COPILARIA MEA

Azi noapte am visat ca eram cu niste necunoscuti si le spuneam: 'Habar nu aveti ce norocosi am fost, ce minunata copilarie am avut..si muzica era divina, de exemplu OM Bun', dupa care am inceput sa le-o cint.
Pe bune m-am trezit cintind OM BUN

Vezi  mai multe  video    din   muzica



Copilaria mea era plina de ierni ca aceasta..si tara nu mai cadea in dezastru-imi aduc aminte in particular o iarna foarte grea prin anii '70, cind zapada era atit de mare, incit noi copiii ieseam in spatele casei si ne faceam cazemate sub zapada-zapada era atit de pufoasa si buna, dar totusi ne puteam sapa tunele sub ea, si stateam sub lumina blinda a zapezii jucindu-ne de-a razboiul. Cu toate ca vreo zi, doua se inchisesera scolile, CIRCULATIA NU ERA OPRITA.

HEAVY SNOWFALL IN BUCHAREST

(click pe imagine va duce la un mic filmulet de epoca)

Imi aduc perfect aminte ca maicamea, care lucra la Casa Scinteii, se ducea chiar si pe vremea aia cu masina 31(e drept plina ciorchine) de la Dristor, si soselele erau curatate ca oamenii sa se poata duce la munca. CU UTILAJELE ALEa ANACRONICE se facea treaba mai buna decit acum cu scule de milioane de dolari- pe abur, platite din banii nostri, dar pe care nu le vad niciodata(unde s-or ascunde?)







Copilaria mea era plina de momente vrajite, ca atunci cind il asteptam afara in curte pe Mos Craciun sub ninsoarea bogata (fara sa-mi fie teama ca ma topesc, sau ca-mi intra vreun fulg in gura, cum vad acum mamele ca-si over-protejeaza odraslele; ba din contra fugeam sa inghit cit mai multi fulgi si faceam concursuri cu copiii, iar deliciul suprem era sa gasim turturi si sa-i sugem ca pe inghetata-nu-mi aduc aminte sa fi avut vreodata rosu in git din cauza asta).

Copilaria mea a fost plina de deliciile asteptarii-cind veneau musafiri la noi, si inevitabil ne aduceau"ceva bun", dar si asteptarea cu sufletul la gura sa vina parintii acasa, aducindu-ne"ceva'-ah tremurul deschiderii ciocolatei "Pitic", ah culorile CIP-ului ce ne pocneau in gura cu arome diferite ce ne infiorau, ah balele curse doar cind vedeam ciocolata"Scufita rosie', ah transpiratiile care ma treceau cind auzeam promisiunea ca daca iau 10 ma duc la cofetarie, unde voi fi recompensata cu o savarina, un choux a la creme sau un joffre, stropite din belsug de un Cico sau, oh deliciu decadent, un Brifcor(echivalentul comunist al Colei).

                                     

                                    

In copilaria mea ne jucam. Dupa scoala, copiii veneau la mine, pentru ca aveam curte, si cu niste fisii de cirpa pe care le transformam in hamuri, calaream gardul pe care-l inseuam intrecindu-ne care ajunge mai departe-fiecare povestea ce vede-cine ajungea cu imaginatia mai departe cistiga.

In zilele de primavara, v-ati ascunselea prin gradina mea imensa, ne ducea sub tunelele de forsythia aurie, dupa visinii gemeni, sau trunchiul gros al nucului ce strajuia cismeaua. Uneori cind eram indrazneti, intram pe ascuns in pivnita rece unde Nana pastra VINUL.

Niciodata nu am indraznit sa-l deschidem, caci supremul, rubiniul, dulcele, aromatul vin facut din strugurii nostri de Hamburg era dulcea ispita pentru care musafirii nostri stateau cuminti si veneau regulat, aducindu-si obolul de bunatati sub forma mai sus mentionatelor ciocolate sau cutii de bomboane pentru noi, si buchete de flori 'pentru doamna'.

In copilaria mea, cel mai important lucru erau CARTILE. Cind eram recompensati pentru CEVA IMPORTANT ne erau cumparate carti. 'Vrajitorul din Oz', 'Legendele tarii lui Vam' (pe care am cautat-o de nebuna ani intregi pe Okazii), 'O mie si una de nopti'-varianta Eusebiu Camilar, 'Amintiri din copilarie', 'Ciresarii', 'Toate pinzele sus', 'Dumbrava minunata', 'La Medeleni', cartile lui Jules Verne, ale lui Fenimore Cooper si Karl May, WINNETOU (doamne cit am plins cind a murit Minehaha), 'Old Shatterhand' erau prietenii mei credinciosi pe care ii tineam cu mine in pat si dupa ora 22, ora stingerii (evident ca aveam ca toti colegii mei lanterna de rezerva cu care citeam sub cearceaf).

Copilaria mea era punctata de momente monstruos de intense, cum ar fi desfacerea UNEI portocale (daca eram cuminte) din divina, fosnitoarea, matasoasa si rosia hirtie Jaffa in care era invaluita, si pe care o puneam bine ca sa imprastie ca un difuzor magic aroma portocalei si dupa ce am mincat-o, felie cu felie, bucurindu-ma de ea vizual, auditiv (fosneala) si culinar.

Nici azi nu uit cum tataie mi-a adus intr-o zi de iarna o cutie de creioane coloarate din GERMANIA in care erau si creioane roz si albe, care de obicei nu se gaseau in cutiile obisnuite. Mi-au dat lacrimile.

Papusa Monica, prima mea papusa, primita cind am implinit 5 ani, impreuna cu o bentita de plastic cu boboci de trandafiri (tot din Germania) m-a shocat atit de tare, incit am facut febra o saptamina. 40. De atunci am mai facut doar de 3 ori febra in viata mea, in conditii de viata si moarte.

Copilaria mea era punctata de importanta notelor. Daca luai note bune ti se deschidea lumea minunilor, ca lui Alice. Daca nu, erai pedepsit. Ceilalti copii te faceau tocilar, dar te invidiau in secret.(A fi tocilar insemna sa ai note NUMAI de 10, si daca luai un 9 erai privit ciudat).

Cind invatai bine erai ales pionier de frunte-comandant de grupa-te luau usurel-stapineai triumfator un intreg rind de banci cu copiii aferenti, primeai un epolet rosu, si deja copiii incepeau sa te priveasca cu respect. Comandantul de grupa avea sacra datorie sa se 'bata' cu ceilalti comandanti de grupa pentru postul de comandant de clasa-stimulindu-si supusii sa invete cit mai bine, sa fie cit mai cuminti si sa stringa cit mai multe gunoaie din curtea scolii, sau plante medicinale din curti-daca aveau-sau maidane daca stateau la bloc.

