ISTORIA ADEVARATA A STRAMOSILOR NOSTRI-FILME

FILME EXCELENTE DESPRE DACI SI CIVILIZATIA NOASTRA ANTICA PE SUPERBUL SITE CINETHRONIX


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

ZEUS ŞI DRAGONUL DACIC PE COLUMNA LUI TRAIAN

George Liviu TELEOACĂ

Grafica de Roca

Moto: De-a lungul secolelor, procesul de alterare al simbolurilor s-a manifestat prin acoperirea lor cu pseudosemnificaţii, prin înecarea lor în false simboluri sau atribuirea de semnificaţii aberante; de aceea, simbolurile se cer curăţate de sedimentele depuse în timp.(Florin Biciuşcă, Centrul lumii locuite)

Cu toate că Whitney Smith, fostul director al Institutului american pentru drapele, plasează dragonul dacic împreună cu variantele sale între drapelele care au făcut istoria lumii [1], nimeni n-a încercat să dezlege taina imensei sale puteri care i-a asigurat venerarea timp de peste 2500 de ani din Persia şi până în Anglia, englezii mai purtându-l încă în cruciade, dar şi în bătălia de la Bosworth din anul 1485. Iată, însă că „nu aduce anul ce aduce ceasul” cel bun, când ajuns din întâmplare în foarte bine organizata bibliotecă din incinta primăriei Slănic Prahova am zăbovit, fără grabă, ca orice om aflat în concediu, asupra foto-imaginilor de pe Columna lui Traian cuprinse în albumul publicat de Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu încă din anul 1966.

Între ele şi metopa în care lui Zeus, numit de romani Jupiter, îi este asociat în aceeaşi logică de zeu tutelar Dragonul Dacic (vezi fig. 1). Plasate în acelaşi registru superior, cele două icoane asociate una celeilalte conduc, fără echivoc, la concluzia că Dragonul Dacic îl desemna pe Dumnezeu în concepţia dacilor, tot aşa după cum Jupiter îl desemna pe Dumnezeu în viziunea agresorilor romani.

Abordarea plastică în semi-profil şi a Dragonului Dacic, căruia îi este redată şi cea de a doua ureche, aşa cum se vede bine şi pe copia Columnei de la Muzeul de Istorie Naţională din Bucureşti (vezi fig. 3), consolidează ideea că realizatorii Columnei au conferit una şi aceeaşi semnificaţie celor două icoane, aşa încât se poate afirma cu certitudine că Dragonul Dacic Îl desemna pe Dumnezeu.

Din nefericire, Bartoli [2], ca şi toţi istoricii care au studiat mesajele Columnei, n-a sesizat ideea în care a fost realizată această metopă şi, ca atare, în impresionantul său volum de stampe consacrat Columnei, nu s-a mai considerat obligat să redea cu fidelitate ambele icoane de pe Columnă, desenând Dragonul Dacic (vezi fig. 3) cu un ireal corp de şarpe, dar şi în variantă profil mai uşor de realizat, fără să se mai vadă şi a doua ureche a capului de lup obligatorie pentru un semi-profil, aşa cum se vede foarte bine în figura 2. Prea puţin importantă pentru epicul bătăliei de la Tapae, metopa a fost creată special pentru a spune peste milenii că Dragonul Dacic desemna prin Nume pe Dumnezeul transcendental, aflat din punct de vedere teologic chiar mai presus de idolatrele întruchipări antropomorfice.

Ca dovadă că Dragonul Dacic Îl desemnează pe Dumnezeu prin Numele Său şi că acest Dragon Dacic trebuie citit ca o hieroglifă cu rol de fonogramă, care indică un nume, vom recurge de această dată la analogia cu banala reclamă intitulată „Camelia Pană” oferită puterii de înţelegere a omului de rând de ziarul Libertatea din 22 octombrie 2007 (vezi fig.4), în care rebusul unei cămile cu pene desemnează numele unei persoane.

Ceea ce conferă certitudine faptului că cele două fotograme au fost realizate urmând una şi aceeaşi logică grafică este şi constatarea că varianta cămilei cu aripi este aidoma lupului cu aripi de pe drapelul unităţii galeze, ca altă variantă a Dragonului Dacic înscrisă în tratatul lui Whitney Smith (vezi fig. 5 şi 6).

Dacă vom merge cu gândul mai departe şi vom avea în vedere doar capul cămilei cu cele câteva pene, vom constata că şi în urmă cu mii de ani simbolul dacic alcătuit dintr-un cap de lup cu alte câteva pene a fost realizat urmând una şi aceeaşi logică grafică, ceea ce ne permite să afirmăm că Numele lui Dumnezeu ilustrat pe metopa 18 a Columnei de larg-răspânditul dragon dacic este Volco-Black.

Capul de lup sugerează, în mod evident, cuvântul Volco asemenea cuvântului rusesc волк = lupul, iar imaginea segmentului cu pene face aluzie la corbul prezent în mitologie, în folclor, dar şi în religie ca simbol pentru culoarea neagră, care sugerează în acest fel cuvântul Blac ca şi cuvântul englezesc black = negru, din vremea când era doar o singură limbă.

Extrem de importantă este semnificaţia teologică a acestei metope care spune peste milenii întregii omeniri, cu autoritatea imperială a Columnei lui Traian, că Dragonul Dacic este semnul lui Dumnezeu. Acest mesaj al Columnei dezleagă, astfel, taina imensei puteri a Dragonului Dacic sub semnul căruia s-a făcut istoria lumii din Persia până în Anglia. De aici şi definiţia pentru dacologie ca ştiinţă a edificării lumii civilizate prin sacru în numele revelaţiei primordiale dacice, aşa după cum am arătat anterior în eseurile intitulate „Dragonul şi falera”, „Vârful Peleaga”, „Un simbol pentru unitatea funciară a Europei” sau „Românii în cărţile sacre ale omenirii”.

În încheiere mai trebuie spus că în deplin acord cu eseurile mai sus amintite, Columna lui Traian din forumul celor două biblioteci emblematice, cea greacă şi cea latină, reconfirmă faptul că centrul spiritual al lumii este în Dacia Ardeleană, acolo unde a existat necontestat, şi ca atare continuă să existe, Axis mundi.

George Liviu TELEOACĂ

9 noiembrie 2007

Bucureşti

BIBLIOGRAFIE

1. Whitney Smith, Les drapeaux a travers les ages et dans le monde entiers, Editura Fayard 1975, p. 61

2. Pietro Santi Bartoli, Colonna Traiana,… alla Maesta Christianissima di Lvigi XIV re di Francia e di Navarra, metopa 18.

3. Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu, Columna lui Traian, Bucureşti, Editura Meridiane, 1966

Read More

Multe păreri, acelaşi numitor comun: Dacia

Istoria poporului român şi mitologia pe care o posedă îşi are rădăcinile adânc înfipte în trecut; mult mai îndepărtate decât mult prea recenta „romanizare” şi „încreştinare” atât de vehiculate în căţile de istorie; mult mai îndepărtate decât însăşi civilizaţia dacică premergătoare civilizaţiei şi culturii româneşti, pe care, aceasta din urmă, şi-a clădit structura şi identitatea. Istoria şi mitologia acestui neam, al românilor, se întinde până în timpurile preistorice atunci când pe aceste meleaguri apar primele forme de cultură şi civilizaţie.

Mitologia română este succesoarea unei mitologii ancestrale elaborată de autohtonii Daciei străvechi. Înaintea civilizaţiei şi culturii tracilor şi daco-geţilor, pe teritoriul vechii Dacii se întinde o lungă serie de evenimente şi fapte ce cuprind perioada pelasgică, de cele mai multe ori cunoscute doar prin intermediul miturilor greceşti sau romane.

S-a afirmat de nenumărate ori că mitologia română este rezultatul unei „sedimentări” de credinţe şi mituri, într-o primă fază, indo-europene, apoi, după ocuparea Daciei de către romani, romane şi în sfârşit, după încreştinarea Daciei, creştine, toate altoite pe un „sâmbure” autohton traco-dac. Tot acest amalgam de credinţe şi mituri, ba indo-europene, ba romane şi, nu în ultimul rând creştine, peste care unii cercetători adaugă şi elemente slave datate din Evul Mediu, reprimă esenţa însăşi a mitologiei româneşti, reprimă tocmai această perioadă pelasgă. Cercetătorii mitologiei române vorbesc foarte puţin despre începuturile pelasge ale acestei mitologii acordând însă un spaţiu nemeritat de mare „componentei daco-romane” , „indo-europene”, care fie vorba între noi, sunt doar pure inveţii dacă avem în vedere „împietrirea Dochiei” şi lipsa cvasitotală a indo europenilor în orice fel de atestări documentare.

Vom spune că, în esenţă, mitologia română derivă din mitologia dacică iar mitologia dacică din cea pelasgă. Şi punct, pentru că aşa numiţii indo-europeni, nu există în nici o mărturie antică iar, romanizarea este o teorie la care se pot aduce foarte multe amendamente, ca şi în cazul celei a indo-europenizării. Prin urmare, două sunt componentele din care a evoluat mitologia română: componenta pelasgă şi componenta dacică, la care adăugăm pe alocuri şi cea creştină care în fapt se reduce, ca orice tradiţie autentică, la tradiţia originară hiperboreană.Aceste mitologii: românească, dacică şi pelasgă derivă una din alta în mod absolut necesar ele fiind expresia continuităţii spirituale a unuia şi aceluiaşi popor în diferite stadii evolutive de-a lungul istoriei.

De altfel, istoricul francez Albert Armand, susţinea în 1936 că poporul român „ este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămâs aceeaşi din epoca neolitică, a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel, prinr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.

Afirmaţia istoricului francez este susţinută şi de alte surse, mai ales străine.

Bunăoară, antropologul Eugene Pittard ne face atenţi că „strămoşii românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării”.

Se pare ca istoricul A. Armand şi antropologul E. Pittard au dreptate de vreme ce un alt cercetător, peruan de acestă dată, pe nume Daniel Ruzo, după ce vizitează Romania , declară în 1968: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se află centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de azi”. Ori acestă catenă montană a Carpaţilor se situiază pe teritoriul vechii Dacii, actuala Românie despre care specialistul în preistorie, Marija Gimbutas, dar de origine lituaniană, profesor la universitatea California din Los Angeles ne spune: „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”.

În acelaşi ton se află şi lingvistul suedez Ekstrom Par Olof care afirmă că „ Limba română este o limbă cheie, care a influienţat în marre parte toate limbile Europei”.

De asemenea, Gordon W. Childe, savant ce numai are nevoie de nici o prezntare, însă tributar concepţiei indo-europene, se vede nevoit să conchidă în 1926 că „locurile primitive ale dacilor trebuiesc căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasat la nordul şi sudul Dunării”.

Cine sunt de fapt aceşti indo-europeni puşi mereu în legătură cu primele momente ale culturii şi civilizaţiei umane? Ei nu sunt menţionaţi de nici unul dintre izvoarele antice cunoscute până în prezent, deşi, dăcă e aşa cum se spune, anume că ei sunt iniţiatorii civilizaţiei şi culturii antice, atunci, dată fiind înclinaţia anticilor spre elogierea strămoşilor, este de neînţeles tăcerea tuturor izvoarelor existente în legătură cu aceşti indo-europeni. Deşi izvoarele istorice şi mitice, hagiografice chiar, tac în legătură cu indo-europenii, se pronunţă răspicat despre pelasgi şi hiperborei care nu sunt nicidecum indo-europeni.

Trebuie spus că noţiunea de indo-europenizare precum şi cea de neamuri indo-europene sunt cât se poate de fictive. Din acest motiv cercetătorii nu pot cădea de comun acord asupra presupusei lor invazii şi nici măcar asupra patriei lor de origine. Despre fictivitatea noţiunii de indo-european se pronunţă chiar savantul care a inventat-o, pe numele său Bosch Ghimpera, de naţionalitate germană. Invenţia sa era dictată de necesitatea dovedirii prin orice mijloce, fie ele şi neştiinţifice a originii ariene a germanilor.

Dacă în privinţa indo-europenilor izvoarele istorice, mitice sau de orice altă natură tac, nu este acelaşi lucru şi cu adevăraţii înaintaşi ai dacilor şi ai românilor anume: pelasgii şi hiperboreii. Izvoarele antice, fie ele istorice, fie mitologice, precum şi o seamă de autori contemporani, mai vechi sau mai noi, români sau străini, vorbesc cu mult respect despre aceşti pelasgi şi hiperborei. De la aceştia izvorăşte mitologia şi credinţele populare române, precum şi simbolurile răspândite în lumea satului românesc şi nicidecum de la indo-europeni sau romani. De la aceştia ni se trage însăşi identitatea lingvistică şi de neam, cum arată N. Densuşianu în monumentala sa lucrare Dacia Preistorică.

Hiperboreea, o realitate transformată în mit, se va perpetua cu încăpăţânare în întreaga cultură greco-romană de unde va fi preluată în epoca modernă şi contemporană de cercetătorii care caută să-i dea de urmă. Pentru toţi autorii antici , acest ţinut mitic se afla în Dacia, după cum în Dacia locuiau şi pelasgii, în fapt unul şi acelaşi neam , purtând diferite nume în diferite stadii ale evoluţiei sale istorice. Vom reda în cele ce urmează numai cateva dintre informaţiile anticilor cu privire la localizarea Hiperboreii.

În „Olimpicele” poetul grec Pindar ne arată pe Apollo, care după ce construieşte zidurile Troiei împreună cu Neptun şi cu Eac, se întoarce în patria de la Istru la hiperborei (Olimpicele,VIII.47). atunci când trebuie să localizeze Hiperboreea, Strabon spune că „ Hiperboreii locuiau desupra Pontului Euxin şi a Istrului” (GeografiaXI,6.2). Clement din Alexandria atunci când aduce vorba despre Zamolxe îl numeşte cu epitetul expres de „ Hiperboreu” ( Stromata,IV,23). Geograful Ptolemeu când aminteşte cetatea Piroboridava situată pe Siret spune că este o cetate hiperboreană (Geographia,III.10). Macrobius vorbeşte şi el despre regiunile udate de Dunăre şi Don care în antichitate erau numite hiperboreene (Comentarii la Somnul lui Scipio,II.7). Ovidiu,celebrul poet roman exilat la Tomis, se lamentează că a fost constrâns să trăiască sub Axul Boreal, la stânga Pontului Euxin (Tristele IV.41-42) pentru ca în „Ponticele” să afirme că Axul Boreal se afla în ţara geţilor (II.19; 40-43). Marţial în „Epigramele” sale se adresează soldatului Marcellinus spunând: „Tu pleci acum să iei pe umerii tăi Cerul hiperboreean şi astrele Polului Getic” ( IX.45).

Dar nu numai autorii antici sunt la unison în a plasa Hiperboreea în teritoriul carpato-danubiano-pontic ci şi o seamă de autori contemporani.

Bunăoară, expertul francez în simbologie, Rene Guenon, tenace căutător al înţelesurilor miturilor şi simbolurilor antice, în corespondenţa sa cu Vasile Lovinescu se exprimă astfel: „ Sunt foarte mulţumit de ceea ce îmi spuneţi de cercetările dvs. în privinţa Daciei şi aştept cu mult interes studiul pe care îl anunţaţi ( Dacia Hiperboreeană -.n.n). Fără să ştiu ce aţi mai găsit referitor la acest subiect, trebuie să vă spun că ideea că Dacia a fost una dintre etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza la ce perioadă s-ar putea raporta”.

În altă parte acelaşi R. Guenon se adresează lui Lovinescu astfel: „ Cum sper că n-am uitat nimic din cele comunicate, pentru că mă întrebaţi ce gândesc despre toate acestea, cred că nu poate fi pusă la îndoială natura hiperboreană a tradiţiei româneşti sau dacice, şi acest fapt explică cu siguranţă multe lucruri enigmatice în ce-i priveşte pe Orpheu, pe Zalmoxis… tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mai pură (şi mai veche – n.n) decât a celţilor” Pronunţându-se apoi asupra perpetuării tradiţiei hiperboreano dacice spune: „cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în Evul Mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmisie mai puţin consistentă”.

Lovinescu în scurtul dar cuprinzătorul său studiu intitulat Dacia Hiperboreană pune semnul egalului între hiperborei şi pelasgi iar după ce-l citează pe Pindar care spune că, în genealogia mitcă Hiperboreus este fiul lui Pelasgos conchide: „ Deci, pentru a arăta rasa primordială, Pelasg ar fi un termen chiar mai corect decât Hiperborean” ai cărui descendenţi direcţi sunt dacii şi prin aceştia, românii.. Acestă continuitate este absolut evidentă în cazul tradiţiei româneşti atât în folclor cât şi în ornamentică. Mai mult, în unele medii rurale există credinţa că românii se trag direct din uriaşi.

Şi pentru a încheia vom cita pe N. Densuşianu vorbind despre neamul pelasgilor: „pentru poporul grec, pelasgii erau cei mai vechi oamenide pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „ dioi” – divini” ei fiind „ cei dintâi care au adunat adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând” .

Merită menţionată părerea profesorului universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizaţiilor care după o vizită în Maramureş declară: „ Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afliîn satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie”.

Iar această civilizaţie este pelasgo-hiperboreano-daco-românească, nu indo-europeană şi nu daco-romanizată.

Bibliografie:

Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, Ed Academiei RSR

Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi. Ed Obiectiv

****, Oriensis. Revistă de studii tradiţionale,coord.Mircea A Tămaş

Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

C Barsan, Revanşa Daciei, ed Obiectiv

zamolxe

Read More

Unde a aparut scrierea?

Când vine vorba de începuturile scrierii îi mare dandana. În 1965 Vojtech Zamarovsky zâcea foarte convins „La început a fost Sumerul” completând concluziile lui Samuel Noah Kramer care zâcea şi el foarte convins: „Istoria începe în Sumer”. Asta înseamnă, având în vedere presupusa primordialitate a culturii şi civilizaţiei sumeriene că şi scrisul a apărut tot aici.

Da! Şi să nu dea Dumnezău să zică altcineva altceva! Cu tăte astea io am mari îndoieli atunci când aflu de la un sumerolog rus pe nume A. Kifişin că „scrierea sumeriană a apărut, în sudul ţării dintre râuri la sfârşitul mileniului IV î.e.n, pe neaşteptate, într-o formă pe deplin dezvoltată”. No, aci-i baiu, că doară nu le-o picat din cer scrierea gata tocmită! De la acelaşi autor aflăm încă o trebuşoară interesantă: „Studiul legilor dezvoltării interioare a pictografiei sumeriene arată că , la sfârşitul mileniului IV î.e.n, scrierea pictografică, ca structură, nu se afla în stadiul de formare, ci în declin”. Hopa altă bubă, cum or descoperit astia scrierea dacă scrierea lor era în declin? Nu ne şti` nime dintre academicienii noştrii lămuri la întrebarea asta aşa că-i musai să apelăm iarăşi la străini.

Acelaşi sumerolog rus ne zice o concluzie menită să ne pună pe gânduri: „ Din toată structura scrierii sumeriene, care număra în jurul a 38000 de semne şi variante, s-au folosit nu mai mult de 5000, care au provenit din 72 cuiburi-simbol străvechi. Procesul de polifonizare (adică, de diversificare sonoră a unuia şi aceluiaşi semn) a cuiburilor structurii sumeriene a început însă cu mult timp înainte….

Ciuburile –simbol s-au dezintegrat în grupuri polifonice cu mult înainte de sosirea sumerienilor în ţara dintre cele două răuri”. Io văd aci două lucruri semnificative: o scriere dezvoltată gata să dispară şi că sumerienii or venit de undeva şi locu îi, bag io sama în prostia me, locu unde s-o dezvoltat scrisu` până la stadiul în care l-au preluat ei. Şi iată că din „ inventatori” sumerienii au ajuns elevi, ce-i drept sărguincioşi, dar tot elevi!

Locul unde a apărut scrierea

În 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, face o descoperire pe şantierul arheologic de la Tărtăria de Mureş ( jud Alba). Erau trei tăbliţe din lut ce purtau pe ele diferite forme . Două dreptunghiulare, si una rotundă, cea din urmă purtând semne semănând foarte bine cu scrierea zisă sumeriană. S-or fi jucat ăia de la Tărtăria cu băţu pe pământ într-un moment de hodină din goana lor după capre?

„Academicienii” şi „savanţii” noşti zâc că dacii nu cunoşteau scrisul. Numai că bulgarii nu sunt de aceeaşi părere. Academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev zâce aşa: „ tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene”. Concluzia ne-o dă tot el ca să nu ne mai batem capu: „Aceasta ar însemna, pur şi simplu ( şi fără drept de apel – n.n) că scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-vestul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum”. Şi ca să fie şi mai limpede totul tot el ne zice, ce-i drept cam nesigur: „ Dacă în toate cele trei cazuri este vorba de scris, atunci se impune o concluzie surprinzătoare: Avem de-a face cu cea mai veche scriere din lume!”. Dacă şi cu parcă.. mai trebuie încă ceva ca să mă convingă. Ce? Păi dacă-i scris trebe să se poată ceti, nu? Da! Şi s-o aflat cineva să-l şi cetească.

După ce cercetează materialul, V. Titov, sumerologul expert al laboratorului Institutului de Arheologie al Academiei de Ştiinţe URSS ajunge la următoarele concluzii:

„1.Tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg răspândit, de origine locală ( ca şi lutul din care au fost făcute, după alte cercetări-n.n)

2.Textul unei tăbliţe enumeră 6 totemuri antice, care coincid cu „manuscrisul” din oraşul sumerian Djemdet-Nasra şi, de asemenea, cu „manuscrisele” din săpăturile ce aparţin culturii Kereş

3.Semnele de pe această tăbliţă trebuiesc citite în cerc, în sens contrar mişcării acelor de ceasornic

4. (…) Această tăbliţă a fost tradusă astfel: „ În (cea de a) patruzecea domnie pentru buzele ( gura) zeului Şaue cel mai vârstnic după ritual a fost ars” No dară! Mai limpede nu se poate!

Deci e vorba de scris nu de jocu cu batu pe pământ ! Surprinzator şi contrar părerilor „ academicienilor” şi „savanţilor” noştri, ruşii şi bulgarii, după cum s-o văzut, zâc că dacii cunoşteau scrisu’! Şi nu numa că-l cunoşteau ci ei l-or inventat că aşe zâce datarea cu carbon radioactiv ( C 14) care plasează ale bucăţi de pământ (importante!) pă la 6200-5200. Deci cel mai devreme în mileniul V î.e.n când Sumerul încă nu exista! S-o zâs că sunt copii după scriere sumeriană. Bun! De acord! Da numa dacă îmi poate spune cineva de unde scoatem Sumerul în mileniul V î.e.n.

Am spus că pe lângă tăbliţa rotundă care cuprinde o scriere ideografică pe care am şi tradus-o prin bunăvoinţa savantului V. Titov, mai sunt două rectangulare care au inscripţionate pe ele imagini vegetale si animale. Acum, având sub ochi cele trei tabliţe şi afirmaţiile lui Kiffisin privind scrierea „ sumeriană” şi dezintegrarea cuiburilor simbol în strucuri polifonice reprezentate grafic putem concluziona .

Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă nu numai un sintem de scriere cu „ evoluţia” scrierii până în momentul când a fost preluată de „ sumerieni” şi dusă în ţara dintre cele două râuri! Şi nu-i oare interesant ( şi grăitor) faptu că în vecinătatea Tărtăriei se află localitatea Simeria? Nu-i ea foarte apropiată etimologic şi fonetic de Sumer sau poate Sumeru-i masculinu de la Simeria/ Sumeria? Şi din nou interesant îi că în tăt Sumeru nu afli numele zeului Şaue da Ardealu-i plin de toponime care amintesc de el (Şeuşa-Alba;Şeulia de Mureş,Şăuşa, Şăulia,Şăuliţa-jud.Mureş;Şăulia-jud Cluj; Şauaeu (Eu Şaue?) – jud Bihor) ceea ce din nou arată ca tăbliţele sunt locale, din Dacia şi nu din Sumer! Şi iacă că (scuzaţi cacofonia) scrisu o fost inventat de „ sălbaticii” daci de la Tărtăria şi apoi dus în Sumer, contrar părerii aproape unanim răspândite.

Şi ca să nu ne rezumăm numai la aceste date verificăm trebuşoara cu scrisu si apelam la autorii antici. Că dacă afirmăm ceva tre s-o facem în cunoştinţă de cauza nu că aşe vrem noi şi zacem după cum ne place. Şi iacă ,Diodor din Sicilia ne zâce în Biblioteca Istorică nişte informaţii absolut interesante care, databile cu vreo 2000 de ani înainte de descoperirea de la Tărtăria vine să o confirme: „Ba chiar se spune că, atunci când Cadmos adusese în Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăreia numele şiforma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni; ar mai fi avut şi denumirea specială de pelasgice, fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor”.

Apoi zice tot el:” cât priveşte pe Linos, se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dyonissos, înfăţisând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu, Pronapides, dacălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului”.

Or dacii în străvechimea istorică se numeau pelasgi cum ştiţi deja cei care vizitaţi blogu şi cum ştiau şi anticii! Deci, vrem, nu vrem scrisu a existat în Dacia independent de voinţa „savanţilor” şi „academicienilor”!Peste tate astea mai este ceva.

Scrierea Dacilor stravechi a dat naştere nu numai scrierii ideografice sumeriene ci şi „ alfabetului” cretan liniar A şi B, alfabetului grec, latin, runic şi chirilic.

Alfabetul „ latin” a fost preluat de etrusci în mileniul III î.e.n şi dus în Italia din zona munţilor Apuseni fapt dovedit de cuvintele etrusce identice fonetic si din punct de vedere al înţelesului (cupe-cupă; nuna-mamă, la români nună =naşă, a doua mamă; ranem-rană,a răni;Tisa-tisa, puţin; vinus-vin). Toate semnele existente în alfabetul gotic ( runic) şi chirilic există în Grota Fundu Peşterii din Munţii Buzăului. Multe dintre aceste semne se păstrează în răbojul plutaşilor de pe Bistriţa.

În concluzie, scrierea atât cea ideografică cât şi cea alfabetiformă, au apăru în Dacia, cu dovezi în regulă, cu acte de naştere şi tot ce vreţi. Inclusiv cu mărturii materiale ( arheologice) şi literare ( autorii antici). Avem merite deosebite în antichitate si nu numai numai că mai trebe şi să ni le recunoaştem.

Bibliografie:

1. P.L. Tonciulescu, E. Delcea. “Secretele Terrei- Istoria incepe in Carpati”, vol. I

2. C. Barsan, “Revansa Daciei”

3. P.L. Tonciulescu, “Romania, paradisul regasit”

zamolxe

Read More

Misteriosul Avalon

…misteriosul tărâm al legendelor si cântecelor eroice celtice. Avalon… locul unde sufletul merge pentru a se vindeca şi a se revigora cu energii divine… misteriosul tărâm despre care legendele lumii celtice spun întotdeauna că există acum şi în veci…nicăieri şi pretutindenea …Un ţinut în afara timpului căci în el sălăşluieşte Eternitatea…existent în spaţiu şi timp pentru a certifica lucrurile din afara timpului…Pâmânt sfânt unde se împleteşte puterea şi credinţa… unde ne întoarcem din nou acasă.

Avalon-Insula merelor

Numele Avalonului derivă din celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri fiindu-le în acelaşi timp sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi devine cunoscător al tainelor de dincolo de lume ( iniţiat). Din acest punct de vedere Avalonul este identic cu Centrul Spiritual Suprem, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii. Mai mult, el este identic cu Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate la Okeanos Potamos, vechea denumire a Istrului ( Dunărea). Dacă vom decoperi locul unde creşte Mărul tradiţiei celtice atunci înseamnă că suntem în inima Avalonului! Şi iată că urmaşii pelasgilor, a oamenilor divini, a acelor Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor, care după ce îşi îndeplinesc misiunea civilizatoare se retrag din nou în Avalon ne oferă cel puţin o parte (pentru început) din dezlegarea misterului.

Tradiţia românescă ne surprinde cu următoarele afirmaţii: Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Acolo ( în acea „ insulă”) e Cetatea lui Dumnezeu şi…Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu, se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care e ( a se înţelege cu care se învecinează) Mărul Roşu se cheamă Marea Neagră iar Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde-i Buricul Pământului iar pe Buricul Pământului este Muntele Sfânt. Hm.. fără comentarii! Vom explica doar că Osia Pământului este Columna Cerului, Axis Mundi a legendelor vechi şi că ea se află în Muntele Sfânt al întregii antichităţi: Bucegiul! Ori Buricul Pământului este identic cu Centrul Lumii cu acel Polus Geticus de la care se adapă toate tradiţiile ortodoxe. Inclusiv cea celtică.

Avalon – insula lui Apollo

Atenţia ne este atrasă acum de o complicaţie fonetică ce face din Avalon „ Insula Strălucirii”. Spuneam că numele Avalonului are ca rădăcină cuvântul celtic „ abal”( măr). Numai că aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui zeului Ablun care nu este altul decât Apollo/ Zamolxe zeul cerului şi al soarelui hiperborean. Din acest punct de vedere, Avalonul, devenit prin această complicatie fonetică Insula lui Apollo, este identic cu Insula Leuke din Marea Neagră ( Cronidă), identică la rândul său cu sweta-dwipa Insula Strălucirii din tradiţia hindusă, care este sediul zeului solar Vishnu purtătorul crucii hiperboreene, svastika. Ori svastika este un simbol al Polului care Pol în toate tradiţiile autentice este simbolul Centrului. Pentru că centrul despre care este vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se invoiesc să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul său se efectueză rotaţia lumii. Ori în acest Centru întotdeauna se înalţă Arborele Vieţii şi Muntele Sfânt. Mai mult, svastika , emblemă a lui Apollo şi a lui Vishnu totodată, „ este simbolul si emblema Polului; căci în adevăr lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce”. Şi iată că insula lui Ablun/ Apollo/ Zamolxe devine pe nesimţite „ insula de sticlă” denumire aplicată şi Avalonului care în simbolistica sa primară nu reprezintă altceva decât ideea de inviolabilitate. Tot legată de ideea de inviolabilitate este legată si tradiţia celtică a „ceţurilor Avalonului”.

Legendele celtice spun că insula Avalon era învăluită în ceaţă , ceaţă care o delimita de lumea muritorilor si care o ascundea privirilor celor neavizaţi. Această „ceaţă” este tot una cu Vălul Mayei din tradiţia extrem orientală care, odată „ ridicat”, arată adevărul ascuns în spatele iluziei. De fapt Maya este identic cu numele Maria aplicat Marii Zeiţe hiperboreene, denumită de unele tradiţii zeiţa cu 1000 de feţe. Doar cel ce ridică „ ceţurile Avalonlui” este capabil să vadă adevărata faţă a Fecioarei Lumii din textele gnostice de mai târziu.

Revenind la ideea de Pol spiritual, identică în tradiţiile arhaice cu cea de Centru al Lumii, la care se pretează şi Avalonul, vom spune că acesta niciodată nu a fost plasat în Anglia. Nu avem nici o mărturie în acest sens nici istorică nici mitică şi nici de altă natură. Însă poetul roman Marţial ne oferă cu ce-a mai mare precizie, valorificând o tradiţie care era încă vie în perioada romană clasică, localizarea acestui Pol. În Epigramele sale el se adresează soldatului Marcellinus spunând: „ Soldat Marcellin, tu mergi acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean si astrele Polului getic”

Ori a spune Geticus Polus înseamnă o desemnare clară a faptului că Polul se afla în Dacia!

Această exprimare nu este o figură de stil poetică deoarece romanii cunoşteau foarte bine existenţa şi a altor popoare la nord de geţi!

