Nicole Sima, un interviu cu Monica Fermo (Maica Ecaterina): Conversaţii cu oameni dragi (V.1) - S-au întâmplat multe după botez. Nu sunt minuni, e dragostea lui Dumnezeu către mine şi a mea către Dumnezeu

Nicole Sima, un interviu cu Monica Fermo (Maica Ecaterina): Conversaţii cu oameni dragi (V.1) - S-au întâmplat multe după botez. Nu sunt minuni, e dragostea lui Dumnezeu către mine şi a mea către Dumnezeu 

Partea a doua AICI

Read More

DESPRE SCHIMBAREA LA FATA IN ISRAEL

Maica Ecaterina (Monica Fermo) despre minunea Taborică

fragment din cartea “Metanii de dor” -Maica Ecaterina (Monica Fermo)

Romeo: Am vorbit despre Sf. Lumină. Să vedem ce alte momente de genul acesta, de coborâre a lui Dumnezeu printre oameni, mai păstrează Ţara Sfântă.

Maica Ecaterina:

La fiecare sărbătoare praznicală avem bucurii foarte mari, oriunde le-am sărbători. Dar în Ţara Sfântă ele se înmiesc, aşa încât pluteşti ca purtat de un nor. Uneori nici nu ştii ce este cu tine, dacă eşti sau nu mai eşti pe pământ! Şi aceasta nu e valabil numai la mine, ci la toţi care au trecut prin Ţara Sfântă şi au avut bucuria să participe la sărbătorile acestea.

Pe lângă Sf. Lumină, una dintre marile revelaţii şi bucurii duhovniceşti ale sărbătorilor praznicale este Schimbarea la Faţă, care se petrece pe Muntele Taborului, în data de 6 august după cum bine ştim.

Aceasta descoperă o faţetă nevăzută a acestei sărbători pe care, desigur, într-un cerc de credincioşi, într-o biserică oarecare din lume, poate nu ai ocazia să o vezi, decât în cazul în care Dumnezeu ar vrea să ţi-o descopere în mod particular.

Dar acolo, în văzul tuturor, al miilor de credincioşi sau necredincioşi care participă pe Muntele Sfânt al Taborului, în noaptea din 5 spre 6 august, în timpul Sf. Liturghii, coboară asupra Sfântului Munte un nor.

Cei necredincioşi - cum i-am şi auzit pe mulţi din ei -, ar spune că este o manifestare meteorologică. Norul acesta este însă cu totul altceva decât norii aceia obişnuiţi, lăptoşi, pe care îi vedem coborând uneori dimineaţa peste munţii noştri.

În primul rând, pentru că el are o formă de manifestare cu totul aparte. Începând de la ora la care se petrece în biserică privegherea, vezi, din vârful muntelui, dinspre Nazaret, pe cerul întunecat de noapte, la distanţă foarte mare, dintr-o dată, o bucată portocalie! Şi aceasta se tot mută şi vine exact perpendicular pe biserică şi stă până pe la douăsprezece-unu noaptea sub forma unei limbi portocalii, întunecate, la o distanţă destul de mare, de câţiva kilometri buni de Muntele Taborului.

Şi cam pe când începe Liturghia, dar în mod special spre momentul Heruvicului, din orizont începe să se deplaseze acest nor, vine spre munte şi, când se apropie de noi, comportă diverse forme, diverse consistenţe, şi începe să se rupă din el câte o bucată, câte o fâşie, sau mai multe fâşii.

Acestea iau forme de mai multe mingi rotunde, lunguieţe, formă de îngeri, de păsări, şi vin pe deasupra turlei bisericii - biserica are în vârf, unde este turla, şi o terasă, fiind construită ca mai toate casele în zona orientală, cu terase în capătul clădirii - unde lumea se urcă şi invocă Duhul lui Dumnezeu!

Cuvintele sunt extraordinar de mici să exprimi ce simţi când bucăţile acelea ca de vată vin şi le atingi cu mâinile, le simţi pe chip… Ai vrea să te urci pe acea bucată şi să pleci, să nu te mai intereseze nimic!

Concomitent cu minunea aceasta, se răspândeşte în aer un miros extraordinar parcă de tămâie, dar nu este tămâie; parcă de răşinoase, dar nu este de răşinoase; e o combinaţie de conifere orientale, cu tămâie naturală, din răşina pomului.

Bineînţeles, se găsesc şi aici cei care să pună la îndoială minunea, spunând că au făcut grecii vreo nouă şmecherie sau că e doar un proces meteorologic.

Aici este însă o manifestare generală a bucuriei! Totul tresare de bucurie acolo, ceea ce nu se întâmplă nicicum în alte locuri, în alţi munţi, în cazul fenomenelor meteorologice.

Bineînţeles că după ce vii de pe Tabor, cu priveghere de toată noaptea, cu Liturghie, cu cântări făcute de greci, de arabi, de bulgari, de ruşi şi de români, care toţi cântă Scimbatu-Te-ai la Faţă, Hristoase, în munte, arătându-Le ucenicilor Tăi Faţa Ta, pe cât li se putea!… nu mai poţi pune preţ de nimic lumesc, ci ai dori să trăieşti aşa veşnic!

Şi în cazul acesta, ca şi în cazul Sf. Lumini, arătările acestea, formele acestea de mângâiere sunt tot pentru cei care cred, pentru că aşa cum spune în Scripturi, „am venit să dau celor ce au şi am venit să iau celor ce nu au”!

Cum asta, că nu am înţeles niciodată acest cuvânt când eram în afara Bisericii! Păi bineînţeles că Domnul ia de la cei cărora li se pare că au puţină credinţă şi încep să comenteze şi să pună sub lupă existenţa lui Dumnezeu, prezenţa Sa şi manifestările Lui.

Iar cei ce cu adevărat cred şi mărturisesc cu sinceritate Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!, acelora li Se relevă bucuria cea mai mare!

Într-adevăr, acolo, pe Tabor, îl înţelegi pe Sf. Ap. Petru când Îi spune Mântuitorului că nu-i mai trebuie să plece de acolo! Într-adevăr, nu mai vrei să pleci de acolo, de pe Tabor!

Toate manifestările lumeşti, cât ar fi ele de mari, de intense, pălesc în faţa acestei manifestări, infim de mici în raport cu harul lui Dumnezeu! Vă daţi seama cum va fi atunci, în faţa Tronului Ceresc, când vom ajunge acolo…

Vezi şi:

• Maica Ecaterina - Itinerar de convertire
• MONICA FERMO - TALITA KUMI Inviind pe drumul Damascului
• Inviind pe drumul Damascului - interviu cu maica Ecaterina(Monica Fermo)
• Conferinta Ascor - “Despre Maica Domnului” cu maica Ecaterina (Monica Fermo)

SURSA AGNOS

POZELE DE AICI

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

O INIMA IUBITOARE-PENTRU MAICA ECATERINA

CONTINUARE LA POSTUL LUI ARHI DE AICI.

Nu mai vreau sa stau si sa ma prefac ca sint de acord cu eternele refrene 'sintem crestini deci sintem buni, iubitori, noi nu judecam'.

BULLSHIT! Toata lumea judeca pe toata lumea si romanul mai mult decit oricine; asta se pare ca este doar o scuza ca sa stam cu miinile in sin si sa nu facem nimic, lately, cam de fo' 70 de ani.

Am citit cu regret si parere de rau sincera oribilul eveniment de la bERLIN, legat de prabusirea unui zid peste parintele Mihoc, care tocmai voia sa construiasca o biserica. Zidul a mai strivit si un muncitor.
Sa mor daca i-am citit numele pe undeva, in schimb despre parintele Mihoc si familia sa preoteasca-cinste si onoare- s-au scris tomuri.

De ce? cU ce era mai bun decit muncitorul anonim? Doar pentru ca era preot?

'În accident şi-a pierdut viaţa, pe lângă preotul paroh Constantin Mihoc al Parohiei Ortodoxe Române “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Berlin şi un alt muncitor român.'

'Îi plăcea să vină şi să îl ajute şi pe fratele său mai mic, Dimitrie, care reuşise să ridice o capelă şi urma să facă o biserică mai spaţioasă.'

De ce? Un alt monument ridicat egoului uman? Daca era mai mare era mai sfinta? De ce voia anyway sa mai construiasca o biserica? Nu sint destule? Sintem mai pregatiti sa intram in rai daca avem MULTE biserici? Nu sint destul de goale de oameni puri cele ce exista? Nu sint destul de pline de draci?

Despre morti, numai de bine, si nu sint eu in masura sa comentez despre viata din ultimii citiva ani ai parintelui Mihoc, pentru ca de cind am plecat de la Berlin, chiar nu mai stiu nimic, si nu-i asa omul se poate mintui si in 3 zile daca vrea.
Dar ce stiu cu siguranta dinainte nu este viata unui sfint, din contra.

Inca o data, nu o sa arunc cu rahat in morti, dar cei de le Berlin stim destule despre el, ca in nici un caz sa nu-l consideram un sfint.

