, asezate pe niste cufere. La vedere, in gospodarie: piatra cu semnul familiei.

Din curte te urmareau ochii migdalati ai tataroaicei batrane, care tragea dintr-o tigara, langa ibricul in care bolborosea cafeaua.

Putini urmasi de-ai lui Gingis-Han mai strajuiesc astazi in Dobrogea. Copiii lor vorbesc romaneste si au cam uitat, daca au stiut vreodata, cum au ajuns stramosii lor sa cucereasca litoralul nordic al Marii Negre.

TOPRAISAR. "Topra", in tatara, inseamna pamant, "isar" - galben. O cetate de aparare veghea candva satul.Azi, la Topraisar sunt 440 de tatari, imprastiati in trei sate: Movilita, Biruinta si Potarnichea. Multe familii mixte: tatari cu romani. "La doamna invatatoare Curtede Leman sa mergeti", ne-au indreptat satenii. "Cand eram eu eleva, in sat erau trei geamii, isi aminteste invatatoarea. Si toate erau pline. Acum a ramas doar una. Am vrut noi sa ramana doar una, ca ne era greu sa le ingrijim. Si-apoi, dupa ce ca suntem putini, sa ne mai imprastiem si la trei geamii", ofteaza invatatoarea. S-a nascut la Edli Koy (Miristea), pe langa Mereni. Acum, din satul copilariei ei a ramas doar o amintire: cimitirul cu pietre vechi, uitat langa o rascruce de drumuri. Aveau scoala in limba tatara… Dar ce-au mai patimit, dupa ce au venit la putere comunistii, care i-au pus sa invete dupa cartile in limba cazana, impuse de rusi. Mare chin, pentru ca tatara nu e cazana. Bietii elevi abia daca intelegeau jumatate din cuvinte. Nimeni nu mai stie cum au ajuns tatarii la Topraisar. Ce se stie insa e ca se intelegeau bine cu "romanii vechi", asa cum ii numeau pe locuitorii pe care i-au gasit pe pamanturile Dobrogei. Si pentru ca tatarii erau mai multi, 80% din romani invatasera tatara, ca sa se poate intelege cu vecinii lor musulmani. Lasau biciul si plugul "porc mistret" pe camp toamna tarziu, cand dadea bruma, si tot acolo le gaseau primavara. In luna mai, se imbracau in costume populare si se tavaleau in gropile unde fusese odata cetatea de aparare. De prin 1924 s-a stricat armonia. Statul a adus "romani noi" sau "colonisti" de prin Oltenia si Arges. Au inceput bataile, furturile. Plugul "porc mistret" si biciul, lasate de cu toamna, n-au mai fost gasite primavara pe camp.

Langa scoala din Topraisar e o piatra funerara de pe la 1025. "Ne-au deslusit profesorii veniti din Turcia ce scrie pe piatra - acolo e ingropat, "in lunile de toamna", un baiat de 6-7 ani", povesteste domnul Leman. Cand au facut scoala, au vrut sa scoata piatra - facuta dintr-o marmura buna - dar n-au reusit. Era prea adanc ingropata. Asa ca l-au lasat pe micul Shaban sa se odihneasca in continuare.

BALABAN TATLIGEAK. O moschee veche, reparata pe ici, pe colo, pe o ulita prafuita, cu vita-de-vie catarandu-se de dupa garduri. Tatari cu capetele acoperite, tataroaice in haine vechi. La inmormantarile tatarilor trebuie sa te duci cu ceva modest, purtat, haine de casa. Invatatul satului - profesorul Marzali Neuzat, pleca pentru totdeauna dintre ei, cu trupul invelit in 12 metri de panza alba, asa cum cere legea musulmana. Sicriul verde - acelasi pentru toti, caci este al geamiei, si se imprumuta la fiecare inmormantare - e acoperit de o panza verde cu insemnele Coranului. Hogea a inceput slujba, in multimea care sta cu palmele deschise in sus. Vorbeste in tatara, apoi spune cateva cuvinte si in romana. In masini, convoiul porneste spre cimitir. Numai barbatii au voie sa mearga. Asa zice legea musulmana. Femeile raman acasa si gatesc cate ceva pentru masa care se da dupa inmormantare - halva tatarasca, scovergi. Pentru ca apartin altei religii, eu am voie sa merg la cimitir. Cimitirul e undeva in camp, departe de sat. Pietre vechi, pietre noi. Unele, de cumani, cu inscriptii runice, au trecut prin multe secole. Iarba creste in voie printre morminte si miroase a flori de camp. Dupa ce trupul invelit in giulgiu a fost lasat in mormant, tatarii, asezati pe jos, in semicerc, citesc pe rand din Coran. La poarta cimitirului, un tatar impartea bani celor care ieseau. M-am tras la o parte, ca sa nu incurc vreun obicei. Tatarul a fugit dupa mine. "Unde plecati? Toti care au fost la inmormantare trebuie sa primeasca bani. Nu conteaza ce religie aveti. Sa beti un suc in amintirea celui disparut", imi spune tatarul. Musulmanii nu beau alcool. Am pus bancnota deoparte, ca sa nu o amestec si sa uit de suc.

