EFT - Tehnici De Eliberare Emoțională
52 minutes ago
Let there be dragons!
"The brave men did not kill dragons. The brave men rode them" Daenerys Targaryen
Wednesday, November 30, 2011
CLEARING THE SMOKE/SCIENCE OF CANNABIS-Risipind fumul - Ştiinţa canabisului
CLEARING THE SMOKE/THE SCIENCE OF CANNABIS FULL HERE
Dezvăluiri !: Risipind fumul - Ştiinţa canabisului: Un nou documentar, lansat liber în data de 28.02.2011, de MontanaPBS, un post de televiziune non-profit, susţinut prin subvenţii publice, C...
Jesus & Buddha.
If Jesus and Buddha were to meet, they would recognize one another as fellow prophets because they were teaching the same truths.
Both stayed in the wilderness for 40 days and 40 nights and were tempted by evil, Jesus by Satan and Buddha by the demon Mara and his daughters.
Jesus's original teachings promoted peace and turning the other cheek, passive resistance rather than armed insurrection.
Marcus Borg, a Christian and Jesus scholar, focuses on this basic aspect of Christianity by selecting a range of quotations from the Gospels and pairing them with parallel sayings by the Buddha.
For example, whereas Jesus said, 'Blessed are the poor, for yours is the kingdom of God,' Buddha said, 'Let us live most happily, possessing nothing; let us feed on joy, like the radiant gods.' It is surprising, to a reader familiar only with the Bible, to find how similar the words of the two religious leaders actually are.
When we compare two ancient spiritual traditions like Buddhism and Christianity, what we see is a striking similarity between the narratives of the founding masters: in the case of Christianity, Jesus Christ, and in the case of Buddhism, the Buddha. I see a very important parallel: in the very lives of the [founders] the essence of their teachings is demonstrated.
For example... the essence of the Buddha's teaching is embodied in the Four Noble Truths: the truth of suffering, the truth of the origin of suffering, the truth of the cessation of suffering, and the truth of the path leading to this cessation.
These Four Noble Truths are very explicitly and clearly exemplified in the life of... the Buddha himself. I feel [it] is the same with the life of Christ. If you look at the life of Jesus, you will see all the essential practices and teachings of Christianity exemplified.
And in the lives of both Jesus Christ and the Buddha, it is only through hardship, dedication and commitment, and by standing firm on one's principles that one can grow spiritually and attain liberation. That seems to be a central and common message.
Apart from that, there are few similarities, apart from living a simple life.
Buddha searched for the way. Jesus said "I am the Way"
Buddha searched for the truth. Jesus said "I am the Truth".
Buddha searched for a reason for living. Jesus said "I am the Life. No one comes to the Father, except by way of me." JOhn 14:6
Both claim royal descent;
Celestial bodiest announced the birth of both;
Both were tempted by the devil;
Both experienced supernatural events after the devil left;
Both were said to know the thoughts of others;
Both helaed blind men and claimed that the affliction was due to a previous sin;
Both required desciples to renounce worldly possessions;
Both had a disciple who walked on water.
Trezirea Constiintei din perspectiva Neurostiintei.mp4
Trezirea Constiintei din perspectiva Neurostiintei este o prezentare din care veti afla aspecte pline de mister legate de creierul uman, despre emisferele cerebrale si despre modul in care noi percepem realitatea. Metode de echilibrare a celor doua emisfere cerebrale cu ajutorul CD-urilor Perfect Mind, pentru a dobandi stari spirituale exceptionale si de utilizare a frecventelor specifice ale undelor cerebrale pentru influentarea si reprogramarea subconstientului. Echilibrarea emisferelor cerebrale este o poarta a accesarii starilor extatice de constiinta si a reprogramarii totale a subconstientului.
Tuesday, November 29, 2011
Sfantul Andrei - Traditii, obiceiuri si superstitii
Sfantul Andrei - Traditii, obiceiuri si superstitii
SANTANDREI
Santandrei este o mare divinitate geto-daca peste care crestinii au suprapus pe Sfantul Apostol Andrei cel Intai chemat, ocrotitorul Romaniei. El a preluat numele si data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat in primele decenii dupa nasterea lui Iisus pe pamanturile Daciei.
El trebuie sa se fi bucurat de mare respect de vreme ce ziua lui de celebrare a inlocuit o importanta divinitate precrestina, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Noaptea de Santandrei (29 - 30 noiembrie) si ciclul de innoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristica a Dionisiacelor Campenesti si cu fermentarea vinului in butoaie la popoarele tracice, pastreaza numeroase urme precrestine.
Pana la inceputul secolului al XX-lea se organizau in Colinele Tutovei, in noaptea de Santandrei, petreceri de pomina ale tinerilor, asemanatoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefica a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfasura petrecerea inainte de lasatul serii.
De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, cand strigoii vii (oamenii care se nasc cu caita, cu coada - o vertebra in plus, din legaturi incestuoase etc.) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor, pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii etc.
In acest timp, petrecerea tinerilor in vatra satului, numita si Pazitul Usturoiului, era in toi. Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata pentru a fi pazite de o batrana la lumina lumanarii. Complet izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau, cantau, jucau, beau, adesea peste masura, mancau, glumeau, ca la un adevarat revelion.
Amintim ca aceasta izbucnire de bucurie se desfasura in chiar postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului). Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei unde covata cu usturoi era jucata in mijlocul horei de un flacau. Se impartea usturoiul si, in mare veselie, se intorceau pe la casele lor. Incepea un nou an. Usturoiul privegheat se pastra ca ceva sfant, la icoana, si se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor si descantecelor etc.
Bocetul Andreiului
La cei vechi, moartea si renasterea divinitatii adorate si deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era substituita de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasare, om si chiar a unui obiect insufletit simbolic). Un obicei care atesta suprapunerea sarbatorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la romanii din Transnistria numit Bocetul Andreiului.
Fetele, dupa confectionarea unei papusi din carpe, numita Andreiu, substitut al anului vechi, o asezau pe lavita (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituala a animalului care personifica divinitatea, specifica oricarui inceput de an.
Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamna, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarna, sa fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup in zilele lui de celebrare, gadinet, in special la Filipi cand incepe imperecherea pentru inmultire, este purtat si de porcul tanar, numit popular si godin, godinet.
Noaptea strigoilor
Aparitia celor doi sfinti-mosi, Mos Andrei si Mos Nicolae, inceputul iernii si punerea in miscare a haitelor de lupi sunt semne evidente de imbatranire si degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deterioreaza neincetat, ajungand in noaptea de 29 spre 30 noiembrie, in Noaptea Strigoilor, la starea simbolica de haos, cea de dinaintea creatiei.
Este o noapte de spaima, intrucat spiritele mortilor ies din morminte si, impreuna cu strigoii vii, "care in aceasta noapte isi parasesc culcusurile lor, fara sa aiba vreo stiinta despre aceasta" (Pamfile, 1914, p. 127), se iau la bataie pe la hotare, raspantii de drumuri si prin alte locuri necurate.
Duelurile sangeroase cu limbile de la melite si coasele furate din gospodariile oamenilor se prelungesc pana la cantatul cocosilor, cand spatiul se purifica, duhurile mortilor se intorc in morminte, iar sufletele strigoilor revin in trupurile si paturile parasite fara stiinta lor. In anumite situatii, strigoii se manifestau violent fata de oamenii care nu-si luau anumite masuri de protectie:
"Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini. Pentru ca sa nu se poata apropia de case, oamenii, - e grija gospodinelor mai ales -, mananca usturoi in aceasta seara, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, in piept, pe spate si pe la incheieturile trupului.
La casa se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea sa intre sau sa se uite in casa, facandu-se semnul crucii si tot astfel urmeaza si la usa si horn, pe unde de asemenea ea crede ca strigoii pot intra si iesi din casa" (Pamfile, 1914, p. 128). Se credea ca sunt si strigoi care nu doreau sa faca rau.
Acestia "fac hori pe la raspantiile drumurilor, unde joaca cu strasnicie pana la cantatul cocosilor" (Pamfile, 1914, p. 128). Strigoii sunt de doua categorii: vii si morti. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau barbati, care isi parasesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sangiorz si in alte imprejurari.
Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi in viata sunt diverse: copiii nascuti cu coada (o vertebra in plus), cu tichie, dintr-o legatura incestuoasa, al treilea copil din flori nascut de o femeie etc.
Activitatea lor cea mai intensa este in Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) cand isi parasesc in somn corpul, ies din casa pe horn sau pe usa, se rostogolesc de trei ori pentru a se intrupa intr-un animal (lup, caine, pisica, porc, berbec, gaina, broasca), incaleca pe melite, butoaie, cozi de matura pentru a merge in locuri numai de ei stiute (intre hotare, raspantii de drumuri, poieni din paduri) unde se intalnesc cu strigoii morti.
Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgarie, se ranesc pana iese invingator unul din ei, care le va fi conducator un an de zile. Se bocesc unii pe altii, isi vindeca pe loc ranile, se intrupeaza din nou in animale si pornesc spre case inainte de primul cantat al cocosilor.
In ajunul Sangiorzului, la Manecatoare (noaptea de 22/23 aprilie), isi parasesc din nou trupurile pentru a merge sa fure mana holdelor, laptele vitelor - sa strice taurii, sa lege sau sa ia puterea barbatilor etc. In cele doua nopti oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau melitele, intorceau vasele cu gura in jos, produceau zgomote, ii strigau pe nume, aprindeau focuri, pazeau cu atentie vitele si pasunile etc.
In Moldova, noaptea se numea Pazitul Usturoiului si se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijina ipoteza ca in aceasta perioada a anului dacii celebrau Anul Nou. Tinerii satului, fete si baieti, se adunau in cete de 10 -12 persoane la o casa mai mare, careia ii ungeau, la lumina zilei, usile si ferestrele cu usturoi.
Participantii, care nu paraseau pana dimineata casa, petreceau ca la un revelion: mancau, se cinsteau, adesea peste masura, jucau, glumeau. Dimineata ieseau cu lautarii in curte unde jucau covata cu capatani de usturoi adus de fete si pazit noaptea de o batrana.
Petrecerea se incheia cu impartitul usturoiului intre participante care il pastrau la icoana, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor, pentru farmecele de dragoste etc.
Strigoii morti sunt spirite ale mortilor care nu ajung in Lumea de dincolo din anumite motive: au fost Strigoi in viata, au fost oameni obisnuiti, dar li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare. Ei se intorc printre cei vii, in special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinte: aduc moarte, boala, molime in animale, grindina.
Dupa locul unde apar si relele care le aduc, strigoii morti pot fi, dupa locul unde actioneaza, de apa si de uscat, de vite si de stupi, de ploi si de foc. In cazul in care prezenta strigoiului se considera evidenta prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apareau anumite semne pe mormant), se proceda la descoperirea si anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire.
Atmosfera devenea si mai apasatoare datorita unei importante zile a lupului fixata de traditie pe data de 30 noiembrie, la Santandrei. In aceasta zi lupul isi poate indoi gatuI teapan, devine si mai sprinten, astfel ca prada, indiferent ca este animal domestic sau om, nu mai are scapare (Pamfile, 1914, p. 135-137).
Ca urmare, acum trebuia sa se ia masuri suplimentare de paza a vitelor si sa se efectueze diverse practici magice de aparare impotriva lupilor. Se considera ca nici un alt moment al anului nu era atat de prielnic pentru transformarea oamenilor in pricolici, oameni cu infatisare de lupi sau caini, ca in ajunul si in ziua de Santandrei.
Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care isi parasesc trupul in timpul noptii, se rostogolesc de trei ori si capata infatisare de lup sau de alta vietate (caine, porc cal, bivol, pisica, sarpe, broasca).
Spre deosebire de varcolaci care calatoresc prin vazduh, pricolicii se deplaseaza pe pamant Ei nu se intrupeaza in vietati sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, randunica, albina). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuti dupa infatisarea si comportamentul animalului pricolici.
Traiesc putin, cat lupul sau animalul in care se metamorfozeaza. Intr-una din legende pricoliciul este un tanar casatorit care, mergand pe drum cu sotia, se face nevazut, revine sub forma de caine si se repede s-o muste. Nevasta sa se apara cu braul si il alunga lovindu-l cu secera. In final, pricoliciul este recunoscut dupa scamele catrintei ramase intre dinti.
In alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleaca de acasa si este recunoscut tot dupa scamele hainelor ramase printre dinti. O data pe an, in Noaptea Strigoilor (29 - 30 noiembrie), s-ar intalni cu strigoii morti, care isi parasesc si ei mormintele, pentru a-si alege, prin lupta, stapanul.
Pe timp de iarna ar intra in haita lupilor, ia conducerea si ataca oamenii si turmele de vite.
Pentru pericolul inchipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii si lupii la Santandrei, practicile de prevenire si aparare erau asemanatoare cu cele efectuate la Sangiorz. Informatiile etnografice nu atesta insa la Santandrei aprinderea focurilor, fumigatiile, stropitul si scaldatul cu apa, strigatele si producerea zgomotelor, pomenile pentru imbunarea mortilor iesiti din morminte si altele.
Lipsesc, in general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale si ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor si a limbilor de melita sunt mai mult actiuni de aparare pasiva.
Fortelor malefice nu li se declara razboi deschis, ca la Boboteaza, Sangiorz, Joimari, Sanziene, intrucat sansa de izbanda era minima in conditiile in care puterea aliatilor, intunericul si frigul, crestea neincetat pana la solstitiul de iarna.
Aflarea ursitei
Ca la orice inceput de an, prisoseau practicile magi ce de aflare a ursitei, adica a viitorului sot. Fata de maritat prepara o "Turtuca de Andrei", turtita subtire din faina de grau, foarte sarata, coapta pe plita sobei si o manca inainte de culcare. Baiatul care venea in vis sa-i aduca apa ca sa-si potoleasca setea urma sa o ceara de nevasta in cursul anului.
Alte fete, dupa ce soseau acasa de la Pazitul Usturoiului, semanau cate un catel de usturoi privegheat intr-un cocolos de aluat. Dupa modul cum incoltea si crestea usturoiul semanat, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era insa favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice.
Unii batrani, nestiutori de carte dar "cititori" in stele, observau cerul in noaptea de Ovidenie sau de Santandrei si noroceau anul, prevestind daca va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, daca va fi pace sau razboi etc. Obiceiul de a semana in noaptea de Santandrei grau intr-o oala de pamant pentru a interpreta rodnicia ogoarelor in noul an este practicat si astazi.
Acte de divinatie
Spiritele mortilor care misunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinatie. Asemanator altor sarbatori sezoniere de peste an, cele mai preocupate sa valorifice ocazia oferita de Noaptea Strigoilor pareau tot fetele, cu nelipsita lor grija, casatoria.
Practicile de divinatie efectuate la fantana, la cotetul porcului, la gardul si poarta gospodariei, la masa incarcata cu usturoi etc. aveau unul si acelasi scop: aflarea ursitului, a calitatilor lui (tanar, batran, frumos - urat, bogat - sarac). Aceste acte magice erau savarsite in taina, de fiecare fata in parte, sau "pe fata", cu participarea mai multor fete.
Elemente de ritual specifice renovarii timpului apar, mai ales in Moldova, la Ovidenie. Acum, ca si la Anul Nou, Sangiorz, Paste se credea ca cerul se deschide si vorbesc animalele; se faceau previziuni si pronosticuri meteorologice, se incepeau vrajile si farmecele al caror punct culminant era atins in noaptea de Santandrei.
Covasa. Bautura rituala
Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Santandrei, se prepara din malai si faina, uneori numai din malai de porumb sau de mei, o bautura fermentata numita covasa. Literatura etnografica descrie doua tehnici de preparare a covasei; din malai si faina sau numai din malai.
In primul caz se luau malai si faina, in parti egale, se amestecau si se opareau cu apa clocotita pana se obtinea un fel de terci. Dupa doua ore, amestecul acesta se punea intr-o putina si se turna apa calduta pana se obtinea un lichid vascos ce putea trece prin ciurul cu care se cernea malaiul.
Continutul se amesteca foarte bine si se lasa apoi sa fermenteze, la loc caldut, pana a doua zi cand se fierbea, la foc potrivit, intr-un ceaun, pana se mai ingrosa. Gustul bauturii era dulce-acrisor, asemanator cu cel al bragii.
Covasa se punea prin strachini sau oale si se impartea prin vecini "pentru ca vacile sa fie laptoase, iar laptele sa fie smantanos" (Pamfile, 1914, p. 145). In alte sate covasa se numea braga si se prepara numai din malai, care se oparea si se faceau patru turte; doua turte se coceau, doua ramane au crude.
Dupa ce turtele coapte se raceau, erau framantate intr-o putina, se amestecau cu malaiul ramas necopt si se turna apa clocotita. Continutul se amesteca, se puneau cateva felii de lamaie si se lasa sa fermenteze pana a doua zi, cand era bun de baut.
In zona Covurluiului din Moldova Centrala se spunea ca fiecare om "este dator sa manance covasa, in aceasta zi, pentru ca sa fie ferit de strigoi" (Pamfile, 1914, p. 146).
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
SECRET BIBLE-KNIGHT TEMPLARS-CAVALERII TEMPLIERI
SECRET BIBLE-KNIGHT TEMPLARS-FULL HERE
Reușesc dovezile istorice și știința legistă să dezlege misterul Sfântului Graal și al Apocalipsei? Acest film documentar analizează miturile şi misterele legendarului ordin medieval, Cavalerii Templieri.
Templierii au atras recent atenţia globală în urma romanului de succes al lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci, unde sunt înfăţişaţi ca protectori misterioşi ai Sfântului Graal. Teoria conspiraţiei sugerează că aceştia există încă în secret şi continuă să protejeze o vastă şi misterioasă comoară.
Cu ajutorul reconstituirilor istorice ale bătăliilor şi ritualurilor rămase mult timp secrete, încercăm să distingem datele reale şi cele fictive despre aceşti luptători legendari. Alături de Biblia secretă – Rivalii lui Isus, acest film documentar aruncă lumină asupra secretelor creştinătăţii. (Sursa)
Vizionare online Secret Bible – Knights Templar subtitrat
Sfântul Andrei – Moşul din Carpati
marea enciclopedie a geto dacilor: Sfântul Andrei – Moşul din Carpati:
Mâine, întreaga creştinătate îl prăznuieşte pe Sfântul Andrei, Cel dintâi chemat la apostolie. Pentru noi românii, sărbătoarea acestui sfânt are o importanţă aparte, întrucât el este naşul de botez al poporului nostru.
În decursul istoriei, prezenţa Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul de astăzi al României a fost nu de puţine ori contestata sau ignorată, deşi există nenumărate dovezi ale prezenţei lui în ţinuturile „lupilor”, după cum o demonstrează şi argumentele cuprinse în volumul „Andrei, Apostolul lupilor”, semnat de Dumitru Manolache, a cărui a doua ediţie a fost recent lansată.
Intr-o carte pe care o dedica ”Mosului din Carpati”, Pustnicul Neofit, din stravechea vatra eremita-pustniceasca a Rametului, din Muntii Apuseni, invocand o traditie „tainica”, ce se mentine in pofida tuturor piedicilor, relateaza unele „memorii ce nu se sterg, care reapar tocmai cand se considera ca s-au pierdut”, referitoare la continuitatea succesorala a „duhului de traire in acest specific de caracter carpatin”.
TROPAR
„Că cel dintre Apostoli mai întâi-chemat şi lui Petru frate adevărat, Stăpânului tuturor, Andreie, roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă”
*******
Mâine, întreaga creştinătate îl prăznuieşte pe Sfântul Andrei, Cel dintâi chemat la apostolie. Pentru noi românii, sărbătoarea acestui sfânt are o importanţă aparte, întrucât el este naşul de botez al poporului nostru.
În decursul istoriei, prezenţa Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul de astăzi al României a fost nu de puţine ori contestata sau ignorată, deşi există nenumărate dovezi ale prezenţei lui în ţinuturile „lupilor”, după cum o demonstrează şi argumentele cuprinse în volumul „Andrei, Apostolul lupilor”, semnat de Dumitru Manolache, a cărui a doua ediţie a fost recent lansată.
Printre aceste dovezi, una este de excepţie: cea referitoare la prezenţa Apostolului Andrei în memoria pustnicilor păstrători de la Râmeţi, consemnată de către unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai noştri, regretatul părinte Ghelasie de la Râmeţi, pe care o prezentăm în continuare.
Intr-o carte pe care o dedica ”Mosului din Carpati”, Pustnicul Neofit, din stravechea vatra eremita-pustniceasca a Rametului, din Muntii Apuseni, invocand o traditie „tainica”, ce se mentine in pofida tuturor piedicilor, relateaza unele „memorii ce nu se sterg, care reapar tocmai cand se considera ca s-au pierdut”, referitoare la continuitatea succesorala a „duhului de traire in acest specific de caracter carpatin”.
Este vorba despre o traditie pastrata si comunicata de la un pustnic la altul, pana in zilele noastre, referitoare la momentul trecerii dacilor la crestinism.
Marele Preot dac devine preotul lui Hristos
Asa cum ne spune parintele Ghelasie, urmasul mos-pustnicului petrecea o perioada de timp in Sfantul Munte Athos, de unde se intorcea si abia dupa aceea primea asa-zisa „succesiune” de mos-pustnic.
„Se pastra tradita din vechimea traco-dacilor, cand urmasul lui Zalmoxe, si dupa el al marilor preoti, trebuia sa calatoreasca in Tarile Inteleptilor, dupa care se stabilea ca «Inteleptul Divin» al neamului sau si totodata unul dintre inteleptii lumii”.
Referindu-se la tinuturile din zona Manastirii Rameti, parintele Ghelasie spune: „Se vorbeste de o traditie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmas al ultimului «preot al dacilor», dupa cucerirea de catre romanii lui Traian. Acesta s-a «ascuns» in munti, «sub chipul unui iconar-purtator de icoana»…
Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoana ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos in brate. Tradat, l-au gasit, dar cand au vrut sa-l omoare, minune, un foc a iesit din icoana. Si ostasii au orbit, scapand astfel…”. Intors pe pamantul strabun din calatoria la invatatii piramidelor din Egipt, ultimul urmas al lui Zalmoxis descopera Dacia cucerita de romani, cu populatia care nu vrea sa se supuna decat legilor strabune.
Dupa moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihastrii cunoscute doar de bastinasi, travestit in iconar, este descoperit si, dupa intamplarea cu sabia si icoana, relatate mai sus, incearca sa arate „Noua Taina” geto-dacilor.
La inceput, a fost suspectat ca si-a schimbat credinta stramoseasca, punandu-i-se clar intr-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iata ce le-a raspuns „mos-magul”, de data aceasta, cu „limba preoteasca”:
”Poporul meu iubit, stiti din mosi-stramosi ca Intelepciunea Cerului S-a pogorat si pe acest pamant prin chipul magului preot, al carui nume de taina era Zalmoxe. Din neam in neam, mos-magul lasa un altul dupa chipul si asemanarea sa si Glasul de Sus niciodata nu lipsea. Au trecut si peste noi si zile bune si zile rele… dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera…
La o asemenea marturisire, preotul a fost acuzat de tradare, dar el le-a explicat ca insusi „Zalmoxe a lasat cuvant: «Cand v-a veni Insusi Dumnezeu pe pamant, chipul meu va trece in alt chip». Ca eu sunt doar umbra acestuia. Asteptati marea zi pe care s-o primiti cu toate inimile deschise, ca sufletul acestui neam are deja taina lui…
Recunosteti, poporul meu, in chipul lui Hristos si pamantul neamului nostru. Eu, magul-preotul acestui neam, am implinit porunca lui Zalmoxe”. Apoi un ostas, concluzionand, intreaba:
”Vasazica, te-ai crestinat ?”, dupa care ii spune:” Se vorbeste ca un apostol al lui Hristos a venit in Dacia noastra si tu insuti, marele mag, l-ai primit si din pestera de taina a lui Zalmoxe ai facut biserica”, dupa care il condamna:
„Batranule mag va trebui sa mori pentru aceasta schimbare de credinta. Lasa-ne in schimb un urmas, un alt mag ca sa nu ramana pamantul nostru fara legatura cu cerul”. Preotul-mag spune poporului ca el nu a tradat, ci ca a „implinit credinta in Chipul ei mult asteptat.” „Apostolul lui Hristos, Andrei, intr-adevar a fost la noi si ne-a adus chipul lui Hristos in fata Caruia eu, chipul lui Zalmoxe, am ingenunchiat si am dezbracat «haina de mag» si am primit haina noua de preot al lui Hristos. Preotului lui Zalmoxe, imbracat in haina cea noua, i se cere sa moara, dar sa lase un „urmas de mag”, lucru acceptat:
” Voi merge pana la Zalmoxe caruia ii voi duce «haina de crestin» in locul celei de mag, haina sufletului dac, care incepe o noua nastere de viata nemuritoare, asa cum a crezut din mosi-stramosi ca se va implini si aceasta mare zi”.
