In Bucuresti activeaza peste 20.000 de cersetori profesionisti, dar si circa 12.000 care practica aceasta meserie banoasa doar ocazional, in regim part-time, sau pur si simplu accidental. Va prezentam in exclusivitate un top al celor mai de succes 5 cersetori din Bucuresti.
1. Raritatea
Desi e tanara, Raritatea intra in top 5 cersetori, cu un venit de 15.000 Euro lunar. Activeaza in zona Garii de Nord, un vad extrem de bun si de banos.
Mizeaza pe frica provincialilor sositi in Bucuresti, speriindu-i sa-i dea bani ca sa scape de ea.
Raritatea are 5 la tupeu, fiind foarte agresiva. Textul folosit este foarte bine gandit.
Raritatea sustine ca a apelat la o agentie de publicitate, iar fraza este inregistrata la OSIM: "Nu dai bani, ramai cu ei, mori sarac, mori cu ei"
La tinuta Raritatea nu exceleaza, preferand haine lejere, comode. In timpul liber face parasutism. Ii plac animalele, avand 3 ponei la ferma sa de langa Rasnov, unde isi petrece vacantele de iarna.
2. Limonada
Locuieste in Sectorul 4, insa isi desfasoara activitatea mai ales in Sectorul 1. Limonada provine "dintr-o familie buna, dar prea mare", conform propriei declaratii.
Exceleaza la tinuta si recuzita, folosind inclusiv un balon cu Tweety pentru a provoca lacrimile trecatorilor.
La tupeu sta foarte bine, uneori tragand de maneca, sau chiar de geanta, persoanele care nu-i dau bani.
Sta mai slab la gesticulatie, fiind descrisa de prieteni drept "o putoare, ar putea castiga mult mai mult, ca are vad bun".
Limonada castiga in jur de 18.000 Euro lunar si isi petrece vacantele in insulele din Pacific.
3. Chelu'
Este supranumit Chelu, desi e practic pletos. Ironia necrutatoare a anturajului sau infractional ar impresiona chiar si un membru al Academiei Romane.
Chelu' are un text extrem de simplu, dar eficient: "Da-mi un leu !". Tinuta, compusa din haine groase vara si subtiri iarna, determina trecatorii sa aiba o senzatie de mila meteorologica fata de acest cersetor, ale carui venituri se ridica, in medie, la 20.000 Euro lunar.
La tupeu sta excelent, strambandu-se la cei care trec pe langa el fara sa-i dea bani. Activeaza in Militari, in zona autogarii, facand remarci necrutatoare la adresa "bizonilor parosi din provincie, care vin in Bucuresti sa ne ia painea de la gura", conform propriei declaratii.
4. Unguru'
Il cheama Benjamin Balac, insa prietenii il poreclesc Unguru', pentru ca a facut armata in Ardeal. Intra lejer in top 5 cersetori, cu un venit de 21.000 Euro lunar.
Unguru' tapeaza latura mistica a naivilor, primind doar 3 puncte la tupeu. De la distanta, pare inofensiv, insa a fost condamnat de 2 ori pentru talharie.
Desi nu are un text extraordinar, preferand sa repete fraza "Dumnezeu vede tot", Unguru' exceleaza la tinuta, in recuzita sa intrand si o palarie vintage. Unguru' activeaza la Universitate, unde are un vad foarte bun, pe care a platit 50.000 Euro.
Gesticulatia sa este foarte complexa, inspirata din misticismul ortodox rus. Ridica mainile, face spume la gura, iar banii curg.
5. Harieta
Harieta conduce detasat topul cersetorilor din Bucuresti, atat la venitul lunar, cat si in privinta talentului nativ.
Harieta primeste din partea expertilor nostri punctajul maxim atat pentru text, cat si pentru tinuta, gesticulatie si tupeu.
Harrieta activeaza de circa 4 ani in zona cimitirului Bellu, mizand pe o diformitate pentru a atrage banii milosilor. Trecatorii intervievati de noi i-au dat Harietei o varsta medie de 65 de ani. De fapt, Harieta are 23.
Se lauda cu peste 23.000 Euro lunar, are conturi la mai multe banci, iar in timpul liber merge la mall, la fitness si se gandeste sa se apuce de tae-bo, pentru a-si pastra conditia fizica. Tonusul muscular de invidiat o ajuta sa stea in pozitia din imagine pana la 12 ore pe zi, insa Harieta sustine ca efortul merita. sursa http://www.trombon.ro/national/top-5-cersetori-din-bucuresti
Nemaiauzita poveste a Parintelui Manuil, lipoveanul care plutea peste ape si disparea in vazduh
Astazi, satul lipovenesc Carcaliu e asezat pe un camp ars de soare. In urma cu trei decenii, inainte ca desecarile sa distruga Marea Balta a Brailei, localitatea era o insula inconjurata de ape adanci si atat de bogate in peste, incat satenii si-au transmis navodul si barca din tata-n fiu, fara sa mai fie nevoie sa plece in alte parti. Traiau linistiti, pastrandu-si traditiile si limba, credinta, barbile, votca, fustele inflorate si rubascile incheiate in nasturi de portelan. Pe vremea aceea, cand satul si balta erau inconjurate de ziduri de stufaris, peste care nu treceau decat palcurile de cormorani, pe luciul apei, a aparut, intr-o dupa-amiaza de vara, un om.
Venea alunecand peste valuri, insotit de-o parte si alta de doi batrani care straluceau ca doi sori. Oamenii prezenti in clipa aceea pe malul baltii au ramas inlemniti. Mergatorul pe ape nu era o aratare de pe lumea cealalta, ci preotul lor, Manuil. Inalt, masiv, cu barba despicata in doua, plutea pe apa incretita de vant.
Asa au inceput minunile in Carcaliu. O poveste halucinanta, pe care am ascultat-o acolo, la fata locului, in insula aceea fabuloasa, de altadata, transformata acum intr-un camp ars de soare si vant.
In anul 1914, pe insula Carcaliu, pierduta in Marea Balta a Brailei, intr-o familie de pescari lipoveni s-a nascut un baiat care a fost botezat Manuil. A facut doar cateva clase, mergand pe balta de mic, ca sa invete si el meseria tatalui sau. Putini mai sunt oamenii care sa-si aminteasca de copilandrul si apoi de tanarul pescar de atunci.
Se spune ca era un ins vesel, pus intruna pe sotii, dar si ciudat intr-un fel. Seara, cand ceilalti pescari porneau catre casa cu barcile, Manuil incepea sa ascuta o trestie, spunandu-le ca el va ajunge calare pe bat mai repede decat ei. Si chiar ajungea cateodata!
Cand vecinii de pe ulita ajungeau acasa, pe innoptat, Manuil mancase deja, facuse baie si acuma se odihnea. Luati cu oboseala si munca, oamenii nu bagau totusi in seama aceste intamplari. Dadeau din mana a lehamite: "Zapaceala mare pe capul lui".
A venit, apoi, vremea razboiului. Manuil, ca si alti tineri lipoveni de varsta lui, a plecat sa-si faca datoria fata de Romania, luptand impotriva Uniunii Sovietice.
Dumnezeu l-a pazit pe acest tanar, caruia in armata romanii ii ziceau Ursu, pentru ca avea o forta neobisnuita, si dupa trei ani s-a intors nevatamat acasa. S-a casatorit, a avut doi copii, iar in jurul varstei de 33 de ani, viata lui a luat-o pe o directie neasteptata: Manuil a fost ales sa devina preot.
La lipoveni este obiceiul ca preotul sa nu fie numit de biserica, ci sa fie ales de catre comunitate, dintre tinerii pescari inzestrati spiritual si sufleteste. Dupa ce este numit diacon, el urmeaza o scoala bisericeasca, iar cand vine timpul ii va pastori pe cei care l-au ales.
Asa s-a petrecut si cu Manuil, dar - lucru de mirare - imediat ce a fost numit preot, in el s-a trezit o putere neobisnuita, care l-a facut sa fie in egala masura iubit si temut de consateni.
Nu-i vorba, el ramasese acelasi om glumet si mereu pus pe sotii, dar rugaciunea lui era atat de puternica, incat ii vindeca pe bolnavi, iar unii vorbeau ca l-au vazut facand lucruri nemaiauzite.
In vremea cand Manuil ajunsese preot, Romania traversa un proces accelerat de bolsevizare si rusificare. Comunitatea lipoveneasca din Dobrogea era un fel de mana cereasca pentru activistii sovietici, dar in mod curios, nu erau putini lipovenii care erau loiali romanilor, lasand sa primeze sentimentele patriotice inaintea celor etnice.
Preotul Manuil era un fel de "cap al rautatilor" in acest sens. Pe langa faptul ca le insufla o credinta nemaipomenita taranilor lipoveni, mai era si un fel de sustinator al ideii ca prima datorie ei o au catre patria care i-a adoptat. A fost luat la ochi si, cat ai bate din palme, s-a ajuns la un proces tipic acelor vremuri, in urma caruia preotul lipovean a fost condamnat in graba la... moarte.
Dar destinul face o intorsatura miraculoasa si ii este anulata pedeapsa, cu cateva ore inainte de executare si, mai mult, este pus in libertate in numai cateva zile... Un moment aparte in biografia parintelui este aparitia brusca in viata sa a unui om cu totul neobisnuit, originar din Nordul Moldovei, pe nume Samson. Intre cei doi se infiripa o prietenie extraordinara. Par facuti din acelasi aluat: amandoi cucernici, darnici si foarte milosi, iar acolo unde apareau ei se produceau tot felul de minuni.
