Illuminati 'YHWH Draco Overlord' Ancient Empire - SuppressedArcheology -...

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

STEAGUL MOLDOVENILOR LA JOCURILE OLIMPICE

Republica Moldova merge cu steagul dacilor, colorat în roşu galben şi albastru, la Olimpiada de la Londra. Acestă mascotă a sportivilor de peste Prut aminteşte de o teorie conform căreia originea stindardului tuturor românilor, sărbătorit pe 26 iunie, este lupul dacic tricolor.

• 

Purtat pentru prima oară de pandurii lui Tudor Vladimirescu, într-o formă apropiată de cea pe care o are astăzi tricolorul, se pare că cele trei culori ale actualului stindar al românilor şi basarabenilor au fost emblema naţională din vremuri mult mai vechi, mai precis din timpul dacilor:

"balaurul cu cap de lup", era colorat în roşu, galben şi albastru - a adică era cromatică reprezentativă a strămoşilor noştri, din vremuri imemoriale. Ipoteza este susţinută, separat, de istoricii Aurel David şi dr. Marius Bizerea, printr-o documentaţie solidă.

Strabon constata că numele străvechi al dacilor era "dai" sau "dav", adică lupi sau cei ce se aseamănă cu lupii. Astfel, întreaga simbolistică pe care dacii au impus-o antichităţii a fost "semnul lupului". Steagul cu balaur - dragonul - alături de cultul cerbului şi cavalerii gemeni purtători de dragon reprezintă un simbol caracteristic întregului neam tracic.

Este cert că acest insemn heraldic a fost preluat oficial de romani în urma cuceririi Daciei şi a dislocării, în afara hotarelor acesteia, a unui număr mare de daci "foarte potriviţi pentru război, împreună cu armele lor". Începând chiar cu împăratul Traian, romanii au recrutat pentru nevoile Imperiului unităţi auxiliare formate exclusiv din daci.

Alături de "sica", sabia curbată, unităţile formate din daci au dus cu ele şi steagul cu balaur zburător. Dragonul i-a însoţit pe daci, deveniţi militari ai armatei romane, până la hotarele de răsărit ale imperiului. În Capadochia, în sudul podişului Anatoliei, de pildă, este menţionată o "Alla I Ulpia Dacorum", iar în Siria o "Cohors I Ulpia Dacorum", din care făcea parte şi un anume Aurel Iulio Draco.

Structura cromatică a dragonului a fost reliefată chiar în acele vremuri, dar istoricii au dat prea puţină importanţă acestei informaţii. Sunt preţioase în acest sens observaţiile făcute de Arrian, guvernator al Capadochiei pe vremea împăratului Hadrianus (117-138).

Acesta spune că "insignele" dacilor le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din fâşii de pânză de diferite culori, cusute laolaltă – cam cum vedem astăşi la Junii din Scheii Braşovului. Aceste fâşii erau legate de capul de lup, sau de „balaur”.

Când se porneşte atacul, balaurii se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierând datorită mişcării în viteză. Înfăţişarea dragonului este diferită deci de imaginile pe care le-am cunoscut până acum din basoreliefurile sculptate pe diferite monumente romane. Balaurul era confecţionat din bucăţi de pânză de diferite culori. Arian nu specifică însă despre ce culori este vorba. Dar...

Dragonul s-a răspândit şi în alte zone ale Imperiului Roman, de unde se pot reconstitui culorile pe care acesta le avea. În anul 145, dacii din "Cohors I Aelia Dacorum", trimişi de împăratul Hadrianus în sud-estul Britaniei, au fost lăsaţi la vatră.

Dacii, deveniţi cetăţeni romani, au fost împământeniţi cu parcele chiar în jurul castrului Amboglana, pe care îl apăraseră ca soldaţi. Copiii lor, educaţi în spiritul militar, au intrat, la rândul lor, în armată, continuând serviciul militar al tatălui.

Sudul Britaniei "fu repede presărat cu căsuţe romane". Dacii şi-au păstrat însă tradiţiile militare, printre care sica şi dragonul, care au rămas un însemn de război pentru populaţia din sud-estul Angliei şi este considerat de istorici o "relicvă a dominaţiei romane".

Folosind infanteria disciplinată, armura, armele de aruncare la distanţă şi cavaleria din epoca târzie a tehnicii romane de luptă, britanicii au reuşit să-i respingă o vreme pe saxoni. Legendarul rege Arthur a repurtat în anul 500 d.Ch. o victorie asupra saxonilor, în apropierea muntelui Badon.

Atunci ”celţii” lui Arthur au folosit ca stindard de luptă dragonul zburător, a cărui prezenţă pe pământul Britaniei era legată de staţionarea aici a trupelor romane. Regele Arthur a fost imortalizat ridicând un astfel de stindard în onoarea tatălui său, Uther Pendragon.

Numele Dragon (Draco) a fost întâlnit şi la militarii daci din trupele romane staţionate în estul imperiului. Iar "Dragonul" purtat ca stindard de celţi era confecţionat din ţesătură uşoară, cu gura deschisă, prin care pătrundea aerul la cea mai mică adiere de vânt, determinându-l să scoată sunete ascuţite care speriau duşmanul.

Redat de către istoricul Whitney Smith, de pe un document de epocă, dragonul folosit de ostaşii lui Arthur şi-a dezvăluit pentru prima oară cromatica: roşu, galben şi albastru.

Chiar dacă dragonul a dispărut în ţinuturile dunărene ale Imperiului Roman, cele trei culori şi-au urmat destinul.

În anul 535, împăratul bizantin Iustinian reface legătura imperiului cu ţinuturile dunărene. El înfiinţează două cetăţi la nord de Dunăre, Recidava şi Litterata. Stema acestei provincii, locuită de urmaşii dacilor romanizaţi, era colorată în roşu, galben şi albastru, dispuse de la stânga la dreapta.

