FUNERALII VIKINGE

Funeraliile vikinge

Una dintre cele mai elocvente relatari ale lui Ahmad ibn Fadlan este cea a funeraliilor unei capetenii vikinge. Este, se pare, una dintre cele mai detaliate si mai exacte marturii ale unui astfel de obicei scandinav, realizate vreodata in istorie:

Mi s-a spus ca barbatul decedat era unul dintre cei mai importanti membri ai comunitatii. Corpul sau a fost coborat intr-o groapa deasupra careia a fost asezat un acoperis. El trebuia sa ramana astfel timp de 10 zile, pana urma sa fie scos si ars intr-una dintre corabii, alaturi de sclava sa preferata.

Averea sa era impartita in trei parti: una pentru familie, cealalta pentru cei care se ocupau de funeralii in timp ce a treia parte era folosita pentru a procura bauturi pentru barbatii tribului. Acestia se intoxicau cu bautura zi si noapte pana cand corpul decedatului urma sa fie incinerat.
Se intampla ca unul dintre ei sa moara in timpul banchetului din cauza exceselor. Atunci averea sa era impartita in acelasi mod, iar funeraliile continuau.

Neobisnuitele obiceiuri vikinge aveau sa atinga paroxismul pentru ibn Fadlan in momentul in care acesta mentioneaza modul in care era tratata sclava care urma sa moara alaturi de stapan.

Dupa ce ii erau oferite cele mai bune tesaturi si ornamente, acestea trebuia sa treaca prin patul tuturor capeteniilor, ca semn de respect pentru cel decedat. Si mai ciudat pentru ambasadorul arab parea sa fie atitudinea fetei, care bea alaturi de barbati, canta si se oferea acestora fara nicio urma de remuscare.

Ziua in care capetenia vikinga urma sa fie incinerata avea sa aduca in fata lui Ahmad un ritual de neinteles pe care, insa, il va nota in amanunt:

Dupa ce au indepartat acoperisul de lemn si de pamant, au asezat corpul acestuia intr-o corabie in jurul careia construisera o structura asemanatoare cu un cort. In jurul sau au asezat recipiente cu bautura, cosuri cu fructe si plante. Pe urma au ales un caine pe care l-au taiat in doua si l-au aruncat in corabie.

Apoi i-au asezat capeteniei armele pe langa corp. Au adus doi cai pe care i-au alergat pana au asudat si care, la fel, au fost taiati in bucati si depusi langa cel mort. Au mai sacrificat o gaina si un cocos pe care, de asemenea le-au aruncat pe vas. Apoi a venit randul fetei, care a fost ucisa de o batrana pe care o numeau Ingerul Mortii.

Ahmad ibn Fadlan va avea chiar si o disputa cu unul dintre barbatii prezenti la funeralii, caruia incercase sa ii explice obiceiurile arabe:

„Voi arabii sunteti niste netoti”, mi-a spus acela. „De ce?”, l-am intrebat. „Pentru ca ii purtati pe cei care spuneti ca ii iubiti si ii onorati cel mai mult, si ii puneti in pamant acolo unde vor fi devorati de taratoare. Noi ii ardem pentru a ajunge cat mai repede in Paradis”, apoi incepu sa rada puternic.

Atunci cand l-am intrebat care este motivul bucuriei sale, mi-a raspuns:”Din dragoste pentru el, Stapanul nostru a trimis vantul pentru a-l primi cat mai repede.”
Intr-adevar, in cel mai scurt timp, din corabie, capetenie si fata nu mai ramasese decat cenusa. Pe locul acela au ridicat o movila de pamant pe care au asezat o tableta de lemn cu numele acelui rege. Apoi au plecat cu totii.

sursa descopera.ro

Read More

Egill Vikingul - razboiul si poezia in metru nordic

Foto (1)

Intr-o societate in care cultul razboinicului reprezenta cea mai buna educatie pentru tineri, in care vrajitoria si pirateria erau activitati cotidiene, si in care religia mentiona singurul Rai despre care s-a pomenit vreodata ca ar fi fost strabatut de rauri de bere, este evident ca idealul uman este departe de ceea ce ne-am putea imagina la o prima vedere.

Controversati, duri, sangerosi, razboinici dusi la extrema violentei, vikingii au ajuns totusi sa inspire prin operele lor literare chiar si pe marele Goethe. Iar daca ar fi sa dam un nume acestor atribute, ei bine...el nu poate fi decat Egill Skallagrimsson – Vikingul.

In acest articol

• In umbra eroilor
• Neinfrantul
• Poezia, ultimul refugiu
• FACTS

Eroul pe care il vom prezenta astazi, Egill Skallagrimsson, este, probabil, mai putin cunoscut publicului din Romania, si iese, fara doar si poate, din tiparul personajelor pe care Descopera.ro le prezinta in fiecare zi de vineri.

In fond, Egill nu a influentat mersul istoriei in niciun fel, cat despre initiative laudabile nici ca poate fi vorba. Pana si in tara sa de bastina, Islanda, Egill reprezinta tipul antieroului clasic. De ce ne-am opri, atunci, asupra unui asemenea personaj?

Vrajitor si in acelasi timp vindecator, ucigas fara scrupule dar, totusi, un luptator respectat si temut ce putea decide singur sortii unei batalii, omul care si-a ucis cu mainile goale 20 de oponenti, care se putea dispara cu usurinta pana si de reprezentatii elitei razboinice scandinave, berserkerii, nebunul care si-a infruntat pana si zeii, dar care isi gasea alinarea in poezie…ei bine, un astfel de erou nu poate decat sa ilustreze perfect idealul unei lumi pe care, paradoxal, nu o cunoastem pe deplin nici macar dupa aproape un mileniu de la disparitia sa.

In umbra eroilor

Pentru a intelege mai bine complexitatea unui personaj ca Egill Skallagrimsson, se impune sa procedam asemenea poetului scandinav din secolul al XII-lea, Snorri Sturluson, autorul celebrei saga dedicata lui Egill si stramosilor acestuia–Egillsaga -, si sa descriem, chiar si in cateva cuvinte, genealogia eroului nostru.

Egill Skallagrimsson s-a nascut in jurul anului 910 d.Hr. ca fiu al razboinicului Skalla-Grimr Kveldulfsson si al Berei Yngvarsdottir si, poate cel mai important, avandu-l ca bunic din partea tatalui pe temutul Ulf Bjalfason, cel cunoscut mai bine sub apelativul Kveldulf – Lupul amiezii. Nu va lasati, insa, pacaliti de romantismul aparent al unei asemenea porecle. In limba norvegiana veche, Kveldulf s-ar traduce, mai degraba, prin…Varcolacul sau Cel care se transforma in lup la apusul soarelui.

In fond, bunicul Ulf facuse parte din randul celebrilor ulfheoini sau berserkeri, razboinici fara echivalent in toata istoria omenirii, despre care se spune ca aveau capacitatea de a se metamorfoza in lupi sau ursi si de a folosi ferocitatea acestor salbaticiunilor impotriva dusmanilor de pe campul de lupta.

La randul sau, Kveldulf se tragea dintr-un sir de razboinici a caror linie genealogica se pierde in negurile timpului: de la temutul hersir – lider militar - Ulf cel Viteaz, la Berle Kari, berserkerul si capetenia tribului din Berola, si pana la legendarul Kettil Trout din Halogaland, cel despre care se spunea ca ucisese un dragon si care se casatorise cu uriasa Hrafnhild.

Cu sangele unor asemenea barbati curgandu-i prin vene, Ulf Bjalfason nu putea decat sa le urmeze exemplul, iar ferocitatea si curajul sau ajunsesera legendare. Neinvins in nicio batalie, el il infrunta fatis chiar si pe Harald Fairhair (850 –933), primul rege al Norvegiei si doar datorita varstei si reputatiei sale scapa de furia monarhului. Aici incepe, practic, istoria lui Egill Skallagrimsson.

Desi bunicul Kveldulf primise asigurari ca va putea vietui in pace in Norvegia, in ciuda opozitiei fata de Harald Fairhair, fiul sau cel mare, Thorolf, cade prada unui atentat pus la cale de oamenii regelui. Este momentul in care fostul luptator devine pentru ultima data un berserker.

Alaturi de celalalt fiu al sau, Skallagrimr – Grim cel Chel -, Kveldulf intra in transa razboinica si ii ucide pe toti cei care participasera la asasinarea primului sau nascut. Efortul pe care il necesita insa o astfel de stare, berserkergang, era prea mare pentru puterile fizice ale batranului. Extenuat, el se stingea in bratele fiului sau, in drakkarul (vechea corabie scandinava) ce ii purta cat mai departe de Norvegia si de locul razbunarii lor.

Indeplinindu-i ultima dorinta, Skallagrim isi inchidea tatal intr-un sicriu de lemn si il arunca in apele reci ale nordului urmand calea indicata de acesta. Sicriul avea sa esueze tocmai pe coasta Islandei, locul in care Grimr isi intemeia apoi o familie si in care se nastea la scurt timp, Egill Skallagrimsson – Egill, fiul lui Grim cel Chel.

Cu astfel de povesti, spuse in lungile nopti scandinave de tatal sau, avea sa creasca micul Egill. Eroii legendari sau reali din trecutul familiei precum si faptele de arme ale parintelui si ale fratelui sau mai mare, Thorolfr (numit astfel in memoria unchiului ucis de soldatii regelui Harald) trezeau in mintea copilului de numai cativa ani ecourile unei lumi cu care trebuia, cu orice chip, sa se identifice.

La varsta de numai trei ani, Egill compune primul poem, iar recitarea acestuia in fata capeteniei locale produce o puternica impresie printre contemporanii sai. In schimb, Egill arata primele semne ale unei boli teribile, cunoscuta astazi sub numele de sindromul Paget, maladie ce se manifesta prin ingrosarea exagerata a oaselor, in special cele ale craniului dand celui suferind un aspect grotesc.

Macinat de groaznicele dureri de cap, produse de presiunea craniului asupra creierului, Skallagrimsson da dovada de o violenta teribila. La varsta de numai sapte ani, el despica, practic, capul unui coleg de joaca, dupa ce acesta il pacalise la una dintre intrecerile specifice varstei.

Probabil ca in orice alta societate a vremii, un asemenea gest ar fi atras masuri drastice. Nu si in lumea vikingilor. Batranii satului ii prevedeau, atunci, copilului care tocmai isi ucisese un seaman, un viitor demn de marii lideri militari.

Doar cativa ani mai tarziu, intr-un nou acces de furie, Egill omoara din nou. De data aceasta, victima era un adult, un soldat din grupul propriului sau tata, care facuse impertinenta de a glumi pe seama aspectului sau neobisnuit. Cum era de asteptat, Egill Skallagrimsson, desi nu atinsese nici macar varsta adolescentei, dovedea cu prisosinta ca era pregatit sa se alature bandei de pirati a lui Grim cel Chel.

Neinfrantul

Ultimii ani ai copilariei, adolescenta si prima parte a tineretii lui Egill sunt marcate de desele raiduri pirateresti asupra asezarilor de fermieri din Scandinavia, tarile baltice, Germania si Anglia dar si de nesfarsitele conflicte si dueluri cu razboinici din diferite parti ale nordului. Violent, irascibil, cu o pasiune nestavilita pentru alcool, Skallagrimsson devine rapid un lider si isi creeaza propriul grup de pirati.

Acesta este si momentul in care controversatul poet-razboinic decide ca a venit momentul sa se insoare. Dorind sa se intoarca la originile sale norvegiene, Egill profita de moartea regelui Harald si de inscaunarea fiului acestuia, Eirik Bloodaxe – Eirik Topor Insangerat – pentru a-si alege o sotie de pe taramul gloriosilor sai stramosi.

Pe aleasa sa, Asgerd Bjornsdottir, o va gasi in Ask, Hordaland, sat scandinav condus la acea vreme de temutul razboinic Torgeir Tyrnefot. Cu toate acestea, imediat dupa incheierea nuntii, Egill isi parasea temporar consoarta pentru a se indrepta catre curtea regelui Eirik si a reginei Grunnhild, acolo unde spera sa intre in gratiile noii familii de conducatori.

Planurile ii sunt, insa, repede spulberate de chiar propriul sau caracter. Bine ametit de cupele de mied si bere pe care le consumase din belsug inainte de a-si cunoaste suveranul, Egill Skallagrimsson intra in conflict cu Bardr din Atley , unul dintre apropiatii regelui, si il ucide la doar cativa pasi de sala tronului. Nu are timp decat sa isi recupereze sabia si sa fuga in noapte inainte de a fi alertate garzile regale.

Nu trecusera decat cateva zile de la implinirea visului sau de a vedea Norvegia, iar Egill devenise deja un fugar pe capul caruia se pusese un pret urias. Mai mult, vestile din satul sotiei sale, acolo de unde astepta o zestre consistenta, erau si ele dintre cele mai rele.

Berg-Onundr, fiul lui Torgeir Tyrnefot din Ask ii refuza islandezului dreptul de a primi bunurile cuvenite in urma unei casatorii si chiar organizeaza un grup de 20 de razboinici cu care pleaca in urmarirea sa, ca raspuns la asasinarea lui Bardr din Atley. In acelasi timp, regina Grunnhild isi trimitea cei doi frati pe urmele lui Egill si a lui Thorolfr cu unicul scop de ii fi aduse capetele acestora.

Nici Berg-Onundr si nici Grunnhild nu stiau, insa, cu cine aveau de a face. Surprins initial de razboinicii din Ask, uriasul islandez isi imita bunicul si intra in transa specifica berserkerilor si ulfheoinilor. La sfarsitul confruntarii, toti cei 20 de luptatori zaceau ucisi la picioarele sale. Egill ii invinsese cu mainile goale. Cateva zile mai tarziu, fratii reginei urmau aceeasi soarta. Mai mult, in timpul fugii sale din Norvegia, Skallagrimsson ii curma viata unui al treilea urmaritor, Rognvaldr Eiriksson, nimeni altul decat fiul regelui Eirik Bloodaxe si al reginei Grunnhild.

Transformat din vanat in vanator, Egill gaseste curajul de a se indrepta spre Ask si de a cere socoteala lui Berg-Onundr. La cererea islandezului, cei doi razboinici se vor confrunta intr-un clasic duel scandinav, celebrul holmgang, lupta in care oponentii, inarmati cu un topor si trei scuturi, sunt obligati sa isi aplice lovituri, rand pe rand, pana in momentul in care scuturile sunt distruse.

Cel care ramanea primul fara aparare, era obligat sa infrunte atacul adversarului folosind spre propria protectie doar toporul. Miza unui asemenea duel era, adeseori, intreaga avere a celui invins precum si dreptul de viata si de moarte asupra familiei sale. Berg, un razboinic redutabil de altfel, caruia sortii ii dadusera avantajul atacului, cadea, insa, la prima lovitura.

Egill izbise cu atata furie incat ii despicase scutul si ii retezase un picior, provocandu-i o hemoragie letala. Nu stia, insa, ca lucrurile nu se oprisera aici. Pe urmele sale se afla, din ordinul regelui Eirik, cel mai puternic berserker din armata monarhului.

De data aceasta, Egill isi aflase un adversar pe masura sau, cel putin, asa considera suveranul norvegian. Surprins din nou, inainte de a fi avut ocazia sa se imbarce, islandezul isi dobora si de aceasta data inamicul si il ucidea intr-un chip neobisnuit. Egill ii smulgea laringele oponentului sau… cu dintii.

Inainte de a parasi Norvegia, razboinicul se razbuna, in felul sau, pe familia regala, asupra careia arunca o vraja considerata extrem de puternica si pentru care fusese nevoit sa ucida un cal. La randul ei, regina Grunnhild facuse acelasi lucru…

Poezia, ultimul refugiu

Anii urmatori il gasesc pe Egill Skallagrimsson intr-o cautare a lucrurilor care formau idealul oricarui reprezentant al clasei razboinice scandinave: glorie, avere si o moarte violenta care sa ii asigure intrarea in Valhalla. Raidurile impotriva asezarilor de fermieri devin din ce in ce mai sangeroase, totul culminand cu atacul impotriva satului propriei sale sotii.

In incercarea de a recupera zestrea confiscata de Berg-Onundr, Egill devasta atunci mica asezare norvegiana lasand in urma sa nu mai putin de 17 victime. Islandezul nu se multumeste, insa, cu atat. Visul sau este acela de a invinge timpul si de a fi unul dintre eroii cantati de barzi in ode si poeme de vitejie.

El isi descrie singur faptele in poezii care, astazi, sunt considerate unele de geniu. In fapt, Egill este primul poet scandinav care a folosit rima in operele sale si, ceea ce este si mai important, se pare ca el insusi o inventase, atata vreme cat este greu de presupus ca ar fi avut acces la poemele latine, singurele din acea perioada care foloseau un astfel de procedeu stilistic.

Greu de inteles si de catalogat dupa standardele moderne ale eticii, islandezul ducea o viata plina de controverse.

In Islanda, el salveaza de la moarte, prin puterea vrajilor, o fetita afectat de o maladie misterioasa dar, in acelasi timp, anul 937 il gaseste ca mercenar in oastea regelui englez Athelstan (895-939). El participa chiar si la marea Batalie de Brunanburh, unul dintre cele mai sangeroase conflicte din toata istoria insulelor britanice. In aceea zi, cinci regi englezi si sapte capetenii aveau sa isi piarda viata, alaturi de un numar imens de soldati. Din nefericire pentru Egill, printre cei cazuti se afla si fratele sau, Thorolf.

Islandezul, insa, se dovedise unul dintre cei mai curajosi razboinici, iar multe dintre victimele care zaceau pe campul de lupta purtau urmele inclestarii cu temutul berserker. Ca semn de recunostinta, regele Athelstan il recompensa atunci pe Egill cu doua cufere pline cu monede de argint, o veritabila comoara, asa cum ar fi considerata si in zilele noastre.

Destinul nu ii oferise inca marea surpriza a vietii sale. La scurt timp dupa Batalia de la Brunanburh, Egill esueaza in timpul unei furtuni pe tarmul Angliei, in apropiere de York . Sperand sa il revada pe regele Athelstan, islandezul are parte de un soc atunci cand se trezeste fata in fata cu eternul sau dusman, omul care pusese un pret de capul sau si care il declarase proscris in Norvegia… Eirik Bloodaxe.

Egill nu stia faptul ca monarhul norvegian fusese izgonit din propria sa tara, alaturi de regina Grunnhild, si ca fusese numit suveran al Northumbriei de chiar Athelstan.

Asa cum era de asteptat, islandezul este incarcerat si condamnat la moarte, urmand ca executia sa aiba loc chiar in dimineata urmatoare. Constient ca nu mai are nicio scapare, Egill Skallagrimsson apeleaza, in acel moment, la singurul lucru ce ii putea oferi linistea, poezia.

In noaptea in care a fost inchis in temnita orasului York, scandinavul compunea un poem considerat si astazi o capodobera a literaturii scandinave, Hofudlausn sau „Rascumpararea capului”. Recitandu-l in fata lui Eirik Bloodaxe, Egill ii impresiona atat de tare pe cei prezenti incat nu numai ca ii se anula pedepsa capitala dar obtinea si iertarea din partea fostului sau inamic pentru uciderea fiului si cumnatilor acestuia.

Era momentul in care pana si Egill simtea ca norocul sau nu putea merge mai departe. Reintors in Islanda, razboinicul se angaja sa stranga taxele in numele noului rege norvegian, Hakon, functie care ii asigura mai mult decat un trai lipsit de griji.

Mai mult, mostenind bunurile si pozitia tatalui sau in societatea islandeza, Egill devenea unul dintre cei mai importanti scandinavi ai vremii, putandu-se ocupa in liniste de cresterea celor cinci copii ai sai si de operele care sa ii poarte numele peste veacuri. In sinea sa, islandezul spera ca luptele sale sa ii impulsioneze fiii, cei care, cat de curand, ar fi trebuit sa ii calce pe urme.

Din nefericire, Egill Skallagrimsson nu daduse inca ultima si cea mai grea batalie a sa, cea impotriva propriilor zei. Totul incepea cu moartea, in urma unei boli necrutatoare, a lui Gunnar Egilsson, cel de al doilea sau nascut. La scurt timp, in timpul unei furtuni, isi pierdea viata inecat si cel mai mare dintre copiii familiei, Bodvar Egilsson. Cuprins de o durere fara margini, Egill isi inmormanteaza fiii alaturi de bunicul lor, Skallagrim, si decide sa isi curme singur viata prin infometare.

Inchis in propria camera din care nu razbateau decat ragetele asemanatoare cu ale unui animal salbatic, Egill isi blestema zeii in frunte cu Odin, cel ale carui cai si taine le urmase toata viata. Doar insistenta celor doua fiice care ii ramasesera si a ultimului fiu il fac sa renunte la nebuneasca sa idee si sa isi dedice timpul compunerii unui poem care sa le intreaca pe toate celelalte si care sa fie dedicat celor doi copii pe care ii pierduse.

Astfel lua nastere Sonatorrek – Ireparabila pierdere a fiilor – o opera de arta unica, de un lirism si o profunzime psihologica asemanatoare marilor tragedii antice, din care, sustin criticii literari moderni, chiar si Goethe, marele scriitor german din secolul al XVIII-lea, s-ar fi inspirat.

Ajuns spre finalul vietii, la aproape 80 de ani, macinat de boala si napastuit de zeul pe care il adorase, Odin, Egill vedea cum toate visele sale se naruie. Thorstein Egilsson, ultimul sau nascut, ura razboiul. Dorind parca sa ii faca in ciuda fostului berserker, Thorstein ii dadea lovitura suprema devenind unul dintre primii islandezi care adopta religia crestina.

Mai mult, Egill nu avea parte nici macar de acea moarte pe care si-o dorise intotdeauna, o moarte pe campul de lupta care sa ii asigure o viata vesnica in Valhalla. Invins, Egill Skallagrimsson se stingea intr-un mod nedemn pentru un razboinic scandinav… lipsit de arma, in propriul pat, compunand versuri.

FACTS

Ajuns la varsta de 80 de ani, Egill si-a considerat ultimul fiu, pe Thorstein Egilsson, nedemn sa intre in posesia uriasei mosteniri pe care o pastrase de-a lungul timpului…cele doua cufere cu monede de argint primite de la regele Athelstan. Islandezul a ingropat comoara in apropierea orasului Mosfellbaer, la circa 18 kilometri nord de capitala Reykjavyk. Cele doua lazi sunt cautate si astazi, asiduu, de vanatorii de comori.

Figura populara in Islanda, Egill Skallagrimsson a devenit numele unei cunoscute beri din aceasta tara nordica precum si numele unei emisiuni TV de succes „Argintul lui Egill”, cu referire la comoara ingropata de acesta in anul 990.

Asatru, miscare religioasa moderna care doreste reinvierea vechilor credinte germanice, i-a dedicat razboinicului islandez ziua de 9 decembrie. Tot in memoria acestuia are loc si un „Turneu Memorial Egill Skallagrimsson”.

Desi nu a dat dovada de vitalitatea tatalui sau, Thorstein Egilsson a avut numerosi urmasi, legitimi sau nu, care au dus mai departe numele lui Egill Skallagrimsson. Avand in vedere ca razboinicul islandez este unul dintre personajele preferate ale localnicilor, multi dintre acestia s-au grabit sa declare ca sunt urmasi ai celebrului Egill.

In mitologia nordica, Odin, divinitatea suprema, era considerat zeul razboiului, al practicilor magice, al razbunarii dar si al tradarii. Totodata, Odin era si singurul zeu din panteonul germanic ce se putea metamorfoza in animal. Toate aceste atribute ale divinitatii erau insusite de berserkerii asemenea lui Egill Skallagrimsson ca o conduita morala a razboinicilor scandinavi.

