Un grup de delfini a scos la țărmul mării o icoană a Maicii Domnului, în fața privirii uimite a oamenilor

Un grup de delfini a scos la țărmul mării o icoană a Maicii Domnului, în fața privirii uimite a oamenilor

De către

 Olivia POP

 -

 Iun 16, 2017

Un eveniment minunat și neobișnuit, care ne amintește de cele scrise în Viețile Sfinților, s-a întâmplat în Rusia, la Soci.

loading...

---

Un grup de 12 delfini au scos la țărmul mării o icoană a Maicii Domnului, în fața privirii uimite a oamenilor care se aflau pe plajă. Remarcabil faptul că nu au fost 2 sau 5 delfini, ci 12, exact numărul Apostolilor Domnului nostru Iisus Hristos. Delfinii s-au apropiat de ţărm, au împins un obiect, apoi au înotat înapoi către mare.

Iniţial nimeni din cei prezenţi nu au dat importanţă evenimentului, neinteresîndu-se ce fel de obiect au adus delfinii la ţărm. Acel obiect la prima vedere părea o bucată de scîndură de lemn vechi, ca mai apoi înlătudîndu-i-se nămolul de pe el, să se inţeleagă că e vorba de o icoană. Evenimentul a fost dat publicității de un colonel al armatei ruse și de soția lui, care au văzut cum delfinii înoată foarte aproape de țărm și că aduc spre plajă un obiect.

Când delfinii s-au îndepărtat de țărm, cei doi soți s-au apropiat de locul acela, unde au văzut un obiect acoperit cu nămol. Curățind obiectul, soția colonelului a văzut că era vorba despre o icoană a Maicii Domnului și L-a slăvit pe Dumnezeu pentru această minune.

Trebuie remarcat faptul că nimeni nu știe cum a ajuns icoana în adâncul Mării Negre, dar și modul cum au transportat-o delfinii până pe litoral rămâne inexplicabil.

În final notăm faptul că acel colonel a dus icoana la Moscova, iar la moment icoana se află la Patriarhie.

Sursa: aparatorul.md


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

ICOANA SPORIREA MINTII

Icoana Sporirea Minții

Articol realizat de Filip Scarlat

În casa fiecărui creştin se găseşte cel puţin o icoană a Maicii Domnului, ea având, cu siguranţă, cele mai multe reprezentări din iconografia ortodoxă. Cele mai multe dintre acestea au o istorie interesantă, de multe ori neştiută de credincioşii care le posedă. 

Despre icoana „Sporirea minţii” nu ştiam foarte multe, de fapt, nu ştiam nimic. Am aflat că ea este considerată ajutătoare a copiilor, dătătoare a harului înţelepciunii şi vindecătoare a slăbiciunii minţii. M-am gândit că poate am zărit-o, cândva, dar mintea mea nu a reţinut denumirea ei, aşa că am căutat rapid pe internet această reprezentare a Fecioarei Maria cu pruncul.

Maica Domnului este reprezentată împreună cu pruncul Iisus, în picioare, înfăşuraţi până la umeri într-o mantie, frumos ornamentată. Capetele lor sunt acoperite cu coroane de aur, iar deasupra sunt zugrăviţi trei heruvimi şi un alt heruvim, cu aripile larg deschise, este reprezentat sub picioarele lor. În spatele lor se află poarta raiului, iar în partea de jos a icoanei este reprezentată imaginea Ierusalimului ceresc. Pe părţile laterale sunt reprezentaţi îngeri stând în picioare sau îngenuncheaţi pe nori, având în mâini câte o lumânare aprinsă.

 La origine, ea este o icoană rusă mai rară care se păstrează astăzi în Biserica Acoperământul Maicii Domnului din Romanov-Borisoglebsk, astăzi oraşul Tutaev. Originile ei se pare că datează din secolul al XVII-lea, din timpul patriarhului Nikon, atunci când a avut loc răscoala rascolnicilor provocată de neînţelegerile cauzate de revizuirea cărţilor de cult şi a practicilor religioase din Rusia. 

Din cauza acestor tulburări, un om evlavios, care era şi iconograf, frământat de situaţia îngrijorătoare din ţara sa, neştiind cum să procedeze în această situaţie, a ajuns aproape să-şi piardă minţile, moment în care s-a rugat cu putere Maicii Domnului ca să primească ajutor. Aceasta i s-ar fi arătat, cerându-i să picteze o icoană cu chipul ei, iar din istorisirea protoiereului Vladimir Miroslavski, cel care relatează întâmplarea, pictorul nu a reţinut destul de bine imaginea Maicii Domnului şi s-a rugat către aceasta de mai multe ori, ca să–i lumineze mintea şi astfel să încheie lucrarea. 

Alte reprezentări ale icoanei s-au mai descoperit în Catedrala Schimbării la Faţă din oraşul Ribinsk, gubernia Iaroslavului, dar se pare că această versiune s-a pierdut şi în Biserica Maicii Domului din Tihvni în secolul al XVIII-lea.

Tradus din limba rusă, acatistul consacrat icoanei Maicii Domnului „Sporirea minţii” subliniază importanţa acesteia astfel : „icoana Maicii Domnului îi luminează cu lumina cunoştinţei dumnezeieşti pe cei aflaţi în întunericul neştiinţei, limpezeşte mintea cea întunecată de păcate”. 

Dar în acatist întâlnim şi referirea la oraşul Loreto unde s-ar afla o reprezentare asemănătoare a Maicii Domnului şi precizarea că aici s-ar afla casa Maicii Domnului. Astfel, pe lângă originea ei rusească, apare şi posibilitatea ca ea să fie legată de lumea catolică. Nu ştiam nimic despre acest oraş sau despre o casă a Maicii Domnului, aşa că am pornit în căutarea altor informaţii. 

Oraşul Loreto din provincia Ancona, din Italia, este recunoscut ca un important loc de pelerinaj din lumea catolică. Aici s-ar afla o statuie a Fecioarei Maria care este numită “Fecioara neagră”, aflată într-o biserică numită a “Sfintei Case” din Nazaret. O primă istorisire catolică ne spune că autorul statuii din cedru ar fi evanghelistul Luca şi că ea s-ar fi păstrat într-o casă din Nazaret care ar fi fost strămutată în Loreto de către îngeri, în secolul al XII-lea, atunci când turcii au început să cucerească teritorii în Orient. 

Ţinând cont că în secolul al XII-lea au avut loc numeroase cruciade, fiind aduse în Italia şi în Europa de Vest multe relicve din Ţara Sfântă, pare mai plauzibilă ipoteza că aceste obiecte sfinte să fie aduse de cruciaţi în Italia. Casa nu ar fi fost strămutată de îngeri, ci pietrele ar fi făcut parte din zestrea fiicei lui Nichifor Anghelos al Epirului la căsătoria acesteia cu fiul regelui de Napoli. Statuia ar fi fost admirată de ambasadorii ruşi ai marelui duce Vasilii al III-lea în anul 1528, de aici pornind ideea cum că ea ar consitui prototipul pentru viitoarea reprezentare realizată în Rusia. 

În prezent vechea statuie nu mai există deoarece a fost distrusă într-un incendiu din anul 1921, ea fiind înlocuită cu una asemănătoare. Aflându-ne la început de an universitar am considerat că este necesar să spun câteva cuvinte si despre o altă reprezenare a Maicii Domnului, care pare să fie strâns legată de prima. Icoana “Maria-Tronul înţelepciunii”, a fost pictată de Ivan Rupnik la îndemnul papei Ioan Paul al II-lea pentru anul jubiliar 2000. 

Ea este dedicată lumii universitare, pentru a-i ajuta pe studenţii din învăţământul superior să ajungă la adevărata înţelepciune. Icoana a circulat pe toate continentele, iar în data de 30 noiembrie 2013, papa Francisc I a dăruit icoana studenţilor francezi. Pe durata unui an icoana a ajuns şi va ajunge în mai multe centre universitare din Franţa, unde vor avea loc mai multe manifestări religioase. 

Primind această icoană, lumea universitară este invitată să se roage şi să mediteze avându-o pe Fecioara Maria ca model al înţelepciunii umane şi Mamă a înţelepciunii divine care este Hristos.

SURSA



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

PUTEREA RUGACIUNII

Iconitele fermecate


Ca vechi si constant cititor al acestei prestigioase reviste, am citit cu mult interes relatarile unor cititori privitoare la adevarate minuni datorate credintei in Dumnezeu, impletita adesea cu o rugaciune in fata unei icoane.


In cele de mai jos, ma voi referi si eu la doua evenimente care oglindesc puterea credintei si care mi-au marcat copilaria. Unchiul meu din partea mamei, decedat in urma cu multi ani, era ceferist si functiona ca sef de gara, intr-o localitate din nordul Bucovinei, aflata in prezent pe teritoriul Ucrainei si care era renumita pe vremea de atunci prin potentialul ei cinegetic. Imi povestea unchiul ca de multe ori la aceste vanatori ar fi participat chiar si marele istoric Nicolae Iorga.


Mare vanator si el, unchiul meu nu se despartea niciodata de o iconita, pe care o purta la piept. O icoana pictata pe lemn, reprezentand-o pe Sfanta Fecioara Maria, tinandu-l in brate pe pruncul Iisus. Iconita avea dimensiunea de 15 x 10 cm.

Plecand odata la o partida de vanatoare, a constatat ca, schimbandu-si haina, a uitat iconita acasa. Sub privirile si comentariile ironice ale celorlalti vanatori, i-a parasit temporar si s-a intors sa si-o ia. A revenit, apoi, la locul de adunare, si partida de vanatoare a inceput. Avea insa sa se intample o minune. Din greseala, unui vanator i s-a descarcat arma spre unchiul meu.

Alicele, care i-ar fi strapuns pieptul si inima, s-au oprit in iconita de lemn. Am vazut cu ochii mei iconita, de care unchiul meu nu s-a despartit nici in mormant.


Cel de-al doilea eveniment, pe care mi-l aduc aminte dupa trecerea multor ani, s-a petrecut intr-o comuna situata in apropierea Timisoarei, Dumbravita. In timpul celui de al doilea razboi mondial, m-am refugiat impreuna cu mama in aceasta comuna, de frica bombardamentelor aviatiei anglo-americane, care amenintau orasul.

Am fost gazduiti de o familie foarte credincioasa, de etnie maghiara, compusa din sot si sotie. In timpul sederii noastre acolo, sotul femeii a primit convocarea de mobilizare pe front. Imi amintesc si acum lacrimile sotiei sale, care l-au insotit la despartire. Dar, spre mirarea noastra, a tuturor, sotul femeii a revenit acasa dupa circa o jumatate de ora. Isi uitase, si el, o iconita de care nu se despartea niciodata.

Pentru multi din cei plecati pe front, aceste dramatice despartiri au fost, din pacate, definitive, bietii oameni ingrosand tarana pe unde au cazut. Din fericire, sotul femeii s-a intors teafar acasa, la terminarea razboiului, convins de faptul ca daca nu si-ar fi luat cu el iconita, ar fi murit pe pamanturi straine.


Iata doua exemple ale unor oameni de etnii si de confesiuni diferite, un roman si un ungur, uniti insa prin aceeasi credinta nestramutata in acelasi si unic Dumnezeu.

VALERIU MUNTEANU - str. Albac nr. 1, ap. 16, Timisoara
pt.formula as

Read More

Un sirag de minuni: Schitul Huta

O alta "minune": biserica de la schitul Huta

* La Huta, undeva pe o creasta a muntilor Codru-Moma, departe de orice alta asezare omeneasca, intr-un mic schit, se intampla minuni. De la parintele Eftimie Mitra, calugarit in chip miraculos, si pana la porumbeii care au fost adusi aici cu rugaciune, totul poarta amprenta interventiei divine. Dar atentia lumii crestine asupra locului a fost atrasa de plansul Maicii Domnului *

Plansul Maicii Domnului

Slujba se incheiase. Preotii, invesmantati in odajdii stralucitoare, ii asteptau pe credinciosi sa se apropie de altarul improvizat in aer liber, pentru a-i mirui si a le da anafura. Oamenii veneau unul cate unul, intr-un fir viu, depanat din multimea care acoperea dealul schitului. Plecau fruntea sa le fie insemnata cu untdelemn sfintit, sarutau mana preotului, se inchinau la icoana Maicii Domnului Kazanskaia si se indepartau, mergand cu spatele si batand cruci pana la pamant.

Era cald de li se udasera camasile in spate, dar pentru prima data in vara aceea, puteai respira in voie. Deasupra padurilor salbatice, coborate din munte imprejurul schitului, cerul devenise o girueta multicolora, invartita usor de cele patru vanturi. Cantecele de slava, ridicate din piepturile crestinilor, amutisera pasaretul padurii. Peste loc plutea o pace pe care ai fi putut-o simti cu buricele degetelor, ca pe o tesatura de borangic, si despre care, mai tarziu, parintele Eftimie Mitra, staretul schitului, va zice ca era ca pacea de dinaintea furtunii.

"Ah! Icoana lacrimeaza!" - a strigat o femeie care tocmai se inchina la Maica Domnului. Parintele Eftimie a rugat pe cineva sa stearga icoana, ca o fi fost atinsa de vreo frunte miruita. Dupa alte cateva momente, altcineva a strigat ca icoana plange. De data asta, parintele Eftimie a indepartat el insusi, mangaind delicat, cu maneca straielor de sarbatoare, bobul de mir care curgea din ochiul drept al Maicii Domnului. Si s-a asezat de straja la icoana, sa nu mai faca vreun credincios "glume" ca asta.

Icoana care a plans

Ce-i drept, bunului parinte i se cam paruse, de dimineata, ca Maica Domnului se intristase in icoana sa cu nume rusesc, asezata in stanga altarului de vara, in care slujise Sfanta Liturghie. Dar alungase impresia aceasta prea indrazneata. Privise icoana iar si iar si o vedea tot mai trista, insa se temea ca se insala. Dar iata ca tot mai multe voci se amestecau intr-un singur glas, nerabdatoare si nelinistite: "Parinte, parinte, plange Maica Domnului, chiar plange!". Si doar nu mai lasase pe nimeni sa se atinga de ea.

Intr-adevar: o lacrima mare, de mir, isi facea drum dinspre coltul ochiului Maicii, urmand linia nasului, de parca icoana n-ar fi fost o copie pe hartie, ci un chip adevarat. Parintele incremenise, nestiind ce sa faca. Multimea tacuse uluita de intamplare. Era adevarat, sau o simpla vedenie? Atunci cineva a prins sa ingane un cantec de multumire, caruia i s-au alaturat si alte voci. Un imn de slava ce urca din sute de piepturi, spre munti. Privirea parintelui Eftimie s-a involburat deodata, iar plansul a rupt zagazurile. S-a bucurat de minune, dar a inteles totodata ca nu e semn bun ca Maica a lacrimat, caci chipul cel sfant ar fi fost vesel, iar nu umbrit de suferinta.


Era 29 august, anului Domnului 2009, de hramul schitului Huta, in muntii Codru-Moma, in Bihor. Ziua aceea a devenit memorabila nu doar pentru calugarii de acolo sau pentru sutele de credinciosi care au vazut minunea cu ochii lor, ci si pentru mii si mii de alti oameni din toata tara, care au aflat despre ea si care merg, azi, sa se inchine la icoana Maicii Domnului de la Huta. Lacrimile Maicii Domnului au facut loc de pelerinaj din schitul modest din inima muntilor, aflat la 18 kilometri de cel mai apropiat sat. Pe urmele acestei minuni am pornit si noi catre Huta, in toamna ce abia a trecut. Ajunsi la schit, aveam sa aflam despre alte minuni, cu intelesuri la fel de adanci.



Porumbeii adusi prin rugaciuni


Am pornit de la Beius, prin satul Finis, spre Huta, fara sa banuim ce ne asteapta: un drum pe care nu-l poti face decat "la pas" - rascolit de rotile camioanelor care cara arbori seculari la vale -, dar si frumuseti rare. Sfarsitul de toamna coborase peste pamant un val translucid, care filtra lumina soarelui. Pe dreapta drumului ne-a insotit pana sus un parau, care cand ne iesea indraznet in cale, cand se ascundea sfios, pe dupa palcuri de copaci golasi. Calea ne era batuta in frunze cu un luciu stins, de cupru vechi.

Drum de toamna spre schit

Cand am ajuns, in sfarsit, la schit, cerul devenise sticlos, de-un albastru intens si rece, iar vantul subtire care ne patrundea prin haine amintea de apropierea iernii.
Parintele Eftimie Mitra lucra ceva in curte si ne-a iesit in intampinare, vesel si primitor. Nu se-nghesuie lumea la Huta, si oaspetii sunt bineveniti. Intai de toate, ne-a aratat, cu modestie, dar si cu bucurie, bisericuta schitului, aflata in restaurare; chiliile atat de reci, ca ai putea pastra vara gheata in ele si nu s-ar topi; paraclisul, nu mai larg ca o camera obisnuita, inchinat Sfintei Maria Magdalena, unde se tin toate slujbele acum; acareturile; cainele voinic si cu privire blajina, pe care parintele se bizuie ca sa nu dea ursul; stolul de porumbei care tulbura aerul cu zbateri de aripi si apoi se aliniaza intr-o formatie perfecta, pe acoperisul pangarului.

Parintele Eftimie s-a rugat cativa ani ca sa se aciueze la schit macar o pereche de porumbei, ca il linisteste mult zborul lor, si iata ca, de un timp, rugaciunea i s-a implinit. Mai intai a venit o pereche, a ramas peste iarna, in ciuda respiratiei de gheata a muntelui, iar primavara viitoare, iarba manastirii era plina de porumbei. Acum pasarile sunt acasa la manastire, s-au inmultit si iti ciugulesc din palma, de parca n-ar fi salbatice.


Indreptarea judecatii


Cu entuziasmul omului care a reusit, parintele Eftimie ne-a purtat prin toata ograda si prin toate odaile manastirii. Pe buna dreptate, fiindca fara buna incapatanare a sfintiei sale, aici n-ar fi fost azi nimic.

Instanta n-a admis insa probele, motivand ca ea "face dreptate, si nu istorie". Secatuit de drumuri la tribunale si de nedreptati, si inspirat, poate, de un gand de Sus, parintele Eftimie a lasat atunci balta dosarele si s-a asezat temeinic la rugaciune. In fiecare zi, dimpreuna cu parintele Visarion, celalalt slujitor de la Huta, si cu oamenii care se intampla sa fie la manastire, scoteau din biserica o alta icoana puternica, a Maicii Domnului cu Pruncul (se numeste "Eu sunt cu voi si nimeni nu poate fi impotriva voastra"), si, mergand in procesiune pe hotarele schitului, rosteau rugaciuni si cantau tropare si pricesne.

Au facut asta timp de 40 de zile si apoi au asteptat sentinta. Surprinzator, chiar si pentru parintele Eftimie, judecatorul a hotarat ca terenul si tot ce este pe el sa ramana Schitului Huta, iar greco-catolicii sa primeasca despagubire, de la stat, o bucata de pamant in alta parte. De atunci, parintele Eftimie ii multumeste in mod special Maicii Domnului pentru ajutor, scotand in fiecare zi icoana Sa, in procesiune, in jurul schitului.


Prorocirea parintelui Iustin de la Petru Voda

Pr. Eftimie Mitra

Tanar, cu chipul tot timpul luminat de un zambet, cu ochii albastri si parul si barba aurii, parintele Eftimie are in el ceva de copil. Sade direct pe pamant si povesteste cu insufletire, jucandu-se cu degetele prin iarba ca si cum ar prefira parul unei iubite. Da, da, a avut si el o iubita, demult, inainte sa vina la manastire. Era din Oradea, ca si el, si hotarasera sa se cunune. Dar intr-o zi, fara veste, dorul de Hristos l-a lovit ca un fulger (era student pe atunci), si n-a ezitat nici o clipa sa paseasca pe noul drum.

Cate lacrimi or fi curs pe obrajii frumoasei fete? Cate nopti albe s-or fi insirat in viata ei? Dar si mai greu i-a fost mamei lui, care voia "sa-l faca om" cu tot dinadinsul si nu intelegea, in ruptul capului, cum un june aratos, cu studii superioare si bune perspective materiale, poate renunta la viata pentru a se ingropa in credinta, de viu. Se intampla pe la mijlocul anilor '90. Tanarul Mitra urma Politehnica si nu prea avea legatura cu Biserica.

Clopotul din padure

"Credeam in Dumnezeu, dar nu ma duceam la Liturghie si nici nu ma gandeam la asta. Despre calugari "stiam" ca sunt cersetori din astia, cu tabla legata de gat, sau oameni care s-au dus la manastire ca n-au fost in stare sa se descurce singuri, ori din deceptie in dragoste" - marturiseste parintele. Dar pentru el nu mai era drum de intors. Studentul cu ochi albastri isi gasise vocatia si, odata cu ea, si adevarata iubire. Totul a inceput intr-o zi, cand a acceptat sa o insoteasca pe mama lui la Manastirea "Petru Voda" din Neamt.

Nu manat de credinta, nici muiat de rugamintile mamei, ci cu un gand viclean. Colabora la un ziar local, iar seful acelui jurnal i-a promis multi bani daca va putea dovedi coruptia din Biserica si, mai ales, nevrednicia unor duhovnici mari. "Cand am intrat pe poarta manastirii "Petru Voda", am simtit, deodata, ca mi se umple un mare gol in suflet. Un gol pe care incercasem sa-l umplu cu fel de fel de lucruri: am facut sport de performanta, am invatat sa cant la diverse instrumente, am scris la ziar, dar degeaba.

Acum, golul acela era umplut de o stare de liniste si de o euforie extraordinara" - isi aminteste parintele. A intrat impreuna cu mama sa la parintele Iustin Parvu. "N-am stat mult. N-aveam ce-i spune, nu voiam sa ma spovedesc, iar mama voia sa-i ceara un sfat personal, asa ca am lasat-o singura". Dupa ce a iesit din chilia batranului preot, acesta a intrebat-o brusc pe femeie: "Nu lasi baiatul asta la manastire?". Biata mama s-a inrosit toata si s-a foit incurcata, caci ea venise la parintele sa-l intrebe daca e bine ca baiatul sa se insoare, ca de acum e barbat, are 24 de ani, termina facultatea si trebuie sa-si faca un rost. Stia ca parintele Iustin are darul inainte-vederii.

Valea Finisului

De aceea, auzind ca il cere pe baiat la manastire, odata i-a fost sagetata inima si au podidit-o lacrimile. Parintele Iustin a primit refuzul fara sa incerce s-o convinga. Dar baiatul fusese deja "atins". "Cum am iesit din manastire, cum am simtit la loc golul acela care ma innebunea. Mi-am zis: mai, inseamna ca pentru tine la manastire e bine. Ajuns la Oradea, am cautat-o pe prietena mea si i-am spus ca sa-si caute pe altul, ca eu ma calugaresc. Simplu".


Se induioseaza si acum cand isi aminteste cat a plans mama sa pentru a-l indupleca sa ramana in lume. A mers pe la preoti si a cerut ajutor, l-a dus pe la alte manastiri si l-a inchinat la sfinte moaste, dar el nu s-a clintit in hotararea sa. Nu putea sa plece insa de acasa pana nu-si impaca mama. L-a scos din incurcatura o maica de la Manastirea Sfanta Cruce din Oradea. Tot mama lui il daduse acolo, sa se roage, sa-l lumineze Dumnezeu.

"Mama plangea intr-un colt al bisericii. Era acolo o maica, Spiridona, la care m-am dus, i-am spus ca vreau sa ma calugaresc, dar mama nu ma lasa, si am intrebat-o ce sa fac. Maica a luat-o deoparte pe mama si nu stiu ce-au vorbit, dar dupa ce-am iesit din manastire, mama si-a dat acordul".


Cand l-a vazut parintele Iustin Parvu ca s-a intors, gata de calugarie, l-a primit de parca stia ca va veni. Era noiembrie 1997. Dupa un an, a fost facut rasofor, ca unul care a depasit ispitele de frate si se pregateste sa imbrace chipul ingeresc. De atunci, sufletul sau n-a mai suferit niciodata de golul care nu se poate umple. Nu e si asta o minune? Poate ca da, dar parintele se fereste sa puna degetul pe minuni.


De mila unei biserici...


"Faptul ca am ajuns la Petru Voda a fost o favoare pe care Dumnezeu mi-a facut-o. Acolo simt ca mi-e casa, acolo vreau sa fiu ingropat. Dar n-am stiut sa pastrez aceasta favoare. Am venit aici de mila si de dragul bisericii de la Huta. Imi pare rau ca am plecat de la "Petru Voda", dar si bine, ca se folosesc oamenii de aceasta noua manastire - mai ales ca aici, in zona Beiusului, e plin de obiceiuri pagane, si ortodoxia nu se prea traieste cum trebuie", spune parintele.

Pr. Eftimie Mitra la troita inchinata celor care au murit pentru apararea ortodoxiei

In anul 2001, a venit la inmormantarea bunicii sale. L-a adus cu masina un oradean, care a insistat sa mearga si pana la Huta, sa-i arate o biserica frumoasa, dar uitata de lume. Nu se mai slujea in ea de ani intregi. Pe timpul comunismului, veneau aici familii de stabi sa se spovedeasca, sa se cunune sau sa boteze, noaptea, in taina, cu preoti special adusi. Se temeau sa nu se afle la partid, iar biserica de la Huta era buna pentru astfel de fapte, caci e departe de orice sat. Insa, dupa revolutie, biserica n-a mai fost ingrijita de nimeni.

Iarba si arbustii crescusera pana in dreptul ferestrelor. Inauntru nu puteai patrunde din pricina panzei de paianjen. "Mi s-a facut mila de bisericuta asta singura si in ruina si mi-o fost si drag de ea. Asa ca m-am dus in audienta la preasfintitul Ioan Mihaltan, episcopul de atunci al Oradiei, om tare cuminte si credincios, si i-am cerut binecuvantare sa fac un schit aici. A spus ca se va gandi".
Intors la "Petru Voda", i-a marturisit parintelui Iustin gandul sau. Parintele i-a dat canon sa faca 40 de psaltiri neintrerupte.

Cand a terminat-o pe ultima, a fost cautat de un consilier al episcopului Oradiei, care l-a intrebat daca mai vrea sa vina la Huta. Parintele Iustin l-a calugarit si l-a lasat sa aleaga. A venit aici in vara, si cateva luni a dormit in clopotnita bisericii, apoi intr-un bordei de barne, pe care si l-a incropit alaturi. Abia spre sfarsitul toamnei a terminat de zidit o camera cu soba.


"La inceput, oamenii nu stiau ca e un calugar aici. Dar intr-o zi, a ajuns prin preajma un grup de turisti, iar unul dintre ei a cazut de pe-o stanca. Speriati, tovarasii lui au alergat in stanga si in dreapta dupa ajutor.

Parintele Eftimie la racla cu sfintele moaste de la schitul Huta

Au dat de mine la schit si m-au chemat. Stiind locurile, l-am gasit lesne pe baiat. Era mort, faramat tot. I-am trimis pe prietenii lui dupa politie si salvare, ca aici nu este retea telefonica sa poti anunta, si eu am ramas cu mortul. M-am rugat pentru sufletul lui si l-am pazit de animale, sa nu-l manance".


Dupa intamplarea aceasta tragica, multa lume a aflat ca exista un calugar la Huta si a inceput sa vina si sa-l ajute. Incet, incet, a reparat biserica, i-a pus acoperis nou, fain, a ridicat cateva chilii, o trapeza, un paraclis, un pangar, o casa mica de oaspeti si o troita inchinata martirilor care s-au jertfit pentru apararea ortodoxiei. I s-au adaugat inca trei vietuitori, si toti impreuna incearca sa mai adauge minunilor intamplate pana acum, inca una: sa faca din Schitul Huta, din Muntii Codru-Moma, o adevarata gradina a Maicii Domnului.

Fotografiile autorului

(Pentru corespondenta si ajutor: Schitul Huta, comuna Finis, judetul Bihor - Pr. Eftimie Mitra.)
sursa formula as

Read More

Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca.

Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele Arsenie Boca, la Sf Elefterie cel Nou si Sf Anton din Bucuresti. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului

---

Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele ARSENIE BOCA, relatata de poetul Valentin Iacob. Ambele picturi exceptionale se afla in Bucuresti, una la biserica Sf Elefterie cel Nou (din Piata Operei), cealalta la Sf. Anton

Sfantul surghiunit

Anul 1959. Un vant de teroare, ucigas, sufla peste Romania. Tinta temnitelor este mereu aceeasi: elita patriotica a tarii – intelectuali, preoti, studenti, tarani – toti cei ce se opun calailor rosii. La manastirea Prislop din Hateg, valul terorii il ajunge si pe parintele Arsenie Boca. Desi il anchetasera si intemnitasera de atatea ori, comunistii ii luasera frica: miracolul de la Sambata de Sus, unde parintele fusese staret, se repeta.

“Toata tara lui Avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand, cu zapada pana la piept”, scrie marele poet Nichifor Crainic. Veneau toti sa ia lumina din harul celui numit, inca de-atunci, Sfantul Ardealului. Asa ca parintele Arsenie trebuia sa plateasca. Este alungat din manastire si i se interzice pentru tot restul vietii sa practice preotia. Reducerea la tacere a celui mai mare duhovnic al tarii ii indarjeste pe credinciosi. Dar chiar si cu gura ferecata, parintele nu renunta la legamantul cu Dumnezeu, caruia ii inchinase viata.

Avea harul picturii, absolvise si Academia de Belle-Arte din Bucuresti, asa ca va picta pana la moarte icoane si biserici, continuand in imagini predicile fierbinti cu care isi fericise credinciosii, predicile pe care nu le mai putea rosti. In 1959, parintele vine la Bucuresti, unde va ramane pana in 1967, lucrand o vreme si la atelierele de pictura ale Patriarhiei. Apoi pleaca in campie, la Draganescu, unde cincisprezece ani, noapte de noapte, picteaza biserica din sat, pe care o transforma, cu arta si cu credinta lui, intr-o adevarata “Capela Sixtina a ortodoxiei romanesti”: o pictura tulburatoare si profetica.

Dar daca biserica Draganescu e de-acum celebra, despre picturile realizate de parintele Arsenie in Bucuresti nu s-a stiut multa vreme nimic! De parca icoanele si frescele pictate de el s-ar fi volatilizat! Abia anul trecut, in 2007, a iesit la lumina o parte din mostenirea spirituala lasata Capitalei de parintele Arsenie. O mostenire incarcata de povesti incredibile si zguduitoare. Adevarate taine care au asteptat printre noi, in mod bizar nestiute amar de ani… Cel implicat in aceste descoperiri are 29 de ani si se numeste Alexandru-Valentin Craciun.

E un tanar linistit, cultivat si foarte credincios. Si care este convins de sfintenia parintelui Arsenie, in care credea cu ardoare, desi nu l-a cunoscut si nu l-a vazut niciodata. Prima atingere cu duhul parintelui s-a produs prin picturi. S-a intamplat acum cinci ani, cand a descoperit, din intamplare, intr-o carte, o pictura de-a parintelui de la Draganescu. Era o “Inviere”. Pictura aceea l-a marcat pentru tot restul vietii. Era o Inviere hieratica si apocaliptica totodata. “Nu s-a mai pictat asa ceva niciodata. E o imagine halucinanta.

O reprezentare unica a lui Hristos”, spune tanarul. “Prin aceasta pictura fabuloasa, m-am apropiat de parintele. Sigur, multa lume e atrasa de el, dar trebuie sa-i si simti chemarea, sa intri in dialog prin rugaciune cu acest calugar urias. Iar eu ma rog la parintele Arsenie in biserica, chiar daca nu-i canonizat. Il pomenesc ca pe-un sfant. El e sfant, ca asa l-a facut Dumnezeu, nu oamenii”.

O raza de soare

“Sunt lucruri de-ale parintelui despre care nu stie nimeni nimic, dar care ies la iveala printr-un miracol. Asa s-a intamplat si cu descoperirile despre care va voi povesti. Multe mi-au fost “date”. Au fost revelatii. Eu n-am nici un merit. Iar daca au iesit abia acum la iveala, aceasta e inca o minune, o lucrare dumnezeiasca a parintelui Arsenie. Asa a voit el, de acolo, de Sus, sa se intample toate acum. Cand a crezut el ca-i lumea pregatita”. Toate au inceput de la o icoana a sfintei Paraschiva de la biserica Sfantul Anton, de langa Curtea Veche din Bucuresti. Icoana fusese donata bisericii acum cateva zeci de ani buni.

Mai mult nu stia nimeni. Si nici cine era pictorul. “Intr-o dupa-amiaza de mai a anului trecut, ma dusesem la biserica Sfantul Anton cu treburi de serviciu si, cum trebuia sa-l mai astept pe parintele paroh, m-am dus sa ma inchin. Uitandu-ma in jur, mi-au cazut ochii pe icoana Sfintei Paraschiva. Sfanta e ocrotitoarea familiei mele, asa ca am recunoscut-o imediat. Curios mi se pare acum ca, desi fusesem de atatea ori la biserica Sfantul Anton, niciodata pana atunci nu observasem icoana. Asa ca eu cred ca acela a fost un moment ales.

M-am apropiat, m-am inchinat (icoana statea in biserica in naos, intr-o nisa cu fereastra, un loc mai ferit), m-am rugat indelung… Si cand mi-am ridicat ochii, am intalnit privirea sfintei. De obicei, icoana aceea sta in tot timpul in penumbra bisericii. Neluminata, pictura ei pare un pic stearsa, invaluita, stinsa. Dar in dupa-amiaza aceea, un snop de raze se strecurase prin vitralii si batea din plin pe chipul sfintei. Scaldata in razele soarelui, icoana parca mustea de aur si de lumina, stralucind magnific! Si sfanta Paraschiva avea un chip stralucitor, intarita de soare in icoana bogata, toata numai foita de aur cu filigran.

Lumina sfintei se adunase pe chip si-n privire. E parintele Arsenie, e icoana lui! – mi-am zis de-odata, ca intr-o transa! N-aveam argumente. Figura aceea a sfintei imi amintise chipul lui Cristos din scena Invierii, pe care o descoperisem, mai demult, intr-o carte. O expresie concentrata in privire. Asa cum o avea si el, calugarul Arsenie cu ochii de foc”.

Schita gasita la biserica Draganescu

Hotarat sa afle adevarul, cateva zile mai tarziu, Alexandru-Valentin Craciun face cateva fotografii ale icoanei Sfintei Paraschiva si merge la biserica Draganescu, la parintele Lucian Petcu, sa ii arate imaginile. Voia o prima confirmare: era icoana pictata de parintele Arsenie Boca sau nu? Preotul cerceteaza icoana in amanunt, dupa care o compara cu alta, tot a sfintei Paraschiva, din biserica lui. Era aceeasi imagine. Era mana parintelui.

Pana si modelul filigranului era facut cu o tehnica numai a lui. (In pragul razboiului, parintele Arsenie fusese la Chisinau, sa invete metaloplastia si emailul, si de acolo a venit cu tipare speciale pentru filigranul icoanelor lui aurite si foarte bogate.) Mai tarziu, icoana Sfintei Paraschiva ii este aratata si episcopului de Varset, Daniil Partosanu, ucenic al parintelui Arsenie. “E a parintelui, nu incape indoiala!”, exclama episcopul. Apoi, destinul icoanei incepe sa ia amploare. Peste cateva luni, Alexandru-Valentin Craciun publica un mic articol despre pictura parintelui Arsenie Boca.

La biserica Sfantul Anton incep sa vina valuri de oameni, lumea se inchina indelung la icoana Sfintei Paraschiva, o fotografiaza, sfintesc fotografiile si le duc cu ei ca sa aiba in casa o icoana de-a sfantului parinte Arsenie. Printre pelerini sunt si multi straini. “Intr-o zi, am vazut un grup de sarbi veniti special din tara lor, pentru icoana parintelui”, spune tanarul. Caci faima de sfant a parintelui Arsenie a depasit mult granitele Romaniei.

Si nu e o intamplare ca parintele sta prin icoana lui, intr-o biserica din inima Bucurestiului, biserica domneasca a Curtii Vechi, cea mai veche ctitorie a orasului, crede Alexandru Craciun. “Pe cai doar ale lui, parintele a voit sa ramana aici cu o icoana foarte frumoasa; cea mai luminoasa imagine a sfintei pe care mi-a fost dat sa o intalnesc. E icoana absoluta a sfintei Paraschiva. O icoana mai completa nu exista. Si nu va mai fi. Aceasta icoana va avea un destin special, la inaltimea celui care a pictat-o”.

Iisus in zeghe

Pe urmele pictate lasate de parintele Arsenie prin Bucuresti, Valentin Craciun ajunge in vara anului trecut la catedrala Sfantul Elefterie Nou (de langa Opera). Exista o banuiala ca acolo pictase parintele, in 1959, fresca cea mare din absida altarului a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot ce se stia era ca parintele lucrase la Sf. Elefterie ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu, care a pictat altarul si o parte din peretii laterali. In rest, nimic nu era sigur. Lucrurile incep sa se precipite cand preotul Lucian Petcu descopera in biserica de la Draganescu o schita imensa, in carbune, care nu corespundea nici unei picturi facute de parinte pe peretii locasului.

Era Maica Domnului cu Pruncul. Uriasa schita zacuse ani de zile, fara sa stie nimeni de ea, intr-unul din nenumaratele suluri cu schite ramase de la pictura bisericii Draganescu. Preotul Lucian Petcu a descoperit-o in ultima clipa, ca printr-o minune, salvand-o cand era gata sa fie distrusa. Se duce cu schita la Elefterie, o compara cu fresca uriasa a Maicii cu Pruncul din absida altarului si se lamureste.

Desenul gasit de el era dovada imparabila ca parintele Arsenie isi avusese partea lui de pictura si la Sfantul Elefterie. Era proiectul initial cu care parintele se prezentase acolo, pentru fresca din absida altarului. Dar aventura de-abia incepe. Pentru ca parintele Arsenie adaugase picturii cateva detalii cutremuratoare, neobservate, vreme de 60 de ani…

Sfanta Paraschiva de la biserica Sfantul Anton

“Cand am intrat eu la Elefterie, era slujba”, isi continua Valentin Craciun povestea. “Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriasa si impunatoare. Maica Domnului plutea maiestuoasa si suverana pe niste nori gigantici, inrositi si intunecati, ca de bombardament ori de Apocalipsa. Am privit-o si m-am cutremurat! Pe absida imensa, fresca era iluminata extraordinar. Ce m-a frapat si m-a ravasit pentru prima oara a fost Pruncul! Pruncul care priveste cu bratele deschise ca o cruce, chemand: “Veniti la Mine!”.

Ca niciodata pana atunci, vesmantul Lui ma contraria in chip deosebit. Simteam ca e ceva acolo, nu intelegeam prea clar, ceva ce-mi scapa si mi se parea atipic. Oricum, multe lucruri sunt atipice in pictura parintelui Arsenie, dar acolo era ceva mai mult. Am plecat descumpanit. Voiam chiar sa abandonez, sa nu ma mai gandesc la pictura aceea, oricum, ma chinuiam destul de cateva luni sa-i dibui urmele parintelui Arsenie prin Bucuresti, devenise, pur si simplu, o obsesie pentru mine. Pe urma, intr-o noapte, s-a mai intamplat un miracol.

Era foarte tarziu si eu eram intr-o stare de surescitare, dar nu ma gandeam nici la parintele Boca, nici la pictura din altar. Si atunci, brusc, am gasit intelesul: vesmantul Pruncului pictat de parintele Arsenie era o zeghe! O haina de puscarie!” Asta pictase parintele deasupra altarului. Un mesaj tulburator. Iisus era in zeghe si asteptase rabdator, sub ochii nostri orbiti ani de zile, sa il vedem. Sa ne cutremuram.

Vis din Ceruri

“Dar eu eram tot indoit”, spune Valentin Craciun. “Nu indrazneam inca sa ma intorc la Elefterie. Nu eram deloc sigur ca voi fi inteles, ca va fi inteles ce voise sa arate oamenilor parintele Arsenie. Am stat asa, framantandu-ma singur, saptamani la rand. Pana intr-o dupa-amiaza… Incepusera caldurile alea de nesuportat de anul trecut si eu am adormit, stors de vipie. Visul a inceput brusc, nici n-atipisem bine.

Parca as fi trecut direct din trezie intr-un alt taram, lunecand usurel spre Rai. Se facea ca ma dusesem la Elefterie si gasisem acolo un preot cu care ma contraziceam vorbind despre fresca. As fi vrut sa-i spun si de zeghea Pruncului, dar nu stiam cum s-o fac. Stam amandoi in curtea de la Elefterie. Si, privind spre biserica, deodata am inceput sa vad direct prin peretii ei, ca printr-un acvariu urias cu sfinti. Si vedeam fresca cea mare a altarului, pictata de parintele, si fresca stralucea tot mai luminoasa pe masura ce timpul trecea, stralucea mai tare, si mai tare, acum aproape ca te orbea!

In vremea asta vesmantul Pruncului incepuse sa se schimbe si el, nu mai era o zeghe. Atunci i-am spus si parintelui ce ma framanta, i-am spus de zeghea Pruncului.

Alexandru Valentin Craciun

“Sa comparam!”, zice parintele in visul meu. Si a scos o iconita din buzunarul de la piept. Iar pe iconita era pictata intocmai chiar Maica cu Pruncul din altar. Eu priveam mai departe direct prin peretii translucizi ai bisericii, spre fresca uriasa, si am vazut, n-o sa uit toata viata, am vazut Pruncul in vesmant ca Soarele, tot numai raze! Iar dungile vesmantului se schimbasera – se stransesera intr-o cruce… o cruce facuta din gratii si din intuneric… Si Pruncul Iisus era viu, traia, prinsese viata!… Iar crucea era vie si ea si se schimba intruna, la fel ca vesmantul.

“Vedeti, parinte, ca Iisus e in zeghe?”, i-a spus atunci preotul cu care vorbeam in vis altui preot de-acolo. Si in aceasi clipa, din iconita aceea mica a inceput sa picure un fel de mir gros ca mierea… Iar eu am cazut in genunchi si am plans. Apoi mi-am strans lacrimile ce cursesera pe jos, sa nu ramana nici una pe asfalt. Si mi-am uns cu ele pleoapele. Si m-am trezit fericit”.
Magnificul vis ii da putere lui Valentin Craciun sa revina la Elefterie, unde intalneste si omul providential: pe parintele Mihai Dragomir.

“Are o dragoste deosebita pentru parintele Arsenie Boca. Cand i-am marturisit parintelui despre zeghe, a ramas stupefiat. Nici el nu observase nimic neobisnuit pana atunci, desi slujea de ani buni la Elefterie. Parca purtase un zabranic pe ochi. Dar dupa ce a privit cu atentie fresca, preotul a mai descoperit inca un amanunt socant: Pruncul era tuns ca un detinut!”

“In temnita am fost si ati venit la Mine”

Parintele Arsenie pictand in biserica Draganescu

Cum s-a putut, totusi, ca in 60 de ani, nimeni sa nu vada Pruncul in zeghe?! Acest fapt ramane inexplicabil. Nimeni n-a observat, nici preotii care s-au succedat la Elefterie, nici enoriasii, si nici macar comunistii si securistii din vremea parintelui Arsenie. Nimeni, absolut nimeni! Desi e imposibil sa nu fi stiut cineva ce picta parintele acolo, ca doar lucra in echipa! Dar cine a stiut a pastrat secretul, ducandu-l cu el in mormant.

Uluitor este si ca parintele Arsenie a avut curajul sa picteze ditamai fresca, fiind supravegheat permanent de Securitate. Si atunci, cum a scapat, cum si-a sfidat tortionarii, facandu-i sa nu vada ce picta el acolo cu adevarat, cand ofiterii ii suflau in ceafa zi de zi, clipa de clipa?!… Si atat asteptau, un prilej cat de mic sa-l intemniteze. Iar pentru un simbol ca acesta – Pruncul Iisus in zeghe, credinta, intemnitata de comunisti, la fel ca si viata preoteasca a parintelui Arsenie Boca -, pentru toate astea, l-ar fi inchis imediat! Insa, pur si simplu, nu au vazut! Sau, imi zice tanarul Valentin Craciun, s-a intamplat ca in Scriptura:

“Au vazut si n-au inteles”, ochii lor au fost tintuiti. Alta explicatie rationala nu exista. Asa cum au fost tintuiti ochii tuturor 60 de ani dupa aceea.

Biserica Elefterie

“Dar aceasta infatisare a lui Iisus in zeghe si tuns ca un detinut nu e o excentricitate de-a parintelui Arsenie, si nici n-a fost facuta pentru a soca”, spune Valentin Craciun. “Ea are acoperire, justificare teologica. Caci in Evanghelia dupa Matei, spune Mantuitorul: “In temnita am fost si ati venit la Mine”. (Matei 25, 36).

Asadar, Hristos a fost in temnita si este in temnita alaturi de cei care sufera pentru El! A stat in inchisoare, dar a fost inchis si cand a vegheat alaturi de toti Apostolii si de toti martirii crestini, inchisi si persecutati pentru el. Dar Hristos a fost si cu toti cei care au suferit prigoana comunista.

Si parintele Arsenie a voit sa arate ca Hristos e alaturi de cei multi si nevinovati azvarliti in temnite. Caci fresca a fost pictata in 1959, atunci cand crivatul ucigas al terorii comuniste se intetise. Parintele Arsenie n-avea cum sa nu se gandeasca la toate astea, mai ales ca fusese el insusi inchis. Stia ca Hristos este acolo, langa cei aflati dupa gratii.

“Nimeni altcineva decat parintele Arsenie n-ar fi indraznit macar sa gandeasca, daramite sa si faca in acele timpuri de prigoana ucigasa o fresca uriasa cu Pruncul Iisus in straie de detinut”. A fost un act de curaj venit dintr-o putere dumnezeiasca, prin care parintele a lasat o marturie in veac despre acele timpuri crunte.

“Ii pictez asa cum i-am vazut”

Dar parintele Arsenie a lasat mult mai mult la biserica Elefterie decat o marturisire de credinta si curaj. S-a petrecut acolo ceva care se intampla, de altfel, in aproape toata pictura lui. Explicatia – profunda si tulburatoare – a dat-o odata chiar parintele Arsenie, atunci cand a fost intrebat de mitropolitul actual al Ardealului, Laurentiu Streza, de ce picteaza astfel, surprinzator si depasind canoanele. “Mie asa mi s-a aratat Maica Domnului, asa l-am vazut pe Mantuitorul si eu ii pictez asa cum i-am vazut eu”, a raspuns parintele. La fel spunea parintele si despre sfinti: ca ii picteaza cum i-a vazut aievea.

Icoana Fecioarei cu Pruncul, aflata deasupra altarului

Aceste cuvinte sparg o fereastra in Cer. Parintele, cu duhu-i vizionar, ajunsese in niste zone in care nimeni nu ajunge. Pictura lui nu-i doar o predica in imagini. Parintele chiar L-a vazut pe Pruncul Iisus invesmantat aievea in zeghe, ca intr-o haina a durerii, pentru urgia ce-i potopise pe romani!

Cu forta lui teologica, parintele nu s-a inchis in canoanele severe si inghetate ale picturii din Erminiile bizantine. Dar el nici nu a inventat imagini, ci doar le-a transcris in fresca uriasa, asa cum numai el le-a vazut: Iisus in zeghe, ca un avertisment. Avertismentul lui Dumnezeu, intunecat de durerea Golgotei lumesti.

“Acum, ca povestea mea se apropie de sfarsit, as vrea sa va mai spun ca parintele Arsenie are o lucrare foarte mare de facut pe Lumea asta”, marturiseste tanarul meu interlocutor. “A facut-o si cat a trait si continua si acum, de acolo, din Cer. Si daca parintele ne-a aratat cateva din picturile lui necunoscute in Bucuresti, aceasta e doar o parte din planul pe care inca il are – planul lui de semne si minuni pentru romani.

Iar simbolul lui Iisus intarcuit in zeghe e valabil si azi, in vremuri de libertate. Azi, cand credinta pare iar ingradita, inchisa dupa gratii de un nou ateism, ateismul acesta militant post-decembrist, un ateism secularizant, importat din Occident. Si care voieste sa scoata din scoli si icoanele si invatamantul religios”.

Adevarurile zugravite in pictura parintelui Arsenie Boca nu-s comode, cum nu erau nici predicile furtunoase, tinute la Sambata sau la Prislop, miilor de discipoli. Calugarul infocat si cu ochii de jar nu putea fi mintit si nu putea sa ascunda adevarul. De altfel, el continua sa fie incomod si dupa moarte, inclusiv pentru unii oficiali ai bisericii.

In schimb, intr-o masura covasitoare, este extraordinar de iubit. Zeci de mii de oameni pornesc pe urmele lui in pelerinaje, la Sambata si la Prislop. Vizionar in timpul vietii, parintele le vede si din cer suferinta. Implineste, de fapt, ce le-a spus: “Rugati-va. De acolo, de sus, o sa va pot ajuta mai mult”.

• Valentin Iacob/ Formula As
  

Vezi si: Arsenie Boca ne-a pictat pe toti la Draganescu. Reportaj de Camelia Tabacu si fotografii cu frescele Parintelui

sursa roncea.ro

Read More

MINUNE. Maica Domnului a plans azi, de tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, la Schitul Huta. FOTO si MARTURIE

Minunea Maicii Domnului de la Schitul Huta

În 29 august Biserica Ortodoxă prăznuieşte tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătoarea este marcată în zona Beiuşului prin hramul Schitului Huta. După terminarea slujbei religioase dintr-o icoană a Sfintei Fecioare a izvorât mir frumos mirositor. Credinciosii aflaţi la faţa locului au rămas până târziu cântând cântece inchinate Sfintei Fecioare.

Sâmbătă 29 august 2009, la hramul Schitului Ortodox Huta, au participat peste 300 de persoane venite în pelerinaj din Oradea, Alba, Cluj, Arad şi localităţile invecinate. Schitul Huta are două hramuri, primul este al Sfintei Teodora de la Sihla iar cel de al doilea hram este închinat Sfântului Ioan Botezătorul.
Slujbele religioase au început din ajun cu privegherea de noapte după rânduiala Sfântului munte Athos continuând sâmbătă dimineaţa cu celelalte rânduieli urmate de Sfânta Liturghie. După terminarea Sfintei Liturghii, în timp ce unul dintre preoţii prezenţi împărţea anafora, o credincioasă a observat că din ochiul drept al unei icoane curgea mir frumos mirositor. Icoana respectivă este o litografie lipită pe lemn, copie după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan (Ukraina). Iniţial preoţii au crezut că din greşală cineva s-a atins de icoană şi a uns-o cu mir. După ce au sters icoana mirul a început să izvorască din nou. După ce au sters-o de mai multe ori au observat că mirul nu încetează a curge. Văzând aceasta, o parte dintre credincioşii prezenţi, s-au adunat în jurul icoanei cântând imne dedicate Maicii Domnului moment în care din retină curgea tot mai mult mir.
Pentru credincioşii prezenţi această minune a fost un moment de bucurie duhovnicească în timp ce vieţuitorii schitului consideră că e un semn pe care maica Domnului îl dă: „Ne aşteaptă vremuri grele. De cele mai multe ori când vine o prigoană sau o perioadă grea se întâmplă astfel de minuni, cum a fost şi în cazul icoanei de la Nicula şi altele.” zice părintele Eftimie Mitra continuând: „acum e bine să ne bucurăm de tot ce poate fi duhovnicesc că nu se stie cât vom mai putea face acest lucru. Aceasta poate fi o întărire si o încurajare din partea Maicii Domnului pentru vremurile ce vor urma. Dacă va fi aşa sau altfel, vom vedea în viitor.”

Prof. Cristian Marc

Read More

Arătarea Cinstitei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos în 1925 lângă Athena

Înscris în: Calendarul Ortodox al Părinţilor

Arătarea minunată a Preacinstitei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos în 1925 lângă Athena

(prăznuită la 14/27 septembrie)

La începutul secolului XX, şi mai cu seamă în anii ‘20, în Grecia şi la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol au apărut puternice curente seculariste şi anti-bisericeşti. Printre diverse acţiuni ale acestor forţe obscure, s-a numărat şi introducerea samavolnică a calendarului gregorian. Calendarul gregorian era mai curând potrivit pentru afaceri, schimburi de capital şi alte activităţi laice, din punct de vedere liturgic, însă, el este practic inutil şi chiar dăunător. În fapt, este imposibil de a reconcilia calendarul gregorian cu Pascalia noastră canonică creştin-ortodoxă. Prin urmare, introducerea unor schimbări în calendarul bisericesc de către o Biserică locală creează o discrepanţă liturgică inadmisibilă în interiorul Bisericii însăşi.

În acea perioadă, un mare număr de creştini din Grecia refuzaseră să accepte aceste schimbări anti-canonice şi anti-bisericeşti, impuse cu ajutorul poliţiei. Aceşti oameni au suferit prigoane, arestări şi privaţiuni de tot felul din partea autorităţilor secularizate.

Dar ochii duhovniceşti ai adevăraţilor creştini ortodocşi au văzut clar, chiar dacă pe atunci ei n-au înţeles pe deplin în ce constă răul noului calendar, acesta fiind de fapt, precursorul şi semnul prevestitor al celei mai mari erezii a tuturor vremurilor - ecumenismul. Aşadar, printre creştinii greci se instalase nedumerirea şi confuzia. Mulţi începuseră să şovăie. Aşa cum arienii, în 351, controlau puterea lumească, reuşind cu sprijinul acesteia să-şi impună erezia lor în întreg imperiul, tot aşa, reformatorii calendarului ţineau sub control puterea de stat în Grecia.

În aceste vremuri tulburi şi vitrege, Atotmilostivul Dumnezeu a văzut necazurile poporului Său. Din nou, ca şi în 351, Domnul a trimis minunata arătare a semnului Preacinstitei Sale Cruci, ca să pecetluiască adevărul şi să-i facă de ruşine pe falşii învăţători.

Arătarea semnului Sfintei Cruci s-a petrecut astfel:

În 1925, în ajunul prăznuirii Înălţării Preacinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci a Mântuitorului nostru, la 14 septembrie potrivit vechiului calendar bisericesc ortodox, se săvârşea privegherea de toată noaptea în biserica Sfântului Ioan Teologul, situată în împrejurimile Atenei. La orele 9.00 seara, în biserică şi în jurul ei se aflau peste 2000 de credincioşi dreptslăvitori, deoarece rămăseseră prea puţine biserici adevărat ortodoxe lăsate deschise din întâmplare de către autorităţile civile. Bineînţeles că o astfel de adunare n-a putut rămâne neobservată de către autorităţi. În jurul orelor 23.00, autorităţile au trimis la biserică un batalion de poliţie „pentru a preveni tulburările ce se pot isca într-o mulţime atât de mare”. Însă din cauza numărului mare de credincioşi adunaţi acolo, poliţia nu a putut să îl aresteze pe preot, nici să întreprindă vreo acţiune concretă, astfel că poliţiştii s-au amestecat cu mulţimea credincioşilor, care deja umpluseră curtea bisericii.

Astfel, în pofida adevăratelor motive ale prezenţei lor acolo, împotriva voinţei lor, dar potrivit Voii lui Dumnezeu, care covârşeşte toată puterea omenească, ei au devenit părtaşi ai minunatei trăiri a mulţimii credincioşilor.

La orele 23.30, pe cer, deasupra bisericii, în direcţia nord-est, a început să se contureze o Cruce luminoasă, strălucind puternic. Strălucirea ce izvora din cruce a luminat biserica şi mulţimea noroadelor; mai mult încă, în razele ei, stelele de pe cerul fără nori au pălit, iar curtea bisericii s-a umplut de o lumină aproape materialnică. Crucea însăşi era alcătuită dintr-o lumină foarte densă şi se putea observa clar că avea forma unei cruci bizantine cu bara de jos înclinată. Această minune cerească a durat o jumătate de oră, până la miezul nopţii; după aceea, Crucea a început să se înalţe încet, pe verticală, ca în rânduiala slujbei Înălţării Sfintei Cruci, când preotul înalţă crucea în biserică. După ce s-a înălţat drept în sus, Crucea a dispărut treptat.

Este cu neputinţă graiului omenesc, a povesti cele petrecute în curtea bisericii în timpul arătării dumnezeieşti. Toată lumea a căzut la pământ, plângând şi cântând slavoslovii, rugându-se şi lăudându-L pe Domnul, într-o singură inimă şi un singur glas. Printre cei ce plângeau se aflau şi poliţiştii, care descoperiseră, pe neaşteptate, în adâncul inimii lor, credinţa curată, precum cea a pruncilor. Mulţimea credincioşilor şi batalionul de poliţie devenise o singură turmă de credincioşi. Cu toţii erau cuprinşi de o dumnezeiască bucurie, mai presus de fire.

Privegherea a continuat până în zori, la ora 4.00, după care tot acest puhoi omenesc s-a revărsat în oraş, ducând vestea minunii petrecute, în urma căreia ei se aflau încă tremurând şi plângând de bucurie.

Unii dintre necredincioşi, sofişti şi inovatori, înţelegând păcatul şi vina lor, dar nevrând să se căiască, au încercat prin orice mijloace să explice sau să tăgăduiască minunea. Faptul că forma Crucii a fost observată atât de viu şi de limpede, ca fiind cea bizantină (numită uneori crucea rusească), cu trei bare transversale, cea de jos fiind înclinată, exclude complet orice argumente în favoarea unui fenomen fizic întâmplător.

Iar faptul că o astfel de apariţie a Crucii a avut loc la apogeul primei mari erezii, ar trebui să-i surprindă pe creştinii ortodocşi prin sensul deosebit al însemnătăţii problemei calendaristice şi a tot ceea ce este legat de aceasta. Nici o persoană de bun simţ nu poate adopta o atitudine superficială, invocând raţionamente seculare ori argumente lumeşti. Inovatorii, asemeni arienilor în 351, au fost lăsaţi fără replică.

din revista Orthodox Life, Vol. 22, Nr. 2 (martie-aprilie, 1972), pg. 18-20.

Mărturii ale celor prezenţi la arătarea semnului Sfintei Cruci, deasupra bisericii Sfântului Ioan Teologul, de pe Muntele Hymettus – 14 septembrie 1925 (calendar ortodox)

Presa vremii relatând despre arătarea minunată a Sfintei Cruci

Eram unul dintre agenţii de la Academia de Poliţie, trimişi să oprească săvârşirea slujbei de priveghere din seara aceea, acum mai bine de 50 de ani, în biserica de parohie cu hramul Sfântului Ioan Teologul. Ortodocşii vechi calendarişti îşi ţineau slujbele aici, fiind ajunul praznicului Înălţării Sfintei Cruci [potrivit Calendarului Bisericesc Ortodox, nu celui papist! -n. ed.].
Fiind o mulţime mare de oameni adunată acolo – mai mult de 2000 de suflete, nu am încercat să îl arestăm pe preot, aşa cum ni se ordonase, ci ne-am aşezat, în linişte, printre credincioşii ce umpluseră curtea ce împrejmuia construcţia bisericii, aşteptând răbdători sfârşitul slujbei.

Pe la orele 22.30, am auzit un tumult puternic şi neobişnuit, venind din partea mulţimii, care striga în uimire. Neîntârziat, am alergat să vedem ce se întâmplă… şi am văzut. Toată mulţimea aceea de credincioşi era într-un freamăt şi într-o stare de bucurie duhovnicească fără seamăn. Unii plângeau; alţii, strigând, din adâncul inimii lor: „Doamne, miluieşte!”, îngenuncheau privind spre cer; alţii, copleşiţi de emoţie, îşi pierdeau simţirea pentru câteva clipe. Apoi, şi noi, am privit, şi, ce să vezi? O, minune! O cruce imensă, apărută pe cer, chiar deasupra bisericii, care era acum luminată, dimpreună cu tot locul înconjurător, de razele ce ieşeau dintr-însa. La început, am fost stăpâniţi de frică, dar mai apoi, uitând până şi scopul venirii noastre acolo, ne-am venit în simţiri, îngenunchind şi plângând ca nişte prunci.

E de prisos să mai spunem că, plini de emoţie, am rămas să participăm şi la restul slujbei de priveghere – nu ca prigonitori, ci ca ortodocşi dreptslăvitori, iar dimineaţa, când ne-am întors la Academie, am povestit tuturor despre minunea preaslăvită pe care ne-am învrednicit a o trăi şi vedea.

Imediat după aceasta, s-a făcut o investigaţie oficială, iar noi toţi a trebuit să depunem mărturie sub jurământ, că am văzut Cinstita Cruce limpede, sus pe cer.

Ioan D. Glymis
Ofiţer de poliţie – acum pensionat, în vârstă de 78 ani
Strada Aristotel, nr. 73
Cartierul Peristeri (o suburbie a Atenei)

În noaptea aceea a anului 1925, când s-a arătat semnul Sfintei Cruci, făceam ultima cursă cu tramvaiul pe care îl conduceam, pe traseul meu obişnuit. Ajunsesem la staţia Omonia şi întorceam, în zona scuarului, în momentul în care am văzut pe cineva uitându-se în sus şi strigând: „Priveşte! Crucea! Crucea!” În aceeaşi clipă, am apăsat frânele şi am oprit vehiculul. Am scos repede capul pe geamul tramvaiului, şi, o! nevrednicul de mine, am văzut şi eu Preacinstita Cruce a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos – slăvit fie Numele Său, strălucind deasupra Muntelui Hymettus. Nu îmi amintesc cât a durat aceasta. Ştiu doar că ce am văzut atunci m-a schimbat într-un alt om; de atunci, toţi membrii familiei mele au devenit fii credincioşi ai Adevăratei Biserici Ortodoxe, păstrătoare a calendarului patristic.

Atanasie Primalis
Conductor de tramvai – acum pensionat, în vârtsă de 80 ani
Strada Kavales, nr. 17
Nicea (o suburbie a Atenei)

sursa

Read More

St. NINO DE ATOCHA- UN PROTECTOR PUTERNIC

Traditia spune ca devotiunea fata de Fecioara din Atocha si Copilul sfant a luat nastere in Antiochia, unde Sfintul evanghelist Luca a realizat o sculptura a Maicii Domnului si a pruncului. De aceea Atocha poate fi o coruptie a cuvintului Antiochia. Devotiunea catre aceasta s-a raspindit rapid si in 1162 statuia se afla in Toledo, biserica Sf, Leocadia. In 1523, Charles V al Spaniei a platit o suma enorma pentru ca o biserica sa fie construita special pentru statuie si a plasat-o acolo, in grija dominicanilor. Imaginea Copilului divin se detasa, si familiile bogate plateau ca s-o ia acasa cind aveau probleme cu nasterile copiilor.

Urmatoarea legenda isi are originile in Spania

In Atocha, o suburbie a Madridului, multi barbati erau in inchisoare pentru ca erau crestini in perioada maura. Ei nu erau hraniti decit de familiile lor, dar califul daduse un ordin ca doar copiii de 12 ani sau mai mici erau admisi in inchisoare ca sa duca hrana parintilor lor. Asa ca detinutii ce nu aveau copii mici in familie mureau de foame. Femeile din oras au facut o rugaciune comuna la Maica Domnului si in curind, copiii au inceput sa vina acasa cu o poveste stranie. Prizonierii ce nu aveau copii mici in familie incepusera sa fie vizitati de un baietel pe care nimeni nu-l cunostea, dar care avea mereu in cosuletul sau piine si apa ce nu pareau sa se sfirseasca.El venea intotdeauna noaptea zimbind gardienilor. In continuare, s-a observat ca pantofiorii copilasului Iisus din biserica ce adapostea statuia Fecioarei si a copilului din Atocha erau uzati. Cind i-au pus incaltari noi, in citeva nopti si acestea s-au uzat. Dupa ce Ferdinand si Isabella i-au alungat pe mauri din Spania in 1492, oamenii au continuat sa se roage Fecioarei si Copilului din Atocha.

Cind spaniolii au ajuns in America, au adus cu ei si aceasta devotiune ce s-a raspindit rapid.

In timp, reputatia lui Santo Nino a crescut, in urma multor miracole pe care le-a savirsit.

Astazi el este respectat ca Patronul sfint al celor ce sint in inchisoare, cei ce traiesc in regim de tortura sau opresiune politica,victimelor violurilor si rapirilor, cei care au un caz greu la tribunal, si toti cei ce au nevoie de un ajutor rapid extern sau de deschiderea drumurilor.

Read More

FECIOARA MARIA LA ASSIUT-EGIPT

Acesta este un video depsre aparitiile Sfintei Fecioare din Assiut, Egypt, asupra bisericii ortodoxe coptice de acolo. Fenomenele care se petrec la Assiut includ aparitii ale Fecioarei, porumbei de lumina, stele ce par sa coboare pe acoperisul bisericii, cruci ce stralucesc deasupra bisericii si Maicii Domnului, tamie ce miroase peste sutele si miile de credinciosi ce se aduna. Partea intii a clipului contine o portiune din filmul lui Mel Gibson Passion of the Christ. Multe persoane s-au vindecat participind la slujbele de acolo sau pur si simplu pentru ca au fost martorii acestor aparitii ce continua sa se intimple aproape zilnic. Se spune ca Fecioara Maria vrea sa-i recompenseze astfel pe credinciosii crestini din Egypt, din cauza persecutiilor la care au fost supusi.

Read More

MINUNI ORTODOXE

Icoane izvoritoare de mir, urma piciorului Maicii Domnului imprimata in stinca, chipul lui Iisus aparut pe o pinza nepictata in Georgia, crucea facatoare de minuni care nu a pierit cind comunistii rusi au incercat sa o distruga dind foc bisericii in care se afla si taind-o cu toporul, arborii fermcati din gradina Parintelui ghervasie din Grecia, care, datorita rugaciunilor sale, atinsi de aripa duhului sfint chemat de el cresc cu cruci in interiorul lemnului si icoane imprimate, icoana Maicii domnului din Vladimir-Rusia, ce a aparut de nicaieri gata pictata pe perete, sint doar citeva dintre miracolele infaptuite prin rugaciunea pura si harul Duhului Sfint, in lumea ortodoxa.


In partea a doua a filmuletului vedem o icoana aparuta in Georgia din senin pe un perete al bisericii, si mi se pare ca acest chip este IDENTIC cu cel aparut pe mahrama Sfintei Veronica, cind chipul Mintuitorului s-a imprimat prin puterea sa divina. Frumusetea puritatii Maicii Domnului se arata si in icoana facatoare de minuni din Grecia, unde, de sarbatoarea Buneivestiri oamenii aduc crini vestejiti la icoana, ca apoi, la Adormirea Maicii Domnului, peste 5 luni deci, sa ii ia inapoi imbobociti. Si o bucurie pentru romani, moastele sfintului Ioan Hozevitul, neputrezite de la moartea sa (si noi, cei de la Ierusalim stim ca se si misca in sicriasul de argint in care este pus). In Rusia sfintul Alexadru Svirski, caruia i s-a aratat Sfinta Treime, are un corp incoruptibil de 500 de ani si care izvoraste mir. Mina sa este identica cu a unui om viu, nici macar mumificata. Aceste fapte suprafiresti ne indeamna sa speram si sa ne umplem cu Lumina sacra a divinitatii, care este incoruptibila si vindecatoare, chiar si in aceste timpuri corupte.

Read More