Sub conducerea a trei fraţi - Petru, Asan şi Caloian - valahii dintre Munţii Balcani şi Dunăre au reuşit să întemeieze un "regat al valahilor şi bulgarilor". În luptele purtate împotriva bizantinilor, stindardele valahilor se prezentau sub forma chipurilor de balauri care, atârnate în vârful suliţelor, se clătinau în vânt şi-i înspăimântau pe vrăjmaşi.

Sub flamura acestor balauri, Asan proiectase să unească sub sceptrul său cele două Dacii şi să formeze un mare regat român, care s-ar fi întins de la Carpaţi până la Munţii Balcani. Cronicarul grec Nichita Choniates spune că flamurile din vârfurile suliţelor erau colorate.

Din secolul al XVII-lea culorile roşu, galben şi albastru apar tot mai des în documentele emise de cancelariile domneşti ale Ţărilor Române şi avansează încet şi perseverent către însemnele suveranităţii. Iar primul steag tricolor propriu-zis este purtat de Tudor Vladimirescu la 1821.
Mai mult: Mascota moldovenilor pentru Olimpiadă ar putea fi strămoşul tricolorului: lupul dacic original era colorat în roşu, galben şi albastru - Reportaj | Libertatea.ro
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Epopeea steagului dacic de lupta – Partea I

July 8, 2011 · 01:35 | Autor: Adina Mutar

Sarpele cu cap de lup, steagul de lupta al dacilor, vine din istoria „tuturor inceputurilor”, conform epopeei sumeriene „Atra Hasis”. Era emblema zeului-pastor Daos si ulterior a fost nelipsit din toate triburile de daoi, dai, dahi, daosi, geti, masageti, tirageti sau cum i s-a mai spus acestui neam glorios.

Sarpele ceresc cu cap de lup, ca emblema a templului zeului Dumuzi, pe o tableta sumeriana datand din 2.300 i.C.

Cea mai veche reprezentare a steagului dacic, sarpele cu cap de lup, se afla (in pozitie verticala ) ca emblema pe templul inchinat stravechiului zeu sumerian Dumuzi, din Uruk, Mesopotamia. Dumu.Zi („Cel drept.Fiu” in sumeriana) era numit, pe lista regilor antediluvieni intocmita de preotul chaldean Berossus, „Daos-pastorul” si avea atributul de “serb Anu”, „mielul lui Dumnezeu”! (De aici, vechimea si semnificatia numelui Serban, posibil si cea a cuvantului Dumnezeu -Dumuzi, cuvant care se gaseste acum doar in limba romana).

Efigia zeului Daos-Pastorul

Dacia, verso moneda batuta de Traian, in care Dacia tina in mana drapelul sarpele-dragon

Daos-pastorul a fost, conform listei lui Berossus, al cincilea rege divin de dinainte de Potop, in timpul “cand regatul a coborat din ceruri, iar regi erau numai zeii”. In epoca timpurie a civilizatiei sumeriene mesopotamiene (mileniul 4 i.C.), in textele de la Surupak, numele lui Dumuzi-Daos apare insotit de formula „ama.usum.gal”, „a carui mama este dragonul ceresc”, aratand descendenta cultica din zeita primordiala Tiamat, infatisata ca dragon.

De aici si emblema sa, sarpele-dragon. Dumuzi era nu numai un zeu al turmelor, ci si al vegetatiei, fiind prima divinitate din istoria religiilor care a acceptat moartea ca necesitate a continuarii vietii. Murind si inviind odata cu natura, Dumuzi-Daos avea grija ca recoltele sa fie bogate. Ca semn al insamantarii, al virilitatii, era numit si „Taurul ceresc”.

Mai tarziu, atributele sale aveau sa fie transferate lui Mitra, celebrul zeu solar, care poarta straie dacice, inclusiv cusma aristocratica si este mereu insotit de un sarpe si un caine! Dumuzi-Daos la sumerieni apare reprezentat cu un miel pe umar, cu mladite inmugurite iesindu-i din umeri, iar emblema templului sau era dragonul, sarpele cu cap de caine sau de lup.

Emigrat din Masivul Sureanu

Moneda (fata) a lui Traian, purtand coroana Soarelui, simbol al cuceririi Daciei

Nu se stie unde a fost regatul prediluvian unde au domnit acesti „zei”, legendele sumeriene localizand doar al doilea regat, format dupa Potop, in campiile din sudul Mesopotamiei.

Insa, se stie ca cele mai vechi simboluri sumeriene, mai vechi cu peste 1000 de ani decat infiintarea Sumerului din Mesopotamia, au fost descoperite la Tartaria, pe tablitele de lut, unde apare si cultul solarului Taur Ceresc. Intreagul nucleu al vechii Europe (Romania, o parte din Bulgaria, Serbia) are denumiri sumeriene, aratand de unde au migrat acestia spre Mesopotamia.

Se stie ca triburile dacice (Daos, in Tracia, era asimilat cu “Lupul”) aveau ca steag de lupta sarpele cu cap de lup, efigia zeului-pastor Daos. Steagul de lupta al intregului neam al dacilor, daosilor, daoilor, daailor, getilor si masagetilor!

Temutii arcasi si sarpele cu cap de lup

Steagul de lupta al dacilor, reprezentat pe Columna lui Traian

Istoricul britanic Robert Vermaat a urmarit epopeea steagului-dragon, despre care scria ca „era inventat de neamul dahilor si preluat mai apoi de alte semintii cu care acestia venisera in contact”. Citam din istoria dragonului dahilor, a lui Vermaat, publicata pe web-ul Vortigern Studies.

Persanii aminteau si ei de temuta casta a razboinicilor „daha”, care se aliase cu triburi nomade din sudul Kazastanului, hartuind granitele Imperiului Ahemenid. Li se mai spunea daai, dai sau daoi si erau inruditi cu masagetii ce ajunsesera din timpuri stravechi pana in Urali. Daoii au fost mentionati in scris pentru prima data in „inscriptia daiva” a regelui persan Xerxes (486 – 465 i.C.). Acestia formau o satrapie subordonata regelui, locul lor de bastina fiind regiunea de jos a Raului Sardaria, unde se invecinau cu dacii-masageti.

Daoii erau renumiti ca razboinici-arcasi, avand acelasi steag de lupta: sarpele cu cap de lup. Fiind mercenari, ii gasim in marturiile despre batalia de la Gaugamela (331 i.C.) luptand sub comanda regelui persan Darius III, apoi, dupa moartea acestuia, sub comanda nobilului Bessus. Mai tarziu s-au aliat cu Alexandru Macedon, avand o contributie importanta in cucerirea regatului Punjab, unde au intemeiat case regale.

Dupa caderea Imperiului Ahemenid, daoii s-au scindat in mai multe triburi, cel mai important, parnii, punand, sub dinastia fratilor Arsace, bazele unui regat independent. Sub Mitradat (171 – 138 i.e.n.), puternicul regat al razboinicilor parti devine imperiu, alipind mai intai regatele inrudite Bactria si Media, apoi Babilonia, Elamul.

Ajunsese sa ocupe teritoriile de azi ale Iranului, Irakului, Armeniei, parti din Turcia (aici construind maretul sanctuar solar numit de turci „Nemrut Dagi”, adica o pronuntie aglutinanta pentru „nemuritorii daci”), Georgia, Azerbaigean, Turkmenistan, Afganistan si Tajikistan si vremelnic teritorii din Pakistan, Siria, Liban, Israel si Palestina. Peste tot pe aceste meleaguri, s-a gasit temutul stindard dacic, sarpele cu cap de lup.

Dragonul tricolor al clanului Sureanu

Zeita-dragon primordiala, Tiamat, din care descindea zeul Daos-pastorul

Cel mai important clan razboinic al partilor se numea Sureanu (posibil ca locul de bastina al neamului sa fi fost Masivului Sureanu, unde, pe versantul vestic, se intindea Sarmisegetuza, dar si alte cetati, iar la poale se afla stravechea Tartaria).

Surenii erau cei care incoronau regii parti si aveau un vot important in Consiliul Regal, avand si o puternica armata proprie. In cronicile razboaielor romano-parte, amintite de J.C.N. Coulston in “The draco standard” (publicat in Journal of Military Equipment Studies), steagul-dragon al dahilor este atestat inca de la prima dinastie parta, a Arsacilor (238 i.C.-224 d.C.).

Tot de aici aflam ca erau doua modele oficiale ale steagului-dragon, unul rosu, al casei regale si unul cu corp verde, al militarilor. In lucrarea „Tactica”, a istoricului expeditiilor lui Alexandru Macedon, Arrian, se arata ca clanul Sureanu avea unul specific, tricolor: rosu, albastru, galben!

Razboaiele dragonilor

Reconstructie a dragonului luat la tinta de romani, a istoricului Peter Conolly, dupa descrierea din Hippica Gymnasia a lui Arrian.

In anul 53 i.C. generalul roman Crassus a invadat Partia. Sapte legiuni romane au fost invinse la Harran de capetenia armatei parte, nobilul Sureanu, generalul roman fiind ucis dupa modelul razbunarii reginei masagetilor, Tomiris, pe invadatorul Cirus: lui Crassus i s-a taiat capul si i s-a turnat pe gura aur topit, ”ca sa-l sature de setea de aur care l-a manat la razboi”.

Acesta a fost inceputul unei serii de razboaie cu romanii care a durat vreo trei secole. Granita dintre ei era Fluviul Eufrat. „Eu, frate” (!), Frate fiind alt clan conducator al dahilor. Din cand in cand, partii si romanii mai uitau de razboaiele dintre ei si se aliau impotriva altora.

Astfel, generalul roman rebel Quintus Labienus si o armata parta, sub comanda regelui Pacorus I, au invadat, in anul 41 i.C., Siria, Cilicia, Caria, atacand Frigia si Asia. Prada a fost extrem de bogata, iar dupa moartea fratelui sau Pacorus, regele Frate al IV-lea a avut ce investi in noua capitala, Ctesifon, pe Raul Tigru.

Lupul a ramas fara urechi

Eufratul devine iar granita intre doua armate „fratesti”, dar potrivnice. Un grup de soldati romani luati captivi de parti au devenit mercenari sub steagul-dragon si au ajuns sa ocupe orasul chinez Li-jien. Acolo, sub influenta dragonilor chinezesti, capul de lup a ramas fara urechi si s-a ales cu o creasta reptiliana. Si asa avea sa fie preluat de multe alte armate.

In anul 36 i.C., Marc Antoniu a invadat Mesopotamia cu Legiunea a VI Ferrata si alte unitati, dar a suferit mari pierderi si a fost fericit ca a scapat cu viata, ajungand in Armenia. Prima „runda” a razboaielor romano-parte s-a incheiat. In anul 20 i.C., Tiberius a semnat un acord de pace cu Frate. Ramasi fara potrivnici, partii s-au orientat catre Valea Indusului.

Razboaiele cu romanii au reinceput in anii ’60, cand regele part Volosga I a incoronat un alt rege armean in locul celui vasal romanilor. Conflictul s-a incheiat cu un compromis: regii armeni urmau sa fie alesi dintre printii parti, dar cu aprobarea romanilor.

Tot un get i-a invins

Drapelul draconarilor casei regale parte, preluat si de casa regala a Severilor si al imparatilor bizantini

Partii au continuat insa sa forteze mana romanilor, iar Traian s-a hotarat sa puna capat aranjamentului, invadand Partia, in 114 d.C si cucerind capitala. Revoltele nenumarate l-au determinat pe imparatul Hadrian sa retraga armatele. In 165 d.C., capitala a cazut din nou, fara ca intinsul teritoriu al partilor sa fie demilitarizat de romanii cuceritori.

Pana la urma, tot un „neam” i-a venit de hac: generalul Septimius Severus, intemeietorul dinastiei romane a Severilor, de origine geta, ca si Traian, de altfel. Cu totii erau neamuri si se intelegeau fara translatori, dar erau rivali cand era vorba de stapanit pamanturi. Generalul Severus a fost proclamat imparat de catre legiunile danubiene, dupa moartea lui Commodus (192 d.C.).

Era casatorit cu fiica marelui preot al templului zeului solar Baal, din Emesa (Siria), Gaius Iulius Bassianus, de origine traca. Iulia Domna i-a adus pe lume doi imparati: pe Caracalla si pe Geta! Severus a ocupat capitala partilor in 198, captura romanilor fiind asemanatoare cu cea a lui Traian de la Sarmisegetuza. Legionarii lui Severus luptau tot sub stindardul-dragon, caruia imparatul ii redase demnitatea.

Pana la el, dragonul dacic era folosit in exercitiile soldatilor romani, fiind luat la tinta! Severus l-a impus ca drapel al cavaleriei. In 226 d.C., regele vasal persan Ardasir a cucerit Ctesifonul si asa a inceput a doua domnie persana, a sasanizilor. Steagul-dragon a trecut la persi, pentru ca, pe cat era de temut, pe atat era si de respectat. (Sfarsitul partii I)

Cititi mai mult: http://www.enational.ro/romania-mea/epopeea-steagului-dacic-de-lupta-partea-i-39579.html/#ixzz1gzk2JMZT
enational.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Kogaiononul - mit si realitate de Andrei Vartic

Andrei Vartic
Institutul Civilizatiei Dacice, Chisinau
e-mail icidac@yahoo.com

I. Drumul tehnologic spre Kogaionon

De ce Roma a cucerit doar o mica parte din teritoriile locuite de geto-daci? De ce harta teritoriului cucerit este asa de enigmatica? De ce l-a parasit dupa ce a depus eforturi uriase pentru a construi Ulpia Traiana si Porolissimul? De ce urbele romane nu au trebuit celor care i-au dat afara pe romani din Dacia? Nu cumva din cauza ca civilizatia lor nu era nici cea urbana a Romei, nici cea de care a nomazilor, ci "casnica", cum zice Alecu Russo?

Descoperirile arheologice din ultimii ani, dar si cercetarile noastre multidisciplinare, demonstreaza ca zadarnic cauta arheologii mari megapolisuri dacice. Dacii au urit urbea care fringe personalitatea omului.

Zadarnic plingem faptul ca dacii nu au lasat scrisori latine sau grecesti despre locuirea lor rustica si casnica. Scrisoarea alfabetica transmite vorbe despre cuceririle individualiste, desarte, ale omului, nu esente universale de fiintare. Zadarnic incercam sa vedem maretia civilizatiei dacice cu literele Romei sau ale grecilor.

Dar a vazut Roma adevarata civilizatie a dacilor carpatini? Nu. Daca o vedea, intelegea valoarea exceptionala a topirii unor lupe de fier plastic de 40 kg, lupe pe care Europa a putut sa le obtina abia peste 11 veacuri. Vedea fierul dacic suprapur, de 99,97% fara cimentita [A. Vartic, Magistralele tehnologice ale civilizatie dacice, Basarabia, Chisinau, 1997], vedea ceramica dacica supradura si motivele sacre ale dacilor armonizate cu lotosul egiptenilor si al indienilor, cu acantul corintinienilor, cu viscul druizilor [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon, Basarabia, Chisinau, 1998].

Vedea implectonul din zidurile turnurilor de la Costesti, facut din mari caramizi de fier-titan (ilmenit), care nu-si gasesc nici o justificare militara acolo [A. Vartic, Fierul-Piatra, Dacii-Timpul, Basarabia, Chisinau, 1997].

Inginerii romani ar fi trebuit sa vada ca, de fapt, cetatile dacice, asa cum stau ele cocotate pe virfuri greu accesibile, nu au motivari militare de aparare. Blidaru sta la 1500 m de Cetatuia Costesti si cam la toti atitea metri de Prisaca.

Unde s-a mai vazut asa ceva in lume? Care era scopul de aparare a cetatii de pe Virful lui Hulpe, sau a celei de la Naia, puse in locuri din interiorul zonei centrale a statului dac, nu la periferia ei? Facea oare sa construiesti la Cioclovina un colosal zid de 2,5 km din 3600 esaloane de pamint si piatra, paralel cu linia care uneste Banita cu Piatra Rosie, atunci cind orice armata invadatoare il putea ocoli cu usurinta?

Chiar si in actualele conditii "globalizate" de ducere ale unui razboi de munte, orice inamic poate trece nestingherit pe linga aceste troiene si cetati. De ce, insa, dacii le-au dotat cu mari platforme si terase externe chiar in preajma zidurilor? Ca sa permita atacatorilor, dupa un greu urcus, sa se odihneasca si sa se regrupeze, sa astepte in voie, batindu-si joc de aparatori, pina ce ei vor termina resursele de apa, de munitie si de hrana?

De ce zidurile cetatilor dace inconjoara poalele unui mamelon, asa ca de fapt comunicarea dintre aparatorii acestor cetati devine imposibila? De ce cetatile dacice nu sint locuite? De ce asa zisele cisterne sau construit inafara zidurilor? De ce nu se regasesc in cetati magaziile si beciurile unde ar fi trebuit sa fie depozitate mari rezerve de hrana si munitie ale aparatorilor?

De ce gramezile de griu ars stau dincolo de ziduri, ca la Sarmisegetusa Regia [A. Vartic, Ospetele Nemuririi, Quo Vadis, Chisinau, 1994]?

De ce mortarele de care s-au folosit dacii au si astazi proprietati inteligente, cum ar fi cele bactericide sau formarea unei pelicule verzui impenetrabile la contactul cu apa? De ce sanctuarele dacice, construite pe uriase terase din andezite supertrainice, stau dincolo de zidurile cetatilor? Ce motivare religioasa, politica, stiintifica i-a facut pe daci sa construiasca aceste sanctuare unicale in toata lumea?

Cu ce efort uman si tehnic s-au taiat atit de perfect colosalele andezite de la Gradistea de Munte, taieri care si astazi nu se pot realiza fara resurse financiare considerabile? Cum s-a reusit taierea atit de spectaculoasa a unor munti intregi de piatra la Magura Calanului sau la Uroi, fasonarea inteligenta a pietrei si transportarea ei la zidirile de pe munti?

De ce a trebuit ca zidurile de la Costesti sau Fetele Albe sa fie asamblate poetic, milimetru in milimetru, lucru total netrebuincios unor scopuri de aparare? De ce zidul fascinant de la Costesti apara mamelonul central dinspre sud, dinspre muntii prapastiosi, care si asa trebuiau cuceriti cu greu de un posibil inamic, si nu dinspre nord, unde panta e mai moale si accesul mai usor? Si care era scopul acestor zidiri uriesesti, daca cel de aparare este greu de demonstrat?

Se spune ca dacii au parasit cetatile imediat dupa terminarea razboiului, in vara lui 106; deci era previzibil ca vegetatia abundenta de la munte sa fi acoperit imediat multe urme ale singeroaselor lupte: trupuri, scuturi, lanci, sabii, virfuri de sageti, tehnici de razboi dacice si romane. Nimic din toate astea nu descopera arheologii in cantitatile omologate cu luptele crincene ce s-ar fi dat intre cei 150.000 de soldati ai Romei cu cetele dacilor.

Se vede limpede ca toata locuirea dacica a fost arsa, dar arsurile acestea nu poarta si urmele dezastrelor umane cu care se poarta razboiul. Nu stim cit de crunta o fi fost lupta pentru Sarmisegetusa, dar chiar sa nu fi aruncat romanii macar vre-o citeva mii de sageti spre cetate?

Or, poate, acei deosebiti soldati romani au avut in dotare detectoare care sa gaseasca pe terenul deosebit de accidentat din preajma Sarmisegetusei doar virfurile de sageti de fier, nu si miile de cosoni de aur pe care le descopera taranii (nu si arheologii!!!) chiar si astazi la Gradiste?

Inca in 1995 [A. Vartic, De la sociologia monografica la cea entropica, Discurs tinut in Aula Academiei Rom^ne la 19 mai 1995, vezi A. Vartic, Catastrofa eliberarii, Basarabia, Chisinau, 1996, p. 33-47] noi am aratat ca asa zisele cetati ale dacilor sint mai repede marcari inteligente ale unui mesaj deosebit de important, scris cu buna stiinta si in limbaj geometric si astronomic, si in andezite, fiindca el depoziteaza mult mai bine informatia decit firava vorba alfabetica, aflata si sub ambitia omeneasca, si sub vremi, si in necontenita entropizare.

Totul a pornit de la observarea faptului ca cetatile dacice de la Banitza si Piatra Rosie formeaza cu asa zisul castru roman de pe virful lui Patru un perfect triunghi dreptunghic {Fig. 1}.

Trimitem la publicatiile noastre cititorul dornic sa afle mai mult despre aceste triunghiuri. Sa observam aici ca aceasta uriasa iconografie geometrica, pe care noi o numim topografie cosmogonica dacica, isi leaga triunghiurile sale de o alta minune topografica: Marea Linie Dacica {Fig. 2}

pe care o formeaza zidirile dacice de la Pecica, Deva, Cugir, Boita si Virful Omu, orientata 15 grade Nord-West [A. Vartic, From Platon's to Zalmoxis's Academies, NATO ARW "The New Role of the Academieis of Sciences in the Balcan Countres", Athena, November. 20-23, 1996].

Iata cum se aseaza cetatile din zona Sarmisegetusei regia pe Marea Linie dacica {Fig. 3}

Noi am studiat cu atentie si cetatile construite in zona de mai sus de aceasta linie, cele de la Clit, Moigrad, Saratel, Sighisoara, Racos etc [A. Vartic, De la topografia cosmogonica la Kogaionon, Dava International, 2001]. Iata ce figura stranie am obtinut {Fig. 3},

Pe hartile de mai sus se vede bine locul Sarmisegetusei Regia in aceast mesaj topografic. Ce inseamna el? Ce au vrut, de fapt, sa ne transmita dacii cu aceasta constructie mareata realizata pe un vast teritoriu si care intrece in efort uman si tehnologic chiar si construirea piramidelor?

II.Realitatea cosmogonica a Kogaiononului

Bunul Dumnezeu a vrut sa descoperim in anii din urma, pe masive pietre de munte, mai multe incrustari geometrice dacice, care confirma corectitudinea ipotezei despre "topografia cosmogonica a dacilor" {Fig. 4}.

Cum bine se vede pe aceste picturi geometrice dacii cunosteau arcul de cerc, axele de coordonate, chiar si intregul complex topografic din Fig. 1-4, lipit de Marea Linie Dacica l-am regasit pe acele pietre {Fig. 5, a, b, c}.

Noi am numit incrustarile dacice de pe pietrele de munte "hartile cosmogonice ale dacilor" [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon ]. Cercetindu-le cu atentie am observat ca deasupra Marii Linii se afla un nod central, din care iradiaza mai multe linii-raze. Suprapunind Marea Linie Dacica despre care v-am vorbit deja, cu Marea Linie de pe harta dacica desenata de noi nu a fost greu sa determinam topografic acest loc {Fig.6}

si sa vedem ca figura construita de noi aprioric {vezi si Fig. 3} coincide de minune cu desenul dacilor {Fig.7}

.

si ca ea reprezinta Constelatia Dragonului, cea care, parbolic vorbind, sustine rotatia multimilenara a Polului Nord Ceresc {Fig. 8} si ne arata ca intregul complex construit de daci reprezinta in mare o anumita pozitie a Dragonului fata de Polul Nord Ceresc si fata de celelate constelati (Sarmisegetusa Regia apare ca steaua Alfa a Ursei Mici, actualul Pol Nord Ceresc)

Acest nod central sta mai la nord de un mare patrulater, care coincide cu curgerea riului Strei; mai jos de acea linie, si in interiorul curgerii Streiului, se afla un punct indicat de daci cu o cruciulita. Acel punct nu poate fi altul decit Sarmisegetusa Regia.