Avalonul ca pământ solar şi polar totodată este identic în acelaşi timp cu Siria primitivă despre care Homer ne spune că este o insulă dincolo de Ogygia, descriere ce o face să fie tot una cu Thula hiperboreeană, pământul Soarelui, pământul lui Apollo. Ori Apollo era zeul suprem al luminii solare şi al cerului hiperborean. Mai ştim de asemenea că reşedinţa de scaun a Siriei primitive era Heliopolis, „ Oraşul Soarelui”. Dacia ne oferă din nou surprize şocante. Densuşianu plasează Ogygia, cu o documentaţie care nu lasă loc la interpretări, în Dacia Hiperboreană, iar în Muntenia a existat cetatea Heliopolis, considerată capitală a statului dac pe vremea lui Dromichaites/ Dromichete. Că Siria primitivă era Dacia Hiperboreană si nu Siria istorică ne-o dovedeste o altă tradiţie hiperboreană, anume cea sanscrită, unde Soarele este pomenit cu numele de Surya, termen foarte apropiat fonetic de Siria!

Avalon-tărâmul femeilor

Tradiţiile bretone si irlandeze ne spun că Avalonul era condus de un număr de trei preotese păzitoare ale Copacului Vieţii, mărul tradiţiei celtice, identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei româneşti.Încă o identificare a Avalonului cu Grădina Hesperidelor, şi ele în număr de trei, plasată de Densuşianu si V Lovinescu la Dunărea de Jos, în Dacia. De asemenea Apollo/ Zamolxe, zeul cerului şi al soarelui hiperborean, era patronul muzelor, semidivinităţi feminine.

Pe de altă parte ciclul legendelor arthuriene este strâns legat de tradiţia „avalonică”. Explicam într-un articol anterior ( Sf Graal) că Arthur era trimisul Polului iar acum am afirmat, ca şi cu alte ocazii, că Polul era în Dacia. Or, întreaga viaţă a lui Arthur, şi chiar moartea sa este legată de femei. Arthur îşi leagă epopeea de nume precum : Igraine ( mama sa), Morgane le Fay ( stapâna insulei Avalon şi conducătoarea preoteselor de aici) acestea fiind de departe cele mai importante. Dată fiind importamţa lor să ne oprim un pic sa le studiem si să le descoprim secretul.

Igraine, este mama lui Arthur şi fiind considerată de legendele celtice ca deţând „ sângele” Avalonului, secretele iniţierii. Doar că umblând să căutam înţelesul cuvântului Igraine aflăm că acesta înseamnă lebădă. Phillipe Walter ne spune că în mitologie, gâsca este analogul lebedei sau al raţei. Cuvântul sanscrit hamsa desemnează pe rând cand lebăda când raţa când gâsca şi că în textele lor mitologice celţii nu par a face o distincţie clară între gâscă şi lebădă chiar dacă femeile din Cealaltă Lume iau acolo înfăţişarea lebedelor. În consecinţă Igraine este o zână pasăre, o Doamnă Lebădă /Gâscă care trimite la credinţele celtice despre femeia creatoare, femeia care procreează: Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor deopotrivă.

Din nou misterele Avalonului celtic se revelează în realitatea legendară daco-românescă. Paftaua descoperită în mormântul lui Negru Vodă ne relevă un castel cu patru turnuri care, în Centru, chiar sub poarta de intrare ne arată imaginea unei lebede cu cap de femeie, simbol apollinic, hiperborean şi primordial ca şi hamsa tradiţiei hinduse.

Ori, am spus deja că în imaginarul celtic Avalonul era Centrul Lumii acolo unde se ridica Axa lumii , mărul cu poamele de aur din Grădina Hesperidelor identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei româneşti. Castelul este Camelotul, capitala regelui Arthur, imagine a Ierusalimului Ceresc şi a Avalonului ca centru Spiritual al lumii, în care mama lui Arthur , Igraine este Regina-Mamă. De altfel Marea Zeiţă a antichităţii chiar purta la pelasgii de la Dunărea de Jos titlul de Rhea ( Regină). Identificată cu Zâna Zânelor în legendarul românesc ea chiar locuieste în nişte palate subterane dintr-o pesteră situată într-un munte înalt ( v. Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană). Iată şi misterele iniţiatice ale Avalonului, locul unde se află castelul Sf Graal, cupa renaşterii. Dintr-un alt punct de vedere Marea Zeiţă a antichităţii pelasge, identificată cu Maica Domnului în creştinism, este Regina Cerului. Oare, putea Camelotul, simbol al regalităţii divine a regelui Arthur, identificat cu miticul Avalon ( Centrul Lumii), să fie plasat în altă parte decât acolo unde lebăda (Igraine) se uneşte cu dragonul (Uther Pendragon) ? Având în vedere cele spuse pană acum eu cred că nu. Cu Cu atât mai mult cu cât legendarul românesc ne spune că atât castelul lui Ler Împărat/ Zamolxe/ Apollo cât si cel al Zânei Zânelor/ Doamna Lebadă erau plasate pe un Munte Înalt care se află acolo unde este Buricul Pământului sau Osia Lumii echivalentă cu maărul tradiţiei celtice. Iată şi originea vulturului bicefal. Garuda, vulturul tradiţiei hinduse unit cu lebăda sacră ,Hamsa! Cerul şi Pământul în fuziune în Centrul Lumii. De fapt Lebăda de pe paftaua lui Negru Vodă este plasată pe un câmp albastru ceea ce trimite exact la calitatea de Regină a Cerului…. la unirea dintre Rege şi Regină. Iată din noi misterele Avalonului dezlegate de tradiţia românescă a regalităţii sacre.

O altă femeie cu implicaţii importante în viaţa regului Arthur şi a Camelotului este Morgane La Fay. Deşi asupra acestui nume s-a purtat o vie controversă legată de semnificaţia sa , vom opta pentru etimologia „mor” (mare) + „rigain” ( regină). Prin urmare Morgane este Marea Regină. În vechea triadă celtică acestă Morgane/Morrigan este zeiţa războiului. Marea Zeiţă , Zeiţa Mamă întrucât era unica divinitate feminină a pelasgilor şi dacilor era adorată şi în ipostaza de zeiţă a războiului sub numele de Leto/ Lete/ Letea. Ori acest nume s-a păstrat în toponimia Deltei Dunării sub forma Grindului Letea. Dar , din punctul de vedere al etimologiei propuse, Morgane este identică cu Igraine Crăiasa lebedelor sau femeilor Avalonului care pe teritoriul sfânt se transformau în lebede. De fapt ea este aceea care, atunci când Arthur suferind din pricina rănii, îl duce în Avalon pentru vindecare venind într-o barcă. Este barca solară identică cu carul lui Apollo reprezentat de multiple descoperiri arheologice de care votive din mormintele tracilor la care sunt înhamate păsări.

Prin urmare Igraine şi Morgane la Fay este una si aceeaşi mare zeiţă , Doamnă a Avalonului odata prin calitatea sa regină mama a Camelotului identificată cu lebăda gravată pe paftaua lui Negru Vodă; a doua oară prin investititura lui Arthur cu însemnul suvearnităţii sacre: Sabia. Şi într-adevăr, tradiţia spune că sabia lui Arthur; Excalibur, a fost faurită în Avalon. Este aceeaşi sabie despre care vorbeşte Isus: „ Nu am venit să aduc pacea, ci sabia”! Iar suveranitatea sacră nu putea fi mandatată decat din Centrul Lumii!

Avalon. Ţinutul vieţii şi al morţii

După anumite tradiţii ale lumii celtice Avalonul mai era numit şi Ţinutul celor Vii prin vii înţelegându-se rasa divină originară, acei Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor. Ori singura rasa pe care tradiţiile vechi o numeau divină şi asemenea zeilor ,după mărturiile greceşti de data aceasta, erau pelasgii. Pelasgii sub numele de hiperborei locuiau în Hiperboreea, centrul hiperborean extinzându-şi atributele şi epitetele şi asupra centrului atlantic. Aceasta înseamnă că Atlantida şi Hiperboreea sunt unul si acelaşi centru Spiritual al Lumii. Ori în legătură cu Atlantida, toate mărturiile, inclusiv cele celtice, sunt de acord în a spune că a dispărut ca urmare a unui îngheţ sau a unui potop. De fapt, tradiţia celtică numeşte acest teritoriu chiar cu titulatura de „ pământul de sub valuri”. Platon vine şi completează informaţia spunând că Atlantida a dispărut ca urmare a unui cutremur sub valurile oceanului.

Probabil veţi spune că bat câmpii cu succes…dar Atlantida era Insula Carpaţilor! Palton în dialogul Kritias ne oferă informaţii destul de bogate în legătură cu Atlantida şi aspectul ei geografic. Astfel: „ După datină, ţara toată era foarte înaltă şi ieşea pieptiş din mare; împrejurul nu era decât şesul înconjurând orasul, el însuşi împreşmuit de un inel muntos ce cobora pană pe ţărmul mării, şesul era neted, în terase, şi mai lung decât larg masurând de la uncapăt la altul 3000 de stadii în lungime şi 2000 de stadii pe povârniş, de la mare pana în centru, ţinutul aesta al insulei întregi era îndreptat spre miazăzi şi la adăpost de vânturile îngheţate care veneau de la miazănoapte. Cât priveşte munţii înconjurători, erau în vremea aceea vestite numărul lor, înalţimea, frumuseţea fară pereche faţă de toţi care sunt azi”. Luând o hartă fizică a României descoperim cu stupoare ca este vorba de Ardeal!

Depresiunea Transilvaniei este înconjurată de un inel muntos format din Munţii Carpaţi caz singular în lume şi atunci şi acum. Teritoriul este foarte înalt pentru că în interiorul arcului carpatic nu este o zonă de şes ci de dealuri teraste ce coboară în altitudine spre depresiunile marginale, altitudinea medie fiind de 400-600m. Într-adevăr pe lung de la N la S depresiunea Transilvaniei este mai lungă iar pe lat este mai îngustă. Ardealul propriu zis este ferit de vânturile de miazănoapte dar şi îndreptat spre S dacă tinem cont de curbura pe care o are spre partea sudică. Poate observa oricine ca Ardealul are o climă mai blândă decât restul ţării favorizată fiind de influienţele climatului oceanic. Fără a mai pune la socoteală că în zona mediteraneană, unde a fost plasată Atlantida, nu bat vânturile de miazănoapte ( crivătul în special). Prin urmare Atlantida trebuia să fie plasată undeva la latitudinea paralelei de 45 de grade unde acestea sunt destul de fregvente dar nu stăpânesc întrutotul. Vom spune şi că în dialogul Kritias nu se pomeneşte de Oceanul Atlantic ci de Marea Atlantică adică Marea de lângă Muntele Atlas. Şi într-adevăr în trecutul erelor geologice Transilvania era o veritabilă insulă înconjurată fiind de Okeanos Potamos ( Dunărea) care ocupa întreaga suprafaţă a Bărăganului actual, Marea Neagră şi Marea Panonică. Luând din nou harta vedem că muntii înconjurători sunt în numar de 7 ( mai multi după textulş citat): 3 grupe în carpaţii Orientalim 3 în Carpaţii Meridionali şi una singură constituind Apusenii!

Analizând textele lui Platon Densuşianu ajunge la o concluzie clară: „Din punct de vedere istoric, aici nu poate fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a ţării ori a ţinutului numit Atlantis, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare.. probă în această privinţă o avem de la Diodor ( din Sicilia n.n) care ne vorbeşte despre unele tradiţiuni istorice ale atlanţilor (sau ale locuitorilor de lângă muntele Atlas) culese mai târziu de timpurile cele depărtate despre care vorbesc preoţii din Sais”. Vom spune acum că aceasta este partea reală, istorică a tradiţiilor legate de o cultură şi civilizaţie care de la un anumit moment avea să devină ascunsă şi de negăsit în lumea celtică. Iată o o altă faţetă a „ceţurilor Avalonului”.

Spuneam că Avalonul se mai numea si „pământul celor vii” sau Insula celor vii. Datorită pierderii acelei tradiţii primordiale aduse de Tuatha de Danaan veniţi din regiunea hiperboreană şi a retragerii lor în niste locaţii subterane sau chiar în Avalon, Insula Viilor s-a confundat adesea cu „ regiunea Morţilor” înţelegându-se prin aceasta rasa dispărută ca şi dispariţia înţelepciunii pe care o aduseră aceştia. Afirmaţia lui Densuşianu poate fi verificată prin etapele succesive ale ocultării acestei tradiţii primordiale primită de celţi de la hiperborei. În primul rând, dispariţia tuathanilor, retragerea în Centrul Suprem, de unde au venit şi apoi, dispariţia doctrinei druidice în confruntarea cu creştinismul.

Pământul uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării dacismul a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că că acest fapt a ocrotit tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu legendele şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

zamolxe

Bibliografie:

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997

2.V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Buc, 1996

3.N Densuşianu, Dacia Preistorică, Buc, 2002

4. M.Eliade, Arta de a muri ( antologie), Cluj,2006

5. A Bucurescu, Dacia magică, Buc, 1999

6.Phillipe Walter, Arthur, ursul şi regele,Buc, 2006

7. Julius Evola, Misterul Graalului,Buc,2008

8. E. Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Craiova, volIV

9. Oriens revista de studii tradiţionale, Oradea,2006

SURSA

Read More

DRACO-STINDARDUL DACIC

(Cu ocazia intrării triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare) .
s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample
Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17

Draco

Geto-dacii, se stie,aveau steaguri, in jurul carora se aduna armata in caz de razboi. Aceste steaguri erau de doua feluri: sub forma de drapel (prapuri) si sub forma de stindard (dracones). Stindardul era un balaur cu cap de lup, cu gura deschisa, fixat cu gitul intr-o prajina, facut din bronz sau argint iar coada din stofa .Printr-un ingenios sistem interior, stindardul dac facea sa se auda, sub actiunea curentilor de aer, un suierat puternic ce avea ca efect imbarbatarea ostenilor proprii si panicarea celor inamici si in plus inducea o stare de nervozitate cailor care nu il mai auzisera. Intreaga simbolistica daca orbiteaza in jurul simbolului LUP, ce a intruchipat fidel o straveche constiinta de neam stravechi si razboinic. LUPUL a inmanunchiat in simbolistica lui insasi obirsia totemica a neamului dac, aflat sub protectia unui zeu propriu, zeu al cerului si al nemuririi si, dacii, potrivit unor reguli magice, au adus pe invinsul zeului lor, ZAMOLXE, pe balaurul zburator alaturi de ei, i-au infipt capul intr-o sulita si pentru a-si infricosa dusmanii cu imaginea lui terifiannta si suieratul nepamintean cit si pentru a arata si inamicilor cum sfirsesc dusmanii lor, il purtau cu ei in razboaie. Dacii,conform cu marturiile antice , dispuneau de o armata puternica , condusa autoritar , disciplinata si temeinic organizata, formata din unitati de pedestrasi si din unitati de cavalerie. Ca razboinici ,dacii au fost mai ales apreciati datorita iscusintei cu care minuiau SICA ,arma specifica,cu care au intrat in nemurire. Steagul cu balaur -dragonul- alaturi de cavalerii gemeni purtatori de dragon (draco) reprezinta un simbol vexicologic caracteristic intregului neam tracic. Dragonul alaturi de sica sintetizeaza imaginea alegorica a acestui neam care s-a nascut si s-a afirmat sub semnul lupului. Acest steag, la fel de vechi ca si neamul trac, i-a insotit permanent in lupta pe ostenii daci si a produs o impresie deosebit de puternica asupra tuturor celor cu care slujitorii lui ZAMOLXE au venit in contact. Este cert ca acest semn heraldic a fost preluat oficial de romani dupa desfiintarea statului dac si a dislocarii unei parti de populatie dacica in imperiu. Romanii l-au cunoscut mai intii intre trofeele pe care le-au adus din Dacia, cei ce s-au intors. Dragonul, sinteza dintre sarpe si lup, avind ca atribute orgoliul si forta, le-a impus teama si respect. Imaginea pe care dacii au lasat-o romanilor, in care dragonul desfasurat, insotea trupele dace pedestre sau sarjele cavaleriei catafractare a fost incrustata in piatra si a dainuit pina la noi, spre vesnica aducere aminte despre cei ce au avut curajul sa infrunte cea mai puternica forta a timpului. Structura cromatica a draconesului a fost reliefata de autorii antici ca fiind existenta si un argument in acest sens este si faptul ca cetatea Aquincum (Buda Veche) avea in stema sa culorile rosu, galben si albastru pe care J.F. Neigebaur le considera "o mostenire a Daciei", fapt plauzibil daca luam in consideratie numarul unitatilor dace din Pannonia. Imparatul Marcus Aurelius (161-180) a purtat mai multe razboaie cu sarmatii-iazigi aliati cu dacii liberi si intr-unul din aceste razboaie(171) infringindu-i le-a luat, printre trofee, si numerosi "balauri" cu care armata romana a defilat la Roma. Acest eveniment probeaza ca si la aproape un secol de la cucerirea unei parti din Dacia, ce ramasi inafara controlului imperial foloseau ca stindard, acelasi dracon zburator. Un alt argument care probeaza faptul ca stindardul dac-dracon-era tricolor este si faptul ca steagurile care au insotit pe celti in lupta impotriva saxonilor erau stindarde dacice. Prezenta elementului dac pe teritoriul britanic este confirmata de unitatile armatei romane cantonate aici si formate din luptatori daci. Astfel gasim cantonata aici COHORS I AELIA DACORUM formata din 1000 de soldati daci (millitaria) si care a stationat in Britania 200 de ani. Acesti daci erau constienti de originea lor ; avem nume ca : DADA; DACIBALUS; GETA IRELSAURNES sau CLAUDIU MENANDER. Politica Romei era ca aceste trupe sa pastreze armamentul traditional si tacticile de lupta proprii. Ba mai mult acesti militari "romani "se si instruiau in limba lor natala. Avem marturia lui ARIAN, numit pe vremea lui Hadrian, guvernator al Cappadociei. Acesta i-a cunoscut desigur pe militarii daci si a ramas impresionat de modul in care se instruiau, de dirzenia cu care minuiau armele si de disciplina de care dadeau dovada. In acest sens Arian afirma ca: "ostasii invata strigatele de lupta stramosesti ale fiecarui neam, strigatele celtice pentru celti, strigatele getice pentru geti si cele retice pentru reti" (Arian ,Arta tacticii in Fontes ad Historiam Daco-Romaniae Pertinentes) . Un alt exemplu al pastrarii armamentului traditional este si cazul comandantului CLAUDIUS MENANDER care a pus sa fie sculpatata pe piatra pusa de el un cutit incovoiat, o sica. Prezenta dragonului in Britania e logica din moment ce Roma admitea oficial in panteonul sau vexicologic ideile totemice ale trupelor straine ce serveau in armata romana. Este neindoielnic ca urmasii acestor daci au luptat alaturi de celtii locali (britoni, gaeli, belgi) impotriva triburilor germanice ale saxonilor, anglilor si iutilor .Din aceste timpuri s-a pastrat in sud-estul Angliei-balaurul zburator al dacilor, ca semn de razboi al populatiei din Tara Galilor, semn considerat de cercetatori ca o "relicva a dominatiei romane". Este deci neindoielnic ca dragonul a fost folosit in Britania si dupa retragerea romana. Acest lucru este perfect explicabil intru-cit populatia locala, atit bastinasii cit si cei ce nu au urmat administratia si armata in retragerea sa, au adoptat armele si tehnicile, defensive si ofensive de la romani. Folosind infanteria disciplinata, armura si armele de aruncat la distanta si cavaleria din epoca tirzie a tehnicii romane de lupta combinate cu tactici celtice, britanicii au reusit sa-i respinga o vreme pe anglo-saxoni. Legendarul rege celt ARTHUR a reusit astfel sa obtina dupa mai multe lupte cu saxonii, o victorie asupra acestora in apropierea muntelui BADON. Celtii prezenti la locul bataliei au folosit ca stindard, balaurul zburator. Regele Arthur a fost imortalizat ridicind un astfel de dragon in onoarea tatalui sau, UTHER PENDRAGON. Numele de DRAGON (DRACO) a fost intilnit si in trupele de daci stationate in imperiu (Aurel Iulio Draco-cohors I Ulpia Dacorum) ! Dragonul purtat de celti era confectionat din tesatura usoara, cu gura deschisa si pe care cea mai mica adiere de vint il determina sa i-a forma de balaur zburator si sa scoata un suierat ascutit. Redat pe un document de epoca (Withney Smith) dragonul devenit acum celtic era structurat cromatic in culorile rosu, galben si albastru! Celebra tapiserie de la Bayeux, care infatiseaza cucerirea Angliei de catre normanzi (1066) ne arata ca trupele engleze , comandate de HARALD aveau ca stindard dragonul considerat un "antic semn de razboi al saxonilor"! O alta argumentatie este ca legiunile a XIII - GEMINA si a V-MACEDONICA au pe insigne o succesiune coloristica neobisnuita: rosu, galben si albastru! (Mihail Zahariade, Insemnul tricolor in Dacia Romana). Este stiut ca aceste doua legiuni au participat la razboaiele dacice si dupa 118 e.n. sint singurele ramase in Dacia. In anul 535 imparatul Iustinian a infiintat provincia Iustiniana Prima, in cuprinsul careia a intrat si Dacia Ripensis si Dacia Mediteranea. Este important de mentionat ca stema acestor provincii,l ocuita tot de neamul dacilor, avea in cromatica sa tot cele trei culori dispuse de la dreapta la stinga :rosu, galben si albastru. Urcarea celor trei culori in stema celor doua provincii, reprezinta o continuitate de simboluri, preluate de la daci si semnifica refacerea tuturor tinuturilor locuite de catre acestia si apoi de catre dacoromâni. Steagul cu balaur a revenit pe pamintul Daciei simbolizind unitatea neamului dac. Dacii mari, dacii liberi, carpodacii si costobocii s-au intors adesea, uneori patrunzind adinc in imperiu, mereu sub semnul lupului si mereu avindu-l ca stindard. Ei au jucat un rol insemnat in marea rascoala din 117 si apoi frecvent au atacat imperiul ajungind ca 238 ,impreuna cu gotii sa deschida seria atacurilor care au culminat cu retragerea armatei din Dacia si ulterior cu dezintegrarea imperiului roman. Este de subliniat ca dacii liberi au regindit refacerea Daciei sub protectia lui ZAMOLXE, arcuita in curcubeu deasupra Tarii. Privind acest curcubeu, din care se evidentiaza culorile rosu, galben si albastru, dacii si-au intarit credinta in nemurire si credinta in aceasta nemurire le-a dat dacilor curajul, sa infrunte cerul aruncind cu sageti in nori spre ai determina sa se retraga din fata marelui zeu. Aparitia lui ZAMOLXE sub forma unor sageti de lumina si apoi a curcubeului dupa ploaie, marea increderea dacilor in vremea buna ce urma sa vina si ne demonstreaza ca dacii se considerau fii luminii, prin respingerea intunecimilor de peste zi, zi ale carei culori le-au dat stindardelor lor. Astfel cele trei culori semnificau ziua in intregul ei ROSU-era DIMINEATA; GALBEN era culoarea AMIEZIII si ALBASTRUL semnifica AMURGUL. Prin dracones, pe care dacii l-au purtat in lupta impotriva scitilor, persanilor, macedonenilor, romanilor si a valurilor de neamuri ce s-au abatut asupra Daciei, mitul poporului dac a ajuns in tot spatiul ocupat de imperiul roman ,din Siria pina in Spania si din Britania pina in insasi inima Romei si si-a extins spectrul asupra statelor ce i-au urmat acestui imperiu. Bibliografie suplimentara: Gelu Florea, Dragonul dacic, în Archeologica et Historica, Nicolae Gudea dicata, Zalău, 2001, p. 195-201; Augustin Muresan Cu privire la cea mai veche reprezentare a a stindardului geto-dacilor, în Adevărul omeneşte posibil pentru rînduirea binelui, Oradea, 2001, p. 455-459; Liviu Marghitan, Stindardul dacic flutura la Tapae, în Revista de istorie militara, 2001, 1, P. 52-55. Liviu Mărghitan, Mioara Turcu, Mărturii arheologice referitoare la stindardul geto-dacilor, în Thraco-dacica, 2001, 22, nr. 1-2, p. 213-221. MioaraAlecu-Căluşiţă, Steagul geto-dacilor, în Noi Traci. Centro Europeo di Studii Traci, Roma,1992, p. 14-22; Traian Herseni. Le dragon dace, în Ethnologica, 1979, nr. 1, p. 13-22. Vezi si: www.casanoastra-romania-dacia.blogspot.com www.crwflags.com

Read More

Stema veche si stindardul Daciei

Stema veche si stindardul Daciei

Peste veacuri sau milenii strabunii nostri traco-geto-daci, poate si pelasgii sau arimii, au avut simboluri nationale, care sunt prezente si in zilele noastre.

Printre primele documente scrise, privitoare la stema Daciei se considera a fi Novella a XI-a, data pe 14 aprilie 553 d. Chr. de catre imparatul Iustinian, aflata in Biblioteca Vaticanului, cercetata si fotografiata de dr. Marius Bizerea. Textul adiacent stemei mentioneaza teritoriile apartinatoare episcopiei din Iustiniana Prima, ce cuprinde parti ale fostei Dacii romane, fiind descrise si stemele acestor tinuturi.

Stema Daciei este descrisa astfel:

"Ex partem dextra, in prima divisione. SCUTUM RUBRUM in cuius medio videtur turris, semnificans utramque Daciam, in secundo divisione SCUTUM CELESTI cum (signum) tribus Burris, quarum duae lateribus albae sunt media vero AUREA".

Ceea ce se traduce:

"Din partea dreapta, in prima diviziune (un) SCUT ROSU in mijlocul caruia sunt vazute turnuri, insemnand Dacia de dincolo (Dacia Traiana n. M Bizerea), in a doua viziune SCUT CERESC (albastru=de culoarea cerului, n. M. Bizerea), cu semnele Tribului burilor, ale caror doua laturi sunt albe, iar mijlocul AURIU (galben)."

Din punct de vedere al culorilor, stema Daciei avea cele trei culori actuale ale steagului Romaniei: rosu, galben si albastru. In culegerea de steme "Stemmatographia sive armorum illyiricorum delineatio descriptio et reconstitutio", opera croatului Paul Ritter Vitezovic (1652-1713), publicata in 1701, exista argumente privitoare la stema ce intereseaza Romania. Transilvania este reprezentata printr-un scut taiat avand in partea superioara, pe aur, acvila naturala, iesinda, in partea inferioara un camp rosu, sapte munti, suprapusi de catre un turn de argint. Pentru Valahia - Muntenia, simbolul este compus dintr-un scut avand fondul de argint incarcat cu o acvila cruciata naturala de aur, plasata pe o coroana deschisa din acelasi metal. Moldova este reprezentata de scut de aur, cuprinzand un cap de bour natural. In aceeasi lucrare este prezentata si stema Basarabiei (de fapt teritoriul dintre Nistru si Bug) reprezentand trei capete negre legate fiecare cu o esarfa (cu semnificatia ca acel teritoriu este locuit de tatari).

P.R. Vitezovic a cuprins in lucrarea sa si stema Daciei, infatisand un scut rosu mobilat cu o piramida de argint, figura ce porneste de la baza scutului si se inalta pana in partea superioara a acestuia; de o parte si de alta a piramidei sunt doi lei de aur rampati si afrontati. Aceasta piramida semnifica, dupa istoricul croat, "o perfectiune deosebita si culmea gloriei". Autorul conchide ca stema atesta "virtutile care au stapanit Dacia pana la domnia lui Decebal", s-ar putea spune potrivit acestei afirmatii ca stema a fost dinaintea lui Decebal, chiar inainte de Christos. Aceasta stema, potrivit fotocopiilor si descrierilor, este aproape identica cu cea din Novella a XI-a a lui Iustinian.

Tematica lui P.R. Vitezovic a fost preluata si de alti istorici. Sarbul Hristofor Jefarovic traduce lucrarea in limba sarba in 1741, confirmand cele scrise de Vitezovic. El precizeaza asupra blazonului Daciei: "Dacia este tara divizata astazi in Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova, vechiul sau blazon infatisa doi lei afrontati pe un camp rosu, intre ei se ridica un triunghi ... jumatate alb, jumatate rosu." Ceea ce concorda cu descrierea stemei din Novella a XI-a a lui Iustinian.

In lucrare subliniez ca strabunii nostri au avut insemnele heraldice specifice timpului si ca acei care au stabilit stemele Romaniei si simbolul national tricolorul, in secolele XIX si XX, au mentinut si consfintit ceea ce am mostenit, stabilind stemele cu insemne milenare si mentinand culorile traditionale: rosu, galben si albastru in steagul Romaniei.

Totodata, se mai confirma ca pe langa lup-balaur, sarpe etc. strabunii au avut si alte simboluri demne de luat in seama.

http://www.dacia.org/densusianu2002/Comunicarile_Congresului/Olimpiu_Luca/olimpiu_luca.html

via

Read More

dacia hiperboreeana-vasile lovinescu

http://www.scribd.com/doc/22365961/Vasile-Lovinescu-Dacia-Hiperboreeana

Read More

TESTAMENTUL DACILOR

http://www.scribd.com/doc/11750637/testamentul-dacilor

Read More

Localizarea Kogaionului

Localizarea Kogaionului, muntele sfant al omenirii

Dupa cum se stie, in operele scriitorilor antici greci si latini informatiile despre daco-geti sunt rare si fragmentare, iar ei insisi n-au lasat, cel putin din cat se cunoaste pana acum, nimic scris despre civilizatia lor. In aceste conditii, este dificila reconstituirea universului lor spiritual, multe dintre aspectele acestuia ramanid in domeniul ipoteticului. Cu toate acestea, datorita originalitatii conceptiilor morale si religioase, conceptii care au stirnit interesul filosofilor, istoricilor, geografilor, medicilor si poetilor antici , informatiile referitoare la acestea sunt cele mai numeroase si asa se explica de ce, dupa cum afirma V. Parvan (1926), "antichitatea recunostea unanim adinca religiozitate a getilor".

In acest context, una dintre cele mai valoroase informatii privind religia daco-getilor o gasim la Strabon (Geographia, VII, 3,5), care, dupa ce mentioneaza ca Zamolxis, la inceput mare preot si apoi zeu suprem, traia intr-o pestera inaccesibila altora si ca annual venea la el regele penru sfat de taina, referindu-se la muntele pe care acesta traia, consemna ca :"pana si muntele (cu pestera) a fost socotit sfint si asa il si numesc. Numele lui este COGAIONON, la fel ca al riului care curge pe langa el".

Plasarea zeilor ceresti pe virful muntilor era un fapt obisnuit si la traci, fratii dacilor, dar si la greci, romani si celti, pentru care muntii erau salasuri ale zeilor, asa cum a fost Olimpul salasul zeilor greci si inainte de acesta Olimpul divinilor pelasgi.

Dupa R. Vulcanescu (1985), dacii se urcau pe culmile muntilor pentru a se ruga, pentru a fi mai aproape de cer, in care credeau ca salasluiesc zeii lor, iar incintele sacre de pe crestele muntilor au fost locuri de contact cu divinitatea, asa cum era hieropola de la Gradistea Muncelului.

Credinta intr-un zeu celest si apropierea de acesta prin urcarea rituala a muntilor a determinat plasarea principalelor hieropole ale dacilor la virful muntelui, asa cum este cazul Gradistei Munelului, cu renumita Sarmizegetusa, centrul sacru al dacilor, unde au functionat mai multe temple construite din piatra dura de andezit, care a infruntat neclintita peste doua milenii.

Judecand dupa dimensiunile blocurilor de andezit e alcatuiesc hieropola, perfectiunea cu care au fost lucrate si mai ales dupa distanta si diferenta de nivel de la care au fost aduse, realizam importanta sentimentului religios la daci, pentru care nimic nu era greu sau imposibil, cand era vorba despre religia lor.

Unde se afla Kogaiononul ?

Mentionata pentru prima data de Strabon, existenta Kogaiononului ca munte sacru este confirmata si din alte surse antice. Astfel, de la N. Densusianu aflam ca poetul roman Papinius Statius plasa Muntele Sfant al dacilor in apropiere de Tapae, din moment ce armatele imparatului Domitian ar fi alungat dacii de pe crestetul lui.

Se stie ca, desi invingatori in luptele din anul 88, de la Tapae, romanii au facut o pace avantajoasa pentru daci. Cat despre ocuparea ariei sacre de catre romani avem serioase indoieli, avand in vedere atat stilul exagerat de laudativ al poetului la adresa imparatului, cat si totala tacere a altor izvoare privind acest eveniment, care nu putea ramine fara rasunet in lumea antica…

Tot din "Dacia preistorica" aflam ca Martial se referea si el la "Muntele cel faimos din tara hyperboreilor, unde zeii se legasera, cu juramint langa altarul cel mare, sa lupte uniti contra titanilor si unde vechii giganti asalteaza pe zeii olimpici".

Revenind la mentiunea lui Strabon, trebuie sa recunoastem ca elementele de identificare ale muntelui sfint sunt putine: un riu cu acelasi nume care curgea pe langa munte si existenta unor pesteri, cat de cat locuibile.

Ipoteze de identificare a muntelui sacru

Insuficienta reperelor, dar si analiza lor, uneori superficiala, a determinat formularea mai multor ipoteze referitoare la identificarea muntelui sfint al dacilor cu diferite masive din lantul carpatic.

Tinind seama de numarul celor care si-au exprimat opinia in legatura cu amplasarea muntelui sfint al daco-getilor se selecteaza trei masive muntoase: Ceahlaul, Gradistea Muncelului si Bucegii. Primul care a afirmat posibilitatea ca un munte al Moldovei sa fi fost similar Olimpului grecilor a fost domnitorul Dimitrie Cantemir si se referea la Muntele Ceahlau. De asemenea, in anul 1813, Fabre d’Olivet (dupa E. Papu, 1996) il considera pe Orfeu "un pastor, preot si profet" ce locuia in muntii ce "despart Moldova de Transilvania" si ca "pe versantul moldovenesc al Carpatilor s-a format mai tarziu traditia cunoscuta de greci a muntelui Kogaion, adica Ceahlaul". Tot pentru Ceahlau au optat: V. Pirvan (1926), V. Voiculescu (1994) si N. si E. Ticleanu (1999).

Dintre cei pentru care muntele sfint al dacilor ar fi fost Masivul Bucegi amintim pe N. Densusianu (1913) si pe A. Bucurescu (1998), acesta din urma, pe baza descifrarii unei inscriptii de la Romula, considera ca Sfinxul din Bucegi se afla pe locul unde a fost ucis Orfeu (Koga-I-Ion= Capul Magnificului).

Pornind de la existenta hieropolei de la Samizegetusa mai multi autori (H. Daicoviciu, 1968; M. Petrescu-Dimbovita si al., 1994; P. Tatomirescu, 1997 si altii) si-au exprimat opinia ca Gradistea Muncelului ar fi fost Kogaiononul. R. Vulcanescu (1985) aminteste ca dintre muntii mirifici ai Daciei doar trei au avut hieropole:

Gradistea Muncelului, Ceahalaul si Muntele Gaina si prin aceasta ar putea corespunde Kogaiononului.

In afara acestora, exista si alte propuneri: Muntele Godeanu (I. Conea, dupa R. Vulcanescu); Virful Curcubeta din Muntii Bihorului (I. Bogdan 1976); Muntele Gugu din Masivul Godeanu (Berinde si Lugojanu, 1984); Virful lui Patru si chiar Retezatul (I. Vulpe, 1996) si lista nu se opreste aici.

Prezenta pesterilor- un indiciu

Daca ne referim la cel de-al doilea indiciu dat de Strabon, prezenta pesterilor, atunci doar Ceahlaul, Bucegii si Gradistea Muncelului intrunesc conditii geologice favorabile formarii acestora; in ceilalti munti citati, alcatuiti exclusiv din sisturi cristaline, pesterile fie ca lipsesc fie ca sint mici si accidentale.

Ceahlaul este Kogaiononul?

In ceea ce ne priveste, pe baza unui numar de rationamente, argumente si nu in ultimul rind de descoperiri proprii, toate analizate in cele ce urmeaza, am considerat (N. si E. Ticleanu, 1999) si incercam sa demonstram ca Masivul Ceahlau are cele mai multe sanse sa corespunda anticului Kogaionon.

1.Primul si cel mai important argument pleaca de la insusi numele Cogaionon. Astfel, intr-o lucrare anterioara am aratat (N. si E. Ticleanu, 1999) ca pe platoul superior al Ceahlaului, in partea sa centrala, exista virful Bitca Ghedeonului, ori la cateva sute de metri spre est, de sub Piatra Lata din hedeon, izvoraste piriul Ghedeonului, care mai la vale devine Izvorul Muntelui. Ultimul toponim, unicat in Carpati, poate fi citit si ca Izvorul Ghedeonului, tinind seama ca muntele de sub care izvoraste este chiar Bitca Ghedeonului. Dupa opinia noastra, toate aceste denumiri disimuleaza vechiul nume Kogaionon.

Ce spune legenda lui Ghedeon

In sprijinul acestei ipoteze aducem, in primul rind, legenda lui Ghedeon din Biblie (Judecatorii, 6, 25), conforma careia Iahve s-a aratat in vis lui Ghedeon si i-a poruncit sa distruga altarul lui Baal si sa pune in loc altarul sau, cerere indeplinita intocmai. Apoi, daca ne referim la aspectul Pietrei Late din Ghedeon, nici ca se poate imagina un altar mai frumos, mai ales ca spre apus dispune de un amfiteatru natural construit de insusi versantul estic al Batcii Ghedeonului.

Batca- un cuvant dac

In oronimul Ghedeonului, remarcam mai intai originea dacica a cuvantului "batca", apoi faptul ca daca numele acesteia ar fi venit, asa cum se afirma, de la numele unui calugar, atunci, conform traditiei din Ceahlau, ar fi trebuit, mai degraba, sa se numeasca Bitca lui Ghedeon si nu Bitca Ghedeonului, adica tot asa cum sunt alte denumiri Pestera lui Vucol, claia lui Miron, Pestera lui Gherman, Piriul lui Silvestru si multe altele. De asemenea, denumirea Piatra Lata din Ghedeon, care numai de numele unui calugar nu pare a fi legata, si tot asa toponimul Fundul Ghedeonului, semnificand aria din care izvoraste piriul cu acelasi nume.

Consideram ca o astfel de disimulare a fost facuta cu intentia vadita de a transmite posteritatii ca ktistaii (sacerdoti isihastrii) religiei lui Zamolxis au trecut la noua religie crestina si, in deplina cunostinta de cauza, ne-au transmis numele stravechi al muntelui, disimulindu-l prin cea mai potrivita legenda biblica. Coexistenta unor elemente ale religiei stravechi, alaturi de elementele ortodoxismului au fost remarcate inca din secolul al XVII-lea de Dimitrie Cantemir in "Descrierea Moldovei", in unele locuri ele persistind pana astazi.

Un alt indiciu- toponimia din Ceahlau

In ceea ce priveste prezenta pesterilor, dupa I. Giurgiu (1990) in Ceahlau se gasesc cateva pesteri, care, asa cum o demonstreaza si toponimia (vezi exemplele de mai sus), au servit la adapostirea unor calugari si poate chiar ca locasuri de cult.

In acelasi context, toponimia Ceahlaului este un amstec interesant de denumiri dacice (Bitca, Brina, Curmatura, Dochia, Durau, Detunata, Stanile, Lespezi, Piatra, Poiana etc.) cu denumiri crestine (Toaca, Panaghia, Schitul lui..., La caune, Sahastru etc.). Aceste consideratii toponimice se pot constitui intr-un argument de sine statator, intrucat nicaieri pe intinsul Carpatilor, vechile denumiri dacice nu se imbina atat de bine si de frecvent cu cele crestine.

2. Alt argument legat de hidronimie se refera la vechea denumire a Siretului, cunoscut in Geographia lui Ptolemeu cu numele de Hierasus (Sfintul in lb. greaca). Trebuie sa recunoastem ca o asftel de denumire, unica in antichitate, presupunea o hierofanie de notorietate in bazinul sau hidrografic si Ceahlaul putea fi aceasta. In acest sens, avind in vedere stratificarea hidronimelor si sacralitatea riului Kogaion (Ghedeon) afluent drept al riului istrita, la rindul sau afluent drept al vechiului Hierasos, nu excludem posibilitatea ca numele primului sa se fi extins si asupra celui de al doilea.

3.Un alt argument si poate cel mai important, dar de data aceasta tinind intr-o oarecare masura de miracol, consta in faptul ca in prima decada a lunii august, la rasaritul soarelui, umbra virfului piramidal Toaca combinata cu umbra virfului Piatra Ciobanului formeaza, timp de peste 80 de minute, o holograma naturala, gigantica, incredibila si terifianta cu aspect de piramida perfecta, motiv pentru care am denumit-o Umbra Piramida (N. Ticleanu et al. 1999).

Prin unicitate si maretie Umbra Piramida a constituit, fara indoiala, din cele mai vechi timpuri o autentica hierofanie si, dupa opinia noastra, constituie principalul motiv pentru desfasurarea, in timpul aparitiei sale, in prima decada a lunii august, a Sarbatorii Muntelui, o sarbatoare uraniana, cu ovechime posibila de 5.000 de ani (N. si E. Ticleanu, 2000) peste care s-a suprapus o sarbatoare crestina.

Un alt fenomen optic, cu care debuteaza formarea hologramei naturale a Umbrei Piramida, desi de mai scurta durata, este probabil chiar mai important decit acesta si consta in aparitia spre vest, pentru cateva minute, a mirificei Cai a Cerului. Datorita jocului de lumini si umbre din primele minute ale rasaritului, umbra virfului se pierde in adancimile cerului, astfel incat pare ca inre cer si pamant s-a deschis un imens si nesfarsit drum intunecat marginit in stinga de un parapet luminos. Or este sigur ca aceasta sublima cale celesta a fost observata de oamenii muntelui, in special de sacerdoti, din cele mai vechi timpuri.

Interesant este faptul ca spre est de Ceahlau pornea asa-numita Calea Sacra (vezi N. Miulescu, 1978), care ajungea la Cheile Bicului, in sud-estul orasului Chisinau, de unde continua spre est si era marcata printr-o linie de megaliti amintita si de D. Cantemir in Descrierea Moldovei, linie ce corespunde cu Exampeos-ul mentionat de Herodot.