Aruncat in suliti, de catre trei ostasi legati la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmas al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu insasi jertfirea sa.
Poate parea neverosimil, dar cele mai multe informatii despre prezenta Sfantului Apostol Andrei in teritoriile noastre sunt depozitate in traditiile, obiceiurile, colindele legate de numele sau.
In aceste „arhive” se conserva de peste doua milenii fragmente din primele predici crestine tinute de Apostolul Andrei „lupilor” de la Istru, imagini care descriu secvente din viata Mantuitorului Iisus Hristos, elemente vetero-testamentare, simboluri crestine etc., uneori „acoperite”, alteori imprastiate fragmentar in structura textuala sau regizorala a unor productii populare, multe suprapuse peste traditii autohtone ancestrale.
Unul dintre cele mai interesante obiceiuri legate de noaptea Sfantului Andrei este pazitul usturoiului, care inca se mai practica prin unele localitati din judetul Galati. Aceasta traditie reediteaza in fond scena privegherii Mantuitorului Hristos.
Usturoiul, turtele framantate asezate pe masa simbolizeaza trupul flagelat si framanat de durere al Domnului, iar consumarea mancarurilor ritualice (turta, vinul etc.) spre dimineata intruchipeaza cuminecarea.
In satul Fundeni, spre exemplu, din acelasi judet, priveghiul usturoiului aminteste aluziv de giulgiul in care a fost infasurat trupul lui Iisus, pentru ca in aceasta noapte se toarce numai in si canepa, nicidecum lana.
n noaptea Sfantului Andrei, la Namoloasa, acelasi judet, gazda punea într-un castron pe masa 30 de capatâni de usturoi – câte zile are luna noiembrie – cum spune Eugen Holban, care erau luate la sfârsit de gazda si de fiecare fata participanta la claca.
Cele 30 de capatâni de usturoi – ca simbol al patimilor lui Iisus – fac aluzie la cei 30 de arginti pentru care Iuda Iscarioteanul L-a vândut pe Mântuitorul. In multe din traditiile legate de ziua Sfantului Andrei, apostolul era invocat ca aparator al oamenilor împotriva tuturor rautatilor, semn ca forta si puterea lui, simpla rostire a numelui lui echivalau cu punerea sub protectie, pentru ca Andrei era trimisul Domnului printre “lupi”.
Cea mai tulburatoare descoperire care probeaza crestinarea stramosilor nostri inca din secolul I d.Hr., despre care s-a vorbit foarte putin, este cea de la Brad, facuta de arheologul prof. dr. Vasile Ursachi, din Roman, in campania arheologica din anul 1987. Este vorba despre un capac realizat in tehnica ceramicii pictate, conservat in stadiu fragmentar, care are ca motiv decorativ un peste.
Este vorba despre un obiect realizat din pasta fina de lut, arsa pana ce a capatat culoarea rosie.Pe partea sa exterioara, au fost pictate mai multe bande orizontale, de culoare maron, pe un fond galbui, pe margine si pe calota.
Este de remarcat insa faptul ca pe cea de-a treia banda a fost redat un peste de apa dulce, probabil un salau, dupa determinarile profesorului Sergiu Haimovici, care inoata de la dreapta la stanga. Cele trei benzi par a imagina valurile de apa.
Capacul are, dupa cum spun specialistii, dimensiuni obisnuite: diametrul-25 cm, inaltimea aproximativ 12 cm. Imaginea pestelui este conservata partial si are 6,3 cm lungime si 2 cm latime. Acesta are marcati ochiul drept, solzii si cele sase aripioare, dintre care patru pe o parte, iar doua pe cealalta.
Profesorul Vasile Ursachi este de parere ca desenul era reprezentat pe obiect de cel putin patru ori. O reconstituire grafica a capacului dispune cele patru imagini ale pestelui pe capac, pe directia imaginara a unei cruci. De asemenea, profesorul Ursachi nu exclude posibiliatea ca printre pesti sa fi fost plasate si alte motive decorative sau poate chiar simboluri.
Ceea ce face din aceasta descoperire un unicat sunt urmatoarele elemente, asa cum au fost ele prezentate de cercetatorul mentionat mai sus:
„Fie ca motiv decorativ, fie ca simbol, pestele este foarte putin reprezentat in culturile din prima Epoca de Fier al Moldovei. Am putea mentiona aici numai ornamentarea cu imaginea pestelui de la Ijdileni (Frumusita, Galati) sau piesa de aur de la Stancesti,langa Botosani.
De asemenea, el apare in comorile de la Agighiol (pasarea cu peste in cioc), la Portile de Fier (pe potirul care semana cu cel de la Agighiol) sau in comoara de la Peretu. In perioada clasica a culturi dacice (secolul I i.Hr.-inceputul secolului II d.Hr.) acest motiv decorativ nu mai este atestat nicaieri, nici in ceramica, nici in lucrari de alta natura.
Conform celor precizate de domnul prof. dr. Vasile Ursachi, „capacul de la Brad a fost descoperit la 1,30 m adancime, in transeea XXXII,7, in stratul arheologic al acropolelui, deci in ultimul nivel dacic (secolul I-inceputul secolului II d.Hr.)”. Mai departe, renumitul arheolog face o precizare extrem de importanta:
”Tinand cont ca in aceasta perioada simbolul crestinatatii incepuse sa fie raspandit in tot Imperiul Roman, nu este exclus sa fie prezent si in aceasta parte a Europei…
Daca acest lucru ar fi real, din punct de vedere teoretic, mai ales ca relatiile cu Roma erau in acea perioada destul de stranse, am putea vorbi de prezenta, la est de Carpati, a catorva elemente crestine, chiar de la inceputul raspandirii noii religii. Consideram ca aceasta ipoteza, chiar daca putin probabila, nu este imposibila.
Prezenta unui motiv zoomorf, pestele, chiar daca este unica in ornamentatia generala a culturii dacice din perioada clasica, mai ales in aceasta ultima parte (primul secol dupa Hristos), este de natura sa puna problema aparitiei unor simboluri crestine in aceasta zona, indiferent de caile de raspandire…”.
In acest exemplu, nu avem de-a face cu un obiect de import adus aici din Imperiu, ci cu un produs local, dacic, fara indoiala, pe care a fost pictat pestele, unul dintre primele simboluri prin care se identificau intre ei crestinii primului secol de dupa Hristos, intr-o perioada in care cultul lor era interzis in intreg imperiul in care aparuse.
Spiritul Lupului Alb l-a vegheat pe Andrei in pustia Scythiei
In puzderia de obiceiuri si traditii de la noi, numele Apostolului Andrei apare mai intotdeauna legat de cel al lupilor, animalele care, mai mult decat oricare altele, au strans in jurul lor cele mai multe legende, mituri si povesti. Unii cercetatori cred ca el a fost un simbol al sanctuarelor dacice, fiind admirat cu sfintenie, tainicul Lup Alb fiind considerat capetenia lupilor.
Unele legende aproape uitate spun ca Lupul Alb a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei. Se povesteste de asemenea ca spiritul Lupului Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre pestera care avea sa-i ofere adapost. Cercetatorul Ion Ghinoiu, referindu-se la lup spunea:
“Desi are a actiune predominant malefica, lupul si nu alt animal jaloneaza intre leagan si mormant intreaga existenta a oamenilor… Fratia cu lupul incepe inca din segmentul preexistential, cand copiii care plang in pantecele mamei inainte de a se naste se transforma in pricolici, si continua dupa moarte, in postexistenta, in lumea miticului, asa cum reiese din cantecul zorilor cantat la casa mortului”.
Sa propovaduiesti cuvantul Celui ce a schimbat lumea inseamna sa fii puternic ca un lup. Iar numele Apostolului Andrei tocmai asta semnifica. El provine din grecescul “Andreas”, care se traduce “viteaz”, “barbat”. Prin predica lui Andrei adresata “lupilor” de la Istru s-a “innodat” aici lumea Vechii Legi si cea a Legii Noi, iar Andrei a jucat, intr-un fel, rolul unui alt Ioan Botezatorul.
Este vorba despre Pestera Sfantului Andrei, Dervent, din Dobrogea, si orasul Galati, care are ca patron spiritual pe marele apostol.
În aceste zile, Episcopia Dunarii de Jos a primit în custodie relicvele celui mai vechi crestin straromân cunoscut în tara, Innocens (secolul al III-lea), oseminte care vor fi asezate în Capela Palatului Episcopal, viitorul muzeu religios al Dunarii de Jos.
Calatoriile apostolului prin cetatile de la Dunare au fost pomenite de doctorul în Teologie Ion Dinu, care, în Viata si activitatea Sfântului Apostol Andreiu, din 1945, spunea:
O marturisire, care confirma cele aratate in acest sens, vine chiar de la Vatican. Insusi Papa Pius al II-lea, referindu-se la faptul ca la trei decenii dupa moartea poetului latin Ovidiu, la jumatatea secolului I d.Hr., Sfantul Andrei a ajuns pe malurile Dunarii, spune ca a fost primit de catre o uriasa multime „inflacarata de cuvintele sale”.
Ea a putut fi valorificata de misionarii crestini, care propovaduiau credinta in inviere. Ideea de jertfa – in felul cum era conceputa si traita de geto – daci – a putut constitui un element favorabil crestinarii, care desi nu s-a facut oficial, a patruns destul de repede si profund in Dacia Romana si imprejurimi.
Armonia dintre conducatorul politic ale geto-dacilor si Marele Preot devine obisnuinta si stare normala, ambele parti slujind poporul. Aceasta stare nu a ramas fara ecou si rod in istoria poporului roman.
Asa cum ne spune parintele Ghelasie, urmasul mos-pustnicului petrecea o perioada de timp in Sfantul Munte Athos, de unde se intorcea si abia dupa aceea primea asa-zisa „succesiune” de mos-pustnic.
„Se pastra tradita din vechimea traco-dacilor, cand urmasul lui Zalmoxe, si dupa el al marilor preoti, trebuia sa calatoreasca in Tarile Inteleptilor, dupa care se stabilea ca «Inteleptul Divin» al neamului sau si totodata unul dintre inteleptii lumii”.
Referindu-se la tinuturile din zona Manastirii Rameti, parintele Ghelasie spune: „Se vorbeste de o traditie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmas al ultimului «preot al dacilor», dupa cucerirea de catre romanii lui Traian. Acesta s-a «ascuns» in munti, «sub chipul unui iconar-purtator de icoana»…
Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoana ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos in brate. Tradat, l-au gasit, dar cand au vrut sa-l omoare, minune, un foc a iesit din icoana. Si ostasii au orbit, scapand astfel…”. Intors pe pamantul strabun din calatoria la invatatii piramidelor din Egipt, ultimul urmas al lui Zalmoxis descopera Dacia cucerita de romani, cu populatia care nu vrea sa se supuna decat legilor strabune.
Dupa moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihastrii cunoscute doar de bastinasi, travestit in iconar, este descoperit si, dupa intamplarea cu sabia si icoana, relatate mai sus, incearca sa arate „Noua Taina” geto-dacilor.
La inceput, a fost suspectat ca si-a schimbat credinta stramoseasca, punandu-i-se clar intr-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iata ce le-a raspuns „mos-magul”, de data aceasta, cu „limba preoteasca”:
”Poporul meu iubit, stiti din mosi-stramosi ca Intelepciunea Cerului S-a pogorat si pe acest pamant prin chipul magului preot, al carui nume de taina era Zalmoxe. Din neam in neam, mos-magul lasa un altul dupa chipul si asemanarea sa si Glasul de Sus niciodata nu lipsea. Au trecut si peste noi si zile bune si zile rele… dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera…
Lumea cazu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lasa chipul cel stricat. Iata taina ce de acum lumii se arata: Insusi El din cer pe pamant vine, ca nimeni sa nu-L mai inchipuie in zei si idoli si in intelepti. Iata poporul meu ce trebuie sa va spun:
Eu, magul – urmasul Zeului – Mos al acestui pamant, pe Cel ce este Insusi Dumnezeu Care coboara din cer si se descopera la fata, eu L-am cunoscut si L-am intalnit si I-am cazut in genunchi la picioare, si El mi-a pus mana pe cap si chipul meu de mag s-a prefacut in alt chip. Asa, poporul meu, de acum nu mai aveti pe magul-batranul, ci pe preotul lui Hristos.”
Eu, magul – urmasul Zeului – Mos al acestui pamant, pe Cel ce este Insusi Dumnezeu Care coboara din cer si se descopera la fata, eu L-am cunoscut si L-am intalnit si I-am cazut in genunchi la picioare, si El mi-a pus mana pe cap si chipul meu de mag s-a prefacut in alt chip. Asa, poporul meu, de acum nu mai aveti pe magul-batranul, ci pe preotul lui Hristos.”
Peştera Sfântul Andrei
Ultimul urmas al lui Zalmoxe, primul mucenic crestin
La o asemenea marturisire, preotul a fost acuzat de tradare, dar el le-a explicat ca insusi „Zalmoxe a lasat cuvant: «Cand v-a veni Insusi Dumnezeu pe pamant, chipul meu va trece in alt chip». Ca eu sunt doar umbra acestuia. Asteptati marea zi pe care s-o primiti cu toate inimile deschise, ca sufletul acestui neam are deja taina lui…
Recunosteti, poporul meu, in chipul lui Hristos si pamantul neamului nostru. Eu, magul-preotul acestui neam, am implinit porunca lui Zalmoxe”. Apoi un ostas, concluzionand, intreaba:
”Vasazica, te-ai crestinat ?”, dupa care ii spune:” Se vorbeste ca un apostol al lui Hristos a venit in Dacia noastra si tu insuti, marele mag, l-ai primit si din pestera de taina a lui Zalmoxe ai facut biserica”, dupa care il condamna:
„Batranule mag va trebui sa mori pentru aceasta schimbare de credinta. Lasa-ne in schimb un urmas, un alt mag ca sa nu ramana pamantul nostru fara legatura cu cerul”. Preotul-mag spune poporului ca el nu a tradat, ci ca a „implinit credinta in Chipul ei mult asteptat.” „Apostolul lui Hristos, Andrei, intr-adevar a fost la noi si ne-a adus chipul lui Hristos in fata Caruia eu, chipul lui Zalmoxe, am ingenunchiat si am dezbracat «haina de mag» si am primit haina noua de preot al lui Hristos. Preotului lui Zalmoxe, imbracat in haina cea noua, i se cere sa moara, dar sa lase un „urmas de mag”, lucru acceptat:
” Voi merge pana la Zalmoxe caruia ii voi duce «haina de crestin» in locul celei de mag, haina sufletului dac, care incepe o noua nastere de viata nemuritoare, asa cum a crezut din mosi-stramosi ca se va implini si aceasta mare zi”.
Magul le spune celor care il ascultau ca in curand vor auzi „din sufletul insusi „glasul lui Hristos”, dupa care a savarsit „primul botez al vietii fagaduite”, noul preot fiind numit Andrei, „dupa numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. Eu insumi am noul nume tot de Andrei, in locul celui de Zalmoxe”.
Aruncat in suliti, de catre trei ostasi legati la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmas al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu insasi jertfirea sa.
Astfel, ultimul urmas al lui Zalmoxe a devenit primul mucenic dac crestin, sangele lui sfintit ridicand acest pamant la cer, „care s-a facut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi «zeu si intelept», ci preotul lui Hristos”, pentru ca doar Hristos este Adevarul si Unicul Dumnezeu al Cerului si Pamantului.
Traditiile din noaptea Sfantului Andrei contin cele mai vechi informatii crestine de la noi
Poate parea neverosimil, dar cele mai multe informatii despre prezenta Sfantului Apostol Andrei in teritoriile noastre sunt depozitate in traditiile, obiceiurile, colindele legate de numele sau.
In aceste „arhive” se conserva de peste doua milenii fragmente din primele predici crestine tinute de Apostolul Andrei „lupilor” de la Istru, imagini care descriu secvente din viata Mantuitorului Iisus Hristos, elemente vetero-testamentare, simboluri crestine etc., uneori „acoperite”, alteori imprastiate fragmentar in structura textuala sau regizorala a unor productii populare, multe suprapuse peste traditii autohtone ancestrale.
Intr-o traditie care circula inca prin satele din nordul tarii, vom descoperi ca pe fundamentul precrestin al acesteia a fost “depusa” informatia vetero-testamentara referitoare la copilul Moise, aruncat in
tr-un cosulet pe o apa. Numai ca povestea lui Moise a devenit la noi povestea Apostolului Andrei.
Unul dintre cele mai interesante obiceiuri legate de noaptea Sfantului Andrei este pazitul usturoiului, care inca se mai practica prin unele localitati din judetul Galati. Aceasta traditie reediteaza in fond scena privegherii Mantuitorului Hristos.
Usturoiul, turtele framantate asezate pe masa simbolizeaza trupul flagelat si framanat de durere al Domnului, iar consumarea mancarurilor ritualice (turta, vinul etc.) spre dimineata intruchipeaza cuminecarea.
In satul Fundeni, spre exemplu, din acelasi judet, priveghiul usturoiului aminteste aluziv de giulgiul in care a fost infasurat trupul lui Iisus, pentru ca in aceasta noapte se toarce numai in si canepa, nicidecum lana.
„Si Iosif, luând trupul, l-a înfasurat în giulgiu curat de in si l-a pus în mormântul nou, pe care-l sapase în stânca, si, pravalind o piatra mare la usa mormântului, s-a dus”, se spune la Matei 27, 59-60. Tot despre “giulgiu de in” vorbeste si Luca în Evanghelia sa (23, 53). I
n noaptea Sfantului Andrei, la Namoloasa, acelasi judet, gazda punea într-un castron pe masa 30 de capatâni de usturoi – câte zile are luna noiembrie – cum spune Eugen Holban, care erau luate la sfârsit de gazda si de fiecare fata participanta la claca.
Cele 30 de capatâni de usturoi – ca simbol al patimilor lui Iisus – fac aluzie la cei 30 de arginti pentru care Iuda Iscarioteanul L-a vândut pe Mântuitorul. In multe din traditiile legate de ziua Sfantului Andrei, apostolul era invocat ca aparator al oamenilor împotriva tuturor rautatilor, semn ca forta si puterea lui, simpla rostire a numelui lui echivalau cu punerea sub protectie, pentru ca Andrei era trimisul Domnului printre “lupi”.
Îmbracat în har, purtator de cruce – “ca semn al mântuirii” – Sfântul Apostol Andrei a ramas viu în amintirea oamenilor, în aceasta ipostaza, pâna în zilele noastre.
Capacul dacic de la Brad, dovada tulburatoare a crestinarii timpurii a stramosilor nostri
Cea mai tulburatoare descoperire care probeaza crestinarea stramosilor nostri inca din secolul I d.Hr., despre care s-a vorbit foarte putin, este cea de la Brad, facuta de arheologul prof. dr. Vasile Ursachi, din Roman, in campania arheologica din anul 1987. Este vorba despre un capac realizat in tehnica ceramicii pictate, conservat in stadiu fragmentar, care are ca motiv decorativ un peste.
Este vorba despre un obiect realizat din pasta fina de lut, arsa pana ce a capatat culoarea rosie.Pe partea sa exterioara, au fost pictate mai multe bande orizontale, de culoare maron, pe un fond galbui, pe margine si pe calota.
Este de remarcat insa faptul ca pe cea de-a treia banda a fost redat un peste de apa dulce, probabil un salau, dupa determinarile profesorului Sergiu Haimovici, care inoata de la dreapta la stanga. Cele trei benzi par a imagina valurile de apa.
Capacul are, dupa cum spun specialistii, dimensiuni obisnuite: diametrul-25 cm, inaltimea aproximativ 12 cm. Imaginea pestelui este conservata partial si are 6,3 cm lungime si 2 cm latime. Acesta are marcati ochiul drept, solzii si cele sase aripioare, dintre care patru pe o parte, iar doua pe cealalta.
Profesorul Vasile Ursachi este de parere ca desenul era reprezentat pe obiect de cel putin patru ori. O reconstituire grafica a capacului dispune cele patru imagini ale pestelui pe capac, pe directia imaginara a unei cruci. De asemenea, profesorul Ursachi nu exclude posibiliatea ca printre pesti sa fi fost plasate si alte motive decorative sau poate chiar simboluri.
Ceea ce face din aceasta descoperire un unicat sunt urmatoarele elemente, asa cum au fost ele prezentate de cercetatorul mentionat mai sus:
„Fie ca motiv decorativ, fie ca simbol, pestele este foarte putin reprezentat in culturile din prima Epoca de Fier al Moldovei. Am putea mentiona aici numai ornamentarea cu imaginea pestelui de la Ijdileni (Frumusita, Galati) sau piesa de aur de la Stancesti,langa Botosani.
De asemenea, el apare in comorile de la Agighiol (pasarea cu peste in cioc), la Portile de Fier (pe potirul care semana cu cel de la Agighiol) sau in comoara de la Peretu. In perioada clasica a culturi dacice (secolul I i.Hr.-inceputul secolului II d.Hr.) acest motiv decorativ nu mai este atestat nicaieri, nici in ceramica, nici in lucrari de alta natura.
Conform celor precizate de domnul prof. dr. Vasile Ursachi, „capacul de la Brad a fost descoperit la 1,30 m adancime, in transeea XXXII,7, in stratul arheologic al acropolelui, deci in ultimul nivel dacic (secolul I-inceputul secolului II d.Hr.)”. Mai departe, renumitul arheolog face o precizare extrem de importanta:
”Tinand cont ca in aceasta perioada simbolul crestinatatii incepuse sa fie raspandit in tot Imperiul Roman, nu este exclus sa fie prezent si in aceasta parte a Europei…
Daca acest lucru ar fi real, din punct de vedere teoretic, mai ales ca relatiile cu Roma erau in acea perioada destul de stranse, am putea vorbi de prezenta, la est de Carpati, a catorva elemente crestine, chiar de la inceputul raspandirii noii religii. Consideram ca aceasta ipoteza, chiar daca putin probabila, nu este imposibila.
Prezenta unui motiv zoomorf, pestele, chiar daca este unica in ornamentatia generala a culturii dacice din perioada clasica, mai ales in aceasta ultima parte (primul secol dupa Hristos), este de natura sa puna problema aparitiei unor simboluri crestine in aceasta zona, indiferent de caile de raspandire…”.
In acest exemplu, nu avem de-a face cu un obiect de import adus aici din Imperiu, ci cu un produs local, dacic, fara indoiala, pe care a fost pictat pestele, unul dintre primele simboluri prin care se identificau intre ei crestinii primului secol de dupa Hristos, intr-o perioada in care cultul lor era interzis in intreg imperiul in care aparuse.
Ce demonstreaza aceasta ? Faptul ca dacii inca din a doua parte a secolului I auzisera de Cel care murise si Inviase si-si insusisera nu numai datele dramaticei Sale existente pamantene, ci si parte din simbolistica credintei pe care El o propovaduise, simbolistica deja consacrata la vremea respectiva in mare parte a Imperiului.
Descoperirea este cu atat mai importanta cu cat ea demonstreaza patrunderea crestinismului, in formele sale primare, evident, dincolo de granitele Scythiei Minor, in nordul Dunarii, in teritorii unde poate ucenicii Sfantului Andrei ajunsesera, poate apostolul insusi propovaduise, sau preotii cultului local convertiti la noua credinta, „luminati”, cum ar spune Dan Puric, dusesera mesajul nemuririi.
Spiritul Lupului Alb l-a vegheat pe Andrei in pustia Scythiei
In puzderia de obiceiuri si traditii de la noi, numele Apostolului Andrei apare mai intotdeauna legat de cel al lupilor, animalele care, mai mult decat oricare altele, au strans in jurul lor cele mai multe legende, mituri si povesti. Unii cercetatori cred ca el a fost un simbol al sanctuarelor dacice, fiind admirat cu sfintenie, tainicul Lup Alb fiind considerat capetenia lupilor.
Unele legende aproape uitate spun ca Lupul Alb a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei. Se povesteste de asemenea ca spiritul Lupului Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre pestera care avea sa-i ofere adapost. Cercetatorul Ion Ghinoiu, referindu-se la lup spunea:
“Desi are a actiune predominant malefica, lupul si nu alt animal jaloneaza intre leagan si mormant intreaga existenta a oamenilor… Fratia cu lupul incepe inca din segmentul preexistential, cand copiii care plang in pantecele mamei inainte de a se naste se transforma in pricolici, si continua dupa moarte, in postexistenta, in lumea miticului, asa cum reiese din cantecul zorilor cantat la casa mortului”.
Puternicile atribute ale animalului heraldic al dacilor nu puteau fi intrupate decat intr-un personaj puternic. Conform Evangheliei dupa Ioan, Sfantul Andrei a fost, cronologic, cel dintai chemat, adica primul care L-a cunoscut personal pe Iisus Hristos Mantuitorul si tocmai de aceea profund convins ca El este Mesia.
Sa propovaduiesti cuvantul Celui ce a schimbat lumea inseamna sa fii puternic ca un lup. Iar numele Apostolului Andrei tocmai asta semnifica. El provine din grecescul “Andreas”, care se traduce “viteaz”, “barbat”. Prin predica lui Andrei adresata “lupilor” de la Istru s-a “innodat” aici lumea Vechii Legi si cea a Legii Noi, iar Andrei a jucat, intr-un fel, rolul unui alt Ioan Botezatorul.
Pestera Sfantului Andrei, Dervent, Galati si Brasov, anul acesta, «capitalele» Primului chemat
Ziua Sfantului Andrei este sarbatorita in tara noastra de aproape 600.000 de romani. In ziua acestui praznic, in trei mari locuri din tara se desfasoara adevarate pelerinaje la care participa sute de mii de credinciosi.
Este vorba despre Pestera Sfantului Andrei, Dervent, din Dobrogea, si orasul Galati, care are ca patron spiritual pe marele apostol.
În aceste zile, Episcopia Dunarii de Jos a primit în custodie relicvele celui mai vechi crestin straromân cunoscut în tara, Innocens (secolul al III-lea), oseminte care vor fi asezate în Capela Palatului Episcopal, viitorul muzeu religios al Dunarii de Jos.
Anul acesta, un mare pelerinaj se va desfasura si la Brasov, unde vor ajunge moastele Sfantului Apostol Andrei. Cinstea de care se bucura cel caree a adus cuvantul Mantuitorului Hristos populatiei de la gurile Istrului este dovedita si de faptul ca noua catedrala patriarhala care va fi ridicata incepand de anul viitor in Bucuresti va avea unul dintre hramuri dedicat acestui sfant ocrotitor al tuturor romanilor.
Vaticanul confirma: Andrei a fost in cetatile de pe malurile Dunarii
Calatoriile apostolului prin cetatile de la Dunare au fost pomenite de doctorul în Teologie Ion Dinu, care, în Viata si activitatea Sfântului Apostol Andreiu, din 1945, spunea:
„Dar chersonitii si cetatea Olbiilor, de la gura Nistrului si peste marea Azovului îl asteptau si mult se bucurau de vestea ca apostolul va veni si la ei cu învatatura si cu botez. De aceea, cu tovarasii sai a parasit cetatea Silistrei si s-a îndreptat spre cetatea dunareana Axiopolis, care este acum Cernavoda, mergând apoi prin sirul de cetati pâna la Noviodunum, care se cheama Isaccea, unde a trecut apa mare a Dunarii“.
O marturisire, care confirma cele aratate in acest sens, vine chiar de la Vatican. Insusi Papa Pius al II-lea, referindu-se la faptul ca la trei decenii dupa moartea poetului latin Ovidiu, la jumatatea secolului I d.Hr., Sfantul Andrei a ajuns pe malurile Dunarii, spune ca a fost primit de catre o uriasa multime „inflacarata de cuvintele sale”.
Credinta geto-dacilor in nemurire a fost valorificata de misionarii crestini
Pe vremea cand era doctorand, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel spunea urmatoarele, in concluziile unei lucrari de seminar intitulate ”Elemente ale religie geto-dacilor favorabile procesului de crestinare a stramosilor”: credinta puternica in nemurire intensifica vitejia geto-dacilor, trezindu-le constiinta de nemurire nu numai a insului, ci si a neamului.
Ea a putut fi valorificata de misionarii crestini, care propovaduiau credinta in inviere. Ideea de jertfa – in felul cum era conceputa si traita de geto – daci – a putut constitui un element favorabil crestinarii, care desi nu s-a facut oficial, a patruns destul de repede si profund in Dacia Romana si imprejurimi.
Curatia vietii morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe stramosii geto-daci cu atmosfera sihastrilor, care, mai tarziu, in crestinism, vor fi calugarii din muntii nostri.
Armonia dintre conducatorul politic ale geto-dacilor si Marele Preot devine obisnuinta si stare normala, ambele parti slujind poporul. Aceasta stare nu a ramas fara ecou si rod in istoria poporului roman.
Sursa : www.gardianul.ro
*******
RUGACIUNE
Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis si s-a facut faptura, nu intoarce dumnezeiasca Ta fata de la noi cei pacatosi, ca sa nu vina asupra-ne mania cea groaznica si infricosatoare a durerilor, care este rodul pacatelor noastre pe care in toata ziua cu nesocotinta in chip nenumarat le savarsim. Noi suntem pacatosi si patimasi, netrebnici si plini de rautate, iar Tu esti izvorul vietii si al milostivirii; nu ne lasa, Doamne; nu trece rugaciunea noastra a pacatosilor, nici nu rasplati noua dupa nelegiuirile noastre, ci, pentru ca nu sintem vrednici a castiga prin sarguinta cea de toate zilele milostivirea Ta, daruieste-ne-o Tu, Doamne, ca un preamilostiv. Pentru rugaciunile apostolului Tau Andrei, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea. Pentru pomenirea lui cea de azi ne intareste cu darul Tau cel stapanitor, ca din adincul inimilor noastre, cu bucurie sa laudam praznuirea lui, si sa slavim preasfint numele Tau, in vecii vecilor. Amin.
La Mulţi Ani, tuturor sărbătoriţilor !
Fie ca Sfântul Andrei, Ocrotitorul nostru al tuturor, să ne Lumineze şi să vegheze asupra noastră, rugăciunile Moşului din Carpaţi să ne aducă bucuria schimbării în bine pentru noi, cei mulţi, şi să depărteze răutatea, fiara şi dihaniile cu chip de om , de sufletele noastre, de neamul nostru, să devenim mai buni, mai drepţi, să redevenim oameni, pe placul Tatălui, călăuziţi de Învăţăturile Fiului şi prin pogorârea Duhului Sfânt asupra ţărişoarei noastre ! Amin !
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Autovindecarea - puterea miraculoasa a omului
Masaj cu foc
- In secolul XXI, cand medicina stiintifica a facut progrese uriase, care o indreptatesc sa se creada atotputernica, exista, totusi, boli in fata carora ramane neputincioasa. Diagnosticul medicului cade ca o sentinta de viata sau moarte: mai aveti de trait sase luni! Singur cu boala, omul nu are de ales decat sa se resemneze sau sa lupte.
Nu exista statistici care sa-i dovedeasca pe invingatori. Dar ei exista! Dragostea de viata, bucuria de a trai, vointa si mai cu seama credinta duc, adesea, la vindecari considerate miraculoase. Oameni care au descoperit cum se infaptuiesc minunile, prin ei insisi -
Flacarile vindecatoare
Kaliningrad, Rusia, tarmul Marii Baltice. Intr-o poiana, in jurul unui foc imens de tabara, s-au adunat cateva sute de oameni. Cei mai multi nu se cunosc intre ei, insa un lucru cumplit ii uneste pe toti: boli grele si sentintele medicilor, care nu le-au mai dat nici o sansa.
Ultima speranta de vindecare i-a facut sa strabata sute de kilometri, sa-si invinga durerea si suferinta, ca sa ia parte la o experienta unica. Cand focul va arde complet, acesti oameni vor face primii pasi catre sanatate, pasind cu picioarele goale pe jaratecul fierbinte.
Sunt condusi in acest exercitiu uluitor de Raisa Mansurova, o femeie maruntica, dar puternica si extrem de convingatoare, cea care le va deschide calea catre cunoasterea de sine. Prin aceste exercitii se vor descoperi pe ei insisi, vor incepe comunicarea cu organismul lor, la nivel celular, vor scoate la iveala elixirul vietii, ascuns in propriul trup.
Iar Raisa Mansurova este gata sa le impartaseasca toate cunostintele acumulate in ani de studii si experimente, sa ii ajute, prin darul ei unic, sa isi gaseasca drumul spre autovindecare.
Viata acestei femei pare un roman fantastic, a carui eroina a reusit nu o data sa fuga de moarte. Experienta cumplita prin care a trecut i-a adus suferinta, dar in acelasi timp a ajutat-o sa devina ceea ce este astazi.
La varsta de 16 ani, Raisa a trecut prin moarte clinica. "Stiam ca mor. Simteam, pur si simplu, cum viata mi se scurge din trup. Era noapte, toti din casa dormeau. As fi vrut sa o strig pe mama, dar limba nu ma mai asculta. Voiam doar ca cineva sa ma jeleasca, sa simt ca nu mor singura". Intr-un final, a fost dusa la spital si medicii au reusit, in ultimul moment, sa o readuca la viata.
A ramas internata mult timp, inchisa singura intr-o rezerva, fara ca diagnosticul sa fie comunicat familiei, iar tratamentul ce i se administra era confidential. La fel ca si ceilalti locuitori ai regiunii Celiabinsk, din nordul Rusiei, Raisa Mansurova nu va uita niciodata noaptea de 29 septembrie 1957.
Atunci, in oraselul cu regim inchis, a avut loc un accident nuclear catastrofal. Explozia s-a produs la uzina "Maiak", ce producea plutoniu imbogatit si uraniu, necesare pentru fabricarea bombei atomice.
"Dupa acea noapte, oamenii s-au trezit, dintr-odata, grav bolnavi si au inceput sa moara. Ni s-a spus ca este o epidemie de gripa necunoscuta, pentru care inca nu se stie un remediu", povesteste Raisa. "Printre cei afectati de expunerea la radiatii am fost si eu".
Dupa luni de tratament, a fost externata, dar starea ei de sanatate era in continuare extrem de precara. Ani de zile s-a luptat cu boala, dar, fire puternica si profund religioasa, nu s-a lasat coplesita. Intr-o zi a vazut la televizor o emisiune despre vindecarea prin mijloacele medicinii traditionale.
Autorul metodei, doctorul Hasai Aliev din Daghestan, sustinea ca organismul uman are o inteligenta proprie, iar prin comunicarea cu el, cu organele, orice boala poate fi invinsa. Satula de tratamente, de medici si spitale, de boala si suferinta, Raisa s-a lasat convinsa de un simplu reportaj de televiziune.
S-a urcat in tren, a strabatut mii de kilometri pentru a ajunge in Mahacikala, capitala republicii autonome Daghestan, acolo unde Hasai Aliev isi desfasura cursurile. La primul seminar a fost martora unui fenomen incredibil, care i-a rasturnat convingerile si i-a schimbat viata: zeci de oameni mergeau desculti pe cioburi de sticla, fara sa simta vreo durere, fara sa le curga sange.
Doctorul Aliev, sub indrumarea caruia pacientii executau aceste exercitii in aparenta periculoase, i-a spus: "Si tu poti!".
Eu stiu tot, eu pot orice!
Atunci a facut Raisa primii pasi spre dobandirea metodei de autovindecare. Au trecut ani si, dupa ce a absolvit Facultatea de Psihologie, si-a dat doctoratul si a plecat in Asia, in Nepal si in China, apoi in Arabia Saudita si in America de Sud.
Acolo, in comunitatile cele mai indepartate de civilizatie, a descoperit stravechi metode de vindecare, mostenite de la popoarele antice.
In inima Muntilor Himalaya, in pustiurile desertice ale Arabiei, in padurile tropicale din Peru, acolo unde oamenii nu au intalnit niciodata un medic, au ramas nealterate pana in zilele noastre tehnici de vindecare seculare. Acolo a aflat Raisa ca oamenii se lupta cu bolile prin mijloace diferite, cu ajutorul sunetelor si luminii, apei si focului, plantelor si pietrelor.
S-a intors in Rusia, si dintre toate tehnicile de vindecare, culese din cele mai indepartate colturi ale lumii, a creat una proprie, conform careia orice boala poate fi vindecata, daca lasi organismul sa asculte de comenzile creierului.
"Creierul este cel care coordoneaza corpul. Daca el da comanda de miscare, spre exemplu, de ce nu ar da si alte comenzi? De ce nu i-ar ordona organismului: fii sanatos! Iar daca bolnavul este hotarat sa lupte, atunci creierul incepe sa schiteze programul de insanatosire a trupului si acesta este primul pas catre victorie.
Metoda folosita de noi nu este un tratament. Tratarea unei boli se face la doctor, in spitale. Aici, fiecare om incepe sa inteleaga ca exista o noua cale pe care o infaptuieste el insusi. Caci asa cum boala se instaleaza in organism, in acelasi fel poate sa si dispara".
La seminariile pe care le tine in intreaga Rusie, participa deja mii de oameni. Ei invata sa descopere calea catre sine, cum sa elimine boala si sa paseasca iarasi spre sanatate.
Focul pe care Raisa Mansurova il foloseste ca etapa in calea spre autovindecare este unul dintre elementele primordiale ale Universului, alaturi de apa, aer si pamant. In fata focului s-au inchinat multe popoare, considerandu-l o intruchipare a divinitatii supreme, un simbol al puterii zeilor.
In Grecia Antica, flacara olimpica avea o semnificatie importanta, simbolizand renasterea lumii si lumina. Populatiile mongolo-turce nu intrau niciodata in vorba cu straini care nu se purificau mai intai trecand prin doua focuri.
Popoarele din Siberia cred ca in foc exista o fiinta care imparte binele si raul si careia ii aduc, periodic, ofrande. Focul este un element divin si la crestinii ortodocsi. Orice rugaciune catre Dumnezeu trebuie insotita de foc, iar o lumanare sau o candela aprinsa cu smerenie atrage din Inaltul Cerului un flux de energie divina.
In metoda Raisei Mansurova, focul si "dansul" pe carbuni incinsi nu reprezinta decat un mijloc pentru a dovedi puterile uriase ale organismului uman.
Pregatirea pentru un astfel de exercitiu, ce pare neomenesc, dureaza mult si se realizeaza in cursuri premergatoare, in care oamenii invata sa asculte mesajele fiecarei celule din organism, transmise catre creier, intr-un limbaj al campurilor electromagnetice.
In final, decodand aceste informatii, prin functia de autoreglare a organismului, omul poate sa faca orice. Si astfel, dupa metoda Raisei Mansurova, dansul pe foc, mersul pe cioburi de sticla, inotul in gheata nu sunt decat o banalitate, o joaca de copil.
Fuga de cancer
Pentru Viktor Rosinin, tratamentul oricarei boli este alergatul. In urma cu cativa ani, cand a aflat ca are cancer la stomac si ca nici cele doua operatii facute nu il vor salva de la moarte, s-a hotarat sa-si indeplineasca un vis - sa participe la un maraton.
"Voi reusi!", isi spunea Viktor in fiecare dimineata, alergand. Cu fiecare pas, cu fiecare strop de sudoare, se apropia de indeplinirea visului sau si de altceva nesperat, negandit, neasteptat: vindecarea de aceasta boala cumplita.
Dupa a doua interventie chirurgicala, medicii s-au pronuntat: cancerul nu a putut fi complet inlaturat, pacientul nu mai are de trait decat cateva luni. Sportul, care pentru Viktor Rosinin reprezenta mai mult decat un stil de viata, ii era cu desavarsire interzis.
Insa el a fost convins ca exercitiile fizice si alergatul nu il vor ucide ci, din contra, vor fi o cale de salvare. Nu a trecut o luna de zile de la operatie, si s-a apucat de sport. "Cand omul are un obiectiv pe care vrea sa il atinga, se straduieste din toate puterile sa si-l indeplineasca.
Se concentreaza cu toata atentia, toate gandurile se canalizeaza catre telul sau. Astfel, el uita complet de boala, de durere, de medici si diagnostice, el este ocupat cu indeplinirea "misiunii" sale", spune Viktor Rosinin. La inceput, fugea incetisor, in jurul blocului, cate 10-15 minute, maximum 300 de metri.
In scurt timp, copiii din cartier au inceput sa alerge impreuna cu el, insotindu-l zgomotosi si veseli. Asta i-a dat putere si energie. Cu fiecare zi care trecea, distanta se marea, numarul pasilor crestea, timpul parea sa ii devina aliat si nu inamic, asa cum il avertizasera medicii.
Dupa doi ani, s-a prezentat la linia de start a maratonului mult visat: 42 de kilometri! Atat avea de alergat Viktor pentru a-si implini dorinta. Asta este destul de greu si pentru un tanar sanatos.
Insa Viktor Rosinin, desi avea 60 de ani, desi fusese diagnosticat cu cancer si efortul fizic ii fusese interzis, si-a spus: "Daca reusesc sa ajung la final, inseamna ca voi reusi sa traiesc mai departe!".
A urmat al doilea maraton, al treilea, al zecelea. Viktor a strabatut alergand aproape intreaga Rusie. In ultimii ani nu a ratat nici o competitie. In toata aceasta perioada, a refuzat cu incapatanare sa mai mearga la doctor.
Insa sotia lui, foarte ingrijorata, l-a dus intr-o zi la spital. Dupa o serie de teste, acelasi medic care il operase si care ii spusese ca nu il mai poate ajuta i-a citit interpretarea analizelor: "Nu mai exista celule bolnave in organism. Cancerul a disparut!".
Viktor Rosinin este un barbat complet sanatos. "Cand alergi, in mintea ta se nasc ganduri pozitive. Raul, boala, negativismul sunt date afara din creier si apoi, incet, din trup. Asta-i tot!", spune Viktor.
Istoria despre cum Rosinin "a fugit de cancer", vindecandu-se prin propria putere, este uimitoare. Specialistii rusi care au analizat acest caz au confirmat ca asemenea situatii, desi rare, nu reprezinta un miracol pentru medicina.
"De fapt, este vorba despre tratamentul impotriva cancerului, prin hipertermie. Miscarea a determinat organismul pacientului sa lupte cu boala. In timpul alergarii, in special pe distante lungi, temperatura corpului creste.
Pana la finalul unui maraton, temperatura poate ajunge chiar la 40 de grade, iar intr-o asemenea stare de febra, celulele bolnave dispar, mor, fara nici un alt tratament", sustine Alexei Suvernev, doctor in stiinte medicale la Institutul de Oncologie din Moscova.
Hipertermia, ca metoda de tratare a cancerului, este folosita in clinicile din Europa de Vest deja de cativa ani. In sedintele de vindecare prin caldura, temperatura corpului pacientului, scufundat in apa fierbinte, creste foarte mult, ridicandu-se pana la 42 de grade.
Unul dintre avantajele acestei forme de tratament este aplicabilitatea ei in orice stadiu al cancerului. "Dupa 40 de grade, bolnavul incepe sa se simta rau. Dupa 41 - foarte rau. Dar dupa 42, incep procesele de apoptoza, adica se initiaza actiunea de moarte autoprogramata celulara. Celulele canceroase mor", spune medicul Suvernev.
Si asa, Viktor Rosinin, fara sa cunoasca toate aceste explicatii pur medicale, fara sa fi auzit de aceasta terapie care s-a dovedit a avea succes, si-a gasit singur calea de vindecare, pe care medicii nu i-au putut-o oferi. El singur a infaptuit aceasta minune. Crezand in el, in fortele sale. Alergand.
Ciupercile din piatra
La granita dintre Rusia si Georgia, ca un titan care accede catre ceruri, se inalta muntele Elbrus, taind harta lumii in doua continente: Asia si Europa.
In acest tinut al Caucazului, unde populatia este rezultatul unei invalmaseli ametitoare de neamuri, muntele poarta o sumedenie de nume: arabesti, persane, rusesti, gruzine. El este denumit "Muntele limbilor diferite", "Regele spiritelor", "Tronul zeilor", "Locul norocosilor".
Pe versantul nordic al muntelui, la o altitudine de 3000 de metri, pe un platou nu foarte intins, denumit Djilisu, rasar din pamant niste formatiuni stancoase foarte stranii. Natura a faurit in acest loc mai mult de 20 de astfel de sculpturi care, datorita formei lor, au capatat numele de "Ciuperci".
Se spune ca aceste stanci sunt imbibate de energiile puternice, binefacatoare ale Pamantului, si au puteri miraculoase de vindecare. Emanatiile gazelor vulcanice din zona si apele minerale numite "narzan", ce tasnesc dintre pietre, sunt adevarate medicamente naturiste.
De parca un saman cu puteri magice s-ar fi suit pana aici, aproape de coama muntelui si, prin dansul sau extatic, ar fi umplut aceste pietre cu un suflu tamaduitor, transmis de spiritele bune ale Cerului.
Aici, in creierii muntilor, printre stanci, departe de spitale si medici, Arkadi Davidov, fost ofiter in armata rusa, si-a gasit singur calea spre vindecarea unei boli aparent fara leac. Sanatatea i s-a subrezit in Afganistan, unde a luptat mai bine de 3 ani, iar la intoarcerea in orasul natal din regiunea Krasnodar, medicii care l-au consultat i-au pus un diagnostic groaznic: limfosarcom progresiv, o tumora maligna a ganglionilor.
Nu mai avea de trait decat cateva luni. Pentru un om cu o vointa de fier, care a trecut prin experientele cumplite ale razboiului si care a stiut mereu sa se salveze prin propriile puteri, aceasta boala a cazut ca hotararea unui tribunal necrutator.
Ca si cum soarta i-ar fi citit sentinta cu moartea. Insa Arkadi, barbat in puterea varstei, la 43 de ani, nu putea sa accepte ca va muri. Si asta, asa... pur si simplu, in cateva luni. Tot stand singur, intre peretii apartamentului sau, i-a rasarit in minte ideea de a pleca in munti.
Nu mai fusese niciodata in muntii Elbrus, dar stia ca acolo, in mijlocul naturii, trecerea "dincolo" ii va fi mai usoara. "Macar sa mor marsaluind, pe drum, asa cum am trait toata viata", si-a spus Arkadi. A pus in rucsac cateva lucruri absolut necesare, si-a prins la gat cruciulita de botez, a incuiat usa si a plecat. Fara sa spuna nimanui nimic.
Ceva parca il tragea catre inima muntilor si, fara sa fi fost niciodata acolo, fara sa fi citit despre asta, a stiut ca trebuie sa ajunga pe platoul Djilisu. Mergea zilnic kilometri in sir, pana simtea ca picioarele i se inmoaie.
In drumul spre poalele muntilor, pe sosea, au oprit multi soferi, oferindu-se sa il ia cu masina, insa Arkadi ii refuza mereu, simtind ca asta trebuie sa faca: sa mearga pe jos cat mai mult. Se hranea doar cu fructele pe care le gasea pe drum, cu mure si zmeura. Dormea sub cerul liber, bea apa din rauri, mergea pana la epuizare, si a doua zi, de la capat. Durerile il chinuiau, iar trupul ii era tot mai lipsit de putere.
Slabise atat de mult, incat hainele stateau pe el ca agatate in cui. "Stiam insa de undeva, de Sus, poate, ca daca ma misc, traiesc. Trebuia sa ajung acolo".
Pe traseu, a intalnit mai multi localnici din satele din preajma muntelui. De la ei a aflat povesti incredibile despre pietrele "Ciuperci" din Djilisu, despre puterea lor tamaduitoare si despre o apa care izvoraste in acel loc si care este mai pura decat oriunde altundeva.
Ca fost militar, nu era usor impresionabil si asculta sceptic istorisirile despre vindecarile miraculoase. Dar se tot gandea cum de ii aparuse lui in minte tocmai acest loc. Cine ii transmisese aceasta idee? Era oare o intamplare? Nu stia ce sa creada, doar voia sa ajunga pana la capat.
Si asa, mai mult mort decat viu, dupa zile de urcus istovitor, a descoperit chiar sub creasta muntelui stancile ciudate despre care auzise. Sub talpi, a simtit cum pamantul degaja caldura, iar aerul era puternic imbibat de saruri minerale.
Unele pietre aveau forma unor vase adanci, in care se strangea apa izvorata de sub munte. Arkadi s-a aplecat si a sorbit cateva inghitituri. Dupa primele guri de apa, reactia organismului sau extenuat a fost neasteptata, parca s-ar fi rasculat.
Totul a inceput sa se invarta, un val de caldura l-a cuprins si intunericul i s-a lasat peste ochi. Apoi nu a mai stiut nimic. S-a trezit pe jos, intr-o casa din chirpici si barne. Langa el, asezat turceste, un barbat viguros il privea linistit. Dupa straie, Arkadi si-a dat seama ca era pastor.
Treptat, si-a revenit, si omul i-a povestit intr-o rusa aproximativa ca isi pierduse cunostinta langa izvor si ca il carase in spate cateva sute de metri, pana la stana lui. Acolo a ramas Arkadi multe luni, invatand de la salvatorul sau ce trebuie sa faca pentru a-si recapata sanatatea.
Nu a aflat niciodata ce varsta avea barbatul. Dupa barba lunga si alba, parea un batran trecut de 70 de ani, dar dupa chipul neted ca sticla si trupul robust, nu puteai sa ii dai mai mult de 40. Stia ca locuitorii Caucazului sunt oameni longevivi si sanatosi, dar nu se astepta ca un mosneag sa arate atat de in putere.
Si, dupa cum sustinea pastorul, puterea ii venea tocmai de aici, din munti, din stanci si de la apa cea binefacatoare, de la "narzanul daruit de Alah".
Aici a reinvatat Arkadi, de la un cioban, cum se traieste cu adevarat. Nu manca aproape nimic, doar sorbea in fiecare dimineata cateva inghitituri din apa aceea, putin mineralizata. Apoi pleca pe munte, printre pietre, si in unele locuri, simtea cum un val de energie emanat de roci il cuprinde si ii da putere.
Mergea si mergea, ca si cum acesta ar fi fost ultimul lucru pe care trebuia sa il faca. Epuizat, cadea din picioare si uneori adormea langa stanci. Si intr-o dimineata s-a trezit cu sentimentul puternic ca este perfect sanatos. Nu mai avea nici o durere, nu mai simtea acea oboseala covarsitoare in organism, gandurile i se limpezisera.
"Atunci am stiut sigur ca nu am fost adus aici sa mor, ci sa ma vindec". A luat-o la goana, la vale, catre stana, chiuind de bucurie, ca un copil. Cand l-a vazut, batranul i-a spus: "Ai primit in tine duhul Elbrusului".
S-a intors in oras, doar pentru a merge la medic. Stia, simtea in fiecare celula a organismului sau ca boala ii parasise trupul si ca el, Arkadi Davidov, a iesit invingator in lupta cu moartea. Voia doar sa auda confirmarea specialistilor.
Si revocarea verdictului a fost pronuntata. Medicul sau, care probabil il credea de mult decedat, era buimacit. Doctrina stiintifica, medicala, era anulata de un fenomen inexplicabil. Arkadi Davidov a fost declarat vindecat, perfect sanatos. Dupa cateva zile, a revenit in munti.
Si acolo a ramas. A construit in apropierea platoului Djilisu un mic adapost si acum este calauza pentru cei ce cauta o cale de a scapa de moarte.
Povestea lui, incredibila, este una despre curaj, vointa si putere. Si ar fi greu de spus daca Arkadi Davidov s-a vindecat printr-o minune, datorita pietrelor si apei, sau numai pentru ca a avut taria si vointa de a se lua la tranta cu moartea. Cert este ca el a avut curajul de a crede in fortele nemarginite ale organismului sau, infaptuind miracolul vindecarii.
Nu exista statistici care sa-i dovedeasca pe invingatori. Dar ei exista! Dragostea de viata, bucuria de a trai, vointa si mai cu seama credinta duc, adesea, la vindecari considerate miraculoase. Oameni care au descoperit cum se infaptuiesc minunile, prin ei insisi -
Flacarile vindecatoare
Kaliningrad, Rusia, tarmul Marii Baltice. Intr-o poiana, in jurul unui foc imens de tabara, s-au adunat cateva sute de oameni. Cei mai multi nu se cunosc intre ei, insa un lucru cumplit ii uneste pe toti: boli grele si sentintele medicilor, care nu le-au mai dat nici o sansa.
Ultima speranta de vindecare i-a facut sa strabata sute de kilometri, sa-si invinga durerea si suferinta, ca sa ia parte la o experienta unica. Cand focul va arde complet, acesti oameni vor face primii pasi catre sanatate, pasind cu picioarele goale pe jaratecul fierbinte.
Sunt condusi in acest exercitiu uluitor de Raisa Mansurova, o femeie maruntica, dar puternica si extrem de convingatoare, cea care le va deschide calea catre cunoasterea de sine. Prin aceste exercitii se vor descoperi pe ei insisi, vor incepe comunicarea cu organismul lor, la nivel celular, vor scoate la iveala elixirul vietii, ascuns in propriul trup.
Iar Raisa Mansurova este gata sa le impartaseasca toate cunostintele acumulate in ani de studii si experimente, sa ii ajute, prin darul ei unic, sa isi gaseasca drumul spre autovindecare.
Viata acestei femei pare un roman fantastic, a carui eroina a reusit nu o data sa fuga de moarte. Experienta cumplita prin care a trecut i-a adus suferinta, dar in acelasi timp a ajutat-o sa devina ceea ce este astazi.
La varsta de 16 ani, Raisa a trecut prin moarte clinica. "Stiam ca mor. Simteam, pur si simplu, cum viata mi se scurge din trup. Era noapte, toti din casa dormeau. As fi vrut sa o strig pe mama, dar limba nu ma mai asculta. Voiam doar ca cineva sa ma jeleasca, sa simt ca nu mor singura". Intr-un final, a fost dusa la spital si medicii au reusit, in ultimul moment, sa o readuca la viata.
A ramas internata mult timp, inchisa singura intr-o rezerva, fara ca diagnosticul sa fie comunicat familiei, iar tratamentul ce i se administra era confidential. La fel ca si ceilalti locuitori ai regiunii Celiabinsk, din nordul Rusiei, Raisa Mansurova nu va uita niciodata noaptea de 29 septembrie 1957.
Atunci, in oraselul cu regim inchis, a avut loc un accident nuclear catastrofal. Explozia s-a produs la uzina "Maiak", ce producea plutoniu imbogatit si uraniu, necesare pentru fabricarea bombei atomice.
Raisa Mansurova si terapia cu jar
�
Dupa luni de tratament, a fost externata, dar starea ei de sanatate era in continuare extrem de precara. Ani de zile s-a luptat cu boala, dar, fire puternica si profund religioasa, nu s-a lasat coplesita. Intr-o zi a vazut la televizor o emisiune despre vindecarea prin mijloacele medicinii traditionale.
Autorul metodei, doctorul Hasai Aliev din Daghestan, sustinea ca organismul uman are o inteligenta proprie, iar prin comunicarea cu el, cu organele, orice boala poate fi invinsa. Satula de tratamente, de medici si spitale, de boala si suferinta, Raisa s-a lasat convinsa de un simplu reportaj de televiziune.
S-a urcat in tren, a strabatut mii de kilometri pentru a ajunge in Mahacikala, capitala republicii autonome Daghestan, acolo unde Hasai Aliev isi desfasura cursurile. La primul seminar a fost martora unui fenomen incredibil, care i-a rasturnat convingerile si i-a schimbat viata: zeci de oameni mergeau desculti pe cioburi de sticla, fara sa simta vreo durere, fara sa le curga sange.
Doctorul Aliev, sub indrumarea caruia pacientii executau aceste exercitii in aparenta periculoase, i-a spus: "Si tu poti!".
Eu stiu tot, eu pot orice!
Atunci a facut Raisa primii pasi spre dobandirea metodei de autovindecare. Au trecut ani si, dupa ce a absolvit Facultatea de Psihologie, si-a dat doctoratul si a plecat in Asia, in Nepal si in China, apoi in Arabia Saudita si in America de Sud.
Acolo, in comunitatile cele mai indepartate de civilizatie, a descoperit stravechi metode de vindecare, mostenite de la popoarele antice.
In inima Muntilor Himalaya, in pustiurile desertice ale Arabiei, in padurile tropicale din Peru, acolo unde oamenii nu au intalnit niciodata un medic, au ramas nealterate pana in zilele noastre tehnici de vindecare seculare. Acolo a aflat Raisa ca oamenii se lupta cu bolile prin mijloace diferite, cu ajutorul sunetelor si luminii, apei si focului, plantelor si pietrelor.
�
"Creierul este cel care coordoneaza corpul. Daca el da comanda de miscare, spre exemplu, de ce nu ar da si alte comenzi? De ce nu i-ar ordona organismului: fii sanatos! Iar daca bolnavul este hotarat sa lupte, atunci creierul incepe sa schiteze programul de insanatosire a trupului si acesta este primul pas catre victorie.
Metoda folosita de noi nu este un tratament. Tratarea unei boli se face la doctor, in spitale. Aici, fiecare om incepe sa inteleaga ca exista o noua cale pe care o infaptuieste el insusi. Caci asa cum boala se instaleaza in organism, in acelasi fel poate sa si dispara".
La seminariile pe care le tine in intreaga Rusie, participa deja mii de oameni. Ei invata sa descopere calea catre sine, cum sa elimine boala si sa paseasca iarasi spre sanatate.
Focul pe care Raisa Mansurova il foloseste ca etapa in calea spre autovindecare este unul dintre elementele primordiale ale Universului, alaturi de apa, aer si pamant. In fata focului s-au inchinat multe popoare, considerandu-l o intruchipare a divinitatii supreme, un simbol al puterii zeilor.
In Grecia Antica, flacara olimpica avea o semnificatie importanta, simbolizand renasterea lumii si lumina. Populatiile mongolo-turce nu intrau niciodata in vorba cu straini care nu se purificau mai intai trecand prin doua focuri.
Popoarele din Siberia cred ca in foc exista o fiinta care imparte binele si raul si careia ii aduc, periodic, ofrande. Focul este un element divin si la crestinii ortodocsi. Orice rugaciune catre Dumnezeu trebuie insotita de foc, iar o lumanare sau o candela aprinsa cu smerenie atrage din Inaltul Cerului un flux de energie divina.
In metoda Raisei Mansurova, focul si "dansul" pe carbuni incinsi nu reprezinta decat un mijloc pentru a dovedi puterile uriase ale organismului uman.
Pregatirea pentru un astfel de exercitiu, ce pare neomenesc, dureaza mult si se realizeaza in cursuri premergatoare, in care oamenii invata sa asculte mesajele fiecarei celule din organism, transmise catre creier, intr-un limbaj al campurilor electromagnetice.
In final, decodand aceste informatii, prin functia de autoreglare a organismului, omul poate sa faca orice. Si astfel, dupa metoda Raisei Mansurova, dansul pe foc, mersul pe cioburi de sticla, inotul in gheata nu sunt decat o banalitate, o joaca de copil.
Fuga de cancer
Pentru Viktor Rosinin, tratamentul oricarei boli este alergatul. In urma cu cativa ani, cand a aflat ca are cancer la stomac si ca nici cele doua operatii facute nu il vor salva de la moarte, s-a hotarat sa-si indeplineasca un vis - sa participe la un maraton.
"Voi reusi!", isi spunea Viktor in fiecare dimineata, alergand. Cu fiecare pas, cu fiecare strop de sudoare, se apropia de indeplinirea visului sau si de altceva nesperat, negandit, neasteptat: vindecarea de aceasta boala cumplita.
Si-a invins cancerul alergand: Viktor Rosinin
�
Insa el a fost convins ca exercitiile fizice si alergatul nu il vor ucide ci, din contra, vor fi o cale de salvare. Nu a trecut o luna de zile de la operatie, si s-a apucat de sport. "Cand omul are un obiectiv pe care vrea sa il atinga, se straduieste din toate puterile sa si-l indeplineasca.
Se concentreaza cu toata atentia, toate gandurile se canalizeaza catre telul sau. Astfel, el uita complet de boala, de durere, de medici si diagnostice, el este ocupat cu indeplinirea "misiunii" sale", spune Viktor Rosinin. La inceput, fugea incetisor, in jurul blocului, cate 10-15 minute, maximum 300 de metri.
In scurt timp, copiii din cartier au inceput sa alerge impreuna cu el, insotindu-l zgomotosi si veseli. Asta i-a dat putere si energie. Cu fiecare zi care trecea, distanta se marea, numarul pasilor crestea, timpul parea sa ii devina aliat si nu inamic, asa cum il avertizasera medicii.
Dupa doi ani, s-a prezentat la linia de start a maratonului mult visat: 42 de kilometri! Atat avea de alergat Viktor pentru a-si implini dorinta. Asta este destul de greu si pentru un tanar sanatos.
Insa Viktor Rosinin, desi avea 60 de ani, desi fusese diagnosticat cu cancer si efortul fizic ii fusese interzis, si-a spus: "Daca reusesc sa ajung la final, inseamna ca voi reusi sa traiesc mai departe!".
�
A urmat al doilea maraton, al treilea, al zecelea. Viktor a strabatut alergand aproape intreaga Rusie. In ultimii ani nu a ratat nici o competitie. In toata aceasta perioada, a refuzat cu incapatanare sa mai mearga la doctor.
Insa sotia lui, foarte ingrijorata, l-a dus intr-o zi la spital. Dupa o serie de teste, acelasi medic care il operase si care ii spusese ca nu il mai poate ajuta i-a citit interpretarea analizelor: "Nu mai exista celule bolnave in organism. Cancerul a disparut!".
Viktor Rosinin este un barbat complet sanatos. "Cand alergi, in mintea ta se nasc ganduri pozitive. Raul, boala, negativismul sunt date afara din creier si apoi, incet, din trup. Asta-i tot!", spune Viktor.
Istoria despre cum Rosinin "a fugit de cancer", vindecandu-se prin propria putere, este uimitoare. Specialistii rusi care au analizat acest caz au confirmat ca asemenea situatii, desi rare, nu reprezinta un miracol pentru medicina.
"De fapt, este vorba despre tratamentul impotriva cancerului, prin hipertermie. Miscarea a determinat organismul pacientului sa lupte cu boala. In timpul alergarii, in special pe distante lungi, temperatura corpului creste.
Pana la finalul unui maraton, temperatura poate ajunge chiar la 40 de grade, iar intr-o asemenea stare de febra, celulele bolnave dispar, mor, fara nici un alt tratament", sustine Alexei Suvernev, doctor in stiinte medicale la Institutul de Oncologie din Moscova.
Hipertermia, ca metoda de tratare a cancerului, este folosita in clinicile din Europa de Vest deja de cativa ani. In sedintele de vindecare prin caldura, temperatura corpului pacientului, scufundat in apa fierbinte, creste foarte mult, ridicandu-se pana la 42 de grade.
Unul dintre avantajele acestei forme de tratament este aplicabilitatea ei in orice stadiu al cancerului. "Dupa 40 de grade, bolnavul incepe sa se simta rau. Dupa 41 - foarte rau. Dar dupa 42, incep procesele de apoptoza, adica se initiaza actiunea de moarte autoprogramata celulara. Celulele canceroase mor", spune medicul Suvernev.
Si asa, Viktor Rosinin, fara sa cunoasca toate aceste explicatii pur medicale, fara sa fi auzit de aceasta terapie care s-a dovedit a avea succes, si-a gasit singur calea de vindecare, pe care medicii nu i-au putut-o oferi. El singur a infaptuit aceasta minune. Crezand in el, in fortele sale. Alergand.
Ciupercile din piatra
La granita dintre Rusia si Georgia, ca un titan care accede catre ceruri, se inalta muntele Elbrus, taind harta lumii in doua continente: Asia si Europa.
In acest tinut al Caucazului, unde populatia este rezultatul unei invalmaseli ametitoare de neamuri, muntele poarta o sumedenie de nume: arabesti, persane, rusesti, gruzine. El este denumit "Muntele limbilor diferite", "Regele spiritelor", "Tronul zeilor", "Locul norocosilor".
Pietrele vindecatoare din Caucaz
�
Se spune ca aceste stanci sunt imbibate de energiile puternice, binefacatoare ale Pamantului, si au puteri miraculoase de vindecare. Emanatiile gazelor vulcanice din zona si apele minerale numite "narzan", ce tasnesc dintre pietre, sunt adevarate medicamente naturiste.
De parca un saman cu puteri magice s-ar fi suit pana aici, aproape de coama muntelui si, prin dansul sau extatic, ar fi umplut aceste pietre cu un suflu tamaduitor, transmis de spiritele bune ale Cerului.
Aici, in creierii muntilor, printre stanci, departe de spitale si medici, Arkadi Davidov, fost ofiter in armata rusa, si-a gasit singur calea spre vindecarea unei boli aparent fara leac. Sanatatea i s-a subrezit in Afganistan, unde a luptat mai bine de 3 ani, iar la intoarcerea in orasul natal din regiunea Krasnodar, medicii care l-au consultat i-au pus un diagnostic groaznic: limfosarcom progresiv, o tumora maligna a ganglionilor.
Nu mai avea de trait decat cateva luni. Pentru un om cu o vointa de fier, care a trecut prin experientele cumplite ale razboiului si care a stiut mereu sa se salveze prin propriile puteri, aceasta boala a cazut ca hotararea unui tribunal necrutator.
Ca si cum soarta i-ar fi citit sentinta cu moartea. Insa Arkadi, barbat in puterea varstei, la 43 de ani, nu putea sa accepte ca va muri. Si asta, asa... pur si simplu, in cateva luni. Tot stand singur, intre peretii apartamentului sau, i-a rasarit in minte ideea de a pleca in munti.
Nu mai fusese niciodata in muntii Elbrus, dar stia ca acolo, in mijlocul naturii, trecerea "dincolo" ii va fi mai usoara. "Macar sa mor marsaluind, pe drum, asa cum am trait toata viata", si-a spus Arkadi. A pus in rucsac cateva lucruri absolut necesare, si-a prins la gat cruciulita de botez, a incuiat usa si a plecat. Fara sa spuna nimanui nimic.
Ceva parca il tragea catre inima muntilor si, fara sa fi fost niciodata acolo, fara sa fi citit despre asta, a stiut ca trebuie sa ajunga pe platoul Djilisu. Mergea zilnic kilometri in sir, pana simtea ca picioarele i se inmoaie.
In drumul spre poalele muntilor, pe sosea, au oprit multi soferi, oferindu-se sa il ia cu masina, insa Arkadi ii refuza mereu, simtind ca asta trebuie sa faca: sa mearga pe jos cat mai mult. Se hranea doar cu fructele pe care le gasea pe drum, cu mure si zmeura. Dormea sub cerul liber, bea apa din rauri, mergea pana la epuizare, si a doua zi, de la capat. Durerile il chinuiau, iar trupul ii era tot mai lipsit de putere.
Slabise atat de mult, incat hainele stateau pe el ca agatate in cui. "Stiam insa de undeva, de Sus, poate, ca daca ma misc, traiesc. Trebuia sa ajung acolo".
Platoul Djilisu
�
Pe traseu, a intalnit mai multi localnici din satele din preajma muntelui. De la ei a aflat povesti incredibile despre pietrele "Ciuperci" din Djilisu, despre puterea lor tamaduitoare si despre o apa care izvoraste in acel loc si care este mai pura decat oriunde altundeva.
Ca fost militar, nu era usor impresionabil si asculta sceptic istorisirile despre vindecarile miraculoase. Dar se tot gandea cum de ii aparuse lui in minte tocmai acest loc. Cine ii transmisese aceasta idee? Era oare o intamplare? Nu stia ce sa creada, doar voia sa ajunga pana la capat.
Si asa, mai mult mort decat viu, dupa zile de urcus istovitor, a descoperit chiar sub creasta muntelui stancile ciudate despre care auzise. Sub talpi, a simtit cum pamantul degaja caldura, iar aerul era puternic imbibat de saruri minerale.
Unele pietre aveau forma unor vase adanci, in care se strangea apa izvorata de sub munte. Arkadi s-a aplecat si a sorbit cateva inghitituri. Dupa primele guri de apa, reactia organismului sau extenuat a fost neasteptata, parca s-ar fi rasculat.
Totul a inceput sa se invarta, un val de caldura l-a cuprins si intunericul i s-a lasat peste ochi. Apoi nu a mai stiut nimic. S-a trezit pe jos, intr-o casa din chirpici si barne. Langa el, asezat turceste, un barbat viguros il privea linistit. Dupa straie, Arkadi si-a dat seama ca era pastor.
Treptat, si-a revenit, si omul i-a povestit intr-o rusa aproximativa ca isi pierduse cunostinta langa izvor si ca il carase in spate cateva sute de metri, pana la stana lui. Acolo a ramas Arkadi multe luni, invatand de la salvatorul sau ce trebuie sa faca pentru a-si recapata sanatatea.
Nu a aflat niciodata ce varsta avea barbatul. Dupa barba lunga si alba, parea un batran trecut de 70 de ani, dar dupa chipul neted ca sticla si trupul robust, nu puteai sa ii dai mai mult de 40. Stia ca locuitorii Caucazului sunt oameni longevivi si sanatosi, dar nu se astepta ca un mosneag sa arate atat de in putere.
Si, dupa cum sustinea pastorul, puterea ii venea tocmai de aici, din munti, din stanci si de la apa cea binefacatoare, de la "narzanul daruit de Alah".
Aici a reinvatat Arkadi, de la un cioban, cum se traieste cu adevarat. Nu manca aproape nimic, doar sorbea in fiecare dimineata cateva inghitituri din apa aceea, putin mineralizata. Apoi pleca pe munte, printre pietre, si in unele locuri, simtea cum un val de energie emanat de roci il cuprinde si ii da putere.
Mergea si mergea, ca si cum acesta ar fi fost ultimul lucru pe care trebuia sa il faca. Epuizat, cadea din picioare si uneori adormea langa stanci. Si intr-o dimineata s-a trezit cu sentimentul puternic ca este perfect sanatos. Nu mai avea nici o durere, nu mai simtea acea oboseala covarsitoare in organism, gandurile i se limpezisera.
"Atunci am stiut sigur ca nu am fost adus aici sa mor, ci sa ma vindec". A luat-o la goana, la vale, catre stana, chiuind de bucurie, ca un copil. Cand l-a vazut, batranul i-a spus: "Ai primit in tine duhul Elbrusului".
Arkadi Davidov, fost ofiter in armata rusa
�
S-a intors in oras, doar pentru a merge la medic. Stia, simtea in fiecare celula a organismului sau ca boala ii parasise trupul si ca el, Arkadi Davidov, a iesit invingator in lupta cu moartea. Voia doar sa auda confirmarea specialistilor.
Si revocarea verdictului a fost pronuntata. Medicul sau, care probabil il credea de mult decedat, era buimacit. Doctrina stiintifica, medicala, era anulata de un fenomen inexplicabil. Arkadi Davidov a fost declarat vindecat, perfect sanatos. Dupa cateva zile, a revenit in munti.
Si acolo a ramas. A construit in apropierea platoului Djilisu un mic adapost si acum este calauza pentru cei ce cauta o cale de a scapa de moarte.
Povestea lui, incredibila, este una despre curaj, vointa si putere. Si ar fi greu de spus daca Arkadi Davidov s-a vindecat printr-o minune, datorita pietrelor si apei, sau numai pentru ca a avut taria si vointa de a se lua la tranta cu moartea. Cert este ca el a avut curajul de a crede in fortele nemarginite ale organismului sau, infaptuind miracolul vindecarii.
Sample text
