Patrimoniul dacilor, pe apa sambetei

Patrimoniul dacilor, pe apa sambetei

1/3


2/3


3/3


Chiar dacă sunt protejate prin lege, cetăţile dacilor din Munţii Orăştie, vestigii de o valoare excepţională, incluse în patrimoniul mondial al UNESCO, sunt angrenate într-un proces de distrugere iremediabilă, consecinţă atât a lipsei de implicare a instituţiilor abilitate, a sustragerii pieselor de valoare din siturile arheologice, cât şi a mutilărilor deliberate. Vom rămâne martorii ,,inocenţi” ai acestei tragedii ireparabile a patrimoniului cultural şi spiritual pe care s-a clădit civilizaţia creştină românească?

Interlocutori: Vladimir Brilinsky, redactor şef al revistei “Dacia magazin”, dr. Napoleon Săvescu, preşedinte “Dacia Revival International” din New York, prof. univ. dr. Nae Georgescu, Universitatea “Hyperion” din Bucureşti, prof. dr. Theodor Codreanu, Huşi. (Sursa)

Publicat de Sasha la 08:49 pt. filmeromanesti

Read More

De ce ne este frică de adevărata istorie a străbunilor?

Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa lui la marea arie a antropogenezei.

În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi de oase de animale ne duc în faţa perioadei Villafranchiană.

Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul Homo sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă istorică.

Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani. Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai poporului carpato-dunărean, sigur că nu putem spune prea multe azi.

Unele dintre cele mai deprimante aspecte ale istoriei spaţiului carpato-dunărean încep în momentul când istoricii-politicieni încearcă să manipuleze trecutul.

Te descoperi neputincios în faţa unor oameni de ştiinţă, care ajung la nişte concluzii aşa de ilogice despre istoria poporului carpato-dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să nu te amesteci în “afacerea” dumnealor. Dar, cum adevărului îi trebuie două lucruri – cineva să-l rostească şi cineva să-l audă – noi vom face primul pas vorbind despre adevăraţii strămoşi ai spaţiului carpato-dunărean, tracii, carpo-geto-dacii.

Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot, Dio Cassius şi Dio Chrisostomus. Dacă acea carte a V-a a lui Herodot este în mare parte dedicată poporului nostru carpato-dunărean, atmosfera pregătirii războiului daco-roman o găsim la Dio Cassius. Şi totuşi, adevăratul “reporter” al pregătirii războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus (“gură de aur”), mare orator şi filosof, stilist pompos şi moralist care, din pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi Ovidiu, în spaţiul nostru carpato-dunărean. Rătăceşte şi el printre geto-daci, începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe la Sarmisegetusa, când se urzea un război în care unii luptau pentru jefuire şi putere, iar alţii pentru libertate şi demnitate. El a putut vedea cum Decebal a umplut Dacia cu fortificaţii, a întărit cuibul de şoimi din munţii Orăştiei, acolo unde Burebista şi Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a sanctuarelor din Sarmisegetusa Regia; acolo unde se dezvolta şi se întărea un cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a avut la Cartagina, nici Vercingetorix la Alesia.

Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se spune că Traian şi-a descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat “Getica” scrisă de Criton, medic al împăratului, participant şi el la acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio Chrisostomus – “Orationes” (Discursuri), din care au ajuns la noi doar câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar cărţile lui Appian despre războaiele dacice, ne-ar fi fost mai uşor să ne înţelegem strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi Tacit, formidabilul istoric al primilor împăraţi romani, şi-a propus să scrie o istorie a lui Nerva şi a lui Traian, dar n-a mai apucat. Poetul Caninius Rufus a plănuit să povestească în versuri războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenţia sa. Dar nici azi nu ştim dacă Caninius Rufus a scris sau nu ceea ce şi-a propus. S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus despre triumful lui Traian asupra lui Decebal. Din cele 80 de cărţi ale lui Dio Cassius, scriitor al veacului al III-lea, tocmai din cărţile 67-68, care povesteau despre războaiele daco-romane din vremea lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas numai nişte fragmente, rezumate jalnice şi incoerente, copii bizantine târzii. A dispărut până şi acea parte din istoriile lui Ammianus Marcellinus, care a trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui Domiţian şi a lui Traian.

Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa istorică, pentru rolul strămoşilor noştri geto-daci în istorie şi civilizaţie ? Să fie toate aceste “dispariţii” simple întâmplări ori indolenţa celor ce refuză să le caute?

- Doar ignoranţii pot crede că acestea sunt simple coincidenţe. Dar Cezar, de ce a ars Biblioteca din Alexandria? -

Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va hotărî direcţia în care se va orienta istoria acestui spaţiu carpato-dunărean. Un grup de cercetători consideră că, datorită asemănării limbii române cu cea italiană şi în special cu cea latină, românii sunt nepoţii târzii ai romanilor.

În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr. au cucerit Dacia (vechiul nume al spaţiului carpato-dunărean locuit azi de români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o asemănare mult mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-vedică?

Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar fi fost în stare să impună limba latină, până la completa dispariţie a celei locale. Dacia fiind cucerită în proporţie de numai 14% de către romani şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă, numai limba latină nu.

- Nu putem fi siguri că a fost 14% ori 15% ori 30%. Cert este că teritoriul ocupat de legiunile Romei era mai mic de o treime din suprafaţa României actuale. -

Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată oficial în ziua de azi? Grigore Ureche (1560-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, aminteşte că “noi de la Râm ne tragem”, datorită asemănării limbii vorbite de moldoveni cu cea a populaţiei peninsulei Italice. Ce informaţii savante o fi deţinut el acum aproape 500 de ani ca să facă o asemenea afirmaţie, nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut ideea că latinii sunt nepoţii târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiţie de moment, stând închis într-o chilie şi visând la romani?

Răul adus de el istoriei poporului român a fost şi este de neimaginat.

Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea şi au început să o răspândească cu mândrie? Miron Costin (1633-1691), un alt savant al istoriei Moldovei, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintaşul său, a început să popularizeze această idee chiar şi în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea “Poema Polona”. El a emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba poloneză, dar în special limba italiană şi latina clasică.

Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului moldovean, vlah si transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi azi vorbea o limba unitară de rezonanţă latină).

Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei” şi care se mândrea că se trage din coloniştii romani ai Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român (faptul că fetele şi soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture” soldaţilor romani, pentru a învăţa limba latină de la aceştia) i-a surâs şi Papei Pius al II-lea. În secolul XVII, alţi doi emeriţi savanţi, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino, vor prelua şi populariza originea romană a poporului carpato-dunărean (cu toate că la un moment dat D. Cantemir spune: “limba noastră dacică”).

- Am înţeles, unele dintre femeile dacilor ocupaţi au simţit nevoia să fie alinate de legionarii Romei (deşi nu văd cum ar fi putut să o facă, ştiind că ei erau ucigaşii soţilor, taţilor ori copiilor lor).

Dar femeile carpilor, costobocilor şi celorlaţi daci liberi au dat fuguţa şi ele, cale de sute de kilometri, la leginoarii Romei? Temuţii lor soţi au stat şi au privit? Nu vi se pare ceva neînregulă aici? Nu cumva aceste este un comportament atipic până şi pentru femeile zilelor noastre, nu mai zic pentru femeile acelor timpuri?

De fapt, acestea sunt nişte premise false, create pentru a duce la o concluzie falsă, romanizarea dacilor. Apoi unii au plusat şi au vorbit despre dispariţia dacilor. -

În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce se mai putea face? În şcoli, gimnazii şi universităţi se predă originea romană a poporului român!

În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol), la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulaţie aşa-zisa “romanizare” a poporului dac, idee nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.

Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei principate în perioada 1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I., p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata nobilă latină.

În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne cunoşteam acum originea romană (şi încă prilej de a ne făli cu această origine pe care şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau ocupaţi cu formularea unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în plinul ei.

Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit Europa? Reapariţia pe harta Europei a celui mai vechi imperiu al ei, a Daciei, redeşteptarea conştiinţei unuia din cele mai vechi popoare ale Europei, poporul daco-român, nu ar fi fost confortabilă pentru nimeni, decât pentru noi.

Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei mai viteji dintre traci, drept adevăraţi strămoşi ai poporului carpato-dunărean de azi. În anul 1554, la Roma apare “Historia de Omnibus Gothorum” a lui Joannes Magnus, care vorbeşte despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei, despre Zamolxis drept acela ce prezintă primele legi scrise din istoria omenirii din care se vor inspira cele atheniene şi aproape toate legile antichităţii. El publică nu numai Legile lui Zamolxis, dar şi alfabetul getic. Oare de ce cărturarul moldovean Grigore Ureche nu a avut norocul să-l citească?

Cartea a fost scrisă în latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l fi împiedicat pe acest erudit cărturar moldovean să intre în posesia cărţii sus amintite?

În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche, fiind de data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent, ghinionist din nou şi rămâne la nivelul cunoştinţelor dobândite acolo, undeva într-o chilie a unei mânăstiri izolate din Moldova.

Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spaţiului carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea preşedintelui Academiei de Ştiinte a Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis Primus Getarum Legislator”, o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de ani (cu 4 ani înainte de moartea-i violentă – a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept spion polonez şi a fost decapitat).

Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-au găsit documente care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document este Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de la dreapta la stânga şi de jos în sus.

Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la vremea aceea, era ţinută în limba dacică, “Latina prisca”, nu ne poate mira.

Găsim aici primele note muzicale din istoria Europei, “Imnul tinerilor blaki”, de credinţă faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.

În Transilvania, se naşte una din cele mai erudite personalităţi ale poporului carpato-dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-1911), care are curajul să-i înfrunte pe toţi şi să le dovedească o altă origine a poporului din care şi ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii şi mii de ani în urmă, unde moşii şi strămoşii erau nişte eroi, nişte personaje demne de respect.

El, Nicolae Densuşianu, şi-a închinat toată puterea de muncă şi suflarea pentru neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a mândrit. El era dintre aceia care iubeau cu patimă toată ţara locuită de daco-români, fără anume hotare decât acelea ale graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia Pelasgă era patria pe care el a iubit-o, pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem, “Dacia preistorică” în 1913.

Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu ochi buni “noutatea” originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a adevărului asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia de la unele naţiuni pentru ruda lor săracă şi care era ameninţată să fie înghiţită de masele ugro-slavice. Şi, de ce să nu recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu desăvârşire capul, ba s-au înspăimântat în faţa unui asemenea studiu cu un cuprins cu adevărat monumental.

Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi, dar şi ca un mare înnoitor şi reconstructor al adevăratei noastre istorii, a adevăratei noastre origini dacice.

Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de acel instinct al conservării, şi-au pus întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de Valahi, cari Dumnezeu ne mai ştie cum de ne mai purtăm “neatârnarea” între gurile lacome a două mari monarhii gata să ne sfâşie, să mai avem cutezanţa să mai spunem lumii că suntem cel mai vechi popor în Europa, că am avut cea mai minunată religie, că şi de pe plaiurile Carpaţilor noştri s-au împrăştiat razele culturii şi civilizaţiei în tot restul continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!”. Deci lucrarea lui N. Densuşianu, printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu este luată în seamă.

Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească “mărgăritarele”, nici să-i osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae Lupu,” Exagerări istorice”, în ziarul “Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum acelaşi autor ne spune că “Getul care nu se teme decât de cer, ca să nu cadă peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni adevărul”.

De ce să fim o naţiune mică şi neînsemnată, când suntem urmaşi ai celor mai drepţi dintre cei drepţi, când suntem DACI? Nimeni până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N. Densuşianu, pentru că “ea există în stare latentă în miile şi milioanele de generaţii de geto-daci”, ne spune Cesar Pruteanu în “Cartea de Aur a Vitejilor”, Arad, 1941.

Acest adevăr îl simţim că zace de milenii ascuns în sângele nostru şi în firea noastră. Anii trec şi avem surpriza ca să apară în Statele Unite, California, Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de arheologie europeană, Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor sus menţionaţi declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie europeană, cu mult înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească.

Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul carpato-dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii temporare, parţiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către armatele romane) şi pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165 de ani, el, cel mai mare popor din lume după indieni (vezi Herodot).

Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român n-a existat, pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi universităţile româneşti.

Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de neglijat şi peste noapte toată populaţia Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o limbă nouă, romanică (fără ca 86% din teritoriul Daciei să fi fost călcat de picior de soldat roman).

Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor profesori de istorie din România, că de la soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile lumii – Africa, Palestina, Germania etc. – au învăţat ei, dacii, latina?

Sunteţi siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din toate colţurile lumii, vorbeau limba latină? Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densuşianu, Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina prisca” cu mii de ani înainte ca Roma să fi existat?

De Napoleon Săvescu

via ramania

Read More

ORIGINEA RASEI UMANE:

Napoleon SAVESCU

Dacia Revival International, New York , SUA

CEI 10 ADAMI SI CELE 18 EVE

Daca din Cartea Genezei aflam ca Adam si Eva au avut trei copii, pe Cain, Abel si Seth, de la geneticieni aflam de existenta a 10 fii ai lui Adam si 18 fiice ale Evei. Studiul genomului uman devine un important instrument stiintific in cercetarea istoriei si preistoriei rasei umane, de la inceputurile existentei acesteia si pana in zilele noastre. Astfel, de la Nicholas Wade, "Science Time", New York Time, din 2 mai 2000, aflam ca oamenii de stiinta, studiind ADN-ul matern, mostenit din generatie in generatie, au putut urmari traseul cromozomial al speciei umane, mergand pana la originea ei, ajungand, pur si simplu, la aceea pereche primordiala, la Adam si Eva. Americanii isi redescopera istoria, studiile recente cromozomiale aratand migratia omului preistoric spre America, nu din Africa, ci din Asia. Aceasta migrare s-a produs din Asia acum 35.000 de ani, cu o singura exceptie, a unei Eve venita din Europa, de undeva din nordul spatiului Carpato-Dunarean. Dar cum Eva aceasta a migrat, traseul ei nu s-a gasit, astfel incat se considera ca s-a facut pe calea apei: fie spre vest, traversand Oceanul Atlantic, fie spre est, prin Marea Nordului. Peste noapte, englezii si irlandezii devin frati, descoperindu- si radacini comune, ciudate, din timpuri imemoriale.

Norman Davies publica "The Isles" - Oxford University Press -, un studiu despre ADN-ul mitocondrial extras din scheletul omului din Cheddar, de acum 8.980 ani, care s-a potrivit cu acela al unui invatator din satul Ceddar, Adrian Targett, dovedind astfel continuitatea genetica a populatiei locale, in ciuda numeroaselor invazii care s-au suprapus in timpul celor aproape 9.000 de ani.

Spre deosebire de analiza ADN folosita in medicina forensica, in studiile de mai sus se analizeaza legaturile dintre indivizi, si nu indivizii in sine. Biologii pot determina, astfel, chiar marimea unei populatii antice si, de asemenea, ramurile ei in cazul raspandirii acesteia in diferite grupuri. Astfel, arheologii descopera alta dimensiune in studiile lor care le revolutioneaza gandirea. Cel mai mare arbore al umanitatii, cel mai detaliat, a fost construit, dupa o munca de ani, de catre dr. Douglas C. Wallace si colaboratorii acestuia de la Emory University School of Medicine din Atlanta, Georgia, SUA. Arborele uman al dr. Wallace este bazat pe ADN-ul mitocondrial, care este reprezentat de cateva mici inele genetice, apartinand originii primordiale materne. Un arbore uman, de data aceasta avand la origine analiza cromozomului "Y" (cel care stabileste sexul masculin), a fost elaborat de dr. Peter A. Underhill si dr. Peter J. Oefner de la Stanford University, CT, SUA. Geneticienii considera, astfel, ca populatia de baza, "The ancestral human population", a fost foarte mica, de circa 2.000 de indivizi.

Problemele au aparut in cadrul studiului cromozomului "Y" si al arborelui acestuia, ca o consecinta a faptului ca unii barbati, din aceeasi generatie, pot sa nu aiba copii ori sa aiba numai fete. Astfel, numarul cromozomilor "Y" stabili se poate diminua, chiar daca populatia, ca numar, nu se modifica. Prima populatie umana a aparut undeva in Africa, dupa parerea geneticienilor, in urma cu 144.000 de ani. In urmatorii 10.000 de ani, prin interferenta mitocondriala si a cromozomului "Y", vor aparea primele ramuri. Mitocondria, care este localizata in interiorul celulei, dar in afara nucleului acesteia, nu este afectata de schimbarile genetice ulterioare, fiind trecuta neschimbata de la mama la copii.

In principiu, toti oamenii ar trebui sa aiba acelasi cod ADN mitocondrial. In practica, ADN-ul mitocondrial va suferi modificari in decursul secolelor, fie din cauza copierii gresite, fie radiatiilor. Cunoscand astfel raspandirea pe glob a celor 18 Eve care au suferit schimbari in codul ADN mitocondrial, putem determina azi originea materna a unei persoane, indiferent daca a schimbat sau nu regiunea ori continentul de origine. Dr. Wallace descopera ca aproape toti indienii americani au o mitocondrie care apartine ramurilor, pe care el le numeste: A, B, C si D.

Europenii apartin unui set diferit de ramuri, de la H pana la K, plus T pana la X, sugerand ca primii europeni moderni au sosit in Europa in urma cu 39.000-51.000 de ani, corespunzand, cu datele arheologice, anului 35.000 i.d.H. In Asia, cea mai veche linie genetica cunoscuta, M, va avea ca descendenti feminini liniile A pana la D si F plus G. Ramurile A, B, C, D se vor deplasa in America de Nord si, de acolo, in America de Sud.

Dar cum lucruri misterioase se intampla totdeauna si peste tot in lume, tot in America de Nord vom gasi ramura feminina X, plecata din Europa, din nordul spatiului Carpato-Dunarean, pe o ruta nestiuta. La ce a dat ea nastere, vom vedea mai tarziu. Vedem astfel cum, de la originea primei Eve, din sud-estul Africii, de fapt a radacinilor primordiale feminine - L1, L2 si L3 - din care se va pastra numai una (L3), se vor naste cele 18 ramuri cunoscute ca "haplo groups", dar cunoscute popular ca cele 18 fiice ale Evei. Originea paterna, arborele cromozomial "Y", am gasit-o in cartea "Genes, people and language", aparuta in luna martie a.c. si scrisa de dr. Luca Cavalli-Sforza, fara insa sa avem o comunicare oficiala a cercetatorilor de la Stanford. Acest arbore are 10 ramuri principale

Primele trei ramuri I, II si III au fost gasite exclusiv in Africa. Ramura III migreaza insa in Asia, din ea desprinzandu- se ramurile de la IV pana la X, care vor popula lumea. In Marea Japoniei gasim fiul IV, in nordul Indiei - fiul V, iar in sudul Marii Caspice - fiii VI si IX. Dr. Cavalli-Sforza considera ca aceste ramuri ale cromozomului "Y" ar putea fi asociate cu grupurile principale de limbi vorbite in lume. Cand Dr. Wallace a fost intrebat daca ramurile mitocondriale ADN sunt si ele in corelatie cu limbile principale vorbite in lume, el a fost mai circumspect.

Intr-un articol publicat in martie a.c., in "The American Journal of Human Genetics", Dr. Wallace identifica o populatie in sudul continentului african, nord-vestul desertului Kalahari, Vasike Kung, a carei vechime crozomiala este cea mai apropiata de radacina cromozomiala originala. O alta populatie africana, care este aproape la fel de veche ca cea sus-amintita, este cea a pigmeilor Biaka, din centrul Africii. Amandoua grupurile de populatie traiesc in regiuni izolate si aceasta pare a fi cauza pentru care ADN-ul lor mitocondrial nu arata prea multe schimbari fata de cel ancestral. America fiind tara care investeste cei mai multi bani in aceste studii, are si cei mai multi cercetatori in acest domeniu de pionierat. Astfel, dr.Joseph Greenberg, lingvist la Stanford University, a propus trei migratii, corespunzatoare cu cele trei grupuri lingvistice ale americanilor, cunoscute ca: amer-ind, Na-Dene si Eskimo-Aleut

Studiul mitocondrial al dr.Wallace arata ca sosirea primelor grupuri in America a fost mult mai complexa decat o simpla migrare de populatie. Din ramurile A, B, C si D gasite la populatia bastinasa nord-americana, A, C, si D se gasesc si in Siberia, sugerand ca principala sursa migratia acestora in America de Nord. Absenta ramurii B in Siberia ne sugereaza sosirea acesteia de undeva de peste ocean. Surpriza mare s-a produs in anul 1998, cand dr. Wallace gaseste ramura X, o ramura europeana foarte rara printre nativii Americii de Nord, ca Ojibwa si Sioux. La inceput, el a considerat ca aceasta a aparut in urma casatoriei localnicilor cu europenii moderni. Dar, X-lineage-ul american s-a dovedit a fi...pre-columbian (!), avand o varsta intre 15.000 si 30.000 de ani. X-lineage-ul european a avut doua cai de a ajunge in America: una trans-Siberiana, dar nu s-au gasit urmele ei in populatia siberiana; alta trans-Atlantica. ..acum mai mult de 20.000 de ani!!! Cand primii oameni "moderni" au inceput sa paraseasca Africa, acum 50.000 de ani, au facut-o probabil in grupuri mici, de cateva sute, aventurandu- se ca vanatori, in cautarea hranei. Ei au venit in contact cu populatia de Neanderthal, care i-a precedat.

Biologul Edward O. Wilson, intr-un interviu acordat in The Wall Street Journal, vorbind despre istoria originii rasei umane, spunea: "noi trebuie sa rescriem epopeea originii rasei umane". Si tot el adauga : "Homo Sapiens a avut si are o istorie data naibii! Si cand spun asta, ma refer la acea istorie indepartata, la istoria evolutiei, la istoria lui genetica, la care trebuie sa adaugam si istoria culturala si religioasa a ultimilor 10.000 de ani" .

Multi biologi ai lumii, care reconstruiesc istoria rasei umane, spun:"Noi toti suntem frati africani la origine"!

Cand oare si istoricii nostri se vor trezi si vor accepta originea poporului nostru Carpato-Dunarean ca fiind cel ce a dat nastere poporului european modern, cand se va termina cu basmul romanizarii populatiei dacice si se va accepta si de catre ei adevarul: ca spatiul Carpato-Dunarean este vatra Vechii Europe, iar poporul nostru este cel mai vechi popor european?

Read More

NOI NU SINTEM URMASII ROMEI

CARTEA INTREAGA A DOCTORULUI NAPOLEON SAVESCU, DESPRE ADEVARATA ORIGINE A GETILOR, VITEJII NOSTRI STRAMOSI, O GASITI AICI INTEGRAL

Read More