Momentul alegerii comandantului de clasa era sacrosant. Copiii alegeau un nume, si diriginta altul-daca asta se intimpla existau dezbateri pina cind se alegea comandantul de clasa, dar in majoritatea cazurilor cele 2 nume coincideau.

Ah dulcea ameteala a primirii ecusonului auriu, cind deveneai comandant de clasa, beatitudinea ce te cuprindea cind te uitai la supusii tai ce-ti intorceau o privire chioris, cu rica, dar si cu invidie nedisimulata. Ah taberele la care te duceai gratuit ca sa-ti perfectionezi invatatura unde te intreceai cu altii in poezii.

O data pe an se intimpla evenimentul suprem, in care scoala isi alegea comandantul MAXIMUS- comandatul pe unitate. Toti copiii se adunau in careu, si fiecare clasa isi propunea candidatul sustinindu-i cauza, ceva in stilul dezbaterilor din liceele de azi. Needless to say am fost aleasa comandant de unitate si am primit MY PRECIOUS, ecusonul bleumarin.

(poza de AICI)

Din acel moment am devenit despotul suprem, adulata si temuta de intreaga scoala. Nimeni nu mai avea curaj sa ma traga de codite, nimeni nu mai avea curaj sa imi spuna uritul si mult temutul 'FA', nimeni nu se mai uita la mine macar, deoarece o singura mustrare din partea mea ii trasforma in Potentiali perdanti ai notei la purtare(the horror).

In fiecare pauza mergeam importanta cu carnetelul de notite, inspectindu-mi domeniul. Vai de cei ce trageau fetele de par, urlau sau FUGEAU pe hol. Vai de cei ce nu ma salutau cu salutul aproape hitlerist cu care trebuia sa-ti intimpini comandantul MAXIMUS. Vai de cei din clasele rivale!
Toata lumea se potolea brusc cind ma incruntam vazind o scama invizibila pe uniforma lor, sau o posibila incalcare a legii scolii si notam CEVA in carnetel. Carnetelul era predat la sfirsitul saptaminii tovarasei directoare, cu care se comentau incalcarile legii si se luau masuri.

Copiii care erau comandanti de unitate erau luati cu regularitate in tabere complet gratuite, uneori chiar si in weekenduri. Nici nu mai tin minte ce faceam acolo (ni se tineau prelegeri).Ce tin minte este ca eram dusi sa vizitam tara, prin cele mai frumoase si minunate locuri, si ca mincam pina lesinam fripturi, prajituri, bomboane de cafea cu lapte ce ti se topuau in gura, banane si mandarine. Deliciul era suprem, asa ca ghiftuiti, eram cufundati intr-o dulce toropeala care anula bombardarea cu doctrine comuniste.

In copilaria mea momentul culminant al anului era VACANTA DE VARA, cind mergeam cu totii obligatoriu la munte si mare-in ordinea asta-ca sa ne intarim corpul; si prin TOTI inteleg TOTI cetatenii tarii care aveau copii si doreau (toata lumea isi permitea-remember biletele de sindicat?)-nu stiu cum era la tara vorbesc de cei de la oras.

Noi ne duceam la Cheia unde aveam o casuta (literally) care semana si fusese de altfel conceputa sa semene cu casuta vrajitoarei din Haensel si Graetel. Mica, vopsita in rosu si verde german, cu acoperisul din sindrila, avea 2 camere jos si o masarda uriasa, care se termina abrupt intr-un balcon de unde vedeai superba cimpie din spatele postei de la Cheia, si celelalte casute frumoase.

Vecinii aveau toti copii care veneau ca si noi din Ploiesti sau Bucuresti, si care erau prietenii nostri de vara, care ne povesteau aventurile minunate ce li se intimplasera intre timp, si cu care ne scriam regulat si constiincios scrisori in timpul anului, schimbind impresii de pionieri, note, cuvinte de cintece ENGLEZESTI cum ar fi noile slagare de la Boney M sau Abba, si invelisuri deosebite de staniol sau nu- de bomboane, pe care le colectionam.
Dar deja dau in adolescenta care va fi subiectul unui alt post.

La Cheia il calaream pe calul Bujor(de la 8 ani) cind Nea Sandu, vecinul nostru ce locuia in sat, ma recompensa cu o calatorie in minunata caruta cu fin DACA il ajutam in timpul zilei la cosit-da, stiu sa dau cu coasa de la 8 ani. Muream de frica sa nu dau de serpi sub iarba groasa si suculenta, dar Nea Sandu imi adusese o pereche de cizme inalte din cauciuc gros cu care ma incaltase-erau cred masura 40-si pe care le tirsiiam victorioasa si plina de importanta dimineata-dupe ce imi beam cana cu cacao cu lapte si mincam sendviciul cu cascaval si omleta de oua-ca sa ma intaresc cum zicea Nana.

La cimp coseam pina cadeam lata-la propriu, in capitele de fin savant aranjate piramidal-cred ca stiinta asta se pastra de la daci, iar la prinz ma intorceam sa maninc la Nana si sa-mi fac siesta obligatorie. Spre apus, cind se termina ziua de lucru, ma grabeam din nou la cimp cu vintul suierindu-mi la urechi, ca sa ma prinda sfirstiul zilei de MUNCA linga nea Sandu, pentru fabuloasa calatorie pina acasa in caruta.
Ah, parfumul finului cosit amestecat cu flori de cimp, norisorii ca niste fuioare de lina ce zburau deasupra capului meu cind priveam tolanita cerul, laurii cu care ma auto incununam pentru inca O ZI de munca si recompensa pe care mi-o arogam seara-o portie dubla de fripturica.

Si BUJOR. Calul mult iubit va avea un capitol separat cind va voi povesti de adolescenta.

Va dati seama cit de vii eram? Ce lume plina de minuni ni se deschidea in fata ochilor? Ce norocosi am fost?

P.S-in copilaria mea toate bunicile, mamele si matusile erau gospodine desavirsite, dar despre asta maine.
Poze interesante cu ambalaje de pe vremuri AICI

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Marturii impotriva uitarii

* Au trecut 21 de ani de la inlaturarea celei mai atroce dictaturi comuniste si multi romani au iertat, ori chiar au uitat cu desavarsire, infernul de-atunci.

Sunt printre noi oameni care inca mai plang de dorul acelor vremuri cenusii. Sunt printre noi tineri care nu stiu nimic despre crimele si teroarea dinainte de '89, ba chiar iti rad in nas, cand incerci sa le povestesti. Nu cred o iota, imaginatia lor nu poate razbate intr-o bezna atat de adanca. Pentru toate acestea, nu e drept sa uitam ce a fost. Multi oameni au platit cu viata acele timpuri. E o datorie sa le rememoram *


Vasile Paraschiv, nebunul inventat

Are 82 de ani si traieste la Ploiesti. Iese pe strada, dar lumea nu-l mai cunoaste. E doar un batranel marunt, intr-un oras amortit. Si totusi, acest batranel ascunde o istorie neagra. Destinul lui e un infricosator cosmar, de care nimanui nu-i mai pasa.


"Pentru asta am luptat noi si pentru asta si-au dat viata, in revolutie, eroii poporului nostru? Pentru ca generalul de securitate Plesita Nicolae si ceilalti colonei tortionari ai securitatii sa-si poata exprima liber parerile la televizor?(...) Tarisoara noastra, Romania, a fost doborata la pamant de fiarele salbatice

comuniste, si acum, ma uit neputincios la ea, cum tot ele o devoreaza. Ma lamentez, strig in gura mare si in toate partile, dar nu ma aude nimeni, eu singur nu pot face nimic". (...)


Toate aceste randuri sunt fragmente dintr-o scrisoare trimisa lui Paul Goma, in iulie 2002, de catre Vasile Paraschiv, un personaj despre care azi se pomeneste tot mai rar. Numele lui apare, in treacat, in cateva manuale de istorie. El este unul dintre acei putini romani care au avut curajul sa infrunte regimul criminal al lui Ceausescu. Viata acestui om este povestea unui cosmar.


Prin 1968, Vasile Paraschiv lucra ca electromecanic la Combinatul Petrochimic Brazi. Intr-o mare sedinta, s-a ridicat in picioare si a anuntat ca isi da demisia din partid. "Acest partid nu respecta Constitutia si legile tarii. Acest partid guverneaza doar dupa legea bunului plac". Au fost vorbele care au declansat calvarul. Reactia Securitatii nu a venit insa imediat.

Pesemne ca intre timp si-au pregatit o strategie, pentru anihilarea elementului destabilizator. In viziunea lor bolnava, Paraschiv se facea vinovat de infractiunea de propaganda impotriva oranduirii socialiste, conform articolului 166, aliniat 2, dintr-un Cod Penal inventat de un regim dement. Dar chiar si pentru un asemenea sistem represiv era destul de greu sa arunce in puscarie un om doar pentru o declaratie.

Asa ca au apelat la acel model stalinist de succes prin care bolsevicii reuseau sa scape intr-un mod elegant de disidenti: folosirea psihiatriei ca arma de represiune. Pe 28 mai 1969, Vasile Paraschiv a fost internat cu forta la Spitalul de bolnavi neuro-psihic de la Urlati. In doar cateva ore, la ordinul Securitatii, medicul Cheresteregeanu i-a semnat si parafat sentinta: paranoia - psihoza delirant revendicativa sistematizata.

Totusi, dupa cinci zile de greva foamei, a fost eliberat. A ramas cu un diagnostic inventat, care de-acum incolo avea sa-i pecetluiasca destinul.

In 1971, Vasile Paraschiv se gandeste sa infiinteze un sindicat al muncitorilor. Trimite pe adresa Comitetului Central al PCR si a Uniunii Generale a Sindicatelor din Romania o scrisoare care cuprinde 11 propuneri de primenire a miscarii sindicale. Ideea i-a venit prin luna martie, atunci cand l-a auzit pe Ceausescu vorbind despre "necesitatea ca PCR sa nu mai foloseasca sindicatele ca pe o curea de transmisie".

Exact asa gandea si el, iar asta l-a incurajat sa puna pe hartie cele 11 puncte, care cuprindeau exact drepturile si libertatile pe care le au sindicatele astazi: dreptul muncitorilor de a-si alege singuri liderii, dreptul la greva, libertatea cuvantului, libertatea presei etc. Desigur, tot demersul lui a fost numai o iluzie pentru care avea sa plateasca scump. Ani de zile a fost anchetat, batut si amenintat. Si totusi, nu abandoneaza lupta. Mai tarziu, in 1976, trimite pe adresa Europei Libere o scrisoare prin care deplange suferinta din inchisori a disidentilor.

Vigilenta, Securitatea reuseste sa intercepteze scrisoarea, si Vasile Paraschiv este ridicat de acasa de cinci ofiteri si internat din nou la un spital de psihiatrie, pe baza aceluiasi diagnostic, nascocit in urma cu sapte ani. Dupa cateva zile e trimis acasa, iar directorul spitalului face greseala sa-i dea un plic pentru a-l duce chiar el la sediul Securitatii.

Pe drum, Paraschiv il deschide si descopera un act pe care scria "Foaie de observatie a pacientului". Insa in loc de observatii medicale, pacientul citeste o insiruire de adnotari, care n-aveau nici o legatura cu psihiatria, ci doar cu propaganda bolnavului impotriva oranduirii socialiste. Paraschiv intelege clar faptul ca a intrat intr-o lupta din care nu mai poate iesi decat apeland la ajutorul Occidentului.

A fost odata ca niciodata... Revolutia devine tot mai mult o poveste uitata

Drept urmare, a inceput sa puna pe hartie tot ce i s-a intamplat. Nici de data asta insa n-a avut prea mult spor. Citez din dosarul de urmarire informativa: "La perchezitia domiciliara, din data de 12.11.1976, au fost gasite un numar de sapte scrisori, cu acelasi continut dusmanos, ce urmau sa fie expediate posturilor de radio Europa Libera si Vocea Americii, precum si o serie de materiale si adnotari din comunicatele acestor posturi.

Fiind cercetat cu privire la faptele ce i se imputa, invinuitul Paraschiv Vasile a declarat ca scrisorile ce le-a conceput si redactat, precum si scrisoarea expediata, sunt ideile sale, pe care le considera ca fiind juste, nefiind de acord cu politica statului nostru, fapt dovedit si prin aceea ca in anul 1969 a cerut sa fie scos din partid".

Viata lui, asadar, se complica pe zi ce trece. La fel si diagnosticul din dosar: "Are un comportament anxios delirant, delir persecutie, disfunctie a instinctului de conservare (psihogenetica). Treptat, din 1969, dezvolta o stare depresiv reactiva. Scrie o serie de plangeri iresponsabile fata de autoritatile noastre.

Comportament antisocial". De fapt, acesta era verdictul aplicat in majoritatea cazurilor, atunci cand psihiatria devenea o arma de represiune. Acelasi diagnostic era valabil pentru toti. Fiindca, nu-i asa, orice gest de nesupunere in fata Partidului era dovada unui comportament antisocial.
A auzit de Paul Goma la Europa Libera. Era vorba de o scrisoare pe care scriitorul o trimisese la Conferinta post-Helsinki. Ascultand continutul scrisorii, a simtit o mare bucurie.

Mai era cineva, si inca cineva cu nume greu, care gandea ca el. Hotarat lucru, trebuie sa-l cunoasca. A gasit numarul in cartea de telefoane. A sunat. I-a raspuns o femeie. Era sotia lui Paul Goma. Telefonul insa avea probleme. Se intrerupea la fiecare cinci secunde. Usor de ghicit motivul. Toate convorbirile scriitorului erau interceptate si inregistrate. Paraschiv a sunat de vreo trei ori. La primul apel a aflat strada. La al doilea, blocul. Apoi apartamentul.

S-a urcat in tren si a pornit spre Bucuresti. L-a sunat iar pe Goma de jos, din strada, si si-au dat intalnire in oras. Au facut cunostinta, au schimbat cateva vorbe si au ramas prieteni. A doua vizita n-a fost la fel de placuta. Chiar la intrarea in blocul lui Paul Goma, a fost saltat de un colonel (Bica) si un capitan (Badea). L-au dus la Militia Capitalei. I-au cerut sa scoata tot ce avea in geanta. A refuzat, cerand la randu-i sa se faca un proces verbal de perchezitie.

Tricolorul e gaurit, dar adevarul din '89 a iesit la vedere

Greu de suportat atata tupeu. Colonelul Bica l-a luat la pumni. Apoi l-au urcat in masina si l-au dus la sediul Securitatii din Ploiesti.

A urmat acelasi tratament. Pana la urma, l-au culcat cu spatele pe un birou si-au inceput sa-l scotoceasca prin geanta si-n buzunare. Sperau sa gaseasca documente, scrisori. N-au gasit insa nimic. "De ce te-ai opus daca n-aveai nimic de ascuns?", l-au intrebat. "Asa, din principiu, pentru ca nu e legal", a raspuns el. "Iti aratam noi principiu!". Principiul devenise deja o rutina: l-au internat din nou intr-un ospiciu, de data asta la Sapoca, judetul Buzau.

Aici, Paraschiv a avut deosebitul prilej sa faca cunostinta cu un anume doctor, Anton Nicolau, directorul spitalului, doctor pe care avea sa-l revada mult mai tarziu, aproape de zilele noastre, cocotat la tribuna Parlamentului. Ajuns la Sapoca, a fost repartizat la Sectia 2, de bolnavi cronic. Mai pe sleau, la izolare sau la periculosi. Pentru el, zilele astea sunt cele mai negre amintiri. Nici in cele mai cumplite cosmaruri nu vezi asemenea chipuri, nu asisti la asemenea scene.

Aici a fost primul spital in care a fost fortat, de acelasi doctor Nicolau, sa inghita pastile. Cu siguranta, efectul lor ar fi fost cel dorit: sa faca din el o leguma. Pacientul a banuit asta si a cerut o audienta la director, adica la Nicolau. L-a implorat sa nu-i mai dea tratament, pentru ca nu are nevoie. "Eu sunt aici din alte motive", i-a explicat el. "Va rog, nu-mi mai dati pastile." Dar, ca si cum ar fi cerut sa-i dea luna de pe cer, viitorul parlamentar al Romaniei post-comuniste i-a raspuns sec: "Asta nu se poate!" Nu mai era, asadar, decat o solutie. Sa ascunda pastilele sub limba si-apoi sa le scuipe.

Apoi, dupa vreo doua saptamani, a fost eliberat, mizandu-se pesemne pe faptul ca tratamentul asta si-a facut efectul, atrofiindu-i orice simt si pofta de a se mai revolta. N-a fost sa fie. Lupta lui Vasile Paraschiv cu regimul a continuat. In 1978, la cererea sa, a primit pasaport si aprobare sa plece din tara. Sperau sa scape de el definitiv. A ajuns la Paris, unde a dat doua conferinte de presa. Subiectul? Abuzurile psihiatriei din Romania.

In tara, Securitatea era in alerta maxima. Mai mult, Paraschiv cere, tot la Paris, sa fie examinat medical, de catre un grup de specialisti in psihiatrie. Rezultatul a fost cel asteptat: diagnosticul pus de medicii din Romania nu se confirma sub nici o forma. Dupa toate astea, i se ofera azil politic, insa el prefera sa se intoarca in tara. Acum insa, chiar daca era permanent supravegheat, Securitatea avea sa-l lase o vreme in pace. Devenise un caz cunoscut in tot Occidentul.

Omagiu oficial. Bine ca exista si-atat!

Pe 8 martie 1979, la presiunea Organizatiei Internationale a Muncii, Vasile Paraschiv reuseste sa infiinteze in Romania Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii. Din acest moment, Securitatea se regrupeaza si represiunea incepe din nou. Pe 28 martie 1979, e arestat si dus intr-o padure de langa Ploiesti. Aici, timp de aproape o ora, e batut crancen. Apoi, ani de zile, e tarat iar prin spitale si prin beciurile Securitatii, unde este supus la adevarate torturi.

Prin 1988, printr-o recomandare scrisa de un medic psihiatru catre U.M. 0911 Ploiesti, se solicita, pe baza aceluiasi diagnostic aberant, internarea "bolnavului Paraschiv Vasile in Spitalul de bolnavi neuro-psihic de la Calinesti". Adica, intr-un loc pe care toata lumea il numea Iadul pe pamant. De-acolo, nimeni nu mai iesea niciodata. Cu alte cuvinte, prin semnatura unui medic, Vasile Paraschiv ar fi fost condamnat pe viata in acest infern. Nici astazi nu stie cum a scapat din povestea asta.

Isi mai aduce aminte ca in 1989 s-a petrecut ultimul act al acestui calvar pe care il traia de 20 de ani. L-au saltat iar de pe strada si l-au dus in beciul Securitatii. L-au culcat pe o banca, l-au legat cu catuse si l-au batut in cap cu saculeti de nisip. Noaptea il lasau sa doarma, iar dimineata o luau de la capat. A fost din nou internat la spitalul de la Voila si tinut zile in sir sub supraveghere.

Ziua de 22 decembrie 1989 a fost pentru el momentul trezirii dintr-un cosmar, care parea nesfarsit. A sperat atunci ca toti cei care i-au chinuit viata in halul asta vor plati. Au trecut insa anii si a vazut cum tortionarii lui prospera si sunt promovati. Cum traiesc linistiti, cu familia lor, in case din ce in ce mai aratoase. O vreme, atunci cand il mai vedeau pe strada pe bietul Vasile Paraschiv, treceau iute pe celalalt trotuar. Astazi, nu se mai sinchisesc nici macar pentru atat.



ROMEO VLADESCU - o bataie sora cu moartea

In 1979, Romeo Vladescu avea 46 de ani si era diriginte de santier la Intreprinderea de Retele Electrice din Ploiesti. Avea un salariu bun, o casa, o familie, doi copii, o Dacia 1300, adica tot ce-i trebuia omului in acele vremuri ca sa-i amorteasca simtul unei realitati crancene, pe care dictatura ceausista o pogorase peste neam.

Si totusi, Romeo Vladescu era un supravietuitor, mintea lui era limpede, vedea si simtea toate atrocitatile acelui sistem. Avea insa si gura cam sloboda. Cand se punea pe infierat oranduirea socialista, nimeni nu-l mai putea opri. Nici macar temuta Securitate. Vorbea mult in sedinte, vorbea pe strada, in autobuz, la cozi, prin magazine, vorbea tot timpul, acolo unde se simtea umilit, injosit, lovit in demnitatea lui de om cuminte.

Era, totusi, un revoltat obscur, n-avea reputatia unui disident, nu se vorbea despre el la posturi straine, nu-l cunostea Occidentul. Iar asta il facea vulnerabil. Fara sa stie ori sa-i pese, el se expunea zi de zi la un risc urias. Avea sa afle acest adevar intr-o zi de martie a anului 1979. Spre seara, se intampla un lucru ciudat: afara deja se innoptase si el nu ajunsese acasa.

"Eram in sufragerie, la televizor", isi aminteste Simona, fiica lui. "Era miercuri seara, si miercurea era singura zi in care puteai vedea un film la telecinemateca. Pe la ora opt a aparut si el. De cum a intrat in casa, am simtit ca ceva nu e in ordine cu el. Se comporta bizar, nu vorbea, nu voia sa manance nimic. A stat cinci minute in fata televizorului, dupa care s-a dus la culcare.

N-am dat prea mare importanta, am crezut ca e intr-o pasa proasta, desi nu prea i se intampla asta". A doua zi, barbatul nu s-a mai putut scula din pat. Era total absent, vorbea impiedicat, raspundea greu la intrebari, avea reactii intarziate. "Parca era lovit cu leuca. L-am intrebat ce s-a intamplat si el repeta intruna: "Le-am zis, da, ma, hai, da!". Doar atat spunea. M-am dus la cuier si am vazut ca pardesiul lui era plin de noroi.

L-am intrebat din nou ce s-a intamplat, daca a cazut sau l-a batut cineva. Raspunsul lui era acelasi: "Da, ma, hai, da!". Atunci mi-am adus aminte ca ne povestise cu cateva zile in urma ca cineva il urmareste mereu cand se intoarce seara, acasa. Atunci n-am dat importanta, insa de data asta povestea asta m-a pus pe ganduri". In acea zi, Romeo, nu s-a putut ridica din pat. Spre seara, a venit la usa un vecin. Voia sa stie cum se simte. El il adusese acasa cu o seara inainte. L-a gasit zacand intr-un santier de langa bloc.

"L-a batut cineva, am auzit cum il lovea si striga la dansul, sa-si tina gura, sa nu mai zica d-astea, cu partidul si Ceausescu, ca altfel o sa-l omoare". Vorbele astea au venit ca un fulger in casa familiei Vladescu. A doua zi, l-au dus la spital, la sectia de psihiatrie. Asteptau pe coridor, iar el a inceput sa se vaite de dureri cumplite de cap. Sotia a incercat sa-l maseze putin, dar in momentul ala, barbatul a scos un urlet care a ingrozit tot spitalul.

Eroi fara vina

Doctorul a iesit imediat din cabinet. Dupa ce-a aflat ce se intamplase, i-a trimis urgent la radiografie. Dupa cateva minute, soc total: fractura craniana. "Adica exact asa cum e un pepene pe care-l scapi pe asfalt", povesteste Simona. "Din momentul ala, tata n-a mai fost om". Apoi, toata lumea voia sa stie ce se intamplase. El nu-si amintea nimic.

Medicul insa si-a exprimat o banuiala: ca ar fi fost batut. Si nu oricum, ci cu dibacie. Cu saci imbibati cu apa sau ceva asemanator. Adica cu ceva care nu lasa urme la suprafata. De-acolo, au plecat urgent la Spitalul Judetean, la doctorul Zaharia. I s-a facut punctie, i-au scos lichid cefalo-rahidian, micsorandu-i astfel presiunea intracraniana care ii provoca dureri insuportabile.

Apoi, usor, usor, si-a mai revenit. A inceput sa vorbeasca mai clar, sa-si recapete parca puterea. L-au intrebat din nou ce s-a intamplat. Inutil. Nu-si amintea decat ca doi insi il bateau rau si ca el le tot repeta: "Da, ma, hai, da!". Cine erau oamenii aia, cum aratau, ce voiau de la el, nu stia. Momentele alea erau o gaura neagra in memoria lui. Dupa vreo doua saptamani de internare, s-a intors la lucru, si totul parea sa revina la normal.

Totusi, ceva se schimbase la el. Era tot timpul irascibil si agitat. Dupa vreo trei luni, a inceput iar calvarul. Crize de epilepsie, dureri ingrozitoare, internari repetate, analize peste analize. In cele din urma, s-a constatat ca are o leziune pe creier, ca o zona macerata, care in ultimul timp evoluase. Iar asta nu se putea produce decat in urma unor lovituri puternice. Dupa un examen RMN, a fost dat diagnosticul: chist arahnoidian.

Trebuia urgent operat, iar pentru asta era obligatorie semnatura sotiei. "Orice s-ar intampla, tu sa ai grija de copii. Sunt sigur ca asta mi se trage de la nemernicii astia din Securitate. M-au amenintat de cateva ori inainte. Am criticat partidul si conditiile de viata intr-o sedinta, chiar in ziua aia. Sunt sigur ca de-aici mi se trage". Au fost ultimele lui vorbe, inainte de operatie. Totul a durat aproape cinci ore. Pentru Simona, orele astea au fost ani. E amintirea ei cea mai grea.

Intr-un tarziu, doctorul Arsene le-a dat, mai intai, vestea buna: operatia reusise cu pacientul in viata. Apoi, a venit si cea rea. "Incepand de astazi, va fi un chin pentru intreaga familie. Toti cei din jur ii vor fi cei mai mari dusmani. Asa arata simptomele bolii. Va trebui sa-i suportati toate sicanele si crizele". Si, intr-adevar, din ziua aceea, destinul familiei Vladescu s-a schimbat total.


"Dupa ce l-am externat, s-a pensionat pe caz de boala", povesteste Simona. "Asa a inceput acasa cosmarul. Zi de zi certuri, cu mama, cu vecinii, reclama peste tot orice fleac se intampla prin bloc. In acelasi timp, au continuat si crizele de epilepsie. Ce sa mai zic, era teroare. Erau nopti in care mama nu mai suporta si pleca sa doarma la cabinet, unde lucra. Pana la urma, s-a imbolnavit si ea, a fost de cateva ori internata la Spitalul Schuler, la psihiatrie.