TATLIGEAK. Hogea e la poarta, asezat pe o piatra. Are 84 de ani. A venit in Tatlgeak (Dulcesti) in 1940 din Kadrilater. In trei zile si-au strans tot ce aveau si au plecat din Durostoni (Cadrilater), unde tatal lui era imam. Familia s-a urcat in caruta, el a ramas pe jos, cu vaca si vitelul. A facut sute de kilometri pana la Tatlgeak. I-a adapostit unul din bogatasii satului: Tofik Samadin, care le-a oferit doua camere si tarla pentru oi. Pe atunci, tatarii si crestinii nu se duceau unii pe la altii. "Acum e invalmaseala. La nunti se canta cantece de-ale noastre la romani, si din cele romanesti la petrecerile tatarilor", se plange Hogea. "Iar baietii si fetele stau la un loc. Pe vremea noastra nu se pomenea asa ceva, la petreceri statea intotdeauna un batran intre ei, si cum indraznea un baiat sa se apropie de fete il pocnea cu bata de nu se vedea…" "Si totusi, cum ajungeau sa se casatoreasca, daca ii tineati asa din scurt?", indraznesc eu in fata hogelui. "Ei, era loc pentru asta mai pe seara", zambeste cu intelegere hogea.

Cea mai frumoasa amintire a lui Gafar - Agi Facredin: pelerinajul la Mecca. In 1982, au plecat in grup, din Romania, 28 de musulmani. Au dat fiecare cate 30.000 de lei. Bani multi la vremea aceea. Cand a venit de la Mecca si-a trecut la nume si "Agi".

AKBAS. In copilarie, isi aduce aminte hogea Soium Rumi, in Akbas (Albesti) erau peste 400 de familii de tatari. Nu incapeau in geamie, la sarbatori. Acum, au mai ramas 28 de familii de tatari. La Hagieni (Agilar), satul din apropiere, de care raspunde tot hogea Soium Rumi, mai sunt 23 de familii tatarasti. Si ce sat era Agilar-ul pe vremuri. Ce padure avea, cum se mai intreceau cu caii tinerii si aprigii tatari. Acum e doar saracie mare.

La Akbas au avut noroc de niste turci care au cumparat CAP-ul. Ei vin mereu la geamia din sat, si nu uita sa mai puna un ban, sa mai aduca un obiect folositor. Ultima data au facut cadou, pentru geamie, un aspirator.

In traducere, din tatara, Akbas inseamna "cap alb", referire la vreo veche capetenie tatara sau poate la un lac cu multa sare care ar fi existat candva prin apropierea satului.

AMINTIRI

"Cand eram eu eleva, in sat erau trei geamii, isi aminteste invatatoarea. Si toate erau pline. Acum a ramas doar una. Am vrut noi sa ramana doar una, ca ne era greu sa le ingrijim. Si-apoi, dupa ce ca suntem putini, sa ne mai imprastiem si la trei geamii" - Curtede Leman, invatatoare Topraisar.

AMESTEC

"La nunti se canta cantece de-ale noastre la romani si din cele romanesti la petrecerile tatarilor. Iar baietii si fetele stau la un loc. La petreceri statea intotdeauna un batran intre ei, si cum indraznea un baiat sa se apropie de fete il pocnea cu bata" - Gafar - Agi Facredin, hoge la Tatligeak

ISTORIE

Prima marturie documentara a prezentei tatarilor in Dobrogea dateaza din timpul lui Gingis Han (inceputul sec. XIII). In perioada Timur, 100.000 de tatari s-au stabilit in Dobrogea. In 1525, alte grupuri de oguzi si de tatari au ajuns in Babadag. Cronicile turce au inregistrat patru grupuri de tatari pe teritoriul Rumeliei, de care apartinea Dobrogea: tatarii Aktav, tatarii Tirhala, tatarii din Ianbolu si tatarii Bozapa sau Bozata. La sfarsitul secolului al XVI-lea, calatorii denumeau Dobrogea ca fiind "tara tatarilor". In anul 1596, alti 40.000 de tatari se stabilesc in Dobrogea. Dupa ocuparea tarista a peninsulei Crimeea (1783), multi tatari si-au gasit aici un refugiu. Acest proces de emigrare a durat pana in 1878. In timpul razboiului ruso-turc, tatarii isi cautau refugiu, parasind de trei ori Dobrogea, dar intorcandu-se pe aceste meleaguri. Dupa unirea Dobrogei cu Romania in 1878 a inceput o noua epoca pentru tatari, creandu-se institutii de instructie publica, de cultura nationala si de cult islamic. Prima evaluare precisa a numarului tatarilor dobrogeni dateaza din 1911, cand sunt inregistrati 25.086, respectiv 7,3% din populatia provinciei. Limba tatara face parte din ramura turcica a limbilor altaice. Potrivit ultimului recensamant, in Romania exista 55.000 de tatari.

