Ne-am trezit dis-de-dimineaţă pentru a pleca spre Kashan. După un mic dejun expres, ne punem rucsacurile în spate şi plecăm să luăm metroul. În ghidurile de acum vreo 10 ani, posibilii călători prin Iran erau avertizaţi că nu e o idee prea bună să folosească rucsacuri în timpul peregrinărilor prin ţară pentru că ar aduce aminte localnicilor de hippiotii care le tranzitau ţara în anii ‘60 – ‘70 în drum spre Kabul, Kathmandu sau Goa. Între timp, se pare că nu mai e o problemă, dar nici n-am văzut prea mulţi iranieni cu rucsacuri în spate.
Ospitalitate ca în Iran - un necunoscut ne plăteşte biletele de autobuz
Fiind dimineaţă, metrourