Sunt gravidă, ce să fac?
1 day ago
Wednesday, October 26, 2011
Tuesday, October 25, 2011
Nana Domnica si florile care-l au in ele pe Dumnezeu
Vindecatoarea de pe muntele Deia
Babuca s-a oprit la casa Domnicai, sus, pe muntele Deia, si i-a zis din poarta: "Maica Domnului m-o trimis la tine". Tine minte ca azi: era vara, batrana purta o rochie albastra, era mica si slaba ca o scolarita. Fara batic, cu parul prins la spate, intr-un colac argintiu.
Si cu spatele drept, deloc incovoiata, la cei peste 80 de ani. Ca o scolarita carunta. "Haide, ca Maica Domnului m-o trimis..." Era in urma cu 33 de ani, si Domnica era bolnava de cancer. Tocmai implinise 60 de ani. Chiar si medicii de la Cluj i-au zis ca nu prea are sanse mari de viata. Dar babuca aceea care-i intrase in casa i-a spus c-o s-o vindece ea.
Ca o s-o invete despre tainele plantelor. Iar daca o sa priceapa bine ceea ce-i va zice, atunci o sa se insanatoseasca.
"Intr-adevar, Maica Domnului o trimis-o", marturiseste Domnica Turca, astazi in varsta de 93 de ani, multumind mereu Cerului pentru acea intalnire binecuvantata. De atunci inainte avea sa devina "ucenica" acelei batrane si sa tamaduiasca, la randul ei, sute si sute de oameni.
Initierea
Domnica e cunoscuta astazi pe toate vaile dimprejurul orasului Campulung Moldovenesc. Pana la Suceava si mai departe. Suferinzii veneau cu masina, cu trenul, unii de la distante mai mari, de la Iasi, Cluj, sau Bistrita, si urcau pe jos pana la casuta ei, cocotata pe coama Deii.
Bateau atata drum pentru niste plante, niste "buruieni", pe care le aveau, poate, si aproape de casele lor, dar nu le stiau folosinta, puterea si "taina", asa cum le-o deprinsese Domnica, de la batrana "mestera", candva. Si mai e cunoscuta Domnica pentru marea ei credinta in Dumnezeu.
Preotii din oras o pretuiesc ca pe-o monahie. Cel de la catedrala mare, parintele Costineanu, urca special la ea, in fiecare an, de Cuvioasa Domnica, ca sa-i aduca un dar si sa stea o vreme impreuna cu dansa, sa faca o rugaciune. Odaia in care traieste e intocmai ca o chilie.
Infatisarea, ca de maica de manastire. Mereu doar in straie negre, cu privirea smerita, chipul alungit, blajin, spiritualizat. Peste tot, imprejurul patului, sunt sute de icoane - sute! - candele, lumanari, sticlute de untdelemn sfintit, suveniruri de pe la manastiri, anafura in cutii mici si carti sfinte...
Flori, multe flori pe masa de rugaciune, care isi agata tulpinile si de muchiile ferestrei, pana sus. Intre carti, o pereche de ochelari pentru citit, cu un brat lipsa, altii decat cei fumurii pe care-i poarta zi de zi prin casa ori gradina. Si e lumina si e curat si e aer proaspat.
Acum cativa ani, cand n-a mai putut sa urce pe munti dupa plantele ei de leac, caci n-a mai avut puteri, a vrut sa se retraga pentru totdeauna, la manastire, la Vladimiresti. Calugaritele de acolo ar fi primit-o cu drag, ii cunosc de zeci de ani curatenia si credinta. Dar n-a lasat-o fiica ei, Mariuta, care o pretuieste mult.
N-a lasat-o, fiindca s-a gandit ca-i prea batrana, ca poate n-o sa fie ingrijita cum trebuie pe-acolo, si a vrut sa o tina alaturi de ea, in casa din muchia inalta a Deii.
Intr-adevar, intalnirea cu batrana misterioasa care a invatat-o taina plantelor i-a schimbat radical Domnicai destinul.
In zilele urmatoare, au mers amandoua pe dealurile dimprejurul casei, iar apoi mai departe, pana pe varful muntelui Tomnatec, in locuri secrete, unde cresc ierburile cele mai puternice, iar batrana o invata ca "fiecare fir care iese din pamant are rostu' lui si-i bun la ceva, ca asa l-o lasat Dumnedzau, cu rost...".
Si incerca sa-i insufle o "dragoste" de plante, sa ii arate pe viu cum trebuie culese cu mana, sigur, dar mai cu seama, cu inima, si negresit cu o rugaciune, cand pornesti la drum si inainte de a le lua din pamant, caci, zicea ea, "nu trebuiesc luate decat acelea care-s de mare folos pentru ceva anume, si sa te rogi cand le iei, ca fara binecuvantare cereasca is numa' niste simple buruieni oarecare".
Si se inchina cand culegea fiece fir, de parca si-ar fi cerut iertare ca le rupe. I-a explicat "ce viata" au plantele dupa ce-au fost culese cu dragoste, ce puteri si virtuti, si cum anume trebuie pastrate, repetandu-i mereu ca omul nu are nevoie de nici un medicament, oricat de grav bolnav ar fi, odata ce "Dumnedzau ne-o trimis tot ce avem nevoie", absolut totul.
I-a facut tincturi si ceaiuri si comprese pentru boala ei de cancer la coloana vertebrala, i-a zis cum sa le ia si cu ce regim de viata, i-a aratat un "pomut", mai rar intalnit, cu fructe ca niste paltinele, si a invatat-o cum sa faca din coaja lui o "alefie" cu care sa se unga pe sira spinarii: "coaja pisata, amestecata cu smantana proaspata de la laptele de la vaca, pana ce iese ca o "scama"". Si, cu toate aceste leacuri, dupa cateva luni, medicii de la Cluj s-au mirat ca tumorile disparusera.
Un "podut" pentru suferinzi
Babuca aceea, pe nume Vasileana, venita peste munte din satul Benea, a ajutat-o si fiindca barbatul Domnicai ii facuse, candva, un serviciu. Batrana incepuse a fi dusmanita de toti medicii din imprejurimi. "Doftoroaia" le lua pacientii, castiga multi bani din leacurile ei. Nu cerea nimic niciodata, dar oamenii vindecati se simteau datori sa o rasplateasca.
Plus ca atunci, in comunism, acesti "naturisti" nu erau deloc vazuti cu ochi buni. Asa ca doctorii aveau toate motivele s-o persecute, facand multimi de plangeri impotriva ei. "Tati doctorii o pizmuiau si-i intartau pe oameni contra ei", isi aminteste Domnica.
"Barbatu-meu o fost inspector financiar prin Campulung si-o invatase pe ea, odata, cum sa scrie un fel de cerere, ca doctorii s-o mai lase in pace, sa fie mai induljenti cu dansa. Na, si babuca nu uita niciodata pe oamenii care i-o facut bine...".
Apoi a ales-o si pe Domnica, nu doar ca sa ii vindece boala, ci sa ii mosteneasca retetele stravechi. A ales-o si fiindca o vazuse credincioasa si "cuminte cu florile". E de ajuns doar sa-i privesti gradina casei, una dintre cele mai incantatoare din toate gospodariile de pe Deia.
Luni de zile au cutreierat amandoua, prin ierburi inalte, colinele insorite ale Bucovinei. Si Tomnatecul, muntele magic, cu florile cele mai tari si mai rare. Iar dupa ce-a terminat sa-i destainuie puterile plantelor bune de leac de pe toate culmile dimprejur si imperecherea lor, mai tare ca orice boala, batrana a murit.
A murit frumos, in pat, de batranete, la peste 90 de ani. In toata viata ei, nu fusese niciodata bolnava mai mult de-o raceala, si n-a inghitit absolut nici un medicament. Iar dupa intalnirea cu ea, nici Domnica nu a mai avut nevoie de medicamente. Chiar si azi refuza sa ia fie si o aspirina, n-are nevoie, caci pentru toate isi are vechile ei remedii.
Si-apoi s-a intamplat asa, deodata, ca a inceput sa vindece si ea oameni. Mai intai vecinii de pe ulita, aflati in vreun necaz. Fetitei lui Samoila, cu arsuri teribile pe fata, i-a facut o "alefie" din crengi de tei fierte-n lapte cu miere de albine, si-n doua luni copila (azi femeie in toata firea) avea fata curata.
La fel a lu' Forminte, sau a lu' Mandrila, caruia i-a explodat o butelie de aragaz in odaie, chiar in fata lui, a fost dus cu salvarea si apoi tratat indelung la spitale din Suceava si Iasi, intorcandu-se de acolo desfigurat.
Acum omul are pielea neteda, curata, parca neatinsa vreodata de flacari. Pe cei doi gemeni nemti, din varful Deii, i-am cunoscut bine, Robert si Eduard Topertzer. Acum au 30 de ani. Primul a fost vindecat de batrana de pietre la rinichi, cel de-al doilea, de un cheag de sange la cap. Apoi au fost boli de ficat, de rinichi, de ochi, de gat si plamani, ulcer, ciroze hepatice...
Si faima batranei a inceput sa creasca. Sute si sute de oameni urcau spre casa ei, cu convingerea ca leacurile ei sunt "altfel" decat aceleasi ierburi luate din farmacii sau culese din alta parte. Si chiar erau. Pentru orice boala, Domnica avea un amestec de plante anumit, daruit oamenilor. "Dumnezeu e in fiecare fir", le spunea.
Dar intr-o zi, Domnica avut un accident, a lovit-o o masina chiar in mijlocul orasului, iar de atunci, din urma cu zece ani, n-a mai avut puterea sa mearga pe dealuri, dupa florile ei. "Podutu'" in care le tinea e acum pustiu. O mansarda tuguiata, de scandura, cu rafturi pe pereti, zeci de policioare, pe care au stat, pana nu de mult, manunchiuri si manunchiuri de ierburi.
Aici ii ducea Domnica pe oamenii care veneau la ea, ca sa le dea plantele si sa le spuna cum sa se vindece cu ele. Destul de straniu: desi de ani de zile florile nu mai sunt aici, "podutu'" miroase inca imbatator de frumos.
O mare poveste de iubire
Mereu, Domnica Turca tine sa precizeze un lucru: ca nu poti cu-adevarat sa umbli cu plantele daca nu il ai pe Dumnezeu. Asa cum ii spusese candva si babuca Vasileana: "Sa vezi pe Dumnedzau in fiecare fir...".
Miracolul asta al puterii divine, prezent in cea mai umila floare. Credinta a avut-o de copila. Zice ca mereu a fost efectiv "mirata" de fiecare dimineata a vietii sale, bucuroasa ca Dumnezeu i-o mai da o data in dar. Ca e vie si vede lumina soarelui pe fereastra. Nu-si poate porni ziua fara rugaciuni de multumire, pentru tot ce este imprejurul ei.
E absolut convinsa ca fara Dumnezeu n-ar mai fi fost de mult vie, fiindca n-ar fi putut indura atata suferinta, cata a fost in destinul ei. Femeia aceasta a avut, intr-adevar, o poveste de viata incredibila. Pe cand avea patru ani, tatal ei a murit, si zice ca "il tine minte" intocmai, cu amanunte: chipul lui, hainele lui, si cum statea pe marginea lavitei si-o mangaia pe pletele brune, atunci cand ea statea culcata in poala lui, si un orologiu din perete isi misca incet pendulul si ticaia.
Amintiri de dinainte de patru ani, ale unei femei de 93. E oare posibil? Da, fiindca tatal i-a fost drag, singura fiinta pe care a iubit-o, in afara de barbatul ei, Petru, si fiica, Mariuta.
Plus ca si acum mai pastreaza in gradina anumite plante "pentru intarirea memoriei", un amestec bazat pe roinita, pe care il bea de mult timp, si nu se mira deloc ca poate razbate cu amintirea atat de adanc in trecut. Isi aduce aminte aproape de orice i s-a intamplat in viata: cand, cum, ani, evenimente, sute de pagini din Biblie, toti oamenii cu care a vorbit candva si chipurile lor.
Totul. Asadar, isi aminteste si ziua in care tatal ei statea intins pe o panza alba "intr-un sicriuas, parca prea micut pentru el", apoi cea in care mama s-a recasatorit cu un alt barbat, "aspru, negru la suflet", impreuna cu care a facut alti doi copii, Domnica devenind o adevarata "Cenusareasa" a familiei, doar fiindca era din prima casatorie.
Singura sa alinare au fost momentele cand fugea pe ascuns la mormantul tatalui cel bun si ingenunchea in fata lui si plangea si vorbea cu el "si parca primea raspuns si sfat", intorcandu-se mereu acasa foarte schimbata, mai linistita si incarcata de puterea de-a rezista mai departe. Au fost cele dintai clipe ale vietii ei cand a simtit marea putere a rugaciunii: la mormantul tatalui mort, care "vorbea" cu dansa din alta lume.
Pe urma a murit si mama, iar celalalt tata a vrut s-o marite cu de-a sila, cu un flacauan bogat, din neamul lui, fiindca era frumoasa si darza, insa ea nu a vrut nicicum. Atunci, neamurile vitrege l-au indemnat pe acel flacau sa o necinsteasca, gandind ca, daca-i va face un prunc, Domnica n-o sa mai aiba incotro si n-o sa se mai poata marita cu un altul.
Asa s-a nascut Mariuta, singurul ei copil, in urma unui viol, pus la cale chiar de cei din familie. Umilita si batjocorita, Domnica s-a dus direct la biserica, la preot, si i-a marturisit totul. Apoi s-a dus la tatal ei si i-a zis simplu, fara patima, ca daca o s-o marite cu omul acela, a doua zi va merge si va striga in toata Deia cum si-au batut joc de ea.
"Mai bine mor. Mai bine mor", zicea, calma. S-a maritat mai tarziu, in timpul razboiului, cu Petru Turca, barbatul ei drag, care a luat-o fara sa se uite ca are un prunc la san, fara sa-i pese catusi de putin de gura lumii. S-au luat chiar cu doua zile inainte ca el sa mearga pe front, si ea l-a asteptat ani intregi, dar copii nu a mai putut avea. "Dumnedzau stie de ce", sau poate stie doar ea, in singuratatea ei, cateodata.
Cert e ca Petru a iubit-o pe Mariuta toata viata, mai mult decat dac-ar fi fost fata lui, mai mult, uneori, chiar decat pe el insusi. (Odata a fost cat pe ce sa-l ucida cu mana lui pe unul care a comentat despre fata sa, atunci micuta, pe care-o tinea de mana pe ulita, ca e copil "ha, stim noi cum", adica din flori, facut din curvie, razand de dupa gard impreuna cu un vecin.) "Mai mult decat pe el, asa o iubit-o el pe Mariuta...", zice batrana Domnica.
Marea liniste
"Deia" este un fel de catun inalt, apartinand de Cimpulung Moldovenesc, amplasat "deasupra" orasului. Are un singur drum paraginit, ce urca spre varful muntelui, si mai putin de-o suta de case. In acest catun, Domnica Turca a botezat cam cincizeci de copii, de aceea localnicii, cand o vad, mai toti ii spun "nana". Nana Domnica, asa e cunoscuta peste tot, chiar si de fostii ei "pacienti" din departari.
Oamenii au tinut dinadins sa le fie botezati copiii de ea, au rugat-o sa faca asta, tocmai fiindca au convingerea ca e o femeie "cu sfintenie mare", si toti cei ce-au trecut prin mainile ei la botez au avut parte de un noroc special in viata, ocrotiti fiind parca de un inger bun.
Adevarul e ca Domnica chiar seamana cu un inger, prin puterea vadita a credintei sale, prin rigorile vietii sale aproape ascetice. Posteste aproape tot anul, e cumpatata in tot ce face, in fiecare gest, vorba sau inghititura dintr-un pahar cu apa, isi face zilnic "pravila", precum calugarii, cufundata in rugaciuni.
Cartea ei principala de rugaciuni e groasa, cusuta cu ata, si atat de deteriorata, incat abia se vad literele. Nici eu nu le deslusesc bine, insa batrana imi dovedeste "pe viu" ca ea poate citi si de acolo de unde eu nu vad, pasaje aproape sterse, pe care izbuteste sa le parcurga cursiv, chiar si fara ochelari.
Iar daca ii spui doar un inceput de fraza, poate sa le spuna pe de rost din memorie.
Cel mai tare m-a uimit insa o anume spusa de-a ei, la un moment dat, anume, ca ea reuseste chiar "sa vorbeasca" cu Dumnezeu, in timpul rugaciunii. Cand ajunge la acest subiect - rugaciunea - batrana nu se poate abtine sa nu planga, de parca ar avea efectiv inaintea ochilor niste "imagini" care o coplesesc.
"Cand ma rog... Nu poti sa te rogi fara lacrami... Il vad cum vine... Vine. Si mi se umpla ochii de lacrami... Si vorbesc cu El. Si El ma mangaie... Uite-asa... Si simt o liniste, asa... O liniste mare...". Uneori, cand se simte mai intremata, Domnica Turca merge pana la cimitir, la mortii ei. Inca mai vorbeste cu "tatal cel bun", ingenuncheata, la fel ca in copilarie, dar mult mai impacata acum.
Cand aud ca a venit la mormant, unii oameni se duc la Nana Domnica, in fundul cimitirului, acolo unde-s mormintele batranilor acoperite de ierburi, si o intreaba: "Hii buna, nana, si-mi arata, ce planta ii asta?... Da' asta la ce folosaste?...". Ea le zice, ca doar nu-i un secret. "Nimic nu trebuie sa fie un secret", spune ea. Dar pentru ca lumea sa le inteleaga, e nevoie sa fie, la mijloc, si Dumnezeu.
Fotografiile autorului
Babuca s-a oprit la casa Domnicai, sus, pe muntele Deia, si i-a zis din poarta: "Maica Domnului m-o trimis la tine". Tine minte ca azi: era vara, batrana purta o rochie albastra, era mica si slaba ca o scolarita. Fara batic, cu parul prins la spate, intr-un colac argintiu.
Si cu spatele drept, deloc incovoiata, la cei peste 80 de ani. Ca o scolarita carunta. "Haide, ca Maica Domnului m-o trimis..." Era in urma cu 33 de ani, si Domnica era bolnava de cancer. Tocmai implinise 60 de ani. Chiar si medicii de la Cluj i-au zis ca nu prea are sanse mari de viata. Dar babuca aceea care-i intrase in casa i-a spus c-o s-o vindece ea.
Ca o s-o invete despre tainele plantelor. Iar daca o sa priceapa bine ceea ce-i va zice, atunci o sa se insanatoseasca.
"Intr-adevar, Maica Domnului o trimis-o", marturiseste Domnica Turca, astazi in varsta de 93 de ani, multumind mereu Cerului pentru acea intalnire binecuvantata. De atunci inainte avea sa devina "ucenica" acelei batrane si sa tamaduiasca, la randul ei, sute si sute de oameni.
Initierea
Domnica e cunoscuta astazi pe toate vaile dimprejurul orasului Campulung Moldovenesc. Pana la Suceava si mai departe. Suferinzii veneau cu masina, cu trenul, unii de la distante mai mari, de la Iasi, Cluj, sau Bistrita, si urcau pe jos pana la casuta ei, cocotata pe coama Deii.
Bateau atata drum pentru niste plante, niste "buruieni", pe care le aveau, poate, si aproape de casele lor, dar nu le stiau folosinta, puterea si "taina", asa cum le-o deprinsese Domnica, de la batrana "mestera", candva. Si mai e cunoscuta Domnica pentru marea ei credinta in Dumnezeu.
Preotii din oras o pretuiesc ca pe-o monahie. Cel de la catedrala mare, parintele Costineanu, urca special la ea, in fiecare an, de Cuvioasa Domnica, ca sa-i aduca un dar si sa stea o vreme impreuna cu dansa, sa faca o rugaciune. Odaia in care traieste e intocmai ca o chilie.
Priveliste din Deia
�
Flori, multe flori pe masa de rugaciune, care isi agata tulpinile si de muchiile ferestrei, pana sus. Intre carti, o pereche de ochelari pentru citit, cu un brat lipsa, altii decat cei fumurii pe care-i poarta zi de zi prin casa ori gradina. Si e lumina si e curat si e aer proaspat.
Acum cativa ani, cand n-a mai putut sa urce pe munti dupa plantele ei de leac, caci n-a mai avut puteri, a vrut sa se retraga pentru totdeauna, la manastire, la Vladimiresti. Calugaritele de acolo ar fi primit-o cu drag, ii cunosc de zeci de ani curatenia si credinta. Dar n-a lasat-o fiica ei, Mariuta, care o pretuieste mult.
N-a lasat-o, fiindca s-a gandit ca-i prea batrana, ca poate n-o sa fie ingrijita cum trebuie pe-acolo, si a vrut sa o tina alaturi de ea, in casa din muchia inalta a Deii.
Intr-adevar, intalnirea cu batrana misterioasa care a invatat-o taina plantelor i-a schimbat radical Domnicai destinul.
In zilele urmatoare, au mers amandoua pe dealurile dimprejurul casei, iar apoi mai departe, pana pe varful muntelui Tomnatec, in locuri secrete, unde cresc ierburile cele mai puternice, iar batrana o invata ca "fiecare fir care iese din pamant are rostu' lui si-i bun la ceva, ca asa l-o lasat Dumnedzau, cu rost...".
Nedespartita de rugaciuni
�
Si se inchina cand culegea fiece fir, de parca si-ar fi cerut iertare ca le rupe. I-a explicat "ce viata" au plantele dupa ce-au fost culese cu dragoste, ce puteri si virtuti, si cum anume trebuie pastrate, repetandu-i mereu ca omul nu are nevoie de nici un medicament, oricat de grav bolnav ar fi, odata ce "Dumnedzau ne-o trimis tot ce avem nevoie", absolut totul.
I-a facut tincturi si ceaiuri si comprese pentru boala ei de cancer la coloana vertebrala, i-a zis cum sa le ia si cu ce regim de viata, i-a aratat un "pomut", mai rar intalnit, cu fructe ca niste paltinele, si a invatat-o cum sa faca din coaja lui o "alefie" cu care sa se unga pe sira spinarii: "coaja pisata, amestecata cu smantana proaspata de la laptele de la vaca, pana ce iese ca o "scama"". Si, cu toate aceste leacuri, dupa cateva luni, medicii de la Cluj s-au mirat ca tumorile disparusera.