SARBATORI TRADITIONALE

In martie, tatarii tin "Nawrezul". Copiii lor merg atunci din casa in casa, cu un pom abia inverzit, si spun un fel de plugusor. Familiile la care intra trebuie sa agate in pom cate un batic sau un prosop si sa le dea micutilor dulciuri. In mai, de Kidirlez, tatarii - in mod traditional, doar barbatii si copiii, duc mancare la geamie si la cimitir. In august e Regaile Candli, care vesteste sosirea marilor sarbatori religioase: Kurban Bayrami (cand se sacrifica berbecul) si Ramazan Bayrami (sarbatoarea care marcheaza sfarsitul "postului"). Ramazanul este un post alimentar si spiritual foarte strict de 30 de zile, in care credinciosilor nu li se permite sa manance si sa bea inainte de asfintitul soarelui.

Cel mai batran dintre tatari

Abduraman Akip, din Mosneni, are 94 de ani si trece drept cel mai batran tatar de prin satele dobrogene. A facut razboiul, a fost prizonier in Germania, la Sembruck. L-am gasit asezand cate ceva prin curte. "Asa e el, asa a invatat de la nemti, cand a fost prizonier. Sa tina totul curat. Toamna, daca da un pic de bruma pe aleea din curte, imediat iese si matura. O clipa nu sta", povesteste ginerele batranului, Sadiic Hacudichirai. Cel mai batran din tatari e bine, in putere. Nu mai aude asa grozav, dar la minte e mai limpede ca un tinerel. A luptat si cu rusii, si cu nemtii. L-au bombardat chiar si americanii, pe cand era prizonier in Germania.

Mare foame a mai facut in armata romana, la inceput. Intr-un regiment intreg erau trei musulmani. Toti lesinati de foame, pentru ca, aflati in mars prin Ungaria, nu mancau decat paine, de cateva saptamani. Soldatii primeau carne, insa era de porc, si religia nu le permitea celor trei musulmani sa manance asa ceva. La capatul puterilor, au furat un curcan. I-a vazut comandantul: "Sa lasi acum curcanul jos, ca te impusc", s-a rastit. Dar cei trei nu i-au dat drumul. Asa de lihniti de foame erau, ca nu le mai pasa nici de glont. Cand a aflat comandantul ca se hraneau doar cu paine de cateva zile, a dat ordin sa li se dea un carlan si mai multe gaini. Musulmanii au mancat pana s-au saturat si ce a ramas au fiert bine si au pus in caruta cu coviltir cu care mergeau, ca sa aiba pentru front.

A supravietuit si germanilor, si lagarului. Din coloana de 1.200 de prizonieri pe care nemtii o duceau spre Sembruck au mai ramas 200. Au murit de foame, de oboseala, de boala. Cine ramanea in urma era impuscat. Se bucurau cand mai faceau cate un popas intr-o zona in care era iarba. Se asezau, fiecare pe peticul lui, bine delimitat, si incepeau sa manance. Dimineata, tapsanul verde pe care se asezasera seara era negru - prizonierii inghiteau toata iarba. Mai mult, unii mai infometati, dupa ce-si terminau de "pascut" peticul, mai dadeau sa ia si de la altii, de aici pornea scandalul. Nemtii mai impuscau cativa.

La Sembruck, in lagar, erau 24.000 de prizonieri. Sapau transee pentru tanc, faceau curatenie dupa bombardamente, aduceau lemne din padure. "Romani curve", le urlau nemtii, lovindu-i cu cravasa, amintindu-le tradarea Guvernului roman. De mancare primeau cate un polonic de ciorba si o mana de coji de cartofi. La un moment dat, n-au mai fost nici cojile de cartofi. Fericiti erau cei trimisi la fabrica de oase, din apropierea lagarului, sa faca curatenie. Rodeau oase, mancau praf de oase. De oameni, de animale, nici ei nu mai stiau si nici nu le mai pasa.

Cand Germania a fost invinsa, tarile care aveau oameni in lagare si-au trimis comisii care sa-i aduca acasa. "Pe noi, comunistii ne-au uitat. Pe toti i-au luat comisiile, noi, romanii, am ramas singuri. Am plecat spre Romania. Pe jos si cu trenul, cand s-a putut. Pe drum, mai ajutam la casele care fusesera bombardate, mai faceam curat. Atunci am mancat si noi mai bine", povesteste Abduraman Akip.

reportaj de Carmen Plesa , Jurnalul.Ro , 15/10/2004.

Read More