Timisoara nu uita

Sa nu credeti ca-mi acuz cumva tatal povestind toate astea. Stiu bine, asa cum stiam si atunci, ca totul se tragea de la boala lui". In 1984, sotia lui hotaraste sa divorteze. Traiul alaturi de el devenise insuportabil. Si totusi, il vizita permanent, avea grija de el. In 1990, Romeo Vladescu a paralizat. Nu-si mai putea misca mainile si picioarele.

A fost internat la Spitalul 9 si operat pe coloana cervicala. A urmat apoi un tratament de recuperare si si-a revenit partial. Ani de zile a trait singur. Fiica lui, Simona, desi era acum la casa ei, il vizita zilnic si-l ingrijea. Pe 24 ianuarie 2003, Romeo Vladescu s-a dus la medicul de familie sa ia o reteta compensata. Doctorul n-a vrut sa-i dea. Chestia asta l-a enervat peste masura. Dupa vreo ora, i-a venit rau si a cazut lat pe strada. Accident vascular.

Intr-un limbaj popular, creierul lui se degradase in ultimul hal. Si asta a inceput de-atunci, de cand l-au batut. Doctorii au zis ca n-o sa mai poata vorbi niciodata. Si au avut dreptate. Dupa inca vreo doi ani de chin, Simona ia o hotarare grea: sa-l interneze intr-un azil. Stia ca hotararea asta va face multe valuri printre rude sau prieteni. Era insa singura solutie. A gasit un azil de lux, aproape de oras. Stie sigur ca acolo e ingrijit mai bine decat acasa.

Il viziteaza in fiecare duminica. De fiecare data, el plange. Apoi ramane cu privirea pierduta. Ea ii da sa manance, ca unui copil. El mesteca incet, fara vlaga, cu-aceeasi privire ratacita. La despartire, il ajuta sa se intoarca in salon. Ea il saruta, iar el ramane cu-aceeasi privire in gol. Nu demult, Simona a aflat de la cineva cu functie mare ca, intr-adevar, tatal ei a fost victima unei agresiuni din partea Securitatii.

Toate urmele s-au sters insa chiar de atunci. Asa ca orice tentativa de a afla acum adevarul ar fi total inutila. Povestea lui Romeo, ca si povestea lui Vasile Paraschiv, seamana izbitor cu povestea noastra, a tuturor. Un popor cu destinul mutilat timp de 45 de ani, fara putinta de impotrivire. Si cu majoritatea vinovatilor disparuti. Sunt povesti pe care le-am iertat de mult, dar pe care, din pacate, incepem sa le si uitam.

Foto: AGERPRES (3), MEDIAFAX (3)

• Catalin Apostol pt formula as
  

Read More

TOVARASI, FRUMOASA-I VIATA!

Amintiri din Epoca de Aur - Tovarăşi, frumoasă e viaţa! (2009)

In anii 80 Romania traia cei mai ingrozitori ani din istorie. Incoltiti de constrangeri, fara apa calda, fara mancare in frigidere, doar cu optimismul si umorul tipic romanesc, filmul prezinta 6 povesti cu parfum de mit, inspirate din evenimentele adeseori suprarealiste ale vietii de zi cu zi in regimul comunist. Un sofer de la Avicola, o studenta, un activist, un politist lacom si un fotograf aduc la viata cele mai cunoscute legende urbane din Romania anilor ‘80, recuperand umorul care i-a ajutat pe romani sa supravietuiasca perioadei.

Impartit in 6 scurtmetraje regizate de 5 regizori, filmul isi propune sa le aduca aminte celor care au trait in acea perioada obiceiurile care acum sunt de neconceput, dar atunci erau litera de lege: cantarea imnului la inceputul orelor, lozincile scandate la trecerea coloanelor oficiale, vandutul sticlelor goale pentru bani de buzunar sau fericirea de a avea o banana de Craciun.

sursa filmele copilariei

Read More

Nicolae Ceauşescu tânjea să se plimbe cu tramvaiul

8 Mai 2010 | Articol semnat de Gabriel Penes

Puţine lucruri despre viaţa personală a lui Nicolae Ceauşescu ar fi răzbătut către oamenii de rand, dacă regimul comunist n-ar fi căzut. Dar după Revoluţia din 1989 o mulţime de amănunte, unele incredibile, au fost făcute publice în cărţile, memoriile, interviurile unor oameni care i-au ştiut obiceiurile.

Una dintre cele mai surprinzătoare mărturisiri făcute de Ceauşescu e devoalată de Mihaela Moraru Ceauşescu, în cartea ei “Nu regret, nu mă jelesc, nu strig”. La începutul anilor ’80, ca nepoată a liderului comunist, fiind fiica lui Marin, unul dintre fraţii tiranului, s-a aflat ea însăşi în conflict cu cuplul dictatorial. Mihaela, dorea să divorţeze de primul soţ, în vreme ce Ceauşeştii, care erau aproape de apogeul puterii lor, se opuneau cu vehemenţă. “În familia Ceauşescu nu poate exista nici o persoană divorţată. Pentru că noi trebuie să oferim o imagine a noului tip de familie”, consemnează Mihaela Moraru Ceauşescu.

Voia să-l calce cineva pe picior

Dar, dincolo de asta, într-o zi în care reuşeşte să discute între patru ochi cu unchiul ei, acesta îi mărturiseşte, surprinzător, unul dintre marile lui regrete: “Mi-e dor să mă plimb cu tramvaiul. Să fie lume multă şi să mă calce cineva pe picior”. La remarca Mihaelei că i s-ar putea aranja uşor o astfel de plimbare de către cei de la “protocol”, Nicolae Ceauşescu îi precizează, cu amărăciune: “Nu cu un tramvai special, condus de vreun general deghizat, ci cu un tramvai normal, plin de oameni care vin de la lucru. Ei, nu ştii tu ce groaznic e să-ţi dai seama că niciodată n-o să mai poţi face un anumit lucru!”.

Era fan al serialului «Kojak»

Suzana Andreiaş, cea pomenită ca “tanti Suzana” în amintirile lui Roguski, a fost femeia care timp de 30 de ani a administrat vilele fostului dictator. La rândul său, ea descrie, în cartea “La curtea lui Ceauşescu”, amănunte din viaţa de zi cu zi a acestuia.

Astfel, putem afla că Ceauşescu era ordonat, aranjându-şi singur hainele, că era fan al serialul “Kojak”, cu Telly Savalas (foto), dar urmărea şi filmele poliţiste americane, că-i plăcea să mănânce simplu: ciorbă de ştevie, urzici, spanac şi n-a băut niciodată “Pepsi”.