Mergeau din sat in sat, dand canonul de rugaciune bolnavilor, care se intremau numaidecat, proroceau unele nenorociri care aveau sa se abata asupra cutarei regiuni sau localitati, aduceau vorba despre un anume viitor spiritual al Romaniei.
Parerile erau impartite: unii ii credeau sfinti, altii spuneau ca sunt nebuni, altii ridicau din umeri si nu stiau ce sa creada. Securistii erau mereu cu ochii peei si veneau deghizati sa-i iscodeasca, numai ca cei doi puteau ghici gandul omului inca dinainte de a da ochii cu el.
Mai ales parintele Manuil era luat la ochi, numai ca de fiecare data cand ajungeau anchetatorii la el, ori il gaseau trasnind a votca si vorbind impleticit, ori intalneau un lipovean barbos, plin la trup si slab la minte, care numai a preot care face minuni nu semana.
Se spune ca el putea preface votca in apa si putea bea sub ochii uimiti ai iscoadelor cantitati incredibile, asa ca informatiile care veneau despre el erau atat de contradictorii, ca cei de la Securitate nu mai stiau ce sa creada si il lasau in pace.
Ani la rand a colindat parintele Manuil satele lipovenesti aflate la mare distanta, in Delta (Slava Rusa, Sarichioi, Jurilovca, ba si in comuna 2 Mai, de pe malul marii), citind bolnavilor, imbarbatandu-i pe credinciosi, chemand cu rugaciune ploaia, apoi dojenindu-i bland pe preoti: "Voi de ce nu faceti asta, ca doar puteti".
Uneori, era insotit de prietenul sau Samson sau de dascal, alteori aparea alaturi de persoane necunoscute, foarte batrane sau foarte tinere, stralucind ca soarele, de parca nu ar fi fost de pe acest pamant.
Peste tot il insotea voia buna, iar sotiile sale nu erau din cele obisnuite: cobora din autobuz ca sa apara 30 de kilometri mai incolo, facand cu mana sa fie luat din nou, disparea fara urma din cate un loc, muta instantaneu o caruta plina peste poarta, facand haz de nauceala omului care se vedea dintr-o data fara ea.
Multe se spun despre acest preot care a devenit un fel de legenda printre lipoveni, dar sa-i lasam pe cei care l-au cunoscut sa ne spuna povestea.
Scrisorile lipovenilor din Carcaliu catre autoritatile bisericesti
Prima Scrisoare 4 martie 1970
Draga parinte Aghei, Va scriem aceasta scrisoare despre preotul Manuil. Draga parinte Aghei, noi nu mai suntem copii; avem aproape 66 de ani sau mai mult. Va scriem o intamplare foarte inspaimantatoare. Veneam de la lucru intr-o zi de joi, la orele 14.00-15.00, si am trecut Dunarea la Ghecet Smardan. Asteptam autobuzul ca sa mergem acasa.
Stand pe malul Dunarii langa bufet si privind in partea unde bacul traverseaza Dunarea, vedeam ceva pe apa ca o barca, dar parca nu era barca, ce se apropia spre partea asta, la Ghecet. Noi eram 11 barbati si 7 femei, cum cunoasteti brigada.
Ne uitam si, cand s-au apropiat, erau trei barbati pe apa, care mergeau ca pe gheata. Cand ne uitam mai bine, era preotul nostru Manuil si doi batranei de-o parte si de alta a lui.
Femeile noastre s-au speriat, s-au intors, au inceput sa tremure si nu puteau scoate un cuvant. Noi priveam. Ei au sosit la mal, au intrat sub streasina bufetului si s-au oprit langa o masa.
Preotul Manuil a intrat in bufet si a adus o sticla de apa minerala. Unul din ei a scos trei pahare si le-a pus pe masa. Parinte, paharele straluceau ca soarele, de nu puteai sa te uiti la ele. Preotul Manuil a turnat apa in fiecare pahar, au baut si deodata au disparut.
Draga parinte, noua ni s-au taiat picioarele de frica si nu mai stiam unde sa mergem. Unul din noi a zis sa mergem in partea cealalta, la Braila, altii - acasa. Pana tarziu, am ramas pironiti in acel loc. Nu puteam face un pas. Abia la ultima ora am plecat. Femeile noastre s-au imbolnavit de frica.
Draga parinte, ceea ce am vazut, aceea v-am scris. Noi am fost 18 persoane si cu totii am vazut cum preotul Manuil trecea Dunarea cu doi oameni.
Plecaciune parinte si nu va suparati ca nu v-am spus mai mult ca ne e frica. Oamenii din comuna Carcaliu
A Doua Scrisoare Data necunoscuta
Parinte, eu sunt sofer de rata. Parinte, Dumneata iti aduci aminte ca intr-o zi mi-ai urcat in autobuz la Galati un preot solid cam sur, nu? Ce-am patit cu el! Nu-mi pot reveni nici astazi.
Parinte, mergeam. La podul peste Siret, preotul a disparut din autobuz. Am ramas toti inmarmuriti. Ne priveam unul pe altul si n-am putut vorbi pana la Braila.
Parinte, cand am ajuns in autobaza, am oprit si toata lumea a coborat fara murmur si sovaire si a luat-o din loc. L-am vazut pe preot cu doi tineri atat de frumosi, ca te prindea mirarea. Straluceau ca si aurul. Carnea tremura pe mine.
Urmarindu-i, au inceput sa dispara, sa se topeasca. Si s-a dat un luciu in mine, cand m-am trezit, nu stiam unde merg si m-am slabit la nevoie mica si mare.
Asa am patit parinte. De unde Dumneata l-ai gasit pe preotul ala? M-ai nenorocit complet. Cand o sa mai dea de mine, nu-l mai primesc in autobuz, pe cuvant parinte.
Parinte, te rog frumos sa nu spui la nimenea ce ti-am scris, ca stiu cum e lumea din ziua de astazi. Eu ce-am vazut, aia v-am scris. Placaciune parinte.
Amintiri De Familie
Axinia Stefan - fiica
- Noi nu l-am cunoscut in adevar pe tata, pana n-o murit, pentru ca el s-a ferit de mama, de mine si de fratele meu. Mai auzeam despre minunile lui de la oamenii din sat, dar cand il intrebam daca-i adevarat ce zic oamenii, el glumea si schimba vorba.
Spunea lumea despre minuni, am auzit si noi, dar noua nu ne spunea nimic. Cand era sa moara, de Pasti, cu vreo doua saptamani inainte, ne-a spus: "Ce spune lumea, este totul adevarat".
- Si cam ce spunea lumea?
- Ca l-a vazut ca trece Dunarea pe apa si niste soferi spuneau ca ba era acuma in autobuz, ba pa jos... Multe spunea lumea...
- Nu va mai amintiti?
- Nu-mi mai amintesc. Au fost multe, dar noi nu prea le luam in consideratie... Sau asa ne-a fost dat, ca sa nu stim. Abia dupa ce-a murit el ne-am dat seama: "A, de asta s-a intamplat asa, asta a vrut el sa spuna". Dar atunci, de mult, neparea ca glumea.
In timpurile acelea a fost si cenzura si el nu vorbea acasa nimic despre sfintenie, despre religie, nimic. Eram copii si ne intrebau multi ce face tata sau ce spune, ce zice, si el voia sa ne fereasca, saracul, desi pana la urma a fost inchis...
Eu aveam opt sau noua ani. A fost condamnat la moarte pentru mine. Ca atunci era scoala rusa, aici invatam ruseste, si tata a vrut sa ma invete romaneste. La scoala satului, intr-o clasa invatau romanii si in restul noi, lipovenii, si tata a vrut sa ma dea la romani, ca sa invat romana, ca vedeti ca noi vorbim stricat romaneste.
Daca noi suntem rusi si invatam tot rusa, nu prea stim romaneste. Si a vorbit cu invatatorul roman ca sa ma transfere acolo, in clasa lui. Ala a fost de acord. Cand incolo, s-au agatat de el: "De ce, pentru ce vrei sa invete fata romaneste?". "Pai cum - zice - daca noi traim in Romania, trebuie sa stim limba asta, romana, pentru ca este de folos."
"Chiar tu te-ai gasit ca nu vrei limba rusa?" Ziceau: "A, nu-ti place guvernul, nu-ti place conducerea?". Si s-au agatat de el. Si a venit noaptea o masina din aia neagra si l-a luat. Si doua saptamani nu stiam de el. Da" el era ici, in Macin, inchis si judecat acolo...
Si i-o facut repede proces, cum ca el e impotriva ordinii care era atunci si impotriva Uniunii Sovietice, ca de ce n-a vrut ca eu sa fac scoala in limba rusa. Capitanul inchisorii era finul celui care a fost comandantul lui tata in armata.
Si vine ofiterul, la care fusese ordonanta tata in armata, la politaiul asta in vizita: "Mai finule, dar de ce esti asa intristat?". "Pai, uite de ce, eu de trei nopti nu pot sa dorm. Mi-a adus aicea pe un preot ca sa-l execut, dar eu nu gasesc motiv ca sa se faca asa ceva omului. Si nici nu ma lasa sa-l tin macar inchis, decat sa-l impuste.
Uite, maine eu trebuie sa-l execut." Si capitanul lui tata intreaba: "Dar cine-i, care preot?". "Din Carcaliu." "Si cum il cheama?" "Petrov." Ala cand aude si-a pus mainile in cap: "Petrov, pai ii baiatul meu. Din Carcaliu?!". "Da - zice - din Carcaliu." "Ala-i baiatul meu, vreau sa-l vad!" Dar comandantul inchisorii zice:
"Nu se poate, el este in beci si nu putem merge acolo, ca daca ne vede, pe mine o sa ma dea afara sau si mai rau". Dar militarul zice: "Fa dracu" in patru, dar eu vreau sa ajung la el". Si pe intuneric, pitis, ei au patruns acolo in beci, unde a fost tata.
Si asta, capitanul, numai ce-a zis: "Petrica!". Dar tata i-a recunoscut vocea, ca el venea mereu la noi: "Ce-i cu tine aicea, mai baiete, ce-i cu tine?". Tata zice: "Dumnezeu stie, ca eu nu stiu nimica". "Si cum, cum?" "Eu nu stiu pentru ce m-a inchis si pentru ce vra sa ma execute." "Si cine te-a judecat, cum?"
Si-au facut ei ce-au facut ca s-a rejudecat procesul si l-a chemat pe invatatorul roman. Si atunci politaiul ala, capitanul, zice: "Maine facem recurs si chemam alta comisie si propunem martor invatatorul".
Cand a pus martorul asta roman, el a fost un om foarte cumsecade si a zis: "Eu nu am auzit despre omul asta, de cand sunt in comuna asta, nimic rau. Nu am auzit nimic rau nici de la el. El e asa, glumet, cumsecade, povestea aia cu scoala a fost o gluma.
Ca sa se sperie fata si sa invete mai bine". Dac-o vazut asa, n-o avut ce face si i-o dat drumul. O venit tot asa intr-o noapte, ca atunci cand l-o luat. Ba l-o adus si cu masina.
De atunci, tata s-o ascuns si mai mult de noi, pe mine m-o dat la scoala in limba rusa, ca si acuma vorbesc stricat romaneste si nu stiu sa citesc decat ruseste.
Sfarsitul -
Cat despre minuni, astea le-am aflat doar cu putin inainte de a muri. El a fost bolnav de inima vreme de cinci ani, dar mie mi-a spus inainte de a muri: "Eu nu sunt bolnav. Asta imi este motivul ca sa ma dezleg de lumea aceasta si sa merg dincolo".
Si am auzit, dar nu de la el, ci de la colegul cel mai apropiat ca-i zicea: "Eu trebuia sa plec inca la 53 de ani si m-am rugat tare de Dumnezeu sa ma lase macar sa-mi cresc copiii".
Si-atunci, inainte de a muri, era Vinerea Mare, tata l-o asteptat toata ziua pe fratele meu, care era student la Bucuresti, dar el o venit abia sambata: "O, unde ai fost? Tarziu ai venit". Fratele meu zice: "Pai n-o fost dupa voia mea". Dar tata zice: "Acuma, eu nu mai am putere".
Noi credeam ca nu mai are putere de boala, ca avea ceva la inima, dar el vorbea de alta putere, o putere de sus. Abia dupa aia ne-am dat seama ca el o vrut sa spuie, sa-l invete pe fratele meu ceva. O taina a lui anume. Ultima liturghie a facut-o la Floria, spre Paste.
Se simtea tare rau. I-am zis sa-l lase sa faca in locul lui pe preotul Aghei, dar el a zambit: "Hm, in locul meu sa faca altii... Nu, nu, nu. Pana in ultimul minut am sa slujesc eu. Cand intru in biserica, eu nu mai am nimic". "Pai cum - zic eu - nu te vad ca esti asa de bolnav?"
"Da, sunt, dar nu si cu sufletul. Eu cand intru in biserica, eu nu am nimic." Si a facut slujba normala. Dar in noaptea de Pasti, el nu s-a mai dus la biserica. "Acuma eu nu mai ma duc, acuma va duceti voi, eu stau acasa." Si statea acasa si citea Biblia si plangea.
Pe urma, fratele meu a plecat in sat, in ziua de Pasti, ca doar era cavaler, dar tata i-o trimis vorba sa mearga la un satean care avea masina si sa-i spuna ca maine avem sa mergem la Bucuresti, la spital. Dar nimeni din sat nu pleca la Bucuresti in a doua zi de Pasti. Fratele meu zice: "Hai sa-i spunem lui tata ca nu l-am gasit pe vecinul acela".
Atunci i-am zis: "Doar stii cine-i tata si ca nu ne putem preface, el stie tot". Si am mers la vecinul acela si ce sa vezi: el chiar voia sa plece la Bucuresti. In ziua aceea tata si-o scos toate actele si le-a lasat in ordine, spunandu-ne unde le-a pus si care si la ce trebuieste, dar noi nu ne dadeam seama de ce.
Dimineata la ora 3.00 cand sa plecam, tata era gata de mult si era asa vesel, de parca cine stie unde mergea. S-a dus la fetita mea care dormea si a sarutat-o. I-au dat lacrimile si zice in soapta: "Asta-i ultima data!", si ne-am dus. Totul parca era aranjat la linie: bacul tocmai pleca si ne-a trecut Dunarea.
La gara, trenul numai ce ne-am suit si a si plecat. Si am ajuns la Bucuresti, la un spital acolo. Dar cand a intrat tata, parca s-a iscat o furtuna in spital. Bolnavii s-au zbuciumat, se intrebau unul pe altul: "Ce-i cu asta?". Simteau toti ceva. A inceput asa o zarva in tot spitalul, de se intrebau doctorii: "Ce e, ce s-a intamplat?".
"Ia, o intrat un preot aici", ziceau. Si l-o dus pe tata la aparat si atunci un doctor a zis ca a venit prea tarziu. Dar tata radea si era vesel, de ne facea pe toti sa radem cu lacrimi.
Pe dupa-amiaza, tata ii zice fratelui meu ca poate sa se intoarca, sa se duca inapoi in sat. Fratele meu a plecat dar s-o intors din drum si o zis ca ramane. Tata si-o scos aparatele alea din maini si au venit sa-l convinga sa i le puna la loc, dar el radea si spunea ca nu are nimic si se simtea atat de bine, ca l-o lasat in pace.
A mai vorbit cu noi si iarasi a glumit de ne-a facut sa radem cu lacrimi. Pe urma se culca si zice: "Ei copii, eu acuma trebuie sa plec". "Dar unde sa pleci iarasi?" "Unde plec eu... se duce toata lumea." Zic la fratele meu ca tata aiureaza. Fratele meu zice ca poate glumeste.
Apoi, tata mi-a zis sa-i scot cozonac si sa-i dau. Am desfacut bagajele si i-am dat. Mi-a cerut apa si i-am dat. Apoi o aplecat capul de parca citea ceva si pe urma o luat numai trei bucatele, de trei ori si le-o dus la gura. Dupa fiecare inghititura de cozonac lua si cate o inghititura de apa.
L-am certat cand am vazut cat de putin mananca, ca mai mult o fost deranjul ca le-am scos din bagaje, decat c-a mancat. El a zis incet ca acum e satul. Pe urma: "Mai copii, imi pare rau ca nu v-am putut darui mai mult. Iertati-ma!". A inchis ochii... si-o murit.
Cand si-o dat sufletul, toti cei care erau in salon s-au inspaimantat, desi nu stiau ce se intampla. S-o starnit ca o vijelie, si-au pus paturile in cap - or fi vazut fulger sau ceva, ca noi eram singurii care nu vedeam nimica. Si-atunci a strigat o femeie: "A zburat ingerul!".
Nu ne venea a crede c-a murit. L-o luat si l-o pus pe un pat cu roti, iar doctorii i-o pus un bilet asa, pe piept, si ne-o zis unde sa-l ducem. L-am dus acolo, in camera aceea, si am vazut alaturi un sicriu, dar nu stiam ce-i cu el. Eram asa singuri si nu stiam ce sa facem.
A doua zi, fratele meu s-o dus sa rezolve si sa caute sicriu, masina, cele ce trebuiau, iar eu m-am dus la posta, ca sa anunt in sat ce s-o intamplat. Dar n-o rezolvat nimic, peste tot era aglomeratie, abia peste cateva zile avea sa ne vina randul la masina si o sa putem face sicriu.
I-o cautat si pe ai nostri, lipoveni din Bucuresti, dar tot n-o facut nimic. Numai ce ne spune un om de acolo ca sicriul care l-am vazut era pentru parintele Manuil. "Da" cine l-o adus? Ce ne costa?" Omul da din umeri si spune: "Asta-i sicriul pentru el. Aveti masina?". "Nu." "Mergeti cinci case mai incolo si intrebati." Am mers si acolo era un sofer care spune:
"Cum il chema? Manuil Petrov...Il cunosc pe omul asta. Va duc". L-o dus pe tata a doua zi si tot satul il astepta, dar l-o adus cu o masina ca n-au cunoscut-o si a ajuns acasa la noi nestiut. Soferul acela a zis cand a ajuns ca nu ii trebuie nici un ban.
Apoi, au inceput sa vina oamenii din sat. Nici nu stiu cum s-a facut inmormantarea, dar oamenii spuneau ca mirosea a moaste si ca au fost minuni. Multi prieteni de-ai lui s-or jurat ca l-au vazut in carne si oase in seara in care o murit, fiecare in alt loc.