Calea Cerului si piramida de pe stema Daciei

Calea Cerului este un fenomen optic de-a dreptul fascinant si absolut unic. Asa cum am vazut-o, ca un drum intunecat marginit de un parapet luminos, drum al carui virf se pierdea in infinite inaltimi celeste, Calea Cerului corespunde intru totul piramidei mult prea ascutite de pe stema Daciei, publicata in anul 1791 de Ritter Vitezovic si considerata de M.Dogaru (1994:80, fig.28k) ca una din stemele Moldovei.

Dupa opinia noastra, prin unicitatea si maretia lor, cele doua fenomene sucesive, Calea Cerului si Umbra Piramida, au constituit hierofanii de prim ordin din cele mai vechi timpuri si pot justifica nu numai Sarbatoarea Muntelui si caracterul de Munte Sfint al Ceahlaului, dar si Calea Sacra ce pornea de la poalele estice ale muntelui, precum si Exampeos-ul anticilor.

Swiderienii, sacerdoti ai Soarelui

In acelasi context, consideram ca locuitorii swiderieni (cu 12.000-10.000 de ani in urma), creatorii uneltelor de piatra si ai colierului de hematita din siturile arheologice situate pe platoul muntelui (vezi M. Petrescu-Dimbovita et al., 1995), par sa fi fost, dupa opinia noastra, cei mai vechi sacerdoti ai cultului Soarelui cunoscuti pana in prezent. Aceasta este, presupunem noi, singura explicatie plauzibila pentru locuiri plasate atat de sus (1.300m - La Scaune si 1.800m - Dochia) pentru acele indepartate vremuri, cand, dupa cum ne spun istoricii, nici nu putea fi vorba de pastorit, iar vinatoarea se facea cu mult mai mare usurinta in padurile de la poalele muntelui.

Un arhetip al piramidelor din Egipt

4.Un alt element care asigura unicitatea Ceahlaului printre muntii din jur, si, prin aceasta, posibila sa hierofanie, il constituie morfologia muntelui: un zigurat gigantic cu patru platforme si un virf piramidal, Toaca, situat excentric. Prin cei 1.907 m ai sai, Ceahlaul se ridica majestuos "ca un far" (I. Simionescu, 1940) deasupra tuturor muntilor din jur, care nu depasesc 1.300 m pe o raza de peste 60 km spre nord si peste 100 km spre sud. De asemenea, prin numeroasele sale stinci cu aspecte zoomorfe sau antropomorfe, Ceahlaul a stimulat imaginatia locuitorilor de la poalele muntelui si a monahilor ce au vietuit pe coclaurile sale, creatorii unor legende, unele dainuind din vremuri imemorabile.

Referindu-se la Ceahlau, I. Simionescu (1940) scria: "Pe tot intinsul tarii nu este alt munte mai cunoscut, mai cantat, mai din povesti, sfintit chiar de multimi…Horele din Ceahalu la 8 august sint semnele inchinarii catre muntele cu atatea frumuseti in jurul lui incat putea fi socotit ac sfint, iar Toaca si Panaghia ca monolitele orientale inaintea carora se prosternau cei care se inchinau Soarelui".

5.Desi tot morfologic, un alt argument se leaga de virful Toaca, care reprezinta o piramida cu baza patrata, forma de extrema raritate in natura, cu latura avind lungimea dubla fata de piramida lui Keops si cu unghiul pantei vestice cu doar 10 diferente comparativ cu aceeasi piramida. Sa notam ca prin alcatuirea virfului Toaca dintr-un trunchi de piramida acoperit de o piramida tesita acesta corespunde si cu Piramida Rombica din Egipt. Aceste stranii coincidente ne-au determinat (N.si E. Ticleanu, 1998) sa consideram virful Toaca un posibil arhetip al renumitelor piramide din Egipt si aceasta cu atat mai mult, cu cit la numai 30 km NE de Ceahlau, la Tiroesti Neamt, in depozitele culturii Cucuteni (4800-3300 i.Hr.), arheologii au descoperit, incizat in ceramica neolitica, un motiv unic, reprezentind proiectia in plan a unei piramide cu baza patrata si diagonalele si apotemele trasate cu mare precizie.

Alte paralelisme cu Egiptul antic

Mentionam ca posibile legaturi cu Egiptul antic sint sugerate si de alte argumente. Astfel, N. Ghinoiu (1999) a remarcat ca "paralelismele intre Egiptul antic si Neoliticul din Romania sint evidente". In acelasi context, notam ca despre Egipt G. Rachet (1997) consemneaza "o discontinuitate intre paleoliticul egiptean si neolitic" si ca "la nivelul eneoliticului se constata influente asiatice" de unde si preferinta pentru zeul Ra.

Recent, J. Deruelle (1997) a emis ipoteza plecarii din spatiul carpato-balcanic, in timpul neoliticului, a unor grupe de populatii de agricultori impreuna cu sacerdotii lor si instalarea acestora in zone similare cimpiei dunarene, cum sint cimpile Nilului, Tigrului si Eufratului.

Tot asa, W. Rayan si W. Pitman (1997) identifica catastrifa geologica care a determinat prabusirea Bosforului, permitind invazia apelor Mediteranei peste cele ale Lacului Euxinic, cu potopul biblic si sustin ca toate popoarele existente la anul 5200 i.Hr. din jurul lacului au migrat in alte directii si au generat mai tirziu popoarele indoeuropene, sumerienii, semitii etc. In acest fel, se poate explica si transferul modelului piramidei si a ziguratului din Kogaionon.

Ce este Pion, Peon, Chion, Cheon

6. Un argument interesant il constituie si oronimul Pion, numele vechi al Ceahlaului (C. Matase, 1926). Locuitorii de la poalele muntelui il pronunta Pion sau Peon, or acesta pronuntie este cu totul singulara intr-o arie in care toate cuvantele incepute cu pi se pronunta chi.

Acest fapt ne-a intarit convingerea ca numai o interdictie cu caracter religios a putut permite conservarea ca atare a numelui. Mai mult, este interesant ca utilizand seminificatia din egipteana veche a cuvantelor: pi=casa (vezi G. Rachet, 1970) si on=coloana(Biblia, Iesirea, 1, 11) Pion ar insemna Casa Coloanei, adica exact ce par sa reprezinte complexul Toaca (casa) - Panaghia (coloana)(Fig.3). Sa precizam ca Panaghia este o stinca situata la nord-est de virful Toaca, are o inaltime de aproape 70m si un diamentru de 40m, pozitie ce ii asigura unicitate in Carpati. Daca analizam complexul Panaghia- Toaca- Piatra Ciobanului, nu excludem pozibilitatea ca acesta sa fi fost arhetipul Coloanelor Cerului (Kion ouranou, ale vechilor greci) situate, dupa Homer (Odiseea), pe un munte din tara "divinilor pelasgi" si acasta cu atat mai mult cu cit N. Densusianu (1913) prezenta o sela funerara din Sicilia, de la Lilybeu, pe care erau figurate cele trei coloane, or coloana din centru era mai mare, asa cum este Toaca in raport cu celelalte doua. Cit despre opinia lui N. Densusianu ca aceste trei coloane s-ar gasi in Bucegi, avem convingerea ca aceasta opinie se datoreaza faptului ca eruditul nostru istoric nu a avut prilejul sa calatoreasca pe Muntele Ceahlau.

7. Un alt argument il poate constitui faptul ca grecii lui Strabon calatoreau frecvent spre tarmurile Pontului Euxin, unde aveau cetati proprii, astfel incat puteau foarte bine sa afle cu usurinta de existenta unui munte renumit in partea rasariteana a tarii daco-getilor. Mai mult, conform celor afirmate de D. Cantemir, uneori, din Cetatea Alba se putea vedea Ceahlaul, fenomen ce nu putea sa scape grecilor locuitori antici ai cetatii. Cand facem aceasta afirmatie ne bazam si pe faptul ca in anumite conditii meteorologice, iarna dupa incetarea unei puternice ninsori, din blocul Institutului Geologic al Romaniei, situat in nord-vestul Bucurestiului, uneori, poate fi vazuta o imagine fascinata a Masivului Bucegi, care, desi situat la peste 150km departare, apare cu detalii incredibile, pana la nivel de pilcuri de padure si poiene mari. Atunci, datorita puritatii aerului si existentei mai multor paturi de aer cu densitati si umiditati diferite, se produc reflexii, refractii, mariri si apropieri de imagini, toate impreuna generind un fenomen optic de mare raritate.

Un zigurat gigantic, incununat de un virf

In concluzie, Ceahlaul a atras atentia oamenilor din cele mai vechi timpuri prin aspectul sau inconfundabil, de zigurat gigantic incununat de virful piramidal Toaca, alaturi de care strajuieste stinca Panaghiei, dar si prin contrastul frapand de altitudine fata de muntii ce il inconjoara, fapt ce il face vizibil de la mari si foarte mari departari. Cu toate acestea, Ceahlaul este absolut unic prin fenomenele optice ce se petrec pe virful sau la rasaritul Soarelui, in prima decada a lunii august, cand se formeaza imaginea holografica a Caii Cerului ce precede Umbra Piramida. Consideram ca aceste fenomene au fost remarcate inca de la sfarsitul paleoliticului, cand pe platoul muntelui existau locuiri swideriene, cu 12.000-10.000 de ani in urma. Ulterior, probabil in neolitic, muntele a fost sacralizat, simbolul piramidei patrate de la virf aparind pe ceramica cucuteniana de la Tirpesti, localitate din apropiere. Probabil tot de atunci dateaza si Sarbatoarea Muntelui, aparitia ei fiind legata direct de fenomenele optice amintite.

Muntele sfint al dacilor, Kogaiononul, este apropiat sonor de denumirea virfului central al muntelui, Bitca Ghedeonului, din a carui parte estica izvoraste piriul cu acelsi nume Ghedeonul, pe care este posibil sa il fi avut in vechime si Bistrita, afluent drept al Siretului, Hierasos-ul (Sfintul) anticilor, al cariu nume il justifica in acest mod. Pe baza interpretarii legendei biblice a lui Ghedeon, consideram ca sub acest nume a fost disimulat vechiul nume al muntelui sfint. Toponimele Ceahlaului, o interesanta si incitanta imbinare intre dacic si crestin, pledeaza in acelasi sens.

Al doilea munte sfint al crestinatatii ortodoxe

Ioanichie Balan arata ca, dupa Muntele Athos, Ceahlaul este al doilea munte sfint al crestinatatii ortodoxe, fapt dovedit de sustinuta activitate monahala desfasurata pe acest munte cu cea mai bogata toponimie crestin ortodoxa din Romania. Toate acestea arata ca aici a avut loc un transfer de sacralitate de la dacii zamolxieni la cei crestini ortodocsi, ceea ce impune celor ce il viziteaza un respect cuvenit atator milenii de sacralitate

http://www.enciclopedia-dacica.ro/templu/localizarea.htm

via

Read More