Un "podut" pentru suferinzi
Babuca aceea, pe nume Vasileana, venita peste munte din satul Benea, a ajutat-o si fiindca barbatul Domnicai ii facuse, candva, un serviciu. Batrana incepuse a fi dusmanita de toti medicii din imprejurimi. "Doftoroaia" le lua pacientii, castiga multi bani din leacurile ei. Nu cerea nimic niciodata, dar oamenii vindecati se simteau datori sa o rasplateasca.
Plus ca atunci, in comunism, acesti "naturisti" nu erau deloc vazuti cu ochi buni. Asa ca doctorii aveau toate motivele s-o persecute, facand multimi de plangeri impotriva ei. "Tati doctorii o pizmuiau si-i intartau pe oameni contra ei", isi aminteste Domnica.
"Barbatu-meu o fost inspector financiar prin Campulung si-o invatase pe ea, odata, cum sa scrie un fel de cerere, ca doctorii s-o mai lase in pace, sa fie mai induljenti cu dansa. Na, si babuca nu uita niciodata pe oamenii care i-o facut bine...".
"Gradina Maicii Domnului" din spatele casei
�
Luni de zile au cutreierat amandoua, prin ierburi inalte, colinele insorite ale Bucovinei. Si Tomnatecul, muntele magic, cu florile cele mai tari si mai rare. Iar dupa ce-a terminat sa-i destainuie puterile plantelor bune de leac de pe toate culmile dimprejur si imperecherea lor, mai tare ca orice boala, batrana a murit.
A murit frumos, in pat, de batranete, la peste 90 de ani. In toata viata ei, nu fusese niciodata bolnava mai mult de-o raceala, si n-a inghitit absolut nici un medicament. Iar dupa intalnirea cu ea, nici Domnica nu a mai avut nevoie de medicamente. Chiar si azi refuza sa ia fie si o aspirina, n-are nevoie, caci pentru toate isi are vechile ei remedii.
Si-apoi s-a intamplat asa, deodata, ca a inceput sa vindece si ea oameni. Mai intai vecinii de pe ulita, aflati in vreun necaz. Fetitei lui Samoila, cu arsuri teribile pe fata, i-a facut o "alefie" din crengi de tei fierte-n lapte cu miere de albine, si-n doua luni copila (azi femeie in toata firea) avea fata curata.
La fel a lu' Forminte, sau a lu' Mandrila, caruia i-a explodat o butelie de aragaz in odaie, chiar in fata lui, a fost dus cu salvarea si apoi tratat indelung la spitale din Suceava si Iasi, intorcandu-se de acolo desfigurat.
Casuta batraneasca a florilor
�
Si faima batranei a inceput sa creasca. Sute si sute de oameni urcau spre casa ei, cu convingerea ca leacurile ei sunt "altfel" decat aceleasi ierburi luate din farmacii sau culese din alta parte. Si chiar erau. Pentru orice boala, Domnica avea un amestec de plante anumit, daruit oamenilor. "Dumnezeu e in fiecare fir", le spunea.
Dar intr-o zi, Domnica avut un accident, a lovit-o o masina chiar in mijlocul orasului, iar de atunci, din urma cu zece ani, n-a mai avut puterea sa mearga pe dealuri, dupa florile ei. "Podutu'" in care le tinea e acum pustiu. O mansarda tuguiata, de scandura, cu rafturi pe pereti, zeci de policioare, pe care au stat, pana nu de mult, manunchiuri si manunchiuri de ierburi.
Aici ii ducea Domnica pe oamenii care veneau la ea, ca sa le dea plantele si sa le spuna cum sa se vindece cu ele. Destul de straniu: desi de ani de zile florile nu mai sunt aici, "podutu'" miroase inca imbatator de frumos.
O mare poveste de iubire
Mereu, Domnica Turca tine sa precizeze un lucru: ca nu poti cu-adevarat sa umbli cu plantele daca nu il ai pe Dumnezeu. Asa cum ii spusese candva si babuca Vasileana: "Sa vezi pe Dumnedzau in fiecare fir...".
La sfarsitul unei copilarii chinuite
�
E absolut convinsa ca fara Dumnezeu n-ar mai fi fost de mult vie, fiindca n-ar fi putut indura atata suferinta, cata a fost in destinul ei. Femeia aceasta a avut, intr-adevar, o poveste de viata incredibila. Pe cand avea patru ani, tatal ei a murit, si zice ca "il tine minte" intocmai, cu amanunte: chipul lui, hainele lui, si cum statea pe marginea lavitei si-o mangaia pe pletele brune, atunci cand ea statea culcata in poala lui, si un orologiu din perete isi misca incet pendulul si ticaia.
Amintiri de dinainte de patru ani, ale unei femei de 93. E oare posibil? Da, fiindca tatal i-a fost drag, singura fiinta pe care a iubit-o, in afara de barbatul ei, Petru, si fiica, Mariuta.
Plus ca si acum mai pastreaza in gradina anumite plante "pentru intarirea memoriei", un amestec bazat pe roinita, pe care il bea de mult timp, si nu se mira deloc ca poate razbate cu amintirea atat de adanc in trecut. Isi aduce aminte aproape de orice i s-a intamplat in viata: cand, cum, ani, evenimente, sute de pagini din Biblie, toti oamenii cu care a vorbit candva si chipurile lor.
Nunta
�
Singura sa alinare au fost momentele cand fugea pe ascuns la mormantul tatalui cel bun si ingenunchea in fata lui si plangea si vorbea cu el "si parca primea raspuns si sfat", intorcandu-se mereu acasa foarte schimbata, mai linistita si incarcata de puterea de-a rezista mai departe. Au fost cele dintai clipe ale vietii ei cand a simtit marea putere a rugaciunii: la mormantul tatalui mort, care "vorbea" cu dansa din alta lume.
Pe urma a murit si mama, iar celalalt tata a vrut s-o marite cu de-a sila, cu un flacauan bogat, din neamul lui, fiindca era frumoasa si darza, insa ea nu a vrut nicicum. Atunci, neamurile vitrege l-au indemnat pe acel flacau sa o necinsteasca, gandind ca, daca-i va face un prunc, Domnica n-o sa mai aiba incotro si n-o sa se mai poata marita cu un altul.
Petru, barbatul mult iubit, in timpul razboiului
�
"Mai bine mor. Mai bine mor", zicea, calma. S-a maritat mai tarziu, in timpul razboiului, cu Petru Turca, barbatul ei drag, care a luat-o fara sa se uite ca are un prunc la san, fara sa-i pese catusi de putin de gura lumii. S-au luat chiar cu doua zile inainte ca el sa mearga pe front, si ea l-a asteptat ani intregi, dar copii nu a mai putut avea. "Dumnedzau stie de ce", sau poate stie doar ea, in singuratatea ei, cateodata.
Cert e ca Petru a iubit-o pe Mariuta toata viata, mai mult decat dac-ar fi fost fata lui, mai mult, uneori, chiar decat pe el insusi. (Odata a fost cat pe ce sa-l ucida cu mana lui pe unul care a comentat despre fata sa, atunci micuta, pe care-o tinea de mana pe ulita, ca e copil "ha, stim noi cum", adica din flori, facut din curvie, razand de dupa gard impreuna cu un vecin.) "Mai mult decat pe el, asa o iubit-o el pe Mariuta...", zice batrana Domnica.
Marea liniste
"Deia" este un fel de catun inalt, apartinand de Cimpulung Moldovenesc, amplasat "deasupra" orasului. Are un singur drum paraginit, ce urca spre varful muntelui, si mai putin de-o suta de case. In acest catun, Domnica Turca a botezat cam cincizeci de copii, de aceea localnicii, cand o vad, mai toti ii spun "nana". Nana Domnica, asa e cunoscuta peste tot, chiar si de fostii ei "pacienti" din departari.
Gradina cu ierburi de leac de langa casa
�
Adevarul e ca Domnica chiar seamana cu un inger, prin puterea vadita a credintei sale, prin rigorile vietii sale aproape ascetice. Posteste aproape tot anul, e cumpatata in tot ce face, in fiecare gest, vorba sau inghititura dintr-un pahar cu apa, isi face zilnic "pravila", precum calugarii, cufundata in rugaciuni.
Cartea ei principala de rugaciuni e groasa, cusuta cu ata, si atat de deteriorata, incat abia se vad literele. Nici eu nu le deslusesc bine, insa batrana imi dovedeste "pe viu" ca ea poate citi si de acolo de unde eu nu vad, pasaje aproape sterse, pe care izbuteste sa le parcurga cursiv, chiar si fara ochelari.
Iar daca ii spui doar un inceput de fraza, poate sa le spuna pe de rost din memorie.
Cel mai tare m-a uimit insa o anume spusa de-a ei, la un moment dat, anume, ca ea reuseste chiar "sa vorbeasca" cu Dumnezeu, in timpul rugaciunii. Cand ajunge la acest subiect - rugaciunea - batrana nu se poate abtine sa nu planga, de parca ar avea efectiv inaintea ochilor niste "imagini" care o coplesesc.
"Cand ma rog... Nu poti sa te rogi fara lacrami... Il vad cum vine... Vine. Si mi se umpla ochii de lacrami... Si vorbesc cu El. Si El ma mangaie... Uite-asa... Si simt o liniste, asa... O liniste mare...". Uneori, cand se simte mai intremata, Domnica Turca merge pana la cimitir, la mortii ei. Inca mai vorbeste cu "tatal cel bun", ingenuncheata, la fel ca in copilarie, dar mult mai impacata acum.
Cand aud ca a venit la mormant, unii oameni se duc la Nana Domnica, in fundul cimitirului, acolo unde-s mormintele batranilor acoperite de ierburi, si o intreaba: "Hii buna, nana, si-mi arata, ce planta ii asta?... Da' asta la ce folosaste?...". Ea le zice, ca doar nu-i un secret. "Nimic nu trebuie sa fie un secret", spune ea. Dar pentru ca lumea sa le inteleaga, e nevoie sa fie, la mijloc, si Dumnezeu.
Fotografiile autorului
Aurul blestemat din Baikal
Aurul lui Kolceak
* Printre lanturile muntoase acoperite de zapada, la capatul Asiei de Nord, se intinde lacul Baikal. Unul dintre cele mai mari de pe planeta, cel mai adanc din lume si cel mai vechi. Se spune ca in adancurile sale s-ar ascunde sute de tone de aur. Insa tezaurul imperiului tarist scufundat aici poarta pecetea unui blestem teribil *
Iarna anului 1920. Rusia se cutremura dupa prabusirea unui Imperiu, dupa ani de razboi civil, transformari sociale violente, saracie si foamete. In sud-estul Siberiei, pe malul lacului Baikal, goneste un tren cu o destinatie neclara.
Un tren plin cu aur. Aurul Imperiului Rus. Pentru a-l opri, partizanii armatei rosii mineaza calea ferata. Dar n-au noroc. Dupa explozie, trenul se prabuseste in apele Baikalului, si peste 200 de tone de aur dispar in bezna abisala a celui mai adanc lac de pe glob.
De atunci, timp de 90 de ani, aventurieri si cercetatori, cautatori de comori si scafandri special antrenati strabat in lung si in lat cei 31 de mii de kilometri patrati pentru a descoperi comoara inghitita de adancuri.
Trenul fantoma
Se spune ca trenul aurului, disparut in urma cu aproape un secol, s-a transformat intr-un tren-fantoma, bantuind pe sine abandonate si "indepartandu-i" pe cei care indraznesc sa se apropie de comoara. Oamenii care au gasit fie si un banut din aurul pierdut au avut parte de o moarte cumplita.
Multi dintre cei care au avut curajul sa se scufunde in apele tainicului lac, in speranta imbogatirii, nu au mai iesit niciodata la suprafata. De parca o forta nevazuta vegheaza cu strasnicie ca bogatia sa ramana ascunsa pe veci.
In 1967, o echipa de lucratori ai caii ferate din regiunea lacului Baikal este trimisa sa repare un tronson distrus de o avalansa de pietre. In hatisul maracinilor de langa linia de tren, unul dintre muncitori zareste ceva sclipitor, ceva ce parea a fi o bucata de aur.
Cu inima stransa, indeparteaza spinii si ridica din tarana un lingou stralucitor, ce avea stantat insemnul Imperiului tarist: vulturul bicefal.
Isi striga camaradul si, dupa un schimb de replici soptite, si-au anuntat colegii ca pleaca mai departe pe traseu, pentru a controla cat de avariata este linia. Intr-o clipita, hotarasera ca trebuie sa se piarda in munti, pentru cateva zile, ca apoi sa coboare si sa incerce sa valorifice pretioasa descoperire. De atunci, nu au mai fost vazuti in viata.
La cateva zile dupa ciudata disparitie, autoritatile locale alarmate au inceput cautarile. In scurt timp, cadavrele lor au fost gasite pe o sina de tren abandonata, in tunelul numarul cinci.
In mod straniu, moartea survenise in urma impactului cu o locomotiva, desi se cunostea faptul ca pe acea ruta nu mai circula nici un tren de mai bine de jumatate de an.
Vestea cumplitei morti s-a raspandit rapid in asezarea din apropiere si toti locuitorii au inceput sa vorbeasca inspaimantati despre blestemul aurului si despre trenul fantoma ce venea din trecut, lovind necrutator pe cei ce indrazneau sa atinga legendara comoara.
Nu era pentru prima data cand trenul fantoma se ivea ca de nicaieri, cu vagoanele pline de stralucirea aurului, semanand groaza si aducand moarte.
Cercetatorul rus Vasili Lamakin, cunoscut pentru studiile asupra lacului Baikal, relateaza intr-una dintre cartile sale un fenomen straniu, pe care l-a trait el insusi, in 1957, in regiunea Irkutk, din Rusia. "Ne intorceam dintr-o expeditie de pe apele lacului Baikal, cand un vant naprasnic s-a starnit ca din senin si, la fel de brusc cum s-a pornit, asa s-a si potolit.
Noaptea se lasa grea si neagra. Eram cu totii 15 oameni. Iesind pe puntea vasului, am fost martorii unui spectacol halucinant. Eram inca departe de tarm, cand in fata noastra, foarte aproape, la o distanta de cel mult un kilometru, deasupra lacului, plutind prin vazduh, trecea un tren.
In linistea deplina a noptii, s-a auzit strident scrasnetul rotilor pe linia invizibila. Vagoanele straluceau in mod straniu, de parca ar fi fost poleite cu aur. Si-a continuat traseul, brazdand vazduhul, si s-a pierdut in negura noptii, lasandu-ne cu mintile ratacite, cu ochii mari de spaima si uimire".
Aici, in regiunea lacului Baikal, astfel de povesti sunt des auzite, legenda aurului si disparitia lui enigmatica fiind un inepuizabil subiect de discutie. Aproape fiecare locuitor "detine" o harta a comorii, stie din batrani unde s-a prabusit trenul si in ce zona ar putea iesi aurul la iveala.
Mecanicul de locomotiva Valeri Sanaev conduce de peste 20 de ani trenurile pe traseul ce a ramas neschimbat din secolul al XIX-lea, cu cele 38 de tuneluri, cu poduri de lemn si viaducte din piatra. La stanga troneaza aceiasi munti Baikal, la dreapta, straluceste in soare aceeasi intindere de smarald a stravechiului lac.
Valeri s-a nascut si a copilarit in acest tinut, crescand cu povestile si secretele nedezlegate ale aurului din adancuri. El are propria lui versiune, prin care explica enigma comorii. Toamna, cand apa este transparenta, in dreptul kilometrului 87 al caii ferate, pe luciul lacului, se poate vedea limpede locomotiva trenului disparut in 1920.
"Este doar o "fata morgana", care-si intinde nada spre ademenirea curiosilor. Daca te scufunzi insa, ea se face nevazuta, ca o naluca. Iar cei care, ispititi de aceasta atractie irezistibila, au sarit in apele reci, au disparut pe veci. Cunoastem cu totii prea bine aceasta primejdie si ne ferim chiar si privirea cand ea se arata.
Pentru toate spaimele pe care le tragem pe acest traseu periculos ar trebui sa fim platiti in plus. Ne aventuram pe linia de tren, caci asta-i painea noastra. Aurul este blestemat, si pentru nici un ban din lume, eu unul nu as cauta sa-i deslusesc secretul".
Comoara ultimului tar
Pentru prima data, blestemul aurului a fost aruncat catre amiralul Kolceak. Remarcabil comandant de flota navala, cunoscut explorator polar, amiralul Alexandr Kolceak va trebui sa poarte de-a lungul istoriei aceasta cruce grea: raspunderea pentru disparitia tezaurului marelui imperiu de la rasarit. Asa-numitul "aur al lui Kolceak" a reprezentat o mare parte din rezerva de aur a Rusiei.
In preajma Primului Razboi Mondial, in 1914, in Rusia se gasea unul dintre cele mai mari depozite de aur din lume. Bancile imperiului adaposteau 1240 de tone de aur, ceea ce in zilele noastre este echivalentul a peste 60 de miliarde de dolari.
In 1915, sub amenintarea ocupatiei germane asupra orasului Petrograd (Sankt-Petersburg de astazi), acolo unde se afla tezaurul rusesc, tarul Nicolae al II-lea a hotarat ca acesta sa fie divizat si mutat in doua orase diferite: Nijnii Novgorod si Kazan.
Dupa revolutia din noiembrie 1917, tarul fusese inlaturat si fortele bolsevice, sub conducerea lui Lenin, pusesera stapanire pe Rusia. Un an mai tarziu, a izbucnit razboiul civil intre bolsevici si sustinatorii tarului. Unul dintre conducatorii "armatei albe", ce lupta pentru restaurarea monarhiei, a fost amiralul Alexandr Kolceak.
Intr-o mare ofensiva, dupa lupte sangeroase, Kolceak si armata sa au izgonit trupele bolsevice din Kazan, asediind orasul si preluand controlul asupra rezervei de aur. Ulterior, tezaurul a fost incarcat intr-o garnitura de tren, cu destinatia Omsk, in Siberia Orientala, acolo unde miscarea alba isi stabilise capitala.
Convoiul purta o incarcatura de o valoare greu de apreciat. Pe langa cele 200 de tone de aur, in vagoane exista, de asemenea, o mare cantitate de bijuterii pretioase, printre care sabia impodobita cu diamante a tareviciului Alexei si colierul splendid al tarinei.
In iarna anului 1920, trupele amiralului Kolceak, sub presiunea armatei rosii, se retrag catre Vladivostok. Tezaurul a fost iarasi incarcat in tren pentru a fi transportat catre portul rusesc la Oceanul Pacific. Amiralul rus lua in calcul si posibilitatea de a-si conduce flota catre trupele aliate din Europa.
Insa armata rosie, in incercarea de a captura tezaurul, a reusit sa opreasca trenul. Locul ales a fost ideal. La capatul unuia din cele 38 de tuneluri care se intind de-a lungul lacului Baikal, bolsevicii au plasat explozibil pe linia ferata.
Si astfel, la iesirea din tunelul numarul cinci, explozia s-a produs si trenul s-a prabusit in negura lacului. Cateva zile mai tarziu, amiralul a fost capturat de bolsevici si ucis miseleste, dupa un proces facut in pripa, intr-o rapa, pe malul lacului care deja inghitise aurul.
Asa s-a incheiat istoria incalcita a "aurului lui Kolceak" si a inceput povestea misterioasa a comorii din Baikal, pe care de aproape un secol oameni din toata lumea se straduiesc sa o dezlege.
Cercetatorii "Mir" confirma legenda
Septembrie 2009. Agentiile de presa rusesti anuntau o stire de senzatie: "Expeditia stiintifica "Mir" din Baikal se afla pe urmele aurului lui Kolceak".
Cercetatorii rusi, cu ajutorul batiscafurilor "Mir 1" si "Mir 2", au descoperit in adancurile lacului indicii pentru ceea ce ar putea fi rezerva pierduta de aur.
La o adancime de aproape 1000 de metri, printre stanci, submersibilul a scos la iveala ramasitele unui vagon de tren si cateva lazi cu munitie din perioada razboiului civil. Insa surpriza cea mare a cercetatorilor de la bordul batiscafului "Mir" a venit abia cand executau manevrele de ridicare la suprafata.
Iata ce declara pilotul Evgheni Cernaev: "Dupa depistarea fragmentelor metalice, am inceput sa urcam catre suprafata, pe panta tarmului acoperita cu grohotis. Deodata, printre pietre, am observat niste bare metalice ce aveau stralucirea aurului.
Am reusit sa ne apropiem, insa in incercarea de a la extrage cu ajutorul bratului mecanic telecomandat, malul a inceput sa se surpe si plecarea noastra din acel loc a devenit iminenta. Nu am putut disloca misterioasele fragmente, insa coordonatele au fost precis fixate".
Studiul adancimilor lacului Baikal a debutat inca din anul 2008, iar cei interesati de comoara au asteptat cu sufletul la gura ca descoperirea senzationala sa fie confirmata. Dar locuitorii regiunii nu au privit expeditia cu ochi buni, inca de la inceput.
Chiar si astazi, in secolul XXI, ei sunt infricosati de misterele lacului si de blestemul aurului ce se poate abate asupra tuturor. Chiar din prima zi, superstitiile lor par ca au fost confirmate. In timpul manevrelor de scufundare a batiscafului in apa, s-a produs un cutremur si o furtuna puternica s-a dezlantuit.
Aparatul submersibil a inceput sa se clatine in toate directiile la bordul navei care-l adapostea. Vantul a izbit batiscaful de nava si unul din motoarele sale a fost grav avariat.
Oamenii de stiinta sustin ca asemenea fenomene meteorologice nu sunt deloc rare in regiunea lacului Baikal, acolo unde vremea este imprevizibila. Pe de alta parte, localnicii traiesc cu convingerea ca nimic nu este intamplator, si blestemul ii urmareste pe toti aceia care incearca sa descopere aurul.
Dupa o serie de intamplari inexplicabile, expeditia "Mir" si-a continuat cercetarile. In august 2009, hidronautii descopera un lucru neasteptat: nu este prima data cand adancurile apelor Baikalului sunt explorate. Pe fundul lacului, cercetatorii rusi gasesc epava unui submarin sovietic. Povestea acestuia o aflam daca ne intoarcem in timp, in vara anului 1949.
In dimineata zilei de 11 iulie, in regiunea insulelor Uskani din inima lacului Baikal, mai multi pescari au fost martorii unei imagini incredibile. De sub apa s-a ivit un periscop, apoi partea superioara a ceea ce parea un vas subacvatic.
Dupa cateva minute, banuielile pescarilor s-au adeverit: la suprafata apei a aparut un submarin. Dupa destramarea URSS-ului, documentele scoase la iveala au confirmat relatarile pescarilor, facute in urma cu 50 de ani.
Aparatul submersibil fusese, intr-adevar, un submarin din clasa "Sciuka" (Stiuca), special modernizat si adaptat pentru cautarea rezervei de aur scufundate in adancimile lacului Baikal. Proiectul, desfasurat in conditii strict secrete era supervizat de seful politiei secrete (NKVD), temutul Lavrenti Beria.
Nava subacvatica fusese adusa in mare taina, pe timp de noapte, de la Vladivostok, unde se afla cea mai mare baza militara navala sovietica in Oceanul Pacific. Insa, in mod straniu, si aceasta tentativa de descoperire a aurului s-a incheiat dramatic. In conditii neelucidate, la bordul submarinului s-a produs o avarie, si echipajul a fost nevoit sa abandoneze nava.
Coincidenta sau nu, incercarile de a deslusi cea mai mare taina a secolului XX din Rusia au esuat fara exceptie, toate eforturile de a face lumina au fost inghitite de bezna abisala a lacului Baikal.
Dupa date neconfirmate oficial, recent a fost inaintata ipoteza conform careia o parte din tezaurul imperial era constituita si din rezerva de aur a Romaniei, pierduta in valtoarea Primului Razboi Mondial.
Cel mai probabil insa aurul lui Kolceak va ramane un mit rusesc - la fel ca si "Camera de Chihlimbar" sau Biblioteca lui Ivan cel Groaznic.
Iarna anului 1920. Rusia se cutremura dupa prabusirea unui Imperiu, dupa ani de razboi civil, transformari sociale violente, saracie si foamete. In sud-estul Siberiei, pe malul lacului Baikal, goneste un tren cu o destinatie neclara.
Un tren plin cu aur. Aurul Imperiului Rus. Pentru a-l opri, partizanii armatei rosii mineaza calea ferata. Dar n-au noroc. Dupa explozie, trenul se prabuseste in apele Baikalului, si peste 200 de tone de aur dispar in bezna abisala a celui mai adanc lac de pe glob.
De atunci, timp de 90 de ani, aventurieri si cercetatori, cautatori de comori si scafandri special antrenati strabat in lung si in lat cei 31 de mii de kilometri patrati pentru a descoperi comoara inghitita de adancuri.
Trenul fantoma
Se spune ca trenul aurului, disparut in urma cu aproape un secol, s-a transformat intr-un tren-fantoma, bantuind pe sine abandonate si "indepartandu-i" pe cei care indraznesc sa se apropie de comoara. Oamenii care au gasit fie si un banut din aurul pierdut au avut parte de o moarte cumplita.
Multi dintre cei care au avut curajul sa se scufunde in apele tainicului lac, in speranta imbogatirii, nu au mai iesit niciodata la suprafata. De parca o forta nevazuta vegheaza cu strasnicie ca bogatia sa ramana ascunsa pe veci.
In 1967, o echipa de lucratori ai caii ferate din regiunea lacului Baikal este trimisa sa repare un tronson distrus de o avalansa de pietre. In hatisul maracinilor de langa linia de tren, unul dintre muncitori zareste ceva sclipitor, ceva ce parea a fi o bucata de aur.
Cu inima stransa, indeparteaza spinii si ridica din tarana un lingou stralucitor, ce avea stantat insemnul Imperiului tarist: vulturul bicefal.
Isi striga camaradul si, dupa un schimb de replici soptite, si-au anuntat colegii ca pleaca mai departe pe traseu, pentru a controla cat de avariata este linia. Intr-o clipita, hotarasera ca trebuie sa se piarda in munti, pentru cateva zile, ca apoi sa coboare si sa incerce sa valorifice pretioasa descoperire. De atunci, nu au mai fost vazuti in viata.
Amiralul Kolceak in fata trenului cu aur
�
In mod straniu, moartea survenise in urma impactului cu o locomotiva, desi se cunostea faptul ca pe acea ruta nu mai circula nici un tren de mai bine de jumatate de an.
Vestea cumplitei morti s-a raspandit rapid in asezarea din apropiere si toti locuitorii au inceput sa vorbeasca inspaimantati despre blestemul aurului si despre trenul fantoma ce venea din trecut, lovind necrutator pe cei ce indrazneau sa atinga legendara comoara.
Nu era pentru prima data cand trenul fantoma se ivea ca de nicaieri, cu vagoanele pline de stralucirea aurului, semanand groaza si aducand moarte.
Cercetatorul rus Vasili Lamakin, cunoscut pentru studiile asupra lacului Baikal, relateaza intr-una dintre cartile sale un fenomen straniu, pe care l-a trait el insusi, in 1957, in regiunea Irkutk, din Rusia. "Ne intorceam dintr-o expeditie de pe apele lacului Baikal, cand un vant naprasnic s-a starnit ca din senin si, la fel de brusc cum s-a pornit, asa s-a si potolit.
Noaptea se lasa grea si neagra. Eram cu totii 15 oameni. Iesind pe puntea vasului, am fost martorii unui spectacol halucinant. Eram inca departe de tarm, cand in fata noastra, foarte aproape, la o distanta de cel mult un kilometru, deasupra lacului, plutind prin vazduh, trecea un tren.
In linistea deplina a noptii, s-a auzit strident scrasnetul rotilor pe linia invizibila. Vagoanele straluceau in mod straniu, de parca ar fi fost poleite cu aur. Si-a continuat traseul, brazdand vazduhul, si s-a pierdut in negura noptii, lasandu-ne cu mintile ratacite, cu ochii mari de spaima si uimire".
Aici, in regiunea lacului Baikal, astfel de povesti sunt des auzite, legenda aurului si disparitia lui enigmatica fiind un inepuizabil subiect de discutie. Aproape fiecare locuitor "detine" o harta a comorii, stie din batrani unde s-a prabusit trenul si in ce zona ar putea iesi aurul la iveala.
Trenul aurului. Se spune ca in el era si o parte din aurul Romaniei
�
Valeri s-a nascut si a copilarit in acest tinut, crescand cu povestile si secretele nedezlegate ale aurului din adancuri. El are propria lui versiune, prin care explica enigma comorii. Toamna, cand apa este transparenta, in dreptul kilometrului 87 al caii ferate, pe luciul lacului, se poate vedea limpede locomotiva trenului disparut in 1920.
"Este doar o "fata morgana", care-si intinde nada spre ademenirea curiosilor. Daca te scufunzi insa, ea se face nevazuta, ca o naluca. Iar cei care, ispititi de aceasta atractie irezistibila, au sarit in apele reci, au disparut pe veci. Cunoastem cu totii prea bine aceasta primejdie si ne ferim chiar si privirea cand ea se arata.
Pentru toate spaimele pe care le tragem pe acest traseu periculos ar trebui sa fim platiti in plus. Ne aventuram pe linia de tren, caci asta-i painea noastra. Aurul este blestemat, si pentru nici un ban din lume, eu unul nu as cauta sa-i deslusesc secretul".
Comoara ultimului tar
Pentru prima data, blestemul aurului a fost aruncat catre amiralul Kolceak. Remarcabil comandant de flota navala, cunoscut explorator polar, amiralul Alexandr Kolceak va trebui sa poarte de-a lungul istoriei aceasta cruce grea: raspunderea pentru disparitia tezaurului marelui imperiu de la rasarit. Asa-numitul "aur al lui Kolceak" a reprezentat o mare parte din rezerva de aur a Rusiei.
Amiralul Kolceak
�
In preajma Primului Razboi Mondial, in 1914, in Rusia se gasea unul dintre cele mai mari depozite de aur din lume. Bancile imperiului adaposteau 1240 de tone de aur, ceea ce in zilele noastre este echivalentul a peste 60 de miliarde de dolari.
In 1915, sub amenintarea ocupatiei germane asupra orasului Petrograd (Sankt-Petersburg de astazi), acolo unde se afla tezaurul rusesc, tarul Nicolae al II-lea a hotarat ca acesta sa fie divizat si mutat in doua orase diferite: Nijnii Novgorod si Kazan.
Dupa revolutia din noiembrie 1917, tarul fusese inlaturat si fortele bolsevice, sub conducerea lui Lenin, pusesera stapanire pe Rusia. Un an mai tarziu, a izbucnit razboiul civil intre bolsevici si sustinatorii tarului. Unul dintre conducatorii "armatei albe", ce lupta pentru restaurarea monarhiei, a fost amiralul Alexandr Kolceak.
Intr-o mare ofensiva, dupa lupte sangeroase, Kolceak si armata sa au izgonit trupele bolsevice din Kazan, asediind orasul si preluand controlul asupra rezervei de aur. Ulterior, tezaurul a fost incarcat intr-o garnitura de tren, cu destinatia Omsk, in Siberia Orientala, acolo unde miscarea alba isi stabilise capitala.
Convoiul purta o incarcatura de o valoare greu de apreciat. Pe langa cele 200 de tone de aur, in vagoane exista, de asemenea, o mare cantitate de bijuterii pretioase, printre care sabia impodobita cu diamante a tareviciului Alexei si colierul splendid al tarinei.
In iarna anului 1920, trupele amiralului Kolceak, sub presiunea armatei rosii, se retrag catre Vladivostok. Tezaurul a fost iarasi incarcat in tren pentru a fi transportat catre portul rusesc la Oceanul Pacific. Amiralul rus lua in calcul si posibilitatea de a-si conduce flota catre trupele aliate din Europa.
Insa armata rosie, in incercarea de a captura tezaurul, a reusit sa opreasca trenul. Locul ales a fost ideal. La capatul unuia din cele 38 de tuneluri care se intind de-a lungul lacului Baikal, bolsevicii au plasat explozibil pe linia ferata.
Si astfel, la iesirea din tunelul numarul cinci, explozia s-a produs si trenul s-a prabusit in negura lacului. Cateva zile mai tarziu, amiralul a fost capturat de bolsevici si ucis miseleste, dupa un proces facut in pripa, intr-o rapa, pe malul lacului care deja inghitise aurul.
Asa s-a incheiat istoria incalcita a "aurului lui Kolceak" si a inceput povestea misterioasa a comorii din Baikal, pe care de aproape un secol oameni din toata lumea se straduiesc sa o dezlege.
Cercetatorii "Mir" confirma legenda
Septembrie 2009. Agentiile de presa rusesti anuntau o stire de senzatie: "Expeditia stiintifica "Mir" din Baikal se afla pe urmele aurului lui Kolceak".
Lacul Baikal
�
La o adancime de aproape 1000 de metri, printre stanci, submersibilul a scos la iveala ramasitele unui vagon de tren si cateva lazi cu munitie din perioada razboiului civil. Insa surpriza cea mare a cercetatorilor de la bordul batiscafului "Mir" a venit abia cand executau manevrele de ridicare la suprafata.
Iata ce declara pilotul Evgheni Cernaev: "Dupa depistarea fragmentelor metalice, am inceput sa urcam catre suprafata, pe panta tarmului acoperita cu grohotis. Deodata, printre pietre, am observat niste bare metalice ce aveau stralucirea aurului.
Am reusit sa ne apropiem, insa in incercarea de a la extrage cu ajutorul bratului mecanic telecomandat, malul a inceput sa se surpe si plecarea noastra din acel loc a devenit iminenta. Nu am putut disloca misterioasele fragmente, insa coordonatele au fost precis fixate".
Studiul adancimilor lacului Baikal a debutat inca din anul 2008, iar cei interesati de comoara au asteptat cu sufletul la gura ca descoperirea senzationala sa fie confirmata. Dar locuitorii regiunii nu au privit expeditia cu ochi buni, inca de la inceput.
Chiar si astazi, in secolul XXI, ei sunt infricosati de misterele lacului si de blestemul aurului ce se poate abate asupra tuturor. Chiar din prima zi, superstitiile lor par ca au fost confirmate. In timpul manevrelor de scufundare a batiscafului in apa, s-a produs un cutremur si o furtuna puternica s-a dezlantuit.
Aparatul submersibil a inceput sa se clatine in toate directiile la bordul navei care-l adapostea. Vantul a izbit batiscaful de nava si unul din motoarele sale a fost grav avariat.
�
Dupa o serie de intamplari inexplicabile, expeditia "Mir" si-a continuat cercetarile. In august 2009, hidronautii descopera un lucru neasteptat: nu este prima data cand adancurile apelor Baikalului sunt explorate. Pe fundul lacului, cercetatorii rusi gasesc epava unui submarin sovietic. Povestea acestuia o aflam daca ne intoarcem in timp, in vara anului 1949.
In dimineata zilei de 11 iulie, in regiunea insulelor Uskani din inima lacului Baikal, mai multi pescari au fost martorii unei imagini incredibile. De sub apa s-a ivit un periscop, apoi partea superioara a ceea ce parea un vas subacvatic.
Dupa cateva minute, banuielile pescarilor s-au adeverit: la suprafata apei a aparut un submarin. Dupa destramarea URSS-ului, documentele scoase la iveala au confirmat relatarile pescarilor, facute in urma cu 50 de ani.
Fragmente metalice sub apa
�
Nava subacvatica fusese adusa in mare taina, pe timp de noapte, de la Vladivostok, unde se afla cea mai mare baza militara navala sovietica in Oceanul Pacific. Insa, in mod straniu, si aceasta tentativa de descoperire a aurului s-a incheiat dramatic. In conditii neelucidate, la bordul submarinului s-a produs o avarie, si echipajul a fost nevoit sa abandoneze nava.
Coincidenta sau nu, incercarile de a deslusi cea mai mare taina a secolului XX din Rusia au esuat fara exceptie, toate eforturile de a face lumina au fost inghitite de bezna abisala a lacului Baikal.
Dupa date neconfirmate oficial, recent a fost inaintata ipoteza conform careia o parte din tezaurul imperial era constituita si din rezerva de aur a Romaniei, pierduta in valtoarea Primului Razboi Mondial.
Cel mai probabil insa aurul lui Kolceak va ramane un mit rusesc - la fel ca si "Camera de Chihlimbar" sau Biblioteca lui Ivan cel Groaznic.