Foto:Flickr

Alte articole pe aceeasi tema:

Despre berserkeri si alte mituri vikinge

Singur printre vikingi

sursa descopera.ro

Read More

Vikingii au adus o femeie amerindiană în Islanda, în jurul anului 1000

Se pare că vikingii au păşit pentru prima dată în America

Alex Mazilu

Prima persoană născută pe continentul american care a ajuns în Europa a fost, probabil, o femeie amerindiană pe care vikingii au adus-o în Islanda, în urmă cu peste 1.000 de ani, potrivit unui studiu realizat de cercetători spanioli şi islandezi.

Concluziile acestui studiu certifică teoria potrivit căreia vikingii au ajuns pe continentul american cu câteva secole înainte ca exploratorul Cristofor Columb să descopere Lumea Nouă.

Reprezentanţii Consejo Superior de Investigaciones Científicas (CSIC) au declarat că analizele genetice realizate pe 80 de persoane provenind din patru familii islandeze au relevat faptul că acestea aveau în structura ADN-urilor lor o secvenţă care nu se regăseşte decât în codul genetic al amerindienilor şi al persoanelor născute în Asia de est.

„Am crezut, la început, că ADN-ul provenea de la familii asiatice care s-au instalat recent în Islanda", a declarat Carles Lalueza-Fox, cercetător în cadrul CSIS.

„Însă, atunci când am studiat arborele lor genealogic, am descoperit că cele patru familii descind din strămoşi care au trăit între 1710 şi 1740 şi care locuiau în aceeaşi regiune din sudul Islandei", a adăugat cercetătorul spaniol.

Secvenţa genetică descoperită, denumită C1e, este mitocondrială, ceea ce înseamnă că această genă a fost introdusă în Islanda de o femeie.

„Ţinând cont de faptul că insula a fost virtual izolată începând din secolul al X-lea, ipoteza cea mai plauzibilă este aceasta: genele provin de la o femeie de origine amerindiană, adusă de pe continentul american de către vikingi în jurul anului 1000", a explicat Carles Lalueza-Fox.

Cercetătorii au analizat datele obţinute de compania deCODE Genetics, cu sediul în Reykjavik.

Oamenii de ştiinţă speră să găsească aceeaşi secvenţă ADN de origine amerindiană şi la alte persoane din Islanda, începând din regiunea situată în jurul gheţarului Vatnajokull din sudul ţării.

Read More

SINGUR PRINTRE VIKINGI

Am revazut de curind 'AL TREISPREZECELEA RAzboinic' SI cautind pe net am aflat ca el chiar a existat, ca si cartea dupa care s-a inspirat scriitorul a carui carte este baza filmului.....

Foto (1)

Summa pia gratia nostra conservando corpora et cutodita, de gente fera Normannica nos libera, quae nostra vastat, Deus, regna (Preainalt si sfant Milostiv, apara-Ne pe noi si pe ai nostri, si Ne scapa, Doamne, de neamul salbatic al nordicilor care ne pustiesc pamanturile) – rugaciune medievala.

In acest articol

• Pledoarie pentru vikingi
• Ahmad ibn Fadlan
• Vikingii
• Funeraliile vikinge
• FACTS

Vreme de mai bine de trei veacuri, aceasta avea sa fie rugaciunea de capatai a celor mai multi dintre europenii care avusesera de a face sau care auzisera, intr-un fel sau altul, de temutii razboinici ai nordului. Imaginea acestora avea sa devina sinonima cu teroarea si, pentru un intreg mileniu, vikingii nu aveau sa fie altceva decat intruchiparea celor mai negre cosmaruri ale oamenilor.

Pledoarie pentru vikingi

Faptul ca vikingii au fost niste jefuitori lipsiti de scrupule nu poate fi contestat. De altfel, vikingr, stravechiul termen norvegian, insemna „pirat”, in timp ce viking desemna sec actiunea de a prada peste mari. In plus, priviti din perspectiva carturarilor si preotilor crestini, paganii, adepti ai vechiului cult al lui Odin, nu puteau decat sa fie demonizati; cu atat mai mult cu cat multe dintre atacurile lor erau indreptate asupra bogatelor manastiri din Anglia si din restul Europei. Au fost insa stramosii nordicilor demni de o descriere asemenea celei impamantenite in constiinta europeana medievala? Au fost vikingii, intr-adevar, niste monstri trimisi de divinitate pentru a pedepsi pacatele crestinilor, asa cum se credea in urma cu aproape un mileniu?

Raspunsul avea sa vina in secolul XX, mai precis in 1923, odata cu descoperirea in biblioteca orasului iranian Mashhad a copiei unui document considerat pierdut de secole. Este vorba de Risala, jurnal datand din secolul X al diplomatului arab Ahmad ibn Fadlan, una dintre cele mai vechi si mai detaliate marturii legate de modul de viata al scandinavilor.

Ahmad ibn Fadlan

Ahmad, pe numele sau adevarat Ahmad ibn Fadlan ibn al-Abbas ibn Rasid ibn Hammad, a fost una dintre figurile proeminente ale culturii arabe, si unul dintre cei mai importanti carturari islamici de la sfarsitul primului mileniu. Functia sa de secretar al califului din Bagdad, al-Muqtadir, ii va aduce notorietatea, nu atat prin importanta atributiilor sale, cat mai ales prin fascinanta calatorie pe care o va intreprinde, intre anii 921 si 923, in tinuturile slave din Rusia de astazi, pana in apropierea fluviului Volga, si pe care o va descrie amanuntit.

Initial, scopul expeditiei era unul pur diplomatic; acela de a propovadui Dreapta Credinta in randurile bulgarilor si de a cere regelui strain un tribut anual in schimbul construirii unei moschei pe cheltuiala Bagdadului. Calatoria va lua insa o cu totul alta turnura, mai ales dupa refuzul categoric al liderului bulgar, si dupa iarna deosebit de grea care il obliga pe ibn Fadlan sa ramana timp de trei luni in compania acestuia.