Atunci nodul central din care pornesc liniile-raze se re-gaseste topografic undeva pe dealul Uroiu, peste Mures, la nord de Simeria. Liniile care sint trase din acest nod, daca sint omologate cu punctele topografice actuale, ne duc exact in cetatile dacice despre care am vorbit mai sus (Pecica, Clit, Moigrad, Saratel, Sighisoara, Racos etc).

Faptul ca dacii au legat de acest nod topografic singular intregul lor algoritm, faptul ca el se afla pe un munte la poalele caruia curge un riu mare (amintim ca inainte de taierea meandrelor Muresului de catre austrieci acest riu avea cam de trei ori mai multa apa decit acum si ca in antichitate clima era cam cu 30% mai umeda - deci Muresul era un adevarat riu mare, navigabil, si, posibil, mai mare ca Tisa, adica principalul afluent al Dunarii [Liviu Marghitan, Valea Muresului - parte integranta a sistemului de fortificare a Daciei, Sargetia, XIII, 1977, p. 203-207]), faptul ca de pe acest munte se deschid privelisti uluitoare a tarii Hategului, faptul ca anume partea nordica a Dealului Uroi ofera o exceptionala priveliste a Cerului Nordic, faptul ca din acest nod pornesc numai 5 raze, ne-a permis sa dam urmatoarea ipoteza: Dealul Uroi este Kogaiononul dacilor.

Perighiezele noastre in aceste locuri ne-au dat satisfactie deplina. Zidurile antice, necercetate inca, se mai pot urmari si astazi, multimea ceramicii din toate culturile preistorice si istorice, inclusiv din cultura Turdas, este remarcabila, sta chiar la suprafata, in musuroaiele de furnici sau cele sapate de cirtite.

Artefactele demonstreaza ca la poalele sudice si estice ale Dealului Uroi se afla un exceptional megapolis preistoric, probabil cu functii sacre. Cel putin unul din valurile de pamint care il inconjoara repeta iconografic desenul constelatiei Dragonului [A. Vartic, De la topografia cosmogonica la Kogaionon], lucru care l-am mai intilnit si in alte parti ale Daciei [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon].

Perighiezele au mai aratat ca partea apuseana si cea nordica de la poalele Dealului Uroi este curata arheologic, lucru care sugereaza faptul curateniei sacrale a acestor locuri (orice locuire murdareste locurile sacre, motiv din care, dupa parerea noastra, nu sint locuite nici cetatile dacice), legate si de Apusul de Soare, si de Nordul Instelat.

Urcarea pe muntele Uroi este posibila doar pe panta lina, nordica, unde am identificat doua drumuri; unul, cel de la rasarit, se pare, avea functii ritualice, celalalt, de la vestul pantei, era, poate, drumul pe care veneau pelerinii la Marile sarbatori religioase ale dacilor. La fata locului am putut constata existenta pe aceiasi parte nordica a Dealului Uroi a unui vechi val care imprejmuia muntele din partea asta, usor accesibila.

Pina la acest val nu apare nici un fel de urma antropica, dar imediat dupa el se deschide un adevarat eldorado arheologic. Ceramica iesita la suprafata pare a fi din toate vechile epoci ale acestui tinut, locuit inca din timpurile primordiale, dar cea dacica e cea mai multa.

Un deosebit interes prezinta stratul gros de ceornoziom (aproximativ 1 m) de pe platoul din virful dealului, care apare dupa valul indicat si care nu avea cum sa stea de milenii numai pe acel platou. Lipsa ceornoziomului in partea vestica si nordica de la poalele Uroiului ne-a facut sa presupunem ca el a fost adus acolo cu buna stiinta pentru scopuri care ramin inca neelucidate.

Inca si mai fantastice ni s-au parut cele vre-o 18 rotonde (mai multe nu am putut depista din cauza vegetatiei) orientate nordic cu o sapatura adinca {Fig. 9}.

Era clar ca sintem in locul unde multimi uriase de daci (sau alte populatii muresene si simeriene) se adunau pe Uroi pentru a venera un eveniment cosmic care avea loc pe Cerul Nordic, la Apus de Soare. Or, dupa parerea noastra, nu Dealul Uroi este Muntele Sfint, ci tocmai acest eveneniment ceresc, oglindit topografic cu formidabile marcari pamintesti, reprezinta Kogaiononul, Muntele Sfint al dacilor, care e in cer, nu pe pamint (atragem atentia ca si Constelatia Dragonului are forma unui munte).

Adica, de fapt, Kogaiononul este un algoritm cosmogonic ritualic, un munte ceresc care se oglindeste in constructile magnifice ale dacilor. S-ar putea, deci, ca el sa fie construit in mai multe exemplare asemanatoare geometric.

Asa am descoperit ca dealul Uroi este doar unul din cele 4 Kogaionoane pe care noi le-am identificat pina acum (din considerente legate de protejarea acelor locuri de invazia cautatorilor de comori noi nu dam aici localizarea lor topografica), iar asa zisele cetati dacice sint marcarile celor 16 stele ale Dragonului, cunoscute pe atunci, deci locuri sacre, adica temple dacice si nu cetati de aparare sau de refugiu.

Anume functiile lor religioase lamuresc si efortul uman cu care au fost construite, si finetea cioplirii pietrelor, si poezia amplasarii lor, si enormele terase din apropierea cetatilor, pe care dacii isi asezau, probabil, salasele de pelerini, si adevaratele drumuri care inconjoara zidurile dace, drumuri pe care multimile inconjurau ritualic templul.

Faptul ca Marea sageata a Soarelui de andezit, compusa tot din 16 pietre, indica cu o mare exactitate nordul, ca si multe alte constructii dacice ritualice (de pilda cele de pe raza comunei Beriu, sau enigmatica baie de la Gioagiu-Bai, sau cea de la Racos, aflata la 60 km nord de vf. Omu), ne indica, cum am aratat, ca este vorba de un eveniment care se intimpla undeva la nord.