Dormea în cămaşă de noapte ţărănească

În cartea “Adevăruri interzise”, Camil Roguski, arhitectul lui Ceauşescu, îşi aminteşte de câteva dintre obiceiurile acestuia, dar şi ale soţiei sale, Elena.

“Ei au ascultat doctorii. Nu voiau să se îngraşe. În fiecare dimineaţă se sculau la ora 6.00, îşi făceau toaleta intimă, îşi puneau în spate un rucsac cu o anumită greutate şi mergeau aşa o jumătate de oră, trei sferturi de oră, pe aleile grădinii (n.r.- grădina vilei din Primăverii, str. Herăstrău 50, Bucureşti)... Mâncau multe legume, iar carne mai deloc. Dar l-am auzit spunând valetului: «Mă, Lie, a plecat doctorul?». «Da».«Atunci, fă-mi şi mie o friptură»”

În vila din cartierul Primăverii, Ceauşescu se simţea în largul lui / Foto: Gabriel Miron

Avea doi măgari în Primăverii

Tot Roguski povesteşte că Ceauşescu avea şi doi măgari pe care-i plimba pe aleile vilei din Primăverii, crezând, precum împăraţii romani, că-i vor aduce noroc. În plus, se pare că Ceauşescu obişnuia să doarmă “echipat” într-o cămaşă de noapte ţărănească.

“Şi mi s-a părut ciudat că aceasta era cam gălbuie la gât şi am întrebat: «Ce-i, tanti Suzana, cu cămaşa asta murdară?». «Păi, mata nu ştii că dumnealui suferă cu gâtul şi se dă cu untură de urs, ca- re-i face bine?»”. Despre Elena Ceauşescu, Roguski spune că îşi trata reumatismul cu foi de varză, iar în tinereţe i se spunea “Elena lui Briceag”, tatăl ei ascuţind bricege.

A dat 1.000.000 $ mănăstirilor româneşti de pe muntele Athos

În ciuda ateismului declamat cu orice ocazie, Nicolae Ceauşescu a avut şi momente de apropiere faţă de religie.

La mijlocul anilor ’70, Nicolae Ceauşescu a ajutat aşezămintele religioase româneşti aflate pe muntele Athos. Întâmplarea e relatată de scriitorul Ion Brad, ambasador al României în Grecia în acea perioadă, în volumul intitulat “În umbra zeilor”. Aflat în vizită oficială acolo, în martie 1976, Ceauşescu a acceptat să primească vizita a trei călugări bătrâni, din cadrul mănăstirilor româneşti aflate pe muntele Athos, toţi trecuţi de vârsta de 70 de ani.

“Pe rând, toţi trei i-au prezentat şefului statului român preocupările şi necazurile lor, ţinând să laude - ca să audă şi pereţii Palatului - buna lor colaborare cu fraţii greci, dar şi dorinţa de a primi din România «sânge proaspăt», călugări tineri, să mai salveze ceva din aşezămintele şi valorile spirituale româneşti. (...) I-au dăruit lui Ceauşescu o icoană nouă şi câteva obiecte din lemn, un potir, o cutie plină cu smirnă şi tămâie. (...) Iar acesta le-a promis sprijinul Cultelor din România”, notează Brad. Dar, conform lui Camil Roguski, fostul arhitect al lui Ceauşescu, ajutorul s-a concretizat şi în suma de 1.000.000 de dolari.

Azi se poate vizita balconul

Revoluţiei Ministerul Administraţiei şi Internelor organizează, azi, “Ziua Porţilor deschise”, astfel că în faţa instituţiei se vor ţine diverse demonstraţii. Mai mult, publicul va putea vizita cele mai importante săli din clădirea ministerului, inclusiv celebrul balcon al Revoluţiei din 1989.

Foto: Fototeca online a comunismului românesc

Citeşte şi "Ceauşescu urma să fie mumificat ca Lenin"

Read More

POATE ATI UITAT

Becule, stai aprins, becule!
Noi te iubim!

E frig afară,
Besna mă-înconjoară,
Iar mă-ntorc acasă
De la servici...

Sunt doar un simplu miner
Cu braţ vânjos şi cu voinţă de fier.

Nici nu realizez:
Sunt în mină sau visez?

Sunt doar un simplu miner
Cu braţ vânjos şi cu voinţă de fier.

Nici nu realizez,
Sunt în mină sau visez?

Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...
Domnul meu!

Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...

Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...
Domnul meu!

Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...

Becule, stai aprins, becule!
Noi te iubim!

Read More

STRADA DRISTOR 102

M-am nascut pe Dristor 102, in Bucuresti intr-o casa celebra pentru ca avea cea mai mare curte -7 hectare. Sapte hectare de delicii; primavara-cind infloreau zambilele albe, roz si bleu, in mai, cind lacramioarele isi iteau capsoarele de sub gardul de forsythia, vara, cind bunica mea in fiecare seara uda cu furtunul tufele bogate de flux multicolor, si toamna cind crizantemele si trandafirii maresal imbracau in vapaia lor portocalie gradina. Intre timp ii iubeam pe cei doi lilieci batuti alb si violet de la poarta, gardieni tacuti si parfumati ai gradinii noastre. Ah si sa nu uit lalele care erau primele flori ce infloreau, ca ghiocei nu aveam, si pe care uneori, cind ma intorceam de la scoala, le vindeam la poarta pe citiva banuti de eugenii cu colegii mei. Sa mai adaug ca bunicamea facea gemuri si dulcete din trandafirii, nucii si visinii, ciresii, merii si piersicii pe care ii aveam. Dar a venit o zi de vara in care, in timp ce calaream gardul de beton minind caii vintului cu hamuri de linica, pe strada noastra au inceput sa se scurga masini negre oficiale. Lumea spunea ca tovarasul Nicolae Ceausescu trece si se uita la noi. Eu nu am inteles decit gestul lui, care s-a vazut clar prin geamul tras in jos al masinii, ce arata ca si cum voia sa reteze ceva. Peste o luna am primit instiintare ca tovarasul a hotarit sa creeze un cartier de blocuri pentru clasa muncitoare si o sa ne mutam la bloc. Mai intii neintelegerea. Apoi durerea, Apoi revolta. Apoi refuzul de a ma muta ca un copil incapatinat si prost ce eram. Si intrebarea de ce? Dece trebuia gradina mea sa fie distrusa, de ce trebuia ca liliecii mei sa fie taiati(oh, da i-au taiat in fata mea), de ce Lola, catelusa mea pe care am crescut-p de mica si pe care bunica mea a trimis-o la Snagov la prieteni, s-a intors in curtea noastra si a murit preferind sa ramina nemincata si nebauta decit sa stea la alti stapini. DE CE? A urmat apoi mutatul la bloc, cutremurele, galagia vecinilor. zgomotul de pipi si tras apa la WC care se auzea clar cind vecinii de la 6 se usurau, interdictia de a mai cinta la pian ca sint deranjati vecinii, si imposibilitatea de a ma mai juca afara ca veneau tiganii si ne bateau. In timp cartierul preconizat de tovarasu' a crescut si acum hidosenia de la Dristor este cunoscuta de toata lumea-blocuri imense cu multe scari, apartamente suprapuse ca intr-un Mordor fara fum, viermuiala furnicilor ce dimineata pleaca cu metroul la serviciu. Am incercat asta vara sa delimitez spatiul in care a fost gradina mea, si am recunoscut-o dupa tufele de forsythia inflorite inca, si gardul viu plantat de bunica mea,din care vara imi facea inelushe de rochita miresei. In spate, biserica inca mai sta intuncecata, martora muta a unui trecut pierit in ceturile istoriei. Tanti Sia, vecina din dreapta s-a sinucis cind au venit sa o mute. Tanti Nina chiriasa noastra a murit de inima rea. Roxana, fata vecinilor din stinga a fugit de acasa neintelegind ce i se intimpla. Doar trandafirii mei maresal au fost rasaditi in curtea noului bloc de bunica mea.
Acum nici nu mai stiu daca mai exista trandafiri Maresal.

Read More

MELANCOLII POST COMUNISTE SAU TRIUMFUL MANIPULARII CAPITALISTE

Postul de azi de la blogul lui FUCKYOUTOVARASI mi-a trezit melancolii. Sincer, nu am mai vazut o piesa de teatru de la,umm...chiar nici nu mai stiu care a fost ultima. Carti citesc, filme vad, cu muzica sint mai la curent decit adolescentii-parol. Si eu ca si altii imi aduc aminte de cozile incomensurabile, de scirba cu care lumea se ducea la servici, intrebindu-se cine e securistul de serviciu, incercind sa-si cenzureze vorbele(cu toate ca bancurile cu Ceasca circulau mai abitir ca birfele), dar in mod ciudat astea toate au trecut peste mine de parca nu ar fi existat. NU m-a afectat lipsa carnii pentru ca eram lacto vegetariana pe vremea aia si oua se gaseau peste tot-adevarate nu din plastic precum azi, nu m-a afectat lipsa zaharului ca oricum mincam miere bun, buna de la taranii din Obor, nu m-a afectat coada la lapte de dimineata ca oricum mincam minunatele iaurcele din borcanele minuscule de sticla, alea care chiar aveau bacterii naturale, nu m-a afectat lipsa luminii ca oricum citeam pe sub plapuma la lanterna sa numa prinda dusmanul, dar m-a afectat frigul. Aia da, muream de frig chiar si cind ma culcam cu fesu', ciorapii de lina si treningul in pat. In schimb ma incalzeam cu cartile lui Eliade, oh atit de greu de procurat. Prima introducere in mister a venit de la primul meu guru domnul profesor de romana Kevorkean. Fusese elevul lui Vianu, si cind a intrat prima oara in clasa, inalt, grizonat, cu un zimbet sugubat pe fata toti am inlemnit. Nu mai vazusem in viata noastra atita distinctie. Domnul profesor s-a asezat pe un scaun in mijlocul clasei, picior peste picior (i se vedeau sosetele fine de matase) si a inceput sa ne spuna o poveste. Era 'Mecca si Mecca'dupa cum spusese el ca se cheama, mai tirziu aveam sa aflu ca se numea "Noapte de decembre" a lui Macedonski. Si vraja a inceput sa ne prinda pe parcursul a patru ani, anii de liceu in care in fiecare simbata invita pe cineva la cenaclul nostru literar, fiinte speriate, entuziaste, pline de energie, gurese, intense, intelctuale, iubitoare, visatore, fiinte care m-au marcat prin patosul cu care ne vorbeau sau doar ne recitau, sau doar plingeau de fericire cind ne vedeau, cum a facut Nichita. Fiintele de flacara se numeau:
NICHITA STANESCU
ZOE DUMITRESCU BUSULENGA
VALERIA SECIU
NICOLAE SIMION
GHEORGHE TOMOZEI
ANA BLANDIANA
STEFAN AUGUSTIN DOINAS
CATALINA BUZOIANU
In pauze, ne sfatuiam intre noi care sa se duca sa ia singura carte a lui Mircea Eliade din biblioteca liceului, carte care era interzisa, dar, pentru ca domnul profesor ne daduse recomandare scrisa, puteam sa o luam .Pe rind. Era LA TIGANCI. Extazul, uimirea, fericirea, lacrimile care ne-au hranit cind citeam pe rind, sau cu glas tare in pauze cu totii minunatiile de acolo. (Astazi cartile lui Eliade sint pe toate tarabele, dar aproape nimeni nu le baga ins eama). Si apoi DIBUK, minunata piesa de teatru in regia lui CATALINA BUZOIANU pe care am vazut-o de doua ori la Teatrul Evreiesc de stat, mirifica, ezoterica, kabbalistica (in curind au interzis-o ca era prea mistica).
Deseori m-am gindit de ce au cazut aproape simultan toate sistemele comuniste din lume, in afara de citeva plantate strategic cum e China, Cuba sau Coreea. Raspunsul e simplu cred eu. Experimentul comunist a esuat, pe cind cel capitalist s-a dovedit a fi mult mai fructuos. In momente grele, de oprimare, de razboi, de tortura, de privatiune oamenii nu mai sint CALDICEI. Ei devin ori fierbinti in bine, ori fierbinti in rau. Oricum ar fi sint uniti, si pentru ca le este interzis tot ce este spiritual, emulatia spirituala din momentele de criza nu poate fi nicicind egalata de cautarile spirituale din momentele de relaxare. In capitalismul pe care il traim azi cu drag, cele mai mari secrete ale omenirii, secrete pentru care ucenicii stateau luni intregi in fata manastirilor pe pamint, mincind te miri ce, in ploaie, in zapada, sau cu lampile de unt pe cap fara sa le miste ca se ardeau pe fata, secretele pazite cu strasnicie de maestrii timp de secole S-AU DAT PUBLIC. Dar oamenii sint ocupati cu birfa, invidia, cresterea contului in banca pentru achizitionarea produselor de lux de care nu au nevoie decit ca sa le creasca egoul, pornografia si promovarea prostiei. Bucuria adevarata a unei carti interzise citite cu usa incuiata sau a unei piese de Led Zeppelin sau Phoenix ascultata cu radioul la minim de la Europa Libera a disparut. Misterul s-a stins. Am recazut in contingent. Experimentul a reusit.

Read More