Ambasadorul arab va avea astfel ocazia sa relateze detaliat obiceiurile si trasaturile popoarelor putin cunoscute la acea vreme, pe care le va intalni in timpul sederii sale prelungite: turci, slavi, baskiri, bulgari sau kazari, popoare originare din intinsele stepe asiatice. Valoarea jurnalului intocmit de Ahmad ibn Fadlan va fi cu atat mai mare, cu cat asemenea insemnari erau extrem de rare; cele mai noi datand din vremea Imperiului Roman.

Diplomatul avea insa sa fie fascinat de o populatie total necunoscuta, pe ai carei membri ii numeste Rus sau Rusyyah, nimeni altii decat vikingii originari din Suedia. Mai mult ca sigur ca ibn Fadlan imprumutase denumirea slava a lui ruotsi, cuvant finlandez prin care erau desemnati nordicii originari din estul Scandinaviei.

Vikingii

Sosirea vikingilor pe Volga, in impunatoarele lor corabii impodobite cu capete de dragon, asa numitele drakkare, trebuie sa fi fost o imagine impresionanta pentru ambasadorul arab, neobisnuit cu o asemenea priveliste:

Nu am vazut niciodata oameni mai bine inzestrati fizic. Inalti ca niste palmieri, blonzi, cu piele roscata; pareau sa nici nu simta frigul puternic de afara, pentru ca nu purtau nici tunici, nici caftane, ci doar un vesmant care le acoperea o parte a corpului, lasandu-le o mana libera. Fiecare barbat poarta la brau un topor, o sabie si un cutit lung, de care nu se desparte niciodata. Sabiile sunt uriase si gravate asemenea sabiilor france. Toti sunt tatuati de la varfurile degetelor pana la gat cu figuri misterioase de culoare neagra sau verde.

Admiratia lui Ahmad ibn Fadlan pentru misteriosii negustori de sclavi si blanuri veniti din tinuturile inghetate ale nordului avea insa sa dispara in scurt timp, atunci cand le va cunoaste obiceiurile, total diferite de eticheta curtii de la Bagdad, cu care era obisnuit:

Desi nordicii sunt gazde desavarsite, sunt cele mai murdare creaturi ale Domnului. Nu au nici o rusine in a urina in vazul tuturor si par a nu se spala niciodata. Nu se imbaiaza dupa ce au relatii intime cu femeile lor si nici macar nu isi spala mainile dupa ce mananca. Sunt ca niste magari salbatici.

In ciuda obiceiurilor necivilizate, diplomatul arab mentioneaza cu stupefactie ca nici unul dintre barbati nu uita sa isi pieptene parul de cateva ori pe zi; activitate la care sunt ajutati, de cele mai multe ori, de sclavele pe care le au in posesie.

Ibn Fadlan avea sa fie de-a dreptul socat atunci cand va asista la scena toaletei de dimineata:

Pentru a se spala, recurg la cea mai murdara si mai obscena modalitate posibila. O sclava aduce un bazin urias cu apa pe care il ofera mai intai stapanului ei. Acesta isi spala mainile, fata si parul, dupa care isi curata gatul si narile in aceeasi apa. Apoi sclava ofera vasul urmatorului barbat care face aceleasi lucruri. Toti nordicii repeta aceleasi gesturi, in acelasi bazin.

Cei mai multi istorici sunt de parere ca relatarea ambasadorului nu este decat o exagerare; de fapt, apa fiind inlocuita dupa ce fiecare barbat nordic isi facea toaleta zilnica. Totusi, simpla ideea de a folosi acelasi vas i-ar fi repugnat, cu siguranta, arabului obisnuit cu un cu totul alt mod de viata.

Citeste continuarea in pagina a 2a

sursa descopera.ro

Read More

Viking Prayer - 13th Warrior

Lo, there do I see my father.

Lo, there do I see my mother,

and my sisters, and my brothers.

Lo, there do I see the line of my people,

Back to the beginning!

Lo, they do call to me.

They bid me take my place among them,

In the halls of Valhalla!

Where the brave may live

Forever!

Read More

CONFRUNTAREA RAZBOINICILOR

DESCOPERA.RO a lansat un concurs pe gustul meu-confruintarea razboinicilor; va las sa cititi

BERSERKER VERSUS CAVALER HWARANG

Cu siguranta ca un Berserker nu a intalnit vreodata un cavaler Hwarang in carne si oase. Pur si simplu, cei doi traiau in colturi diferite ale lumii. Dar cum ar fi fost daca cei doi maestri ai manuirii armelor s-ar fi aflat fata in fata? Cum ar fi aratat aceasta inclestare fara egal in lumea medievala? Forta si duritatea impotriva agilitatii si a tehnicii, transa incotrolabila impotriva calmului imperturbabil, bruta capabila sa omoare un urs cu mainile goale in fata unui razboinic apt sa taie un fulg ce pluteste in aer? Tu vei decide in aceasta prima infruntare a concursului nostru. Si nu este decat inceputul! Decide ce razboinic va merge mai departe. Pe masura ce acesta va avansa in etapa superioara, vei afla noi si noi lucruri despre el!

In acest articol

• Berserker
• Cavaler Hwarang
• Alege cel mai bun razboinic!

Berserker

Nicicand in istorie nu au existat razboinici mai fiorosi si mai temuti decat berserkerii scandinavi. Intr-o societate in care cultul luptatorului nordic era adanc inradacinat in constiinta oamenilor si in care pana si poemele de dragoste contineau liste ale dusmanilor ucisi pe campul de lupta, o clasa razboinica fara egal s-a ridicat, socand pana si pe cei mai incercati dintre vikingi. Controversati, duri, sangerosi, salbatici, berserkerii au reprezentat apogeul violentei vreme de secole. Nu intamplator, in Evul Mediu, erau numiti si Ingerii Iadului…

Arme

Armele berserkerilor scandinavi nu difereau de cele ale razboinicilor vikingi, in fond, erau membri ai aceleiasi societati sangeroase. Ceea ce diferea era modul lor de intrebuintare. In general, berserkerii nu foloseau armuri, asta si ca o sfidare la adresa adversarului. Astfel, redutabilii razboinici puteau folosi doua arme in acelasi timp, in loc de una. Cu siguranta ca imaginea unei matahale de aproape doi metri inaltime, goala sau acoperita partial cu blanuri, tinand cate un topor in fiecare mana si zbierand de mama focului prin padurile intunecate ale nordului, nu era una pentru cei slabi de inger.

Cea mai la indemana arma a unui razboinic scandinav, fie el berserker sau nu, era sulita masiva de lemn, de 2-3 metri lungime. In fapt, datorita fortei native, un berserker putea arunca doua sulite in acelasi timp, cu aceeasi eficacitate cu care ar fi aruncat una singura. Sulitele, care deseori nici nu aveau varf metalic, erau folosite atat pentru aruncare cat si pentru lupta de aproape, ele dovedindu-se arme letale in mainile unor ucigasi profesionisti, asa cum erau acesti luptatori nordici.

Sabiile, chiar daca nu erau cele mai eficiente si mai spectaculoase arme din Europa acelor vremuri, urmau modelul latin al spathei, sabie cu doua saisuri, de circa 90 de centimetri lungime. Acestea erau alcatuite din bare de fier rasucit, batute cu ciocanul si, ca dovada a respectului pe care nordicii il acordau unei asemenea arme "nobile", sabiile purtau nume si se transmiteau din generatie in generatie in familiile luptatorilor. Asta in cazul in care nu se rupeau pe campul de lupta, o situatie des intalnita in cazul razboinicilor scandinavi. In schimb, la loc de cinste se afla si cutitul lung, seax, de care niciun viking nu se despartea vreodata. Conform datelor din anul 921 d.Hr. din "Risala", document arab apartinand carturarului Ahmad ibn Fadlan ibn al-Abbas ibn Rasid ibn Hammad, "fiecare barbat poarta la brau un topor, o sabie si un cutit lung, de care nu se desparte niciodata. Sabiile sunt uriase si gravate asemenea sabiilor france".

Dar, poate cea mai cunoscuta si mai eficienta arma a unui berserker era toporul de lupta. Fie ca era modelul danez, cu un singur tais, sau ca era vorba de modelul urias al bardei cu doua lame, un topor era nelipsit din arsenalul unui viking. Insemnarile medievale sustin ca un berserker era capabil sa taie in doua un om si un cal, si totul dintr-o singura lovitura. In general, erau folosite modelele cu un tais, acestea putand fi aruncate cu precizie asupra adversarilor sau putand fi folosite in lupta alaturi de scut. In schimb, topoarele uriase care necesitau ambele maini pentru a fi manevrate, au aparut in secolele X-XI, fiind preluate si de popoarele aflate in vecinatatea sau in conflict cu vikingii.

Armura

Nu se pot spune prea multe lucruri despre armura unui berserker, si asta pentru simplu fapt ca nu purta una. Rareori, berserkerii imbracau armuri sau foloseau celebrele scuturi de lemn, iar daca faceau acest lucru, atunci, cu siguranta, ar fi purtat vestminte din blana de lup sau de urs mai mult pentru a impresiona decat pentru a se proteja. Ferocitatea innascuta, forta bruta, transa ucigasa in care era capabil sa intre un atare razboinic, capacitatea de a-si ingrozi adversarul precum si atacul devastator erau totul pentru un berserker. Intr-o astfel de situatie, practic, armura era nefolositoare.

Scurt istoric

Nu se stie exact momentul in care au aparut berserkerii ca parte distincta a armatelor nordice. Se pare ca o prima forma de manifestare a acestora au descris-o romanii. Tacitus mentioneaza ca in momentul invadarii Germaniei de catre trupele imperiale, latinii au fost intampinati de razboinici impunatori care nu numai ca isi acopereau tot corpul in culori amenintatoare si blanuri de animale, dar uzau si de o ferocitate naturala, asa cum numai salbaticiunile pot avea. De altfel, Roma a renuntat la ideea de a cuceri triburile germanice, dupa o serie de infrangeri rasunatoare. In schimb, este cunoscut momentul in care ordinul razboinicilor a fost trecut in ilegalitate; anul 1015. Duelurile si practicile berserkerilor au fost interzise oficial de catre regele Eirikr Hakonarson in acel an, desi ele au continuat sa fie practicate in secret pana in secolul al XII-lea.

Se spune despre berserkeri ca ar fi fost posedati, ca se aruncau in lupta ignorand orice pericol, goi sau acoperiti de blanuri, urland asemeni animalelor salbatice, muscandu-si armele si atacand tot ceea ce la statea in cale. De multe ori, in frenezia luptei, se intampla ca unii dintre ei sa se napusteasca asupra unui copac sau asupra unei stanci pe care o confundau cu dusmanul, sau sa ucida fara discriminare pe adversarii sau aliatii din jurul lor. Teroarea nascuta din furia lor incontrolabila (numita berserkergang) avea sa devina legendara si chiar sa fie asociata, in mod gresit, tuturor razboinicilor vikingi.

In Grettirs saga, un poem scandinav, este descris un proces de accedere in clanul berserkerilor, proces in care tinerilor li se aruncau armele in vizuina unui urs. Acestia erau obligati sa patrunda goi in vizuina, sa infrunte si sa ucida animalul din blana caruia urmau sa isi confectioneze hainele caracteristice ordinului. Abia atunci puteau fi numiti adevarati berserkeri.

Cavaler Hwarang

Trecuti pe nedrept in umbra de catre celebrii luptatori ai Chinei si Japoniei, razboinicii coreeni s-au dovedit, la randul lor, unii dintre cei mai buni artisti martiali nu doar din Asia, ci din intreaga lume. Responsabile de slefuirea lor s-au dovedit a fi vitregiile istoriei, concretizate prin atacurile chinezilor, japonezilor si mongolilor. Pe langa respingerea invaziilor straine, statele coreene au cunoscut numeroase perioade de lupte si tulburari interne in care priceperea in lupta si abilitatile martiale au facut diferenta intre invingatori si invinsi. Iar invingatorii au fost intotdeauna cavalerii Hwarang, elita razboinicilor din Tara Diminetilor Linistite!

Armele

In ciuda sutelor de razboaie si invazii, soldatii regatelor coreene nu s-au sfiit sa copieze de la dusmanii lor cele mai eficiente arme si tehnici de lupta pe care si le-au adaptat in folos propriu prin inglobarea lor in propriile arte martiale. Mostenirea martiala coreeana s-a regrupat asadar in nu mai putin de 24 discipline distincte care acopereau cele mai diverse arte martiale, de la stilurile de lupta cu sabia si lancea, la arta calariei, si de la lupta cu mana goala la metode de alimentatie, yoga si autohipnoza coreeana. Toate au fost pastrate pana in prezent prin intermediul unei lucrari intitulata Muye Dobo Tongji, scrisa de generalul Yi Duk-moo in anul 1789, la ordinul expres al regelui Jungjo, conducatorul dinastiei Yi.

Kum-do, sau arta sabiei era printre cele mai pretuite cerinte ale unui cavaler Hwarang. Desi sabia coreeana era asemanatoare cu katana japoneza, totusi tehnicile de lupta erau sensibil diferite. Spre deosebire de Ken-Juts-ul samurailor, caracterizat prin miscari foarte iuti, directe, explozive si cumva rigide, scrima coreeana consta mai mult in miscari circulare, fente si atacuri surpriza. Hwarang au dezvoltat o metoda proprie de lupta calare concretizata in sistemul Masang Jae. Un calaret coreean era capabil sa execute miscari de o agilitate incredibila, ascunzandu-se sub burta calului sau ridicandu-se in sa pentru salturi si lovituri decisive cu sabia. In lupta pedestra, razboinicii se foloseau de Ssang Soo Do, cea mai impresionata arma din arsenalul medieval coreean. Vorbim aici de o sabie imensa de peste 2 metri lungime care, in mainile unui razboinic solid, se dovedea o arma imbatabila. Istoria vorbeste despre cazuri cand 6-7 razboinici hwarang au reusit sa tina in loc un intreg corp de armata, fiind inarmati doar cu aceste sabii gigantice. Evident, cel care se specializa pe o asemenea arma, era capabil de performante fizice impresionate.

Totusi, nimic nu se compara cu imaginea unui hwarang inarmat cu un Nang Sun, sulita enorma cu o lungime de 6-8 metri. Nang Sun era alcatuita dintr-un trunchi de bambus caruia i se atasa un varf metalic de 1 metru, ascutit pe ambele parti. Imediat sub varf erau atasate intre 8-11 brate orizontale metalice intestate cu carlige ascutite. Acesta arma de cosmar a fost inventata de generalul Chuk Kye-Kwan in perioada razboiului inceput in anul 1592 cu Imperiul Japonez. Pentru a face fata cu brio situatiei in care ar fi fost nevoiti sa lupte fara arme, razboinicii coreeni se antrenau de mici in arta Kwon Bup, un sistem de lupta cu mainile goale in care accentul se punea pe scoaterea din lupta a adversarului prin explozive lovituri de picior, proiectari, sugrumari si luxari de membre. Cunosteau si modalitati de concentrare si meditatie (Shime Gong) alaturi de tehnici de respiratie (Ne Gong).

Armuri si mijloace de protectie

Grupati intotdeauna in diviziile de elita ale statelor coreene, razboinicii hwarang au dat o atentie sporita armurilor, inca de la inceputul constituirii lor in trupe regulate. Luptatori prin excelenta ofensivi, aveau nevoie de o armura care sa le permita, in primul rand, mobilitate corporala. In aceasta directie, pieptarele erau alcatuite din mai multe straturi de piele de bivol, celebra atat pentru durabilitate cat si pentru elasticitate, peste care erau cusute numeroase placute metalice. Originala armura era astfel capabila sa ofere o protectie mult mai buna decat o platosa de metal, fara a incomoda prin greutate sau restrangerea ariei miscarilor corporale. Camasile de zale nu se bucurau de succes, deoarece fosnetul lor putea da de gol orice grup de soldati hwarang care se furisau pe timp de noapte spre tabara inamica. Scutul era intalnit in arta Deung Pae, disciplina care viza lupta combinata cu sabia si scutul. Era construit din mai multe straturi succesive de ramuri de salcie impletita, acoperite cu piele de bivol. Cu toate ca la prima vedere nu parea deloc un scut solid, testele de laborator au demonstrat ca putea opri loviturile de sulita, sabie sau topor, mai eficient decat un scut din lemn, datorita constructiei sale speciale din straturi succesive si diferite care atenuau mult din socul initial al loviturilor.

Scurt istoric

Hwarang au aparut acum mai bine de 1000 de ani in regatul coreean Silla. Erau constituiti inca de la inceputuri intr-o adevarata casta a razboinicilor de elita, unde nu era permis decat accesul celor mai curajosi, iscusiti si fanatici soldati. Testele pe care trebuiau sa le treaca pentru a deveni hwarang erau incredibil de dificile, istoricii moderni care au studiat examinarile hwarang, declarand ca oamenilor moderni le-ar fi imposibil sa le treaca. Tradus direct, termenul de hwarang semnifica " Floarea Cavalerilor" sau Tineretea Infloritoare".

Ideologia sub care erau crescuti si educati era centrata pe ideea de patriotism absolut. De-a lungul timpului, modul lor de viata a fost influentat si de precepte din Budism, Confucianism si Taoism. Un hwarang era credincios toata viata sa celor 5 Principii ale Vietii. Acestea erau:

1. Fii credincios regelui si tarii
2. Iubeste-ti si respecta-ti parintii
3. Cultiva increderea intre prieteni
4. Niciodata sa nu te retragi de pe campul de batalie
5. Niciodata sa nu iei viata cuiva fara un motiv intemeiat

Alege cel mai bun razboinic!

Alege-l pe cel care crezi ca este cel mai bun razboinic dintre berserker si hwarang, completand formularul de la sfarsitul articolului. Castigatorul se va califica in etapa superioara a Confruntarii Razboinicilor.

*

Acest articol face parte din Marea Confruntare a Razboinicilor. DESCOPERA.ro te provoaca sa-l alegi pe cel mai mare razboinic din toate timpurile!

Alege, in cealalta infruntare a grupei, castigatorul dintre Jaguarul Aztec si Cavalerul Mameluc!

Read More