Again, poate s-a pocait si da, asta chiar cred ca este posibil, dar muncitorul, omul anonim, cel ce impreuna cu el a murit, cel ce muncea ca sa-si ajute familia- clar ca nimeni nu face din placere munca de constructor-el cine era?
El cita sfintenie avea? Ce credinta? ce plata? El unde s-a dus? Pe el cine il plinge? Inima lui ce a simtit in acele momente ultime?

O inima iubitoare este o inima iubitoare, indiferent de rang, rasa, sex sau religie.

Acest post este dedicat cu drag maiciiEcaterina, care in trecut imi era prietena si era o luptatoare cu inima deschisa, iar azi este doar un soricel orb, a carei inima este ingropata in tomul de hrisoave patriarhale, sau bloguri duhovnicesti.

Tu cind ai orbit?
O inima iubitoare discerne adevarul de minciuna.
Tu cind ai uitat?

Read More

NOU Apel al Parintelui Justin Parvu: Chemare la Referendum!

Chemare la Referendum

Iubiţi fii ortodocşi,

Cu multă durere asist, în ultima vreme, la ultimele pătimiri ale Creştinătăţii. Acest cip care vrea să substituie chipul lui Dumnezeu din om este un război la adresa Creştinătăţii şi a persoanei umane, în general. Războiul a început din plin şi ne-a găsit, se pare, nepregătiţi, încât deja am obosit şi suntem istoviţi de atâta confuzie şi polemică pe seama acestui subiect. Dar uităm un aspect, dragii mei. Oare Mântuitorul, când S-a rugat în grădina Ghetsimani să I se îndepărteze paharul pătimirilor, şi nu a fost ascultat, a pierdut? Oare care este biruinţa noastră? Oare nu crucea ne deschide porţile învierii? Am luptat deja până la sânge şi am simţit cuiele piroanelor încât să nu mai putem striga către Tatăl ceresc şi să renunţăm la luptă? Nu este uşor deloc, cum nici Însuşi Mântuitorului Iisus Hristos nu I-a fost. Dar ce a făcut Hristos în vremea pătimirii Sale pe cruce? A ridicat privirea către Tatăl ceresc şi a răbdat toate cu dragoste. De unde mai primea Mântuitorul putere să rabde pe cruce? Din inima iertătoare faţă de toţi cei ce L-au prigonit. Fără aceste două arme, nu putem rezista pe acest front, dragii mei: nădejdea, având ochii aţintiţi asupra Dumnezeului nostru şi dragostea faţă de toţi, şi faţă de cei ce ne prigonesc.
Inamicul a căutat prin mijloace diversioniste şi prin dezinformare să împingă la descurajare atât în forţele noastre, cât şi în viaţa politică şi cea religioasă. Bineînţeles că încrederea noastră nu vine de la nici un partid politic, ci numai de la Părintele luminilor, de unde vine toată înţelepciunea.
Reprezentanţii ţării noastre, care au căpătat voturile acestui popor prin cerşetorie şi de multe ori minciună, au trădat astăzi pe fraţii lor, dându-ne pe mâna vrăjmaşului cip, arma diavolului prin care se urmăreşte o înrobire atât a trupului cât şi a sufletului unei puteri străine, potrivnică Dumnezeului nostru.
Atât de mult ne iubesc conducătorii noştri, încât nu au binevoit să informeze câtuşi de puţin acest popor cu privire la introducerea cipurilor în actele noastre de identitate. Fraţi români, este totuşi identitatea noastră! Cui ne-o vindem? Ce încredere să mai avem în conducătorii noştri când ei, în timp ce noi luptam cu râvnă împotriva paşapoartelor cu cip, au votat „tacit” buletinele cu cip? Să vedem ce argumente ne vor mai oferi acum! Dacă paşaportul era un drept şi nu o obligaţie, oare buletinul tot un drept va fi? Vedeţi cât de mult ţin conducătorii noştri la părerea unui popor? Ce drepturi ne apără ei? Şi ce drepturi mai avem, de fapt?
Dacă e corect şi cinstit ceea ce se face, de ce nu se mediatizează, de ce nu se face cunoscut acestui popor? Aceste probleme capitale, de o importanţă covârşitoare, se dezbat, însă, la întuneric. Oare ce au de ascuns? Oare ce dictatură ni se mai pregăteşte de data aceasta? Port în trupul şi în sufletul meu urmele unei dictaturi comuniste, care s-a arătat ca o fiară spurcată ce nu suferea nici cuvântul Dumnezeu să îl audă. Dacă eram închişi pentru nesupunere faţă de partid, ce aveau cu credinţa noastră? Căci, să ştiţi: În închisori nimic nu-i deranja mai mult decât Dumnezeul nostru şi principalul motiv de tortură de fapt acesta era: „Mai crezi, măi, banditule, în Dumnezeu?”. Dar dacă lupta împotriva Dumnezeului nostru şi a libertăţii noastre era pe faţă, acum vin cu vicleşug, cu crucea şi icoana în mână şi cu diavolul în suflet, pentru că ei sunt vânduţi puterilor străine, banilor şi puterii de stăpânire. După ce că ne-au vândut ţara, acum să ne vândă şi identitatea noastră? Şi de ce să ne-o dăm de bună voie? Ce drepturi îşi arogă ei? Oare ce suflet au avut parlamentarii care au vândut identitatea acestui neam, pentru care şi-au vărsat sângele strămoşii noştri? De ce să o vindem de bună voie pe preţ de nimic, precum odinioară Iuda L-a vândut pe Hristos pe 30 de arginţi? Nu se ruşinează în faţa mormintelor sfinte, ale lui Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi toţi vajnicii noştri voievozi şi conducători?
Prin urmare, dintre posibilele alternative legale, îndemn poporul: Să cerem referendum! Este pământul ţării noastre, al strămoşilor noştri, care au luptat cu jertfă şi dăruire de sine ca să ne predea nouă acest testament al unei ţări creştine, libere. Avem dreptul să decidem asupra sorţii acestui pământ în care ne-am născut şi asupra acestui suflet, pe care ni l-a dat Dumnezeu şi nu omul. Aici, la mănăstirea noastră, s-au adunat în jur de patru sute de mii de semnături împotriva actelor biometrice. Oamenii vin disperaţi şi îmi cer sfatul. Să cerem de data aceasta referendum! Aşadar vom face tabele cu noi semnături, în care să cerem să ne împotrivim actelor electronice prin referendum! Să semnăm cu convingere sinceră, încercând să mai salvăm ceva din căderea în care ne aflăm. Anul acesta sunt alegeri şi campania electorală deja a început. Toate pregătirile pentru alegeri, toată maşinaţia aceasta în care se folosesc sume enorme de pe spinarea unui popor sărăcit şi minţit, nu este decât un alt scenariu pregătit după ani de cârdăşie murdară cu interese străine poporului nostru.
Cu toate că ne aflăm într-o situaţie anevoioasă, nimeni nu explică poporului – nici presa, nici televiziunea, nici predicile din faţa sfântului altar – adevărul care stă în spatele acestor lucruri. Toţi au ajuns la o tăcere asemenea unei trădări evidente, încât nu în zadar spune Psalmistul: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.” (Psalmi 13:3) Împingerea acestui popor spre păgânism, spre necredinţă, şi în acelaşi timp spre pierderea identităţii lui şi înstrăinare de obiceiurile şi tradiţiile lui, cât şi înrobirea faţă de nişte concepţii străine care nu ne-au aparţinut niciodată nouă, românilor, şi nici ortodocşilor, va aduce numaidecât judecata aspră a lui Dumnezeu asupra noastră. Şi cu cât vom fi noi mai laşi, cu atât şi mustrarea va fi mai aspră.
Aşadar, fiecare creştin botezat în numele lui Iisus Hristos este dator să îşi apere credinţa cu preţul vieţii, fără să aştepte dispoziţii oficiale. Ci, temându-ne mai cu seamă de judecata lui Dumnezeu decât de a oamenilor, să facă fiecare după puterea sa tot ce îi stă în putinţă, să lupte împotriva instaurării acestui nou sistem de dictatură!
Am spus-o şi o repet: Atunci când nu va mai fi cine să apere credinţa predată de însuşi Sf. Apostol Andrei, acea credinţă e moartă, după cum moartă va fi şi soarta acelui popor. Noi am încercat, aşa nevrednici cum suntem, să păstrăm neştirbită predania Sf. Apostol Andrei, care a sfinţit cu picioarele sale pământul acestei ţări, propovăduind Evanghelia păcii. Noi altă predanie nu vom primi decât aceasta. Şi înger din cer de ar veni să ne spună că Sf. Andrei s-a înşelat când ne-a învăţat creştinismul, noi nu îl vom primi, ci ca un lepădat şi spurcat îl vom socoti. Nu osândim pe nimeni care trăieşte paşnic în credinţa lui, chiar dacă este potrivnică Evangheliei lui Hristos, ci numai pe aceia care încearcă cu neruşinare să ne schimbe nouă credinţa pecetluită cu Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dacă alţii s-au spălat pe mâini de sfânt Sângele Lui, noi binevoim mai degrabă să ne spălăm în Sângele Lui şi să ne îmbrăcăm în cămaşa Lui, în care ne-am şi botezat.
Fraţi români, nu sfâşiaţi cămaşa lui Hristos! Nu vă spălaţi de Sângele cu care El ne-a pecetluit şi ne-a făcut moşteni Împărăţiei Lui.
Ci mai degrabă să ne rugăm ca prin rănile Lui să se tămăduiască rănile noastre; prin sângele Lui să se curăţească sângele nostru; ca prin capul Lui cel aplecat pe Cruce, să se înalţe capetele noastre pălmuite de cei potrivnici; ca prin sfintele Sale mâine pironite de cei fărădelege să ne tragă şi pe noi din prăpastia pierzării, precum Însuşi a făgăduit.
Aşadar nu prin forţele noastre stinse vom nădăjdui, ci în puterea Dumnezeului nostru, a Căruia este cinstea şi slava, în veci. Amin!

Arhim. Justin Pârvu, Mănăstirea Petru Vodă
1 aprilie, la prăznuirea Sf. Cuv. Maria Egipteanca

sursa victor roncea

SEMNATI IMPOTRIVA ACTELOR CU CIP si luati picatura de har de la Dumnezeu pentru a marturisi mai departe.

Materiale de care aveti nevoie pentru referendum aici:

NOUL TABEL PENTRU SEMNATURI

FOAIE INFORMATIVA

UN NOU PLIANT

RUGACIUNE IMPOTRIVA PECETLUIRII

AFIS PENTRU REFERENDUM

Read More

SA ATINGEM IMPREUNA CIFRA DE1000000 SEMNATURI PT A SCHIMBA LEGEA

FORMULAR SI TABEL CU SEMNATURI

Catre autoritatile bisericesti si ale statului roman



Subsemnatul ................................................................................................................................. , conform tabelului alaturat, de credinta stramoseasca crestin-ortodoxa, prin garantarea demnitatii de catre STATUL ROMAN, art. 30, pct. 1 privind libertatea de exprimare si de constiinta, coroborat, dupa caz, cu art. 74 din Constitutia Romaniei, sustin /sau ma constitui parte la/ urmatoarea cerere, cu rugamintea sau, dupa caz, cu propunerea de initiativa legislativa de adaptare ori modificare a regimului permiselor de conducere auto, cardurilor de identitate si pasapoartelor in functie de convingerile religioase. Dupa opinia noastra, documentele de mai sus, eliberate incepand cu data de 15.12.2008 si ulterior acestei date, ce cuprind codul de bare si cip cu date biometrice, incalca in mod flagrant libertatea individuala asa cum a fost stipulata de art. 23, pct. 1 din Constitutie. Libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile. Invatatura biblica ne interzice purtarea semnului lui Antihrist, inglobat in codul de bare - motiv pentru care noi depunem actele civile cu astfel de caracteristice informative sau vom refuza primirea pe viitor a acestor documente in continutul carora va figura codul de bare si stantarea electronica. Un precedent legislativ s-a realizat inclusiv in materie penala, prin adoptarea art. 85, pct. 3, 4, 5 din Codul de Procedura Penala in functie de convingerea religioasa a individului. Daca in materie penala s-a produs o astfel de facilitate constitutionala, cu atat mai mult se justifica si o masura in cazul Dreptului Civil ori Administrativ. Cererea noastra nu este in contradictie si incidenta ordinii de drept sau bunelor moravuri, motiv pentru care va rugam sa procedati pe cale de consecinta la cuvenita derogare sau, dupa caz, la modificarea caracteristicilor informatice a documentelor prezentate mai sus, care NU VOR CONTINE CODUL DE BARE SI UN CIP INVIZIBIL, in functie de convingerea religioasa a celor ce sustin prezenta cerere. Apreciez ca un asemenea cod de bare si o asemenea insemnare electronica trebuie sa ramana aplicabila numai marfurilor si nu oamenilor! Consider ca trebuie sa mi se respecte dreptul la libera alegere: cu sau fara insemnul 666. Refuzul solutionarii favorabile a demersului constitutional va perturba grav viata monahala, a credinciosilor ortodocsi si a tuturor celor ce au aceasta convingere religioasa. Totodata invocam si prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prezenta cerere constitutind plangerea prealabila. Parohia/persoana/organizatia care gestioneaza situatia de mai jos se numeste ..........................................................., ma reprezinta in fata Dvs, si poate fi contactata la.................................................... Cu stima,
Data,

REFUZĂM PRIN SEMNĂTURĂ, NOILE DOCUMENTE : PAŞAPOARTE BIOMETRICE ŞI PERMISE DE CONDUCERE CU CIP

NR. Crt.
NUME ŞI PRENUME
SERIE/NUMĂR BULETIN
SEMNĂTURĂ
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11


sursa apologeticum

STUDIU TEOLOGIC SI TEHNIC ASUPRAMICROCIPULUI REALIZAT CU BINECUVANTAREAIPS TEOFAN, MITROPOLITUL MOLDOVEI SI BUCOVINEI

MICROCIPUL

1.Premize
Din ianuarie 2009 a început în România, cu o grabă suspectă şi tacită, eliberarea de paşapoarte şi permise de conducere cu cip RFID, fără ca cineva să cunoască în detaliu datele stocate pe cip. În vederea aderării fără rezerve la spaţiul Schengen, prevăzut pentru 2011, şi executând cu multă râvnă şi acribie directivele UE, România extinde procedeul şi la alte documente personale cum ar fi: actul de identitate, cardul de sănătate, precum şi alte documente de călătorie.
România este prima ţară-pilot-cobai de pe planetă cu un asemenea proiect experimental, iar guvernarea trecută a reglementat aceasta prin: OGU 94/2008, HG 1566/2008, OG 207 din 04/12/2008
Acţiunea cip-urilor biometrice a „început în pas de marş” în judeţul Ilfov de la 1 ianuarie iar până în iunie 2009 se urmăreşte extinderea sistemului informaţional biometric în toată ţara.
c. Din decembrie 2008 a început în România emiterea unui nou model de permis auto de tip card, care conţine de asemenea un cip electronic pe bază de cod de bare. Cip-ul conţine date personale uzuale, date medicale, istoricul bolilor, contravenţii rutiere, etc.
Acţiunea a început fără o bază legislativă şi fără o promovare mass-media corespunzătoare.
Pentru 1 ianuarie 2011 este programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip.
Abuzurile se extind şi mai aberant prin legea 298 din 21 nov. 2008, care obligă pe furnizorii de servicii de comunicatii electronice, să păstreze orice convorbire telefonică, orice sms sau e-mail pe ultimile 6 luni şi să le pună la dispoziţie, la solicitarea autoritatilor competente.
2. Scopul cip-urilor RFID
Anunţate deja de doi ani, paşapoartele biometrice conţin imaginea facială şi amprentele deţinătorului. Cerute de Statele Unite, paşapoartele vor fi emise în premieră de Romania, în ciuda faptului că unii experţi susţin că este nevoie de doar patru ore pentru a decripta informaţiile de pe cip. Cip-urile RFID sunt menite să înlocuiască codul de bare de pe produsele din magazine şi să controleze „pozitiv” individul, cu intenţia de a-l proteja şi în scopul creşterii gradului de securitate al acestuia, însă nu s-au luat în seamă în mod real şi pericolele şi vulnerabilitatea sistemului.
2.1. Avantaje ale cip-urilor RFID
a. Din punct de vedere economic şi comercial:
1. Uşurează, scurtează şi eficientizează considerabil procesul de producţie.
2. Datorită capacităţii de stocare a cip-urilor, se reduce timpul de cumpărare a produselor prin identificarea şi livrarea rapidă a acestora şi oferă posibilitatea refacerii stocurilor în timp util.
b. Din punct de vedere militar:
1. Servesc cu mare precizie atingerea obiectivelor militare, precum şi a celor de spionaj.
c. Din punct de vedere al evidenţei, identificării şi ajutorului unei persoane în caz de urgenţă:
1. Introducerea cip-urilor în paşapoarte este considerată o măsură de siguranţă în plus de către guvernele ţărilor care le-au introdus deja parţial.
2. Conectarea la anumite baze de date publice naţionale şi internaţionale oferă în cîteva minute toate informaţiile vitale despre persoana căreia i se scanează un document personal prevăzut cu cip RFID.
2.2. Dezavantaje ale cip-urilor RFID
a. Informaţiile din memoria cipului pot fi citite de către orice cititor, nu doar de către cele specializate. Astfel, cu un simplu calculator performant, orice date, oricît de criptate ar părea, pot fi sparte într-un timp extrem de scurt (cel mult patru ore) şi chiar falsificate.
b. Controlul total asupra cetăţenilor. Se va şti în orice clipă unde sîntem, cu cine sîntem, tranzacţiile financiare, rutele de călătorie, timpul petrecut în anumite locuri şi alte date, ce vor fi folosite după bunul plac al posesorilor acestor baze de date.
c. Cip-urile nu pot fi detectate de simţurile fiziologice sau percepţia umană. Deci nu vor putea fi evitate.
d. Microcipurile implantate la animale au provocat cancer în aproximativ 10% din cazurile implanturilor. Ţesutul cancerigen a apărut întotdeauna în jurul cipului RFID.
e. Cip-urile RFID sînt sensibile la anumite tipuri de radiaţii ori contactul cu surse încărcate cu electricitate.
f. Nu există inclus în cip-uri optiunea: nu colecta date statistice despre mine.
g. Cel care va refuza cip-urile din varii motive, va fi lipsit de serviciile publice, care cer o identificare la baza de date, generând astfel o izolare şi înstrăinare socială. Deci persoanele fără cip nu există.
h. Cip-urile sunt o sursă de informaţie gratuită pusă la dispoziţie pentru serviciile de spionaj la toate nivelurile, iar date personale pot fi deturnate în diferite scopuri sau făcute public fie din neglijenţă fie intenţionat.
i. Cip-urile biometrice pot avea avantaje pe termen scurt, dar pe termen lung pot fi un pericol real. Ele compromit metodele existente de securitate pe baza celor 2 elemente introduse, folosind presupunerea că ele nu sunt accesibile publicului, nici măcar in mod criptat. De exemplu dacă ai o bază de date cu amprente şi pentru a intra în sistem este nevoie de amprenta unei persoane, nu trebuie să fie persoana acolo, poţi sa iei din baza de date a poliţiei amprenta ei. În mod paradoxal cip-urile biometrice diminuează siguranţa unei ţări. Ele permit accesul pe baza paşaportului altcuiva, fară a fi nevoie ca el să fie de faţă. Nu te mai verifică nimeni fizic, totul se bazează pe sistem. De aceea expunerea informaţiilor digitale ale românilor fără discernământ şi discreţionar reprezintă o acţiune, fie inconştientă şi iresponsabilă, fie de trădare a propriilor cetăţeni.
f. Serviciul 112 permite găsirea locaţiei telefonului. Oricând te poate localiza fară să apelezi, numai datorită faptului că telefonul primeşte semnal. Acelaşi lucru se poate extinde la cip-urile RFID.
k. Evidenţa strictă a vieţii personale, la toate nivelurile, elimină şansa de a repara o neglijenţă, o greşeală sau o neputinţă de plată, de exemplu faţă de o banca. Cazul americanilor cu dosar financiar. Dacă uiţi să faci o plată, eşti catalogat ca rău platnic toată viaţa. Nu mai primeşti un împrumut, niciodată.
l. Monitorizarea prin satelit pe baza identificării faciale reprezintă o ameninţare la propria viaţă, dacă luăm în consideraţie ghidarea rachetelor antipersoană prin satelit. O eventuală lovitură de stat omoară orice persoană cu ajutorul rachetelor ghidate după recunoaştere facială. Tehnic acest lucru este deja posibil. Deci cip-ul biometric poate servi şi la terorism, ucideri şi crimă organizată.
m. Autentificarea biometrică se poate realiza şi atunci când persoana deţinătoare a documentelor biometrice este moartă: este nevoie doar de mâna lui, sau de un ochi pentru a intra intr-un sistem. Astfel banii din cont, sau alte acţiuni financiare sau administrative, care necesită informaţii biometrice, se pot obţine doar dacă ai cadavrul. Deci pericolul cip-urilor biometrice se prelungeşte chiar şi atunci când omul este fără viaţă.
3. Opoziţii şi atitudini contra cip-urilor biometrice în lume
Luând în consideraţie aspectele de mai sus precum şi din motive de etică civică sau etică a tehnologiei biometrice, unele instituţii, persoane sau asociaţii religioase, civice sau profesionale se opun vehement, cum ar fi: unii americani, sârbi, grecii, scoţienii, alte ţări occidentale, piloţii britanici etc.
Introducerea cip-urilor este, fără îndoială, un scandal. „În toate aceste cazuri revolta nu trebuie privită ca pe o reacţie provenită pe fondul unui fanatism religios, aşa cum încearcă să o sucească unele glasuri din presă, ci, mai întîi de toate, ca o reacţie de apărare împotriva unei înregimentări forţate într-un sistem de supraveghere suspect”
4. Omul redus de la Imago Dei la un simplu număr sau cip electronic
Dacă se respinge din motive de bioetică clonarea biologică, de ce nu s-ar respinge din aceleaşi considerente şi „clonarea electronică biometrică” având ca motivaţie teologică învăţătura Bisericii Ortodoxe despre antropologie. „Imago Dei” în om după Sfinţii Părinţi este unitară atunci când exclude orice concepţie substanţialistă despre „chip”, care constă în mod funcţional, practic, în manifestarea vieţii sale spirituale, ca nevoie primodială şi centrală. Deci omul are un destin hristologic, întrucât originea (αρχιν) lui este în Hristos, care este chipul, icoana lui Dumnezeu. Omul real „s-a născut atunci când Hristos a intrat în viaţă şi S-a născut”, iar ziua naşterii lui Hristos „este zi de naştere a umanităţii”. Omul este alcătuit teologic, iar chipul său are o valoare teologică, hristică şi nu îl putem amaneta sau împrumuta, sau permite să fie folosit fără voia şi libertatea noastră. Deci cip-urile biometrice, în acest context, contravin învăţăturii biblice şi patristice despre antropologia creştină, întrucât reduc, circumscriu, deci mărginesc chipul/icoana fiinţei umane la o simplă tehnologie şi suport electronic de emiţătoare şi implanturi.
5. Propuneri şi perspective
Lăsând la o parte orice panică şi tulburare, care nu fac cinste creştinilor, refuzul în masă a unor experimente pe care Guvernul României le aplică în serie, ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne întrebăm, dacă ne mai simţim, sau mai suntem consideraţi sau trataţi ca persoane umane, ori ca o simplă marfă, pe care se poate pune o etichetă, cip-uri, etc.
Nimeni din Guvern, nu s-a gandit să supună această temă dezbaterii publice, ca o problemă de etică cetăţenească sau de etică biometrică a tehnologiei moderne[45], aşa cum s-ar cuveni unei ţări democratice, la care se pare că suntem doar figuranţi. Propun ca implementarea privind cip-urilor biometrice să fie amânată, pănă ce această problemă va fi dezbătută public.
Prin opoziţia fiecăruia, prin trezirea unei solidarităţi de conştiinţă creştină la nivel naţional, putem cere legiuitorului să abroge noile legi din domeniul actelor electronice de identitate, sau să le aplice diferenţiat, fără ca aceasta să conducă la un regim discriminatoriu din punct de vedere politic, economic sau al serviciilor sociale.
Introducerea cip-urilor este neconstituţională şi antidemocratică, întrucât nu s-a realizat prin dezbatere publică naţională şi încalcă flagrant “drepturile omului” prevăzute în constituţia României şi în alte legi internaţionale.

Read More

Maica Ecaterina despre viata lacrimilor si moartea euro-monahismului

Extras din interviul realizat de Pr. Visarion Alexa:

Plânsul şi bucuria la monahi

“(…) - Cum înţelegeţi cuvântul acesta: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor bucura…”?

- Aici se ascunde o taină. Fiindcă o pot mărturisi, cu mâna pe inimă, că începuturile creştinismului meu au fost într-un soi de bucurie înlăcrimată. Am cunoscut taina aceasta care, evident, era un uriaş dar de la Dumnezeu. Mă dădea drept exemplu chiar părintele Ilarion Argatu - Dumnezeu să-l odihnească întru Sfinţii Lui - care mi-a fost duhovnic şi m-a botezat la maturitate. Îmi aduc aminte că mă dădea drept exemplu, în primele luni de după botez când, la anumite slujbe în mânăstire eu realizam în adâncul inimii durerea enormă a Divinităţii. Şi toate astea îmi erau imposibil să le explic, dar ele se transpuneau în fiinţa mea şi dădeau la exterior şiruri întregi de lacrimi. Părintele Ilarion spunea, dându-mă drept exemplu: „Iată, aşa trebuie să plângeţi: să sară cămaşa de pe voi!”. Într-adevăr, aşa plângeam… Eu nu prea ştiam atunci de ce plâng. Nu era o conştientizare a unui fapt anume. Acestea toate le-am căpătat ca noţiuni după ce ulterior am citit Filocalia, Sfinţii Părinţi şi le-am aprofundat în teologie sau în citirea Vieţilor Sfinţilor. Dar atunci fiinţa mea rezona cu Divinitatea din adâncuri, din interior. Or, sigur că eu plângeam, plângeam în hohote, plângeam de durerea păcatelor mele, plângeam de durerea cumplită a vederii tuturor celor din jur, care păcătuiau şi eu mă schimbasem, iar ei nu, ei continuau în păcate grele. Vorbesc de cei alături de care 20 de ani am păcătuit. Ei bine, ei nu se schimbau. Şi plângeam de durerea lor. Plângeam pentru cumplita jertfă a Domnului, prea uşor trecută cu vederea, foarte vag recepţionată în lumea de astăzi.