Care nord? Cel din templul spre care arata sageata. Se stie, constructia din acest templu, distrusa si de arheologi, este enigmatica. Generalul Vasile Dragomir a dat pina acum cea mai serioasa pista de interpretare a acestui sanctuar [Vasile Dragomir, Vasile Rotaru, Marturii geodezice, Editura Militara, Bucuresti, 1980]. El sustine ca dacii au reprezentat acolo pozitia planetelor din sistemul solar, 9 cunoscute la timpul cela, tot atitea cite pietre-marcari sau gasit in prima investigatie areheologica. Noi am mers mai departe pe aceasta ipoteza astronomica. Unind punctele acestui sanctuar dupa modelul de pe pietrele dacice

noi am obtinut aceeasi figura a Kogaiononului ceresc {Fig. 10}. Se mai stie ca pe a 16 piatra a Sagetii Soarelui de andezit sa gaseste incrustat acest semn {Fig. 11 a,b}, adica tot Jogaiononul.

Deci arheologii, care au sapat atita la Gradiste, ar fi trebuit sa ridice ochii spre nordul Cerului instelat din preajma Polului Nord Ceresc ca sa inteleaga rostul Marii Sageti. Dar care Pol Nordic Ceresc? Cel din anul cind s-a intimplat evenimentul pe care dacii l-au insemnat cu atita geniu?

Se stie ca Polul Nord Ceresc, care se apropie actualmente de Steaua Alfa a Ursei Mici, efectueaza o mare rotatie, numita precesiune, cu durata de 25725 ani. Minunea este ca acest numar se imparte exact la 5, anii care treceau la geti, cum sustine Herodot, de la un sacrificiu uman la altul. Minunea e ca cercul acestei uriase precesiuni, care face ca punctul de echinoctiu al Soarelui sa fie in fiecare an deplasat, inconjoara o singura constelatie - Dragonul, si o intretaie intr-un singur punct, apropiat de Alfa Dragonului.

Daca unim cu o linie dreapta steaua Lamda din coada Dragonului cu steaua Epsilon, care marcheaza picioarele lui, obtinem un exceptional ceas cosmic. Rotatia zilnica a Dragonului in jurul Polului Nord Ceresc ne arata cu exactitate ora, ba chiar si minutele zilei si, mai ales, noptii, iar locul Polului Nord Ceresc fata de aceasta linie ne va indica numarul de solstitii care au trecut de la evenimentul care ne intereseaza {Fig. 12}

.

Or, daca orientam Marea Linie cereasca a Dragonului, asa cum sta ea la Apusul de Soare din anul 494 BC, pe linia paminteasca desenata de daci cu zidirile de la Pecica, Deva, Cugir, Boita pina la Virful Omu, obtinem o coincidenta uluitoare. "La apus de soare/ vor sa mi te-omoare/ ..." nu mai pare acum o simpla fantazie a unui poet anonim, ci un veritabil imn gnostic dacic, atrofiat pe alocuri de trecerea timpului, imn pe care dacii il spuneau, probabil, tot asa cum noi spunem azi "Tatal nostru carele esti in ceruri...".

Mai mult decit atit - punerea paminteasca a Polului Nord Ceresc in locul indicat de daci mai sus de Marea Linie a Dragonului, ne indica destul de bine Dealul Uroi si imprejurimile lui, dar si anul care este reprezentat de daci cu Kogaiononul, adica Apusul de Soare de la solstitiul de vara din anul 494 BC.

Inca o minune mai reiesa din aceasta harta magnifica: unirea stelei Lamda a Dragonului cu locul unde se afla Polul Nord Ceresc la Apusul de Soare de la Solstitiul din anul 494 BC ne conduce in prelungire pina la steaua din centrul Crucii Lebedei. Or, Lebada stilizata descoperita la Sarmisegetusa Regia sta si astazi parasita in curtea Muzeului din Deva. Grecii reprezentau cu Lebada pe Zeus. Ce reprezentau dacii cu aceasta constelatie?

S-au descoperit o multime de cruci pe locurile unde au trait dacii. Si noi am fotografiat destule {Fig. 13}
.

Este clar ca aceste cruci, ca si cele cucuteniene sau turdasine, dam numai o pilda, deconspira o realitate gnostica si cosmogonica a stravechilor populatiuni carpato-dunarene, populatiuni nordice prin excelenta, aflate mereu in preajma formidabilei rotatii zilnice si a Lebedei, si a W-ului Casiopeii, si a Urselor, dar mai ales a Dragonului, care strajueste marea precesiune a Polului Nord Ceresc, si care mentine astfel si Soarele, si Luna pe liniile de Fiintare ale omului.

Or, legatura Kogaiononului cu Crucea Lebedei, care este orientata magnific pe Fasia Colosala a Caii Laptelui ne-a permis sa lamurim inca un mister al topografiei cosmogonice dacice. Linia vf. Patru - Banita a triunghiului dreptunghic de baza descoprit de noi in 1995, pusa in coordonatele topografiei ceresti, este paralela cu Calea Laptelui, adica si cu linia care leaga Crucea Lebedei cu W-ul Casiopeii. Iar maretul triunghi dreptughic insemnat pe pamint de daci nu este altceva decit un reper inteligent pentru cei care urmaresc si stelele pe cer, si legea morala din ei {Fig. 14}

Astfel Calea Laptelui, Dragonul si polul Nord Ceresc formeaza o echipa geometrica senzationala, temeinica din punct de vedere al stabilitatii triunghiului dreptunghic in actuala devenire cosmica, la vedere tocmai din cauza acestui argument, si, in acelasi timp, aflata in necontenita miscare precesionala, miscare care schimba tot timpul unghiul de cadere al razelor solare pe pamint, lucru care influenteaza benefic dezvoltarea necontenita a materialului biologic de aici.

Desenarea asemanatoare a triunghiului vf. Patru-Banita-Piatra Rosie pe datele Marii Linii Dacice Pecica-Vf. Omu {Fig. 15}

ne arata ca asa zisa construire romana a podului de la Drobeta este o mistificare a istoriei de catre Traian, cum sustine Napoleon Savescu [N. Savescu, Noi nu suntem urmasii Romei]. Chiar si astazi nu se poate construi in 3-4 ani un pod peste Dunare intr-un loc atit de dosit si de nepotrivit.

Or, noi credem ca punctul topografic Drobeta reprezinta inteligent la daci originea celor care au cunoscut precesiunea cerului instelat inca din preistorie si care au transmis aceste cunostinte din generatie in generatie cu simboluri geometrice, ca in preistorie, nu cu ajutorul alfabetului fonemic, care transmite de cele mai multe ori desartaciuni, nu date (amintim ca si Cuina Turcului, si Schela Cladovei, se gasesc tocmai in aceste locuri si ca nu zadarnic descoperim atitea paralelisme intre iconografia culturii Garna, formata la Portile de Fier ale Dunarii si contemporana nasterii scrisului fenician, si cea dacica [A. Vartic, Puterea Spiritualitatii dacice , Dava International, N2, februarie, 2001].

Podul de la Drobeta, loc destul de ascuns in meandrele de fier ale Dunarii, o fi fost construit de Burebista in timpurile cind Dacia se intindea si dincolo de Dunare (pentru a cuprinde si varsarea Muresului in ea), si cind hotarele imperiului roman se aflau departe de acest loc (noi credem ca dacii au construit stilpii de sustinere a podului intr-un an deosebit de secetos din timpul lui Burebista).

La apropierea acestor hotare dacii au demolat arcurile podului, nu si stilpii de sustinere. Dat fiind importanta deosebita a punctului Drobeta in religia dacilor, Traian si sfetnicii lui, printre care il amintim pe viitorul imparat Hadrian, cel mai erudit imparat al Romei, au hotarit sa cucereasca mai intii acest pod, sa-l reconstruiasca si sa inceapa al doilea razboi, cum se si vede pe Columna, prin trecerea lui ritualica pentru a umili firea demna a dacilor si, astfel, pentru a-i slabi si cuceri.

Lupta din anul 101-102 care e arata pe Columna la apele unui riu mare nu poate avea alta motivare pentru daci decit hotarirea de a-si recuceri unul din cele mai importante puncte strategice ale statului lor, adica Drobeta. Si numai asa noi lamurim faptul ca lupta de la Tapae a fost mai repede o inscenare a desteptului general roman care i-a permis sa ocupe nestingherit Drobeta, unul din cele mai insemnate locuri pentru echilibrul moral al dacilor.

Or, acest urias triunghi, pe ipotenuza caruia este construit Dragonul ceresc de la Apusul de soare de la solstitiul din vara anului 494 BC, coincide, cum bine se vede, cu Dacia Romana, cu Dacia Felix. Totul arata ca dacii lui Decebal ocupau tocmai acea tara care coincidea cu imaginea Zeului lor ceresc, oglindita inteligent in superbul triunghi dreptunghic vf. Omu-Drobeta-Pecica, asemanator cu triunghiul vf. Patru-Banita-Piatra Rosie {Fig.9}.

Asa se lamureste faptul ca Traian nu a cucerit alte teritorii dacice (vezi, de pilda, cum sta hotarul Daciei Romane pe Mures): acele teritorii nu intrau in statul lui Decebal, iar certarea cu alti regi geto-daci nu ii trebuia lui Traian.

Dar ce eveniment s-a putut intimpla in anul 494 BC? Legarea pe care Herodot si alti scriitori antici o fac lui Zalmoxis de Pytagoras, cel care s-a intimplat sa moara tot in preajma anului 500 BC, ne da dreptul sa dam inca o ipoteza ce poate fi controlata stiintific: la solstitiul de vara din anul 494 BC, la Apus de Soare, s-a intimplat ceva exceptional cu zeul dacilor, care a fost si regele lor. Ce a putut sa se intimple intr-o zi atit de bine insemnata astronomic si cosmogonic?

Doar sacrificiul zeului, care era si regele lor, sacrificiu care marca un eveniment ceresc major din punctul lor de vedere. Acest eveniment putea fi doar unul: trecerea Polului Nord Ceresc prin linia care uneste steaua Lamda din coada Dragonului cu centrul Constelatiei Lebedei. Iar Crucea Lebedei s-ar putea astfel sa insemne locul din cer unde sta zeul dacilor, tatal lor din cer care flutura Dragonul pentru a-i pazi pe daci tot asa cum efigia acestui Dragon era fluturata de cetele dacilor.

Si inca un lucru tulburator ne prezinta Marea Linie dacica. Polul Nord Ceresc a intersectat aceasta Mare Linie in anul 44 BC. Este anul cind a plecat si Burebista la Zalmoxis, trimis acolo, probabil, tot prin sacrificiu de cei mai buni dintre dacii sai.

Limitele omenesti ale acestui Congres ne opresc aici comunicarea. Cercetarile viitoare, la care credem ca va pune serios mina si Guvernul Romaniei, si Academia Romana, si alte institutii private si de stat, vor arata felul cum stramosii nostri au cunoscut si transmis din generatie in generatie stiinta despre precesiunea Polului Nord Ceresc si, mai ales, cum a fost posibil sa se realizeze in acele timpuri constructii topografice atit de precise pe un teritoriu muntos atit de vast.

Noi, care am vazut cu ochii instrumentelor moderne din dotare puritatea exceptionala a fierului dacic, proprietatile inteligente ale mortarelor lor, imensele cariere de la Magura Calanului, felul magnific de taiere a andezitelor, uriasele terasari care masoara in adincime zeci de metri, care am calculat colosala cantitate de piatra taiata de daci pentru a realiza "zidirea muntilor", cum spune Dio Casius, nici macar nu ne miram de faptul ca stramosii nostri casnici si rustici au putut cunoaste si drumul precis al stelelor pe cer, si oglindirile lor pmintesti, si necesitatea imperioasa a curateniei sufletelui pentru devenirea omului [Platon, Harmides].

Postat pe www.dacia.org

publicat de ARIM

Read More

ANGKOR WATT CONSTRUITA DE IMPERIUL DRACO

Read More