Si cizmarul lui din Bucuresti l-o vazut in seara aceea si i-o spus ca-si comanda ultima lui pereche de cizme. Si-apoi, cine-o comandat dinainte sicriul, cine-o vorbit cu soferul?
Am aflat ca pe gropari nu s-a gandit nimeni sa-i plateasca, dar numa" ce-or intrebat de bani, si pe mormant au aparut patru bancnote noi de o suta de lei. Eram in Saptamana Luminata a Pastelui in 1976. Abia de atunci ne-am dat seama cine o fost tata.
Si de zeci de ani ne aducem aminte de cuvintele lui, care atunci pareau glume, dar care au prorocit cele ce aveau sa ni se intample. Pas de pas.
Nikolai Lipalit - dascalul din Carcaliu
- Am fost mult timp cu el. Si toate slujbele le-am facut cu el. Am fost cu el si la Jurilovca, si la Sarichioi, la Slava Rusa... Multe am cunoscut de la el...
- Se spune ca facea minuni...
- Ce sa va spun? O fost un sofer de autobuz, la Ita, care venea o data parca din Smardan. Si preotul se urca in autobuz, iar la jumatatea drumului, il vede din nou soferul ca merge pe jos si face semn sa fie luat, dar fara sa fi coborat inainte.
L-a luat din nou si cand a ajuns in autogara iar a aparut. Soferul acesta a fost aici, la o sarbatoare, de Sfanta Treime. Voia sa spuna episcopului in biserica ce a vazut. Il chema Viorica, parca: "Eu vreau sa povestesc acum tuturor cazul acesta, ca sa stie si episcopul".
Parintele Manuil, care era si el in biserica, a devenit asa grav si pe urma, dar fara urma deamenintare sau ceva, mi-a zis sa-i transmit ca daca vrea sa traiasca, atunci sa nu spuna, daca nu, atunci poate sa spuna. Eu am transmis soferului mesajul si el a spus ca vine alta data, dar nu a mai venit.'
- Am aflat ca parintele a luptat in razboi de partea Romaniei. Cu ce simtamant a facut-o?
- Pai, a fost in razboi contra rusilor. Zicea ca noi suntem de nationalitate rusa, dar noi suntem romani si trebuie sa luptam normal, ca si ceilalti romani, pentru a ne apara tara.
- Minunile pe care le facea aratau ca avea un anumit har. Cum a ajuns sa aiba acest har parintele? S-a rugat in singuratate, a avut un duhovnic mai deosebit, un sfatuitor?
- Puterile astea s-au declansat cand a devenit preot. Pana atunci, n-a facut nici o minune si cum sa faca daca era un om simplu?! El vorbea cu ingerul. La noi in casa, venea o data pe saptamana. O data la sapte zile trebuia sa fie aici - zicea ca este trimis de inger.
Zicea: "Ma iertati, dar eu sunt trimis de inger si trebuie sa fiu aici acasa. Ma obliga". Si nu era numai el care facea minuni, mai era cu el un om, pe nume Samson.
Prima oara cand mi l-a recomandat parintele Manuil, inca inainte sa intre in casa si sa-l vad, am simtit asa, ca un cutremur, ceva m-a cutremurat. Abia apoi mi-a intrat in casa Samson si era un batranel, asa.
- Va aduceti aminte de oameni care s-au vindecat cu ajutorul parintelui Manuil?
- Un caz?... Apai chiar sotia mea. Avea o boala de piele care nu i se vindeca, tot i se scurgea ceva, un lichid de pe pielea capului. Psoriazis era, doctorii nu i-au dat ani la rand de capat. Si o pus-o parintele Manuil la post si rugaciune.
Dar nu se facea bine dintr-o data, ci asa, intr-un an-doi de rugaciune s-o vindecat, de la o zi la alta. Si toti bolnavii pe care-i ajuta se faceau bine. Ii punea sa posteasca, fiecare dupa putere, si-apoi, din zi in zi, se faceau bine. Multi au fost cei pe care i-a ajutat, dar numai cei care se ajutau si ei se faceau bine. Mergea si le citea molifte si le dadea post sec tare.
- Postea si parintele?
- Apoi el manca tare putin, mai mult ca sa-l vada altii ca mananca, iar de baut, cred ca n-a baut niciodata in viata, doaratunci cand il urmareau si se prefacea, dar si aia era votca transformata in apa. In Postul Pastelui, nu stiu daca manca ceva.
- Si cum era ca fire parintele Manuil?
- Manuil era calm. Cu multa liniste deslusea omului care venea la el totul, dar era si aprig. Dascalul Nikolai izbucneste in ras, potopit de amintirile de acum 30 de ani.
Da din cap: "Mare, mare a fost parintele...". Nea Vasile, nea Vasile din Macin era sudor, el tot gardul asta din jurul bisericii l-o pus. Si avea nea Vasile o motocicleta ruseasca "Ij", grea, cred ca avea vreo 400 de kilograme.
O venit in curtea bisericii si-o lasat motocicleta acolo si-a plecat ca sa-si vada de treburile lui acolo. Parintele Manuil vine din comuna si vede motocicleta. O ia in brate si o duce asa, ridicata, ca sa nu lase urme, la un vecin in curte: "Uite vecinule, tine-o putin!".
Nea Vasile vine si unde era motocicleta? Nu vede nimic, nici macar urme: "Unde mi-i motocicleta?". Preotul nu zicea nimica si statea acolo, intr-o parte, foarte serios. Nea Vasile aproape sa planga, ca pe vremea aceea abia vedeai pe strada masina sau vreo motocicleta.
Milos, parintele spune: "Vezi, du-te in curte, ca acolo-i si motocicleta ta". Nea Vasile in loc sa se bucure incepe sa-si faca cruci: "Cum, cum ai dus-o, ca n-avem urme pe jos ca sa o fi dus pe roate?!".
"Pai, da" stiu eu cum ti-am dus-o? Cred ca am luat-o, am ridicat-o si ti-am pus-o aici." "Dar chiar asa, patru sute si ceva de kilograme?" Parintele Manuil ridica din umeri: "Da" eu crezi ca stiu cine ma ajuta, de mi-o dat atata putere sa o ieu si s-o duc acolo?".
Samson - evocarea Dusiei Lipalit, fiica dascalului
- Batranul Samson, cel venit din Moldova, era sobru din fire, dar si glumea. Zambetul lui nu era aspru, nu stiu. Era un om diferit - era calm, atat de calm, nu stiu daca exista asa oameni. Iesea o pace din el. N-am mai intalnit asa oameni ca el.
Si cand i se puneau intrebari despre politica, despre viitorul unui copil - ca venea lumea si il intreba - el raspundea dupa cateva secunde, niciodata nu raspundea imediat si mereu cu capul in jos, asa, plecat. Niciodata nu se imbraca gros. Iarna era frig, ger - el umbla imbracat in camasa subtire.
Apoi, cand venea la noi acasa se uita in bazin daca avem apa si zicea: "Aoleu, ce putina apa aveti!". Si se izola acolo, in camera lui, o zi-doua. A treia zi ploua. De cate ori venea el, ploua de doua-trei ori...
Mergeam pe strada cu mama si cu el spre biserica si trecea un tanar. Si el a zis despre ala ca nu va trai mult. L-am intrebat de ce: "Pentru ca il huleste pe Dumnezeu". Dar noi vedeam ca se duce des la biserica si n-am crezut. Un an dupa aceea, a murit. A fost calcat de tren.
Un preot i-a facut apoi lui tata zile amare si tot batranul Samson a zis ca nu va trai mult pentru ceea ce a facut. Si asa a fost. Casa noastra a fost persecutata din cauza batranului Samson.
El zicea ca vrea sa moara la noi in casa, dar n-a murit la noi, pentru ca nu a vrut ca tata sa stea in puscarie. Si a preferat sa moara la Braila. Securistii stateau in curte. Parintii ieseau la toaleta si ii vedeau cum stateau in curte. Am fost la inmormantarea lui. In urma lui mirosea a moaste.
- A tamaie?
- Nu, tamaia are un alt miros. Era un miros specific. Nu era nici de trandafiri, nici de zambile, nici de brad... E ceva care nu se poate compara. Am mai intalnit doar moaste cu acest miros.
- Samson era preot sau mirean?
- A, nu, era mirean. Era insa foarte apropiat de parintele Manuil. Dupa moartea parintelui Manuil, a spus: "O parte din mine ramane aici, jumatate acum e in alta parte". Au murit la zece ani unul de celalalt.
Odata, fratii mei s-au dus la Resita, impreuna cu batranul Samson. Avea proprietatea ca simtea aurul si-l gasea cu bagheta de alun. Si au cautat impreuna aur in munti, numai ca au trebuit sa se hraneasca cu ceea ce manca batranul.
Si-au mancat numai cartofi fierti, doua saptamani, dar ii mancau numai dupa ce apunea soarele, de au venit acasa numai piele sios. De fapt, batranul, sub pretextul acesta cu aurul, i-a invatat o multime de lucruri in cele doua saptamani pe fratii mei. Unul dintre ei a si ajuns arhiepiscop al Canadei, Statelor Unite si Australiei.
- Samson era lipovean?
- Era tot lipovean, dar nu de aici, ci din Bucovina. Parintii i-au murit de mic, fratii i-au murit, iar el ramasese singur. Se spune ca pana la varsta de 9 ani a stat undeva in padure, cica oamenii l-au gasit intr-o scorbura.
Cand au aflat de el, au venit in padure sa-l ia, dar el era deja crescut in scorbura si nu-l puteau scoate si a fost nevoie sa taie scorbura cu ferastraul. Pe urma, a locuit in Resita, a lucrat in Resita la un combinat...
Multe am auzit si de la altii despre el. Daca nu voia sa fie pozat, iesea fotografia alba, numai cu conturul lui. Stia foarte multe despre religie si, la fel ca si parintele Manuil, era foarte interesat de Iugoslavia. Nu stiu de ce. Au ajuns amandoi acolo de multe ori, nestiuti de nimeni.
Spuneau ca ar fi trebuit sa ramana acolo, in Iugoslavia, dar ei iubeau prea mult tara asta. Spuneau ca Romania o sa aiba un viitor spiritual deosebit si ca multi sfinti vor veni aici, in trup. Ei au fost un fel de vestitori.
La sfarsit de poveste
Astazi, din cei 5000 de locuitori ai comunei Carcaliu, mai mult de 1000 sunt in Italia si cateva sute in S.U.A. Simion Petrov, fiul parintelui, este in Italia, la fel si nepotica pe care a iubit-o atata.
Lipovenilor care au ramas le-a impus pur si simplu biserica lipoveneasca si portul traditional, cu barba si plete, precum si frecventarea bisericii. Asa ca sambata seara si duminica dimineata satul se transforma intr-un spectacol: cateva sute de lipoveni merg la biserica in port popular, cu rozariile traditionale si cu... telefoanele celulare, care sunt nelipsite in fiecare casa (ca sa poata tine legatura cu copiii din strainatate, care sunt strans legati de parinti).
Sunt o comunitate instarita, harnica, si ai un gust amar ca la noi in sate nu vezi atatia oameni mandri de traditia si credinta lor, ca aici.
- Podoabele pe care ni le asezam cu nevinovatie pe deget ne iau adesea in stapanirea lor. A darui sau a primi un inel reprezinta un act cu urmari fericite sau nefericite, ce par desprinse, adesea, din cartile de povesti -
Va amintiti, desigur, scene din indepartata dvs. copilarie, cand unele jocuri nevinovate aveau in ele un mister care va tulbura. Printre ele se numara si daruirea de ineluse din fire de iarba legate pe deget, care semnificau un mic juramant de fidelitate. Fara sa patrunda semnificatiamajora a gestului lor, copiii intuiau ca darul legat pe deget are in el un substrat de magie.
Asa si este. A darui sau a primi un inel reprezinta un act cu urmari fericite sau nefericite, ce par desprinse, adesea, din cartile cu povesti.
O veriga intre pamant si cer
Fie ca este primit ca podoaba, fie ca daruirea lui marcheaza o legatura speciala sau un rol special, din momentul in care este purtat, inelul ne pecetluieste destinul si sufletul. Asadar, nu se cuvine sa privim un asemenea dar cu superficialitate. Purtatorii de inele trebuie sa stie ca rolul decorativ al inelului este destul de recent. El a inceput sa fie o podoaba feminina abia in China antica, dar dupa milenii de-a lungul carora i se atribuise exclusiv rolul de legatura puternica intre purtator si cineva sau ceva.
Chiar si din momentul in care a inceput sa aiba un rol decorativ, chinezii ii atribuiau concomitent o functie magica si, in consecinta, frumoasele chinezoaicecare isi permiteau un asemenea lux nu primeau inele de la oricine si nu acceptau sa fie impodobite decat cu o piatra pretioasa cu puteri de protectie, cum ar fi jadul.
In Europa, inelului i s-a atribuit si un rol decorativ abia pe la sfarsitul Evului Mediu. Si aici s-a conservat convingerea ca inelul isi pastra puterile magice in calitate de podoaba.
Pentru unii credinciosi, inelul-podoaba de la degetele domnitelor era semnul unei legaturi cu Necuratul, deoarece cochetaria nu putea insemna decat disponibilitatea de a pacatui.
Fara a le da dreptate puritanilor, suntem nevoiti sa tinem seama de o asemenea atitudine, caci dincolo de ea se gasea o veche traditie, o credinta solida in efectele magice, benefice sau malefice ale inelului.
Inelul de logodna si de castitate
Prima oara cand a fost purtat de femei, fara a avea legatura cu simbolistica nuntii, inelul a fost insemnul regalitatii. Dar si in acest caz, pentru putinele femei care au fost regine sau imparatese in Antichitate, el simboliza o legatura: intre femeia-monarh sifortele divine care ii confereau puterea. Prin insemnul regal reprezentat de inel, monarhul, fie ca era femeie, fie ca era barbat, avea drept de putere asupra supusilor, dar si obligatia de a-i apara. Inelul simboliza totodata gratia divina de care se bucura monarhul, dar si supunerea lui fata de zei.
O relatie extrem de complicata, in virtutea careia este greu de crezut ca purtatorul inelului era intr-o situatie atat de comoda, pe cat crede omul de astazi. Monarhul era impovarat de coroana si legat de rosturile lumii prin inel. In relatia cu zeii, si el era un sclav. O asemenea dubla valoare, de insemn al puterii si al supunerii, a avut si o are inelul preotesc, dar si inelul casatoriei.
Ca obiect cu puteri magice, inelul actioneaza ca agent al unei legaturi de supunere, si cand este oferit cu alte ocazii decat cele oficiale. In jocul daruirii si primirii de inele, barbatul si femeia sunt in egala masura implicati si, de multe ori, forta magica actioneaza vreme indelungata, malefic sau benefic, in functie de situatie, chiar si dupa ce podoaba nu mai este purtata.
Au importanta foarte multe aspecte: cum s-a renuntat la purtarea inelului, cat timp a fost purtat, ce sentimente i-a legat pe daruitor si primitor, ce sentimente continua sa ii lege sau sa ii dezlege, ce alte persoane sunt implicate in acest joc, sentimental si magic deopotriva, cum arata inelul si din ce material era facut.
Din momentul in care este acceptat si apoi purtat, inelul are nu numai puterea de a ne lega de cineva sau de ceva, ci si de a ne izola. Faptul ca logodnicii trebuie sa isi schimbe inelele in timpul ceremoniei de casatorie, are legatura cu acest dublu inteles.
In felul acesta, cei doi se leaga definitiv unul de celalalt, fiind concomitent monarh si sclav in relatia cu celalalt, iar prin aceasta reciprocitate a posesiei si a supunerii se izoleaza de ceilalti.
De aceea traditia considera ca este un mare pacat sa ravnesti la femeia (respectiv barbatul) altcuiva, dar si mai mare este pacatul celui care a facut un asemenea legamant, de a mai fi sensibil la farmecul feminin sau masculin al altcuiva. A pacatui cu gandul este de o mie de ori mai grav in cazul celui care o face purtand la deget inelul casatoriei.
Nu darui si nu primi inelul in gluma
De cateva sute de ani, inelele reprezinta in primul rand o podoaba si mai putin un insemn al casatoriei. Daca ar fi depins doar de institutia casatoriei, giuvaergiii ar fi dat faliment de mult. Dar nu s-a intamplat asa, deoarece "institutia" cochetariei este extrem de activa si asa va ramane o buna vreme, dupa cum ne indica avantul luat de industria modei.
Toate acestea nu ne dovedesc insa ca am trai intr-o lume foarte pacatoasa, cum striga in desert multi adepti ai puritanismului. Mare pacat insa este sa nu iei in seama consecintele pe care le poate aduce daruirea sau primirea unui inel.
Vom vorbi mai intai despre inelele daruite de barbati femeilor, fara a omite situatia contrara (in ciuda raritatii sale) si numeroasele cazuri de autodaruire cu inele, care, prin numarul lor, ne arata ca, la capitolul cochetarie, barbatii au intrat in concurenta cu femeile. In acest prim caz, putem vorbi de o ecuatie cu trei "necunoscute": persoana care daruieste, primitoarea inelului si inelul.
Puterea si natura magica, buna sau rea, a inelului depinde foarte mult de identitatea celui care il ofera in dar si mai ales de sentimentele sale. Daca barbatul respectiv face gestul cu o anumita indiferenta, fara cine stie ce intentii de seductie, forta magica a darului ar trebui, in principiu, sa fie foarte redusa fata de persoana care il primeste.
Aproape nici un pericol nu ar plana asupra ei, mai ales daca inelul este facut dintr-un metal de calitate.
In schimb, daruitorul se pune intr-o situatie delicata, intrucat, o data cu primirea darului, femeia respectiva capata anumite puteri asupra lui, puteri care sporesc din momentul asezarii sale pe deget, mai ales daca in sufletul primitoarei se trezeste un sentiment de iubire sau chiar simplul capriciu de a-l domina pe respectivul curtezan.
Impotriva vointei sale, se va vedea el insusi obsedat de femeia cu care anterior cochetase in mod gratuit, iar daca este cumva legat de o alta femeie, relatia aceea se va deteriora.
Chiar si in aceste conditii, femeia se afla si ea in pericol, pentru ca inelul poate fi incarcat cu puteri malefice de atingerea altormaini. De pilda, vanzatoarea de la care a fost cumparat poate simti inconstient invidie pe femeia rasfatata cu un asemenea dar, mai ales cand el este cumparat de un barbat atragator.
De aceea, manualele de magie recomanda ca, inainte ca inelul sa fie purtat, primitoarea sa intreprinda urmatorul ritual: sa roage o ruda de sex feminin (de mare incredere) sa ia inelul si sa il puna intr-un pahar cu apa, in care au fost aruncate cateva petale strivite de trandafir, si sa il lase acolo peste noapte.
A doua zi, dupa rasaritul soarelui, inelul poate fi purtat fara teama, dupa ce degetul pe care va fi purtat va fi spalat in aceeasi apa. Puterile inelului sunt deosebite cand barbatul il ofera din toata inima. Fiind un semn al iubirii, el are aceeasi aura magica pe care o au inelele de logodna. Consecintele sunt insa diferite, in functie de sentimentele femeii.
Primit de o femeie indiferenta, el are darul nefast de a-l inrobi pe bietul indragostit si de a-i provoca primitoarei porniri dominatoare punctate de cruzime. Aceasta nu inseamna ca ea insasi nu va suporta efectul magic al inelului, atunci cand il poarta cu incantare.
Impotriva vointei sale, desi nici un sentiment nu o va lega de barbatul care i l-a daruit, ea va intra intr-o relatie de dependenta fata de acesta, marcata prin imposibilitatea de a lega relatii trainice cu alt barbat. Daca va face si imprudenta de a purta concomitent un inel primit de la cel cu adevarat iubit de ea sau de la sot, vor rezulta relatii extrem de tensionate cu amandoi barbatii.
Ritualuri de anulare a magiei inelului
Pentru a opri actiunea magica a unui inel, nu este suficient ca el sa nu mai fie purtat. Forta magica inceteaza complet doar daca inelul este topit si din el este facuta alta bijuterie, pe care nu va trebui, in nici un caz, sa o poarte fosta proprietara sau o ruda desange. Pur si simplu, trebuie daruit altcuiva sau, si mai bine, vandut. Cu acest act, ciclul magic inceteaza.
Daca inelul a fost oferit de un barbat care in sinea lui nutreste, de fapt, antipatie sau ura fata de femeia careia i-l face cadou, atunci, pentru a se indeparta puterile sale malefice, nu este suficienta topirea lui, ci transformarea intr-o cruciulita, care apoi va trebui ingropata la mormantul unui stramos.
Un efect de dezlegare de puterile magice il poate avea si daruirea cruciulitei respective unei cersetoare, dar numai uneia cinstite. Toate aceste efecte magice sunt si mai puternice daca inelul este oferit la o aniversare sau la o onomastica, precum si in zile de mari sarbatori crestine.
De regula, se recomanda ca de Craciun sau de Pasti sa nu se daruiasca inele. Exceptie fac inelele de logodna. Dar aceasta este o alta tema de discutie, care aduce in prim plan alte puteri magice ale aparent inofensivei bijuterii.
Pana cand moartea va va desparti...
Puterea magica a inelului de logodna sau de casatorie este aproape sau, respectiv, imposibil de dezlegat. Am sugerat deja ca nu este de glumit in general cu un asemenea dar. Cu atat mai mult, nu se glumeste in situatia in care barbatul si femeia se leaga de-a binelea printr-un legamant, iar cu legamintele nimeni nu poate glumi, fara sa fie pedepsit.
Inelul de logodna leaga puternic sufletele partenerilor, chiar daca logodna este secreta, chiar daca ea nu se implineste intr-o casatorie. Daca logodna se desface, simpla purtare a inelului din momentul in care decizia de a rupe legamantul a fost luata chiar si numai in gand are efecte nefaste.
De atunci, purtatorul sau purtatoarea atrage asupra sa blestemul celuilalt si ani in sir se va simti dependent. Somnul ii va fi tulburat de vise ciudate si cand va tine in bratele sale pe altcineva, va simti, apasatoare si plina de repros, atingerea logodnicului parasit. Toate acestea se intampla indiferent de cine sau ce anume a determinat ruperea logodnei.
Distrugerea inelului nu stinge puterile magice malefice ale acestuia. De data aceasta, este nevoie de ceva mai mult. Persoana care vrea sa scape de forta lui magica trebuie sa duca un regim de severa castitate din momentul topirii inelului, care va fi prefacut tot intr-o cruciulita, ca in cazul prezentat anterior, si aruncat intr-o apa curgatoare.
In felul acesta, el este curatat de orice aura malefica. De asemenea, fostul logodnic trebuie sa nu mai poarte inel pe acel deget timp de 667 de zile. Abia atunci poate fi sigur ca a fost dezlegat de vechea logodna. Inelul logodnei destramate nu este insa totdeauna malefic.
Daca desfacerea legamantului s-a facut impotriva vointei unei persoane, care stie ca a fost iubita si a iubit cu inima curata, inelul protejeaza sufletul celui ramas singur, si daca este purtat, si daca este doar pastrat in secret, mai ales daca barbatul sau femeia respectiva a fost obligat (obligata) de parinti sa se relogodeasca si sa se casatoreasca din nou, cu altcineva.
Inelul de casatorie leaga sufletele celor doi fosti purtatori dincolo de viata aceasta. Nu exista remediu impotriva puterilor magice ale inelului nuptial. Si nepurtat, el ramane pe deget, ca o amprenta vie a legamantului anterior.
Efectele magice, bune sau rele, depind numai de natura casatoriei anterioare si de sufletul celor care l-au purtat. Fireste, inelul de casatorie al vaduvei are o forta benefica, doar daca este purtat in conditii de castitate.
Altminteri, el devine un factor malefic inspaimantator. In aceste triste conditii, cel mai bine este sa nu mai fie purtat, dar in nici un caz nu trebuie distrus sau ascuns.
Cand nu trebuie daruit un inel
Niciodata o ruda de sange nu trebuie sa-ti daruiasca un inel. Prin acceptarea si purtarea lui se produc in subconstient, ulterior chiar in fapta, legaturi de natura incestuoasa, cu consecinte detestabile.
De asemenea, inelul daruit de un barbat altui barbat este tot purtatorul unor puteri malefice si reprezinta de fapt nu un dar, ci un blestem. Femeile nu trebuie sa faca asemenea daruri, dar in pericol este mai mult barbatul primitor.
Nici autodaruirea cu un inel nu este totdeauna de bun augur, mai ales in cazul femeilor. In aceasta situatie, el semnifica logodna cu cochetaria si refuzul iubirii adevarate, iar cata vreme este purtat, o izoleaza pe femeie de barbatii care ar putea sa o iubeasca, atragandu-i insa pe ceilalti, pe seducatorii fara scrupule.
Barbatii, in schimb, isi pot darui un inel, dar numai unul singur. Ales cu grija, el ii confera purtatorului autoritate in relatie cu semenii si o anumita izolare de oamenii aducatori de rau. "Ales cu grija" inseamna si ornat cu o piatra pretioasa aducatoare de noroc.
Inelul respectiv va aduce insa ghinion daca el este cumva logodit sau casatorit sau daca este purtat si dupa aceea. Barbatii, o data logoditi sau casatoriti, nu au dreptul sa poarte decat insemnul acestor legaminte.
Cu consecintele, bune sau rele, deja amintite si dependente doar de buna alegere. Pentru ca si logodna si casatoria sunt daruri. Dar pe acestea le face destinul, adica Altcineva, care le stie pe toate.
Undeva, pe la jumătatea distanţei dintre Rîmnicu Vîlcea şi Târgu Jiu, se află comuna Polovragi. Aici, la poalele munţilor Căpăţînii se intră în Cheile Olteţului, chei care-i despart de Munţii Parâng, un loc care ascunde multe secrete. Entuziaştii fenomenelor paranormale numesc zona“Triunghiul Bermudelor din Oltenia”.
Lucrurile petrecute aici de-a lungul timpului sunt cel puţin ciudate: dispariţii de vite de sub chiar privirea văcarilor lor, de oi sub ochii ciobanilor sau, la un ospăţ de nuntă, când mâncarea şi băutura s-a volatilizat de pe mese, înnebunind pur şi simplu, nuntaşii…
Denumirea localităţii, toponimie românească cu rezonanţă particulară, a dat naştere la multe interpretări. Unii au pus-o în legătură cu o plantă numită povragă sau polovragă, folosită ca medicament; alţii au derivat-o de la un cuvânt grecesc compus, care ar însemna mult stâncoasă (Ghenadie Enăceanu); sau de la cuvintele slave indicând o jumătate de vale cu maluri râpoase (Iorgu Iordan); iar alţii au văzut în ea o vale diabolică sau o câmpie vrăjită (Aurelian Sacerdoţeanu).
Cu toate acestea n-ar fi exclus ca denumirea să fie de origine geto-dacă, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, referitoare la credinţele religioase şi practicile medicale răspândite în viaţa strămoşilor noştri.
Profesorul Nicolae Simionescu dezvaluie o parte din denumirea de Polovragi, sugerând că se trage din existenţa unei câmpii “Poleo” unde se adunau vracii şi iniţiaţii dacilor… Ce ştiau dacii şi noi nu ştim?! Greu de spus…
Practica geto-dacă se va regăsi în terapeutica isihasmului ortodox de mai tîrziu, iar faptul că, aici, pe plaiul Marelui Vraci, se înalţă Mănăstirea Polovragi, cu bolniţa sa, este semnificativ.
Există, de asemenea, în această zonă, un obicei tradiţional a cărui origine este însăşi geto-dacă: vestita Nedee de la Polovragi (“din vremea dacilor”), ţinută mai întîi pe Vîrful Nedeea, la cca 2111 m, la care participau geto-dacii de pe ambelii versanţi ai Carpaţilor.
Ca multe alte datini şi credinţe, şi această Nedee a fost preluată de creştinism, astfel că la 20 iulie, în fiecare an, se desfăşoară aici, timp de o săptămână, vestitul Tîrg de Sfîntul Ilie. Aici, mai mult ca oriunde, s-au preluat tradiţii precreştine…
Mistere… Despre toate acestea, dar şi despre existenţa unor coridoare pe întreaga zonă a munţilor Carpaţi, dar şi pe sub Dunăre sau Bucureşti, despre pământul viu se aude din ce în ce mai des.
Totuşi sunt multe mistere neelucidate, fie pentru că nu s-a vorbit, considerându-se, probabil, că impactul informaţiei asupra oamenilor ar fi prea mare, fie pentru că încă nu îşi pot afla dezlegarea… Sau printr-o “conspiraţie a tăcerii”!
Coridoarele secrete?!
“Peşteră a lui Zamolxe” (despre care se crede că răzbate dincolo de munte, în Ardeal), numită aşa din vechime şi consemnată în literatura de călătorie a unor scriitori din secolul al XIX-lea, precum Grigore Alexandrescu (1842) şi Alexandru Vlahuţă (1901). Deasupra peşterii se găsesc ruinele vechii cetăţi Arcinna, trecută pe harta lui Ptolomeu, vestitul geograf al Antichităţii, legătura între peşteră şi cetate făcându-se printr-o galerie secretă.
Se mai spune ca omul-zeu Zamolxis trecea prin galeriile secrete direct la Sarmisegetuza. Conform legendelor, Zamolxis era deţinător al unor puteri uluitoare , fiind capabil să-şi schimbe după dorinţă înfăţişarea din tânăr în bătrân.
Prin peştera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra în adâncuri pentru a ieşi peste munţi la cetatea Sarmizegetusei. Când speologii au cercetat peştera în premieră, acum circa 100 de ani, au fost uluiţi să descopere urme de picioare umane încălţate, vechi de 2.000 de ani, fără îndoială urme de daci. Sau altceva?!
Vizitând peştera, se ajunge în faţa Tronului lui Zamolxe, unde se spune că a stat Marele Vraci. Legendele locului povestesc despre starea de bine pe care o simt cei mai mulţi dintre vizitatori, dar şi despre cei pe care peştera îi respinge.
Urmează apoi locul unde călugărul Pahomie, care a sălăşuit în peşteră prin secolul al XIX-lea, a trasat cu fum de lumînare chipul întunecat al Morţii. Mai sunt şi alte minuni, chipuri de daci, animale mitologice, iar din tavan „Lacrimile lui Zamolxis” continuă să cadă.
Desigur, trebuie menţionată tentaţia permanentă la care peştera îi supune pe căutătorii de comori, în căutarea tezaurelor dacice. De multe ori, ghizii au găsit sparte porţile metalice de la intrare. “Turişti” cu detectoare de metal s-au făcut pierduţi prin galeriile neelectrificate.
Şi nu s-au mai întors! Se spune că blestemul lui Zamolxis păzeşte comorile dacice ascunse aici… Şi locul nu este singular… Despre blestemele care se abat asupra celor care găsesc comori, se ştie…. Dar cum “acţionează” blestemul în contextul acesta? Încă nimeni nu poate spune!
Necopolele de uriaşi
Cea mai uimitoare descoperire din România, necropola de uriaşi de la Argedava – Popeşti-Novaci, este şi cea mai tăinuită. Este vorba de scheletele roz (ca în urma unei iradieri) a 80 de uriaşi, apreciaţi de localnici ca având o înălţime de peste 5 metri, deshumate la Nucet, de la Necropola Zeilor, din vestul cetăţii.
Necropola a fost pomenită pentru prima oară în 2003, la Congresul III de Dacologie, de către profesorul de istorie şi filosofie, Gheorghe Bardan Raine, şi cercetătorul Gheorghe Şerbana. O probă accesibilă a acestor descoperiri este doar caseta video înregistrată la congres.
În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, în mai multe etape de săpături, finalizate până în 1994, la Cetăţeni, două schelete, deshumate în 2005, din dealul de sub mănăstirea Negru Vodă. Nu s-au continuat cercetările. Din Pantelimon – Lebada, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriaşi.
La Scăieni, necropola de uriaşi a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase două schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat. Acelaşi tip de schelete s-au găsit în reţeaua de peşteri din Colorado… Aşadar, Argedava -Valea Morţii, Polovragi – situri arheologice descoperite în România şi dincolo de Ocean, în Deşertul Colorado, sunt învăluite într-un mister ce durează de cel puţin 60 de ani.
Schelete de uriaşi, artefacte ciudate, aparţinând unei civilizaţii necunoscute, simboluri mistice, confiscate de lumea ştiinţifică şi învăluite în tăcere. Într-o emisiune TV, generalul Emil Străinu confirmă existenţa acestor descoperiri, precum şi existenţa uriaşilor în arealul respectiv…
Cercetînd zona, Nicolae Densuşianu identifica aici câteva “dolmene” alcătuind “o întinsă necropolă preistorică” şi reconstituită grafic “Obeliscul de la Polovragi” – considerat unul din “monumentele preistorice ale Daciei”.
Istoricul făcea totodată referiri la locul numit “Oborul Jidovilor” (Uriaşilor), comparabil cu “Masa Jidovilor” din Munţii Sebeşului. Ce este atat de neobisnuit la acest loc, Polovragi?
Bucureştiul de acum 2300 de ani
S-a vorbit adesea despre pericolele existente sub capitală, despre lacul subteran, despre acumulările de gaze… Cu toate acestea, există o şansă care până acum a făcut faţă pericolului din adâncuri: canalele şi subteranele Bucureştilor.
Şi nu este vorba despre canalele construite de comunişti, ci despre subteranele existente de mii de ani în această zonă. Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie:
“Aduceţi-vă aminte că istoria spune că fanarioţii se plimbau cu trăsura pe sub pământ. Chiar credeţi că într-o sută de ani, acei fanarioţi puteau să construiască asemenea coridoare tainice? Păi, să nu uităm cât a durat ca să fie preschimbate subteranele şi transformate în metrou, asta la sfirsit de secol XX, cu utilaje şi oameni.
Deci, cum vă închipuiţi că puteau să facă acei fanarioţi lucrările de amenajare a subsolului cu o sapă şi o găleată rudimentară?! Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna şi ele sunt pomenite chiar şi pe vremea dacilor.
Pentru ca Bucurestes, în anii 292 î. H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaeţiei (Geţiei), condusă în acei ani de Dori regis thracum: Dromichaites, cum i-au spus grecii”.
Subteranele, indiferent cine le-a construit, au scăpat până acum Bucurestii de o eventuală explozie, gazele acumulate în adânduri găsind loc de trecere către suprafaţă şi într-o asemenea concentraţie încât să nu fie periculoase pentru oameni.
“Se mai întâmplă ca uneori, o punga mai mare de gaze să iasă din adâncuri şi atunci, de regulă, bucureştenii se plâng de dureri de cap, de ameţeli sau au o stare de somnolenţă, de lene.
Nu e vorba despre nici o boală pe sistem nervos sau de nici o oboseală cronică, aşa cum lasă unii să se înţeleagă, ci pur şi simplu de inhalarea unei cantităţi prea mari din acele gaze. Acum doar nu o să vreţi să se anunţe la televizor că oraşul Bucureşti este în pericol, că doar banii în Bucureşti se fac şi cele mai mari interese aici sunt”.
Subteranele salvatoare
Numai că blestemul care a căzut pe neamul geţilor s-a transmis şi către noi, urmaşii lor. Pentru că ceea ce a salvat până acum capitala poate aduce distrugerea ei de acum înainte.
Subteranele de sub capitală, deşi construite după forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: oraşul se poate surpa sau măcar unele zone ale acestuia, întrucit a ajuns să semene cu un şvaiţer uriaş.
“Este şi motivul principal pentru care reţeaua de metrou este permanent prelungită”, sunt de părere specialiştii. “Pentru că prin asta o serie de subterane sunt cimentate, betonate şi întărite cu liniile de metrou, ducând la o creştere a securităţii zonei respective.
Cel mai mare dezastru s-a petrecut în timpul cutremurului din 1977 când, din cauza acestor goluri de sub oraş, aproape tot centrul Bucureştilor s-a năruit.
Atunci s-a alarmat Ceauşescu şi a pornit campania de construire intensivă a metroului, oferind poporului o explicaţie plauzibilă şi ascunzând existenţa trecătorilor subterane, de teama de a nu fi folosite de eventualii dizidenţi”.
Pamantul viu de sub Capitala
Cei care au lucrat la metrou au văzut şi au auzit lucruri greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, îşi Tunel–metrouaminteşte cu groaza nişte întâmplări din anii `80 al căror martor a fost pe când căra cu basculanta pământ din subteran.
“Nu am fost singurul care am trăit astfel de întâmplări, dar sunt singurul care a mai rămas în viaţă după tot ce s-a întâmplat. Pentru că pământul i-a înghiţit, pur şi simplu, pe ceilalţi. Pământul era viu, la propriu. Şi eu eram tânăr şofer şi în putere şi nu mă temeam aşa, cu una cu două, dar când îmi amintesc de întâmplările respective mi se zbârleşte şi acum părul în cap de frică”.
Ioanid susţine că, în 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafaţă un cadavru bizar. Avea în jur de 2 metri şi ceva şi era îmbrăcat straniu, cu un fel de robă roşie şi cu o mască neagră pe faţă. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toţi a fost senzaţia că acel bărbat era încă viu.
Avea ochii larg deschişi, iar faţa sa, deşi cu trăsături frumoase, inspira teama. Unul dintre colegii mei chiar a făcut o glumă şi spunea că aşa trebuie să arate Satana, dacă o exista.
Nu ştiu dacă a fost o simplă coincidenţă sau mai mult, dar la câteva zile după, pe colegul ăsta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus că avea toate organele interne împrăştiate, ca şi cum ceva îi explodase în interior”.
Dar ceea ce i-a uimit pe cei câţiva lucrători care au văzut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care arătarea îl ţinea în mână şi care semăna cu un baros mai mare terminat cu o secure cu două tăişuri.
“Şi nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit, cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător şi că, deşi părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugină pe ea. Arma şi cadavrul au fost izolate până urma să vină un specialist, dar în seara respectivă au dispărut complet, în mod surprinzător…
Au venit cei de la Securitate şi ne-au întors pe toate feţele, ne bănuiau că suntem înţeleşi cu duşmanii de clasă şi că am ascuns cadavrul. Dar am trecut şi de asta. În schimb, ceilalţi colegi ai mei au dispărut, pe rând, înghiţiţi de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor.
La dispariţia unui am fost de faţă şi nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, încercând să se agaţe cu unghiile de o margine de pământ: . Eu sunt singurul care am scapat pentru că mi-am cerut transferul pe un alt şantier”.
Refugiul ultimilor zei ai dacilor
Legendele străvechi vorbesc despre o răscoala a uriaşilor şi a titanilor împotriva stăpânului de atunci al Pământului, respectiv Zeus. Răsculaţii au învins, în primă fază, dar zeii au fost ajutaţi de eroul pelasg, Hercule, care i-a învins, i-a ferecat cu lanţuri grele şi i-a aruncat sub pământ.
Tainiţa în care au fost azvârliţi titanii pare să fi fost Bucureştiul, iar subteranele, se spune, au fost construite de Hefaistos, zeul din adâncuri, astfel încât niciuna să nu ducă la suprafaţă. Tiberiu Alexandrescu, etnolog şi folclorist, spune că legenda Minotaurului este adevarată, dar realitatea a fost deformată.
“Bucurestes a fost numit aşa în urma victoriei asupra titanilor, pentru că zeii cei vechi s-au bucurat de triumful lor vremelnic şi au construit un oraş în care oamenii să se bucure mereu şi să celebreze de-a pururea victoria asupra titanilor.
Numai că aici, sub Bucurestes, a fost construită, de asemenea şi cea mai crudă închisoare, ferecată cu lacăte magice: un labirint în care cei care pătrundeau nu mai ieşeau niciodată la suprafaţă, pentru că nu mai reuşeau să găsească drumul.
Vă întrebaţi de ce oare nu le dădea prin minte să facă semne pe pereţi şi să meargă după ele? Simplu, pentru că labirintul însuşi era viu şi îşi schimba reţelele de coridoare permanent. Pământul acesta, domnilor, a fost un pământ viu dintotdeauna. De aia ţara s-a numit Geţia sau Geia, iar geţii au fost fii săi”.
Şi tot aici, în labirintul de sub Bucurestes, Tiberiu Alexandrescu consideră că au fost închişi ultimii zei de către Apostolul Andrei, cel care i-a creştinat pe daci. “Poate o să vi se pară ciudat că un intelectual ca mine crede în zei şi în forţe nevăzute.
Credeţi-mă când vă spun un lucru: cu cât ştiinţa se dezvoltă mai mult, cu atât mai mult ea se apropie de Dumnezeu. Ajungem să ne punem nişte întrebări fireşti, iar răspunsurile nu le putem găsi în această lume, pe calea raţionamentului logic. Iar fenomenele din adâncul Bucureştilor sunt dincolo de orice logică şi raţiune”, încheie acesta.
Situata in partea vestica a tarii, Tara Hategului este o depresiune inconjurata de munti: Poiana Ruscai, Retezat si Sureanu.
Pe langa faptul ca reprezinta o poarta de acces catre minunatiile Masivului Retezat - unul dintre cele mai mari si mai vechi parcuri nationale din Romania -, aceasta zona are un potential turistic deosebit, bazat pe triunghiul natura-istorie-credinta.
Bisericile din Tara Hategului -Densus, StreiSantamaria Orlea si celebra manastire Prislopsunt vestite in lume datorita vechimii si frumusetii lor, urmele romane sunt deosebit de puternice (in Hateg se afla capitala Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa), iar splendoarea vailor si a dealurilor impadurite, talazuind sub lantul de munti cu crestele acoperite pana tarziu de zapezi, nu mai are nevoie de prezentare.
Atractii turistice - Rezervatia de Zimbri Hateg-Slivut se intinde pe o suprafata de 50 de hectare, aflate in stapanirea padurii de carpeni, stejari si brazi. O oaza a aerului curat si a linistii, un loc in care natura iti ofera ce are mai bun. (In rezervatie traiesc liber caprioare si lupi.) Din pacate, din adevarata fala a rezervatiei - zimbrii - n-au mai ramas decat doi veterani: Roman si Romanova, ultimii locatari ai Rezervatiei din Hateg.
Nu este momentul sa discutam "grija deosebita" a autoritatilor fata de aceste adevarate simboluri ale Hategului,insa, daca treceti prin rezervatie, indulciti-le batranetea cu un stiulete sau o mana de porumb. (Vreo reactie a organizatiilor sau a partidelor ecologiste n-a fost pana in prezent semnalata.)
- Barajul Raul Mare - Retezat. Se afla la 45 de kilometri de orasul Hateg, la capatul unui drum (acces auto) ce trece printre stanci uriase si pante abrupte.
(Nerecomandat pe vreme rea cu vanturi puternice si ploi.) Daca drumul prin salbatica Vale a Raului Mare nu v-a taiat respiratia, privelistea de la baraj are toate sansele sa o faca. Inalta de 168 metri, constructia are o baza de aproape un kilometru si, ca fundal, inaltimile Muntilor Retezat. - Sarmizegetusa. Vestita capitala a Daciei romane se intindea odinioara pe o suprafata de aproximativ 32 hectare, inconjurata cu ziduri, si avea o populatie de 25.000-30.000 de oameni. Vestigiile scoase la lumina de arheologi au fost fie adapostite in muzeul din apropiere, fie pastrate pe locul unde se inalta orasul antic.
Muzeul prezinta in salile sale altare inchinate zeitatilor, coloane si obiecte pentru constructii, monumente si statui funerare. Se apreciaza ca arheologii mai au de lucru cel putin 100 de ani, pentru a da la iveala restul marturiilor vechiului oras.
Deocamdata, puteti vizita ruinele Forumului (centrul civic si politico-administrativ), ale Amfiteatrului si Templului Mare, cele ale sanctuarului dedicat zeilor medicinii, Aesculapus si Hygia, sau ruinele Templului Zeitei norocului si a sortii, Nemesis.
- Biserica din Densus. Considerata cea mai veche biserica din Romania, a fost inaltata pe ruinele unui edificiu antic, cu materiale de constructii provenind de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. In interiorul lacasului se gasesc si obiecte de cult ale romanilor.
Unicitatea acestei biserici este data si de o straveche pictura, ce-l infatiseaza pe pruncul Iisus in costum popular romanesc. Este "fara pereche in toata romanimea", spunea Iorga despre aceasta biserica, aflata acum in grija unui parinte, Daniel, care stie sa primeasca cu inima deschisa pe cei care-i trec pragul.
- Rezervatia paleontologica Sanpetru. Este cunoscuta in intreaga lume datorita descoperirii unor fosile si chiar a unor oua dedinozauri pitici, ce traiau acum mai bine de 65 de milioane de ani in Insula Hateg. Colectii cuprinzand fosile din aceasta rezervatie se afla atat la Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane din Deva, cat si la celebrul British Museum din Londra.
- Castelul Corvinestilor. Daca tot sunteti in Tara Hategului, puteti face o excursie de 20 de kilometri pana la "vecinii" din nord, in Hunedoara, pentru a admira cel mai important monument laic de arhitectura gotica din Romania. Un castel grandios, in care poti respira in voie parfumul medieval, pasind pe urmele vitejilor cavaleri si ale frumoaselor domnite. Castelul este ctitoria lui Iancu de Hunedoara, care a transformat (la mijlocul secolului al Xv-lea) o cetate de aparare intr-un palat.
Desi e tanara, Raritatea intra in top 5 cersetori, cu un venit de 15.000 Euro lunar. Activeaza in zona Garii de Nord, un vad extrem de bun si de banos.
Locuieste in Sectorul 4, insa isi desfasoara activitatea mai ales in Sectorul 1. Limonada provine "dintr-o familie buna, dar prea mare", conform propriei declaratii.
Este supranumit Chelu, desi e practic pletos. Ironia necrutatoare a anturajului sau infractional ar impresiona chiar si un membru al Academiei Romane.
Il cheama Benjamin Balac, insa prietenii il poreclesc Unguru', pentru ca a facut armata in Ardeal. Intra lejer in top 5 cersetori, cu un venit de 21.000 Euro lunar.
Harieta conduce detasat topul cersetorilor din Bucuresti, atat la venitul lunar, cat si in privinta talentului nativ.