- Bine, dar unde era bucuria în tot plânsul acela?

- Bucuria era imensă. Eu nu vă pot povesti descriptiv decât că la finalul momentelor de „lacrimă” se aşeza o pace extraordinară şi simţeam o mângâiere interioară exact aşa cum pe o rană, spun Sfinţii Părinţi, pe o rană adâncă, pe vremea Mântuitorului, se punea vin şi miere. Şi rana îndată se cicatriza sau se liniştea arsura ei. Când te frigi în ziua de astăzi pui un unguent emolient şi simţi că toate energiile acelea dureroase se duc. Aşa simţeam eu, după fiecare repriză „de lacrimă adâncă”: cobora o bucurie inimaginabilă, îmi venea să zbor. Era o stare de imponderabilitate plăcută. Dacă ai descrie lucrurile astea unui doctor, te-ar interna, sub observaţie, cu diagnosticul de uşoară schizofrenie… M-am întrebat, imediat după ce m-am botezat, cum au răbdat Sfinţii chinurile extraordinare…? Unul dintre personajele istorice religioase din creştinism, pe care îl ador extraordinar şi în ziua de astăzi şi de aceea îi şi port numele la ora actuală, este Sfânta Ecaterina. Cum o femeie atât de frumoasă, atât de tânără, atât de iubită, atât de plină de viaţă, cu o capacitate intelectuală extraordinară - gândiţi-vă, citise aproape jumătate, dacă nu mai mult, din biblioteca din Alexandria! - a vădit atâta râvnă, atâta dragoste, încât a renunţat la tot. Vă daţi seama că totuşi era un om pus la un nivel destul de înalt în faţa lumii…

- Adică, lumea ar fi spus: „Păcat de ea, e deşteaptă e şi frumoasă…”

Exact! Şi totuşi cu ce bucurie s-a suit pe roată, şi-a lăsat frumosul ei trup zdrobit prin toate torturile, şi asta de unde? Direct de la tatăl ei. Ce fioroşenie! Dacă astăzi îndrăzneşte un tată să îşi altoiască un copil, pe bună dreptate e apostrofat şi arătat ca fiind un bezmetic, o fiară. Dar ia gândiţi-vă ce a însemnat pentru sufletul bietei Sfintei Ecaterina, ca să nu mai zic că avem chiar aici, în ţara noastră, un exemplu mai aproape: pe Sfânta Filofteia.

Or, asta este ceea ce câştigăm în momentul în care intrăm în adâncurile trăirii Ortodoxiei. Eu vorbesc aici direct de trăire. A cunoaşte pe Dumnezeu, a-L cerceta pe Dumnezeu, a-L pune sub lupă pe Dumnezeu, a întreba despre Dumnezeu, toate astea sunt posibile oricui. Există bucurie multă în suferinţa pentru Dumnezeu.

(…)- Râsul şi bucuria sunt oarecum similare? Râsul este o expresie a bucuriei? Adică putem vedea monahi râzând în hohote de bucurie? Şi ce facem cu Sfântul Isaac Sirul care spune: „Să zâmbească monahul cât să nu i se vadă dinţii“?

- Păcătuim mulţi dintre noi exact prin felul de a ne exprima, în libertate. Tocmai asta este ceea ce a adus diavolul nou pe pământ. Dar cum a putut el să introducă această ispită în lume? Părându-ni-se toate ca fireşti. Deci toate nefireştile le-a făcut să pară fireşti. Dar cum? Chiar îmi aduc aminte exact despre observaţia asta care aţi spus-o acum. Printre multele fotografii pe care le aveam din vechea mea viaţă, de dinainte de botez, aveam o fotografie în care eram, probabil la o petrecere undeva, tânără, blondă: „Tânăra domniţă/ dulce şi suavă/ ca o garofiţă”. Râdeam cu toată fiinţa mea, în hohote şi mi se vedeau chiar toţi dinţii plus gingiile. Cineva, pe vremea aceea, care a văzut fotografia, o prietenă de-a mea a zis: „Iată ce frumoasă arăţi aici!”. Şi la vederea acestei fotografii, prin hazard (pentru că, în general, am reuşit să distrug toate fotografiile din trecutul meu, arzând totul odată cu botezul şi spovedania pe care le-am făcut) altcineva în ziua de astăzi a sesizat cât de satanic pare râsul acesta. Iată cum de obicei, în lumea asta în care trăim, observaţi asta şi în reviste unde se spune: „râsul este sănătos!”, „cel care nu râde…”.

- … Terapia prin râs…

- … Da, exact aşa: toate nefirescurile devin fireşti. Cine spune să fii posac?! Mi-aduc aminte de binecuvântările părintelui Galeriu. Nu exista dată în care să te vadă şi să nu-ţi spună: „Bucurie sfântă să-ţi dea Domnul!“. Nu orice fel de bucurie este bucurie, nu orice fel de durere este durere. Se pune acum problema durerilor omenirii acesteia. Uitaţi-vă puţin. Chiar zilele trecute în Pakistan, o zonă înspăimântător de zbuciumată politic, istoric, religios a fost zgâlţâită de un grav cutremur, cu sute de morţi. Oare de ce nu-şi pun întrebarea asta? De ce a trebuit să fie un tsunami atât de devastator în Indonezia, de ce trebuie să fie tot timpul cutremure cumplite în anumite zone cu probleme grave? Sigur că vor veni oamenii de ştiinţă, geologii, geofizicienii şi îmi vor spune: „Stai, maică, dar ce eşti chiar dusă cu pluta? Nu ştii că acolo este o falie care se mişcă?! E evident, trebuie să se mişte, asta e rânduiala pământului”. Dar de ce s-a mişcat falia…? Mai nou ştiţi că foarte curând vom avea marea surpriză - tot globul pământesc - că nu ne tragem nici din maimuţe, nici de la Dumnezeu, ci suntem o coproducţie hispano-extraterestro-umană. Deci în momentul în care vii să faci afirmaţii d-astea şi-mi distrugi credinţa în bunul Dumnezeu cu zâmbetul pe buze, eu cu zâmbetul pe buze vin şi îţi spun: „Hristos a Înviat, bucuria mea!”. Nu poate nimeni să-mi ia bucuria mea de-al avea pe Domnul. Nimeni şi nimic din toate dezastrele lumii, din toate nenorocirile care se petrec pe faţa pământului nu pot să strice frumuseţea pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă, în momentul în care a intrat în sufletul meu şi în inima mea.

Eterna opoziţie: monahul şi lumea

- Lucrurile acestea, maică Ecaterina, pentru un monah poate sunt cam departe. De ce spun lucrul acesta? Pentru că monahul e un om retras, el nu trăieşte, nu citeşte presa, nu consumă zilnic ştiri încât să dea drumul la televizor, să privească jurnalul de la prima oră să vadă ce s-a mai întâmplat… Dar el are alte tragedii care i se întâmplă: se îmbolnăveşte, vede moartea, oamenii mor în jurul lui, vin oameni la mânăstiri, oameni zdrobiţi de viaţă, şi vede în proximitatea lui atâtea nenorociri. Pentru un om din lume există multe variante: există spitalul, există familia care-l îngrijeşte, îl poartă la necaz. Nu mai poate el, e la pat, însă familia îl îngrijeşte, totul e curat şi străluceşte. Până şi moartea e cumva cosmetizată. Pentru monahi însă e foarte greu. Dacă a căzut la pat, fraţii îl îngrijesc cât pot, însă nu îi asigură conforul de pe lume. Şi atunci, cum se mai împacă toate tragediile astea cu bucuria monahului, de a fi el singur cu Dumnezeu?

- Tragedia este că în faţa morţii nu numai monahul e singur cu Dumnezeu. În faţa morţii toată lumea e singură cu Dumnezeu. Şi lumea nu conştientizează, se înconjoară tot timpul de ziduri, de obiecte de artă, de muzică, de bijuterii, de distracţii, de prieteni, de rude, de copii, dar în secunda în care vin bolile, cumplitele boli, tot singur rămâi. Foarte rar şi în ziua de astăzi vezi oameni devotaţi, stând mână în mână cu cel bolnav şi mergând cu el până la ultima suflare, ţinând şi trăind cu el odată intrarea în iad sau în rai, acolo, în clipa morţii. Foarte rar! Eu sunt un om subiectiv, venind dintr-un mediu care şi-a lăsat oarecum amprenta în adâncul sufletului meu; şi acest mediu este arta. Vin cu o sintagmă dintr-o recentă capodoperă a cinematografiei lumii religioase, şi anume filmul „Ostrovul”. Ideea este „a fi nebun pentru Hristos“. „Nebunul în Hristos” faţă de restul lumii e considerat „nebun”, de aceea i se spune „nebun”. El însă e cât se poate de normal, el e cât se poate de logic, el e cât se poate de bucuros, el e cât se poate de firesc. Ei bine, ceea ce m-a impresionat din tot filmul a fost finalul: uşurinţa, fericirea, lejeritatea cu care acest monah, călugărul Anatolie, se aşează în „cutie” - că, de fapt, nu era nici măcar un coşciug, era o cutie pentru lucrurile pe care le ţinea acolo - şi a scos lucrurile şi s-a aşezat în acea „cutie” şi a spus: „Du-te, frate, şi anunţă obştea că eu plec la Domnul”. Şi-a împreunat mâinile pe piept şi a zis: „Primeşte, Doamne, sufletul robului Tău, Anatolie”.

- Dar cum de se petrece lucrul acesta fără spaimă? Adică eu mă gândesc aşa: moartea este un lucru extrem de nefiresc pentru viaţă…

- Revin la părintele Galeriu care într-una dintre predici făcea remarca aceasta extraordinară: „Observaţi, oameni buni, cât de îngroziţi suntem în faţa unui cadavru, cât de îndureraţi suntem, ce urât pare mortul faţă de un om viu, tocmai pentru că un cadavru e un lucru nefiresc, moartea este un lucru nefiresc”. Moartea este un accident în viaţa ta, dacă n-ar fi fost „căderea” din început a protopărinţilor Adam şi Eva. Viaţa omului pe pământ, a omului - creaţie a lui Dumnezeu, făcut pentru bucuria omului alături de Dumnezeu - ar fi fost cu totul şi cu totul alta. Că ne aşteaptă o astfel de viaţă, nu poţi să crezi altminteri decât ceea ce ţi se spune. Ori crezi orbeşte în ceea ce ţi se spune, ori înseamnă că nu eşti un credincios. Din asta şi izvorăşte bucuria: din credinţa oarbă că acest lucru se va împlini, că viaţa de dincolo nu este o fantasmă, este un chip real, mai real chiar decât cel material!

Viaţa de aici şi de dincolo a monahului

- Părintele Galeriu spunea că, de fapt, nu există „viaţa de aici şi viaţa de dincolo”, ci doar viaţă. Pentru că practic moartea nu-l opreşte pe om din viaţă…

- Da, dar ceea ce ne opreşte din viaţă este păcatul. Suntem înconjuraţi de morţi. Dacă îmi permiteţi, îndrăznesc să fac o referire la o trăire pe care poate unii din cititorii dvs. au sesizat-o în cartea „Tálita Kumi!“ pe care am scris-o eu, la început. Este vorba despre una din trăirile mele pe care le-am avut înainte de a fi botezată. Pe atunci “cochetam” cu ideea de creştinism când a răbufnit criza sufletească, într-o noapte, în Postul Mare fiind, invitată la o petrecere. Încercasem să ţin şi eu post, deşi nu eram botezată, nu mergeam la biserică, nu cunoscusem nici un preot, nu mă spovedisem, dar voiam să ţin şi eu post. Am ţinut vreo câteva zile, şi în Vinerea Mare am fost invitată la o petrecere. Am acceptat această petrecere. Atunci, la petrecerea aceea am avut o trăire, sigur, îmi dau seama abia acum, după 20 şi ceva de ani de creştinism, că ea era o trăire conectată cu îngerii lui Dumnezeu, direct din partea lui Dumnezeu. Am avut senzaţia că în jurul meu, toţi oamenii care mă înconjoară sunt morţi, că umblu printre cadavre: ei vorbeau, râdeau, mâncau, ascultau muzică, dansau, se distrau şi eu începeam să mă simt din ce în ce mai apăsată, până la un moment când am început să plâng în hohote. A fost prima mea atingere în suflet cu durerea morţii. Nu era, iată, o moarte fizică, ci era faptul că eram înconjurată numai de morţi: ei erau toţi morţi. Şi Dumnezeu mă voia pe mine „vie”. Îmi si dăruise această trăire. Cum s-a produs? De ce s-a produs? Poate că unii dintre cititorii dvs. vor spune cum mi s-a mai întâmplat să mi se reproşeze; „Ei, maică, ai fost o privilegiată. Dumnezeu ţi-a dat să trăieşti aceste lucruri”. Nu, eu sunt convinsă sută la sută că tot omul care caută cu disperare lucrurile acestea în interiorul inimii lui caută ceva, dar nu ştie ce caută. Caută Absolutul, caută Iubirea, caută trăirea adevărată, însă lui i se va rezolva această problemă numai prin ajutorul lui Dumnezeu. Şi împletind lacrima cu bucuria divină, indiferent ce grozăvii se vor petrece în jurul lui (cum spune la psalm: „Cădea-vor de-a dreapta mea o mie şi de-a stânga mea zece mii, eu nu mă voi clinti“), nu se va clinti nimeni. Pentru că bucuria urmează după lacrimă! În societatea noastră, omul încearcă să-şi înfrâneze inima. Îşi dă drumul la instincte, dar îşi pune o mască deosebită atunci când este în biserică sau atunci când e în faţa unei emoţii puternice: „Vai, să nu mă vadă cineva că am lacrimat”. Nici faţă de el însuşi nu mai lăcrimează şi atunci devine o piatră, o stâncă, un granit din care nu se mai poate stoarce absolut nimic. O lacrimă este necesară pentru că ea, la modul fizic spală ochiul şi la modul sufletesc spală sufletul. Exact cum ţi-ai pune nişte picături atunci când te ustură ochii şi dintr-o dată vezi totul, şi se potoleşte usturimea şi vezi totul cât se poate de bine, şi este evident că te bucuri.

- Dar există şi monahi morţi?

- În zilele noastre sunt mulţi morţi în monahism. Din păcate - spun asta. Cu tristeţe spun asta, cu durere enormă. Îndrăznesc să spun că avem euro-bănci, euro-bani, euro-mâncare, euro-case şi, mai cumplit, avem „euro-monahi”. Asta este tendinţa actuală a monahismului! Din păcate, spun, cu tristeţe enormă, lucrul ăsta. Nu avem cum să luptăm decât păstrându-ne în interior, fiind un fel de părintele Anatolie pentru toţi ceilalţi. Iată, bine sublinia regizorul filmului “Ostrovul”: vedeţi, cei din mânăstirea părintelui Anatolie, unii erau cu veşminte plăcute, alţii cu relicve aduse din Sfântul Munte, alţii gândindu-se la excursii , alţii cu muzică frumoasă, ambient frumos. Deci totul trebuie să fie cât se poate de curat pe dinafară. Anatolie, săracul, stătea în zdrenţe, era tot timpul murdar, dormea pe cărbuni de când se ştia şi vorbea cu Dumnezeu direct. Ceilalţi nu ştiu cu cine stăteau în mănăstire. Sigur, fiecare se ducea în locul lui, îşi făcea rugăciunea. Când vezi din aspectul exterior, sunt superbe toate mânăstirile noastre, pot să vă spun că şi aiurea, oriunde în cadrul monahismului rusesc sau grecesc. Impecabil. Este de o frumuseţe extraordinară, chiar. Mirenii sunt extaziaţi: muşcatele din glastre, rondurile la milimetru englezesc, covoarele super măturate şi aspirate cu aspiratoare de ultimă generaţie…

- Paradoxal, când te duci, de exemplu, la mânăstirea Dintr-un lemn şi vezi cum s-au rugat pustnicii de acolo, într-o bisericuţă de 6 metri pătraţi, făcută toată numai din scânduri, aproape că te îngrozeşti. Şi totuşi ei aveau bucurie multă.

- Da, enorm de multă. Dar gândiţi-vă, eu vin din Israel, unde m-am tot întrebat: „Doamne, oare ce a făcut Sfântul Teodosie cel Mare?” Te duci acolo, în mânăstire, şi vezi de jur-împrejur stâncă, pustiu. Acum e o mânăstire cu camere frumoase, cu biserică frumoasă, cu flori, e întreţinută chiar de două măicuţe românce care ştiu să facă treabă românească adevărată şi te uiţi, de jur-împrejur sunt peste 3.000 de peşteri în care au locuit aceşti vieţuitori alături de Sfântul Teodosie. Mă întreb cum îi întreţinea Sfântul pe cei 3.000 de oameni? Din ce producţie de covoare? Ca la Agapia unde (am înţeles de la o măicuţă care locuieşte cu mine în Ierusalim) când a venit Înaltul Bartolomeu, într-o seară târzie, acum buni ani, în timpul comunismului şi nu a găsit acolo decât 4 maici din o sută şi ceva la strană, la miezonoptică. “Unde sunt maicile?”, a întrebat părintele Anania. Ele erau în atelier. Dădeau zor la 11 noaptea să termine producţia de covoraşe că aveau o comandă pentru SUA. Ei bine, oare Sfântul Teodosie avea comandă de la lume? Ei făceau acolo doar rucodelii: coşuri împletite… Sigur, acum nu se mai fac coşuri împletite, o să spună imediat alţii. „Bine, maică, dar când te îmbolnăveşti; bine, maică, dar când mănânci?… “. Totul se poate reduce la strictul necesar vieţii monahale simple. Este foarte greu, pentru că deja microbul acesta al modernismului, al europenismelor, a intrat în „codul genetic” al monahului. Ca ascultător, trebuie să faci ascultare faţă de superiorul tău. Ţi se spune de la nivel de stareţ, econom, arhiereu, duhovnic şi episcop: asta este conduita, asta trebuie să faci, şi trebuie să ne conformăm. Spun Sfinţii Părinţi: „Ascultarea este mai presus de toate”. Întreb însă, şi e o întrebare retorică - iertată să-mi fie îndrăzneala: cu ce preţ? Oare nu cu preţul mântuirii noastre?

Războiul monahilor

- Îmi povestea un părinte stareţ la un moment dat aşa: „Ne-am adunat la mânăstire zicând: hai să mergem să ne rugăm, să facem liturghie. Dar n-aveam biserică. Lăsăm “puţin” liturghia şi facem biserică. Şi ne-am apucat de construit biserica. După aceea am zis cu toţii: “Haideţi, să stăm undeva”, că n-avem chilii. “Lăsăm liturghia şi facem chilii”. După chilii, gardurile. După garduri, grajdurile. După grajduri, terenuri de muncit. Şi tot aşa. Până au trecut aproape 20 de ani şi astăzi, din 40 de monahi câţi sunt în mânăstirea noastră, doar 8 mai vin tot timpul la liturghie, în biserică”.

- Aş face o paralelă între ce aţi spus Sfinţia Voastră şi relatarea din Pateric cu acel călugăr care vine la mânăstire cu 6 galbeni (nu mai ţin minte câţi avea şi el moştenire, în total) şi care spune: „Iată, am aceşti bani; ce să fac avva cu ei?”. „Păi, dacă eşti în stare, păstrează-i şi nu te gândi la ei”. Trec câteva luni şi vine călugărul şi spune: „Avva, ştii ceva, uite între timp mi s-a stricat uşa. Nu vrei să mă laşi să folosesc 2 galbeni din aceia, să îmi fac uşă?”. Zice Avva: „Dă 2 galbeni la mine şi du-te şi stai cu uşa aia aşa”. Mai trec vreo două luni: „Avva, acum s-a stricat şi acoperişul. Mai dă-mi 2 galbeni”. Zice Avva: „Dă 2 galbenii ăia cu care vrei să faci acoperişul…”. Şi tot aşa, adică până când s-a epuizat toată suma şi nu mai avea nimic.

Aceia trăiau în pustie, între nisipuri, în deşert, în condiţii cumplite. Eu am studiat oarecum problema, am fost şi eu în deşert, am locuit o vreme în pustia Sinaiului, chiar acolo unde s-au deschis toate rugăciunile către Cer. Să zicem aşa, este locul unde a început forfota monahismului în Peninsula Sinai… Acolo nu-ţi trebuie nimic. Mai precis: îţi trebuie tot şi totuşi nu îţi trebuie nimic. Aveam nevoie de tot. Aveam o iritaţie pe faţă, fuseseră nişte zile de hamsin, de praf din deşert şi mi se iritase faţa, mă mânca. Era acolo în mânăstire şi o maică, bolnavă de psoriazis, nici ea nu avea medicamentele necesare. Dar întindeai mâna către Cer şi Cerul era parcă la o distanţă de câţiva centimetri de tine… Coborau sfinţii, pietrele vorbeau, îţi venea să sari din piatră în piatră şi totul vorbea acolo, totul tremura de energia rugăciunilor din trecut. Ori dacă laşi cale liberă în inimă şi în minte acestui mod de viaţă, poţi să te mântuieşti. Sigur că imediat propovăduitorii secolului XXI, ai generaţiei actuale europene şi mondiale chiar m-ar întreba: „Şi ce vrei, maică, până la urmă, să ajungem în epoca primitivă, să ne întoarcem în peşteri?“ Atunci eu le-aş răspunde: “De unde ştiu eu că nu ar fi fost mai bine?!” O să pară un lucru aberant, dar totuşi îl spun: civilizaţia actuală a dus la pieirea totală a rezonanţei sufleteşti în inima şi în mintea omului. Această aşa-zisă „sensibilitate”, pe care dacă o traducem dă în sentimentalism, pueril, prostesc de multe ori, n-are nici o legătură cu adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Nu înseamnă că dacă mă duc în Somalia şi în Biafra, cum fac multe din VIP-urile cinematografiei şi muzicii descreierate, satanice, din ziua de azi, şi iau copii de acolo înseamnă automat că fac acţiuni caritabile. Din contră, le fac un mare deserviciu. Au fost zeci de cazuri care s-au pierdut în marea de cocaină, de droguri şi de războaie inutile. Desigur, dacă intrăm aici în subiect mult prea adânc vom constata cu groază că există demult un plan bine determinat al distrugerii omenirii, făcut tot prin oameni, din partea satanei. La baza absolut tuturor relelor de pe pământ, de la începutul existenţei pământului civilizat şi până în ziua de astăzi, nu este decât lupta între diavol şi Dumnezeu. Până când nu conştientizăm că suntem partenerii lui Dumnezeu, şi că n-avem cum să stăm neutri vom fi instrumente satanice. Cei care se consideră că sunt parte de mijloc se înşeală amarnic, ori eşti parte a diavolului, ori eşti parte a lui Dumnezeu. Dar trebuie conştientizat foarte clar de partea cărei tabere eşti şi ce trebuie să faci pentru asta. Trebuie să te laşi total în mâna lui Dumnezeu, să fii instrument de luptă pentru El şi aşa te vei mântui. Aşa vei înţelege bucuria de a lupta în durere, în suferinţă, dar cu bucurie pentru Dumnezeu.

- Aproape că nu-ţi vine a crede că lumea poate uneori denatura atât de mult sensul sfinţeniei.

- Extraordinar de bine aţi spus: totul s-a denaturat! Mi-aduc aminte de părintele diacon Petre David de la Facultatea din Bucureşti, care m-a cunoscut de pe vremea când începusem să merg pe căile credinţei, în Bucureşti. Când a auzit că plec la Ierusalim mi-a zic: „Oh, vai de tine, o să ai o mare dezamăgire. Ce crezi că mai este Drumul Crucii în ziua de astăzi decât o mare de magazine şi de comerţ?”. Şi, într-adevăr, bucuriile imense pe care le-am avut ca trăire în adevăratul înţeles al Drumului Crucii au fost numai noaptea, când nu era nimeni şi nimic, când plecam de la Sf. Mormânt la 3 dimineaţa către biserica Adormirii Maicii Domnului din Ghetsimani şi pentru asta străbăteam tot Drumul Crucii. Atunci, în nopţile acelea aveam bucuria adevărată. În restul zilei, era exact aşa cum a spus părintele care m-a avertizat atunci şi eu nu am vrut să-l cred, pentru că nu mi-am imaginat sub nici un fel de formă că voi găsi până şi făcută din diverse plante la ora actuală, coroana de spini a Domnului, chipurile… Şi tot felul de obiecte de un kitsch extraordinar…

- …care arătau, de fapt, starea sufletească a creştinilor…

- … a societăţii din ziua de astăzi. Or, eu, mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit în aceşti 17-18 ani cât am locuit în Israel, să dau la o parte răutatea aceasta omenească. De fapt, nu eu; ferească bunul Dumnezeu să-mi fie atribuit gândul ăsta mie, ci bunul Dumnezeu a lucrat aşa în mine, dar sigur, poate că un dram de contribuţie a fost şi al meu, în sensul că am lăsat deschisă uşa Domnului. I-am lăsat deschisă uşa şi Domnul a pătruns cu sensul acesta: „Vezi, aici este o perdea, dă-o la o parte şi vezi ce este după… Mai e o perdea, mai e o draperie şi încă o perdea…“. Şi tot aşa, de-a lungul acestor ani, am dat la o parte tot felul de învăluiri aşa-zis civilizato-religioase, birocratice, instituţionale. Biserica a devenit o instituţie, dar eu nu o trăiesc ca pe o instituţie. Monahismul a devenit o instituţie. Este înspăimântător lucrul acesta! În ciuda faptului că se petrece aşa, să ştiţi că mi-am păstrat bucuria de a şti că Domnul a spus cu gura Lui sfântă: „Bucură-te, turmă mică, că a ta este mântuirea”. Nu înseamnă că o turmă mică de doar doi, cinci sau nouă privilegiaţi se vor mântui, ci că aceştia, prin voia lui Dumnezeu, prin mila lui Dumnezeu pot vedea adevărul-adevărat, gol-goluţ, aşa cum stă el, dar fără să se tulbure.

Duhul Sfânt „nu a ieşit la pensie”

- În realitatea aceasta plină de „mortăciuni” din lume şi chiar dintre monahi (nu vorbesc excluzându-mă pe mine), aţi întâlnit totuşi şi monahi „vii”, care arată că Duhul Sfânt „nu a ieşit la pensie”?

- Ei, cum să nu! Sigur că da! În primul rand, toţi marii oameni în jurul cărora m-am învârtit eu în primii ani de creştinism, respectiv părintele Ilarion Argatu, părintele Sofian. O structură puternică de monahism… Dar îmi amintesc şi de o întâmplare oarecum hazlie despre percepţia mea de început asupra monahismului. La ora actuală sunt colegă - în mânăstirea unde locuiesc în Ierusalim - cu o maică, cu care eu m-am împrietenit de la începuturi, când a venit ea în Israel direct de la Agapia. Primul drum pe care am vrut să îl fac în monahism în România, imediat după botez, a fost la Agapia. Şi chiar am luat atitudine şi am plecat acolo. Am şi ajuns. Voiam să mă duc la Sfânta Parascheva că era chiar în ajunul praznicului. Era deci octombrie, frig şi am plecat cu autobuzul. Şi am ajuns la Agapia la patru şi jumătate, cinci dimineaţa. Eu proaspăt creştinată şi plină de seva Duhului Sfânt, coborât peste mine în Taina Botezului, pentru mine totul în mânăstire era de o sfinţenie totală, coborâtă direct din Dumnezeu. Aveam certitudinea că mânăstirea, oriunde ar fi ea, oricare ar fi ea, e coborâtă direct din înaltul Cerului pe pământ. În mod subtil, asta şi credeam: mănăstirea era din Ceruri venită. Aşa încât, când am deschis uşa dimineaţa la cinci, se citeau psalmii de Utrenie şi am văzut o mare de maici, toate mogâldeţe la pămînt, nu mişca una, erau încovoiate sub greutatea cuvintelor psalmilor de Utrenie şi aproape că nu se simţea răsuflare în mânăstire, am îngenunchiat şi am început să plâng în hohote şi am spus: „Doamne, şi pe mine să mă aduci la starea asta de fericire, de adevăr, de sfinţenie totală”. Trecut-au anii, buni de tot şi, într-o discuţie chiar acum doi-trei ani, purtată cu colega mea din mânăstire care era pe vremea aceea în Agapia, râzând îmi spune: „Ehe, să fii tu sănătoasă cât de tare dormeau maicile în clipa aceea, obosite frânte fiindcă era patru dimineaţa şi ele de-abia veniseră la ora douăsprezece noaptea de la prăşit, unde pleacă la şase dimineaţa, când se termină liturghia“. Deci de la patru la şase stăteau la liturghie, la şase se îmbrăcau de muncă, în autocamioane, laolaltă cu muncitori care fumau, care vorbeau urât, care scuipau, care înjurau, mergeau la prăşit până aproape de douăsprezece noaptea. Veneau acasă. Mai stăteau un pic la biserică şi la ora unu erau în pat, dormeau trei ore. Deci aşa, când ele se înghemuiau acolo erau zdrobite. Iată, aparenţele arătau una şi în realitate poate fetele acelea vedeau altfel mânăstirea, Biserica şi slujbele.

- Maică Ecaterina, de ce să se facă o fată, o tânără oarecare, totuşi călugăriţă? Parcă nici nu mai e vremea… Decât să stai acolo neîmpăcat, mai bine stai în casa ta şi te rogi, şi îţi vezi de ale tale.

- Ideea mea este următoarea: în urma impactului pe care l-am avut cu cititorii cărţilor mele, multe persoane, multe fete, multe femei chiar de vârstă mai înaintată, trecute prin dureri şi suferinţe cumplite în viaţă sau prin necazuri grozave şi, realizând că într-un final, mai devreme sau mai târziu, singura salvare pentru a ieşi din impasuri grozave în lume nu este decât Dumnezeu, acele fete dându-şi seama de acest lucru au ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie este să meargă la mânăstire. Doresc din tot sufletul să fac această specificare: nu cred, sub nici o formă, în practicarea monahismului decât a acelor persoane care sunt cu adevărat îndrăgostite de Dumnezeu. Nu cred că în monahism se poate spune „Ei, lasă dragă, că pofta vine mâncând”. Ei bine, nu. În monahism, nu se poate spune asta. Monahismul adevărat este propriu doar celui care Îl iubeşte, Îl adoră mai mult decât viaţa lui, pe Însuşi Dumnezeu. Şi realizează această iubire atât în minte, cât şi în inimă. Din prima. Din start. Din începuturi. Dacă acest fior, dacă acest dor de absolut, de viaţă eternă, de divinitate, de mântuire, de altă viaţă nu se găseşte în tine, nu intra în monahism! Pentru mine ăsta este înţelesul monahismului. Deşi sunt în creştinism de douăzeci şi ceva de ani şi am stat în Ierusalim atâta vreme, nu am în adevărata practicare a monahismului, adică purtarea de schimă monahală, decât trei ani. Pentru că de-abia acum am înţeles că sunt şi în stare, pe mulţi ani, să practic până la moarte această rânduială. Şi că păstrez ceva din focul din inimă, pe care l-am avut la începutul creştinismului, când harul Duhului Sfânt în mare forţă m-a cucerit. Nu zicea şi Părintele Nicolae Steinhardt că „am fost botezat din apă viermănoasă şi duh rapid”? Duhul poate să vină cu viteză supersonică şi să te întrepătrundă, dar, atenţie mare!, El poate să nu stea acolo. Şi poate să plece şi să te lase gol-goluţ. Constaţi că, după ce ai venit înfierbântat în mânăstire şi ai zis că tu eşti monah, peste un an sau doi sau trei, în corelaţie cu răutăţile monstruoase ale oamenilor, atât afară din mânăstire, cât şi în mânăstire, că nu mai vrei să fii monah. Sfinţii Părinţi, pe care noi îi citim cu mare evlavie în zilele noastre, spuneau şi făceau, nu numai spuneau. Ei “plăteau” pe alţii care să-i certe. Pe când nouă ni se face asta în mod spontan, ca să zic aşa, şi în loc să binecuvântăm că ne face un serviciu, noi devenim „fiare”, la rândul nostru. Dacă nu ai în tine capacitatea, undeva în adânc, şi nu îţi impui ca să treci peste toate acestea şi să plângi şi plânsul să-ţi aducă bucurie - nu reuşeşti! Pentru cei care nu ştiu să plângă, fac referire la cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul; le recomand tuturor oamenilor de pe faţa pământului pentru că nu cred că există ceva mai înduioşător, provocator de lacrimă şi de bucurie, în acelaşi timp. În paradoxul acesta, dacă omul care vrea să meargă către mânăstire, nu este bucuros să plângă zeci de ani, mai bine să nu meargă“.

sursa razboi intru cuvint

Read More

DE CE CIPURILE DUC LA PIERDEREA LIBERTATII PERSONALE

http://fbx.ro/v/789t0n09pht9xt7e

EXTRAORDINARELE 3 CONFERINTE ALE MAICII ECATERINA LA b1tV DESPRE PASAPOARTE BIOMETRICE, CHIPURI RFID SI MAI ALES LIBERTATE PERSONALA. A MUST SEE!


sursa www.maicaecaterina.ro

Read More

Cipul care te expune

Un american a arătat dezavantajele unui proiect care urmăreşte securizarea frontierelor Statelor Unite.
Identificarea prin frecvenţă radio o metodă de identificare automată care se bazează pe stocarea şi regăsirea datelor la distanţă, folosind dispozitive numite etichete/cipuri RFID. Paşapoartele americane conţin astfel de etichete.
Folosind un dispozitiv ieftin conectat la un laptop, Chris Paget a reuşit să citească date de pe paşapoarte şi permisele de conducere a doi cetăţeni americani, fără ca aceştia să poată bănui ceva.
Direct din trafic
Paget, aflat într-o maşină, a condus 20 de minute pe străzile din San Francisco.În acest timp, dispozitivul său a memorat datele de pe două paşapoarte. El putea foarte uşor să “cloneze” respectivele documente, dar scopul său a fost altul: să demonstreze pericolele aferent proiectului de etichetare RFID.
Western Hemisphere Travel Initiative (Iniţiativa pentru Circulaţia Persoanelor în cadrul Emisferei de Vest) prevede ca toţi cetăţenii care călătoresc către şi dinspre Canada, Mexic, America Centrală şi de Sud, Caraibe şi Bermudas să prezinte paşaportul sau alt document de identitate acceptat pentru a intra sau reintra pe teritoriul SUA. Scopul WHTI este de a întări securitatea la frontieră şi impune montarea de etichete pe paşapoarte.

În prezent, Uniunea Europeană nu aplică controlul paşapoartelor prin RFID.
Sistemul de identificare este folosit în diverse aplicaţii:

* măsurarea timpului de la cursele atletice * controlul paşapoartelor * aplicarea taxelor rutiere pe anumite autostrăzi * urmărirea produselor * urmărirea locomotivelor şi vagoanelor la căile ferate * autentificarea persoanelor care doresc să intre în zone speciale (cu condiţia să-şi fi implantat tag-uri RFID sub piele); * paza şi inventarierea în muzee.

preluat de pe www.maicaecaterina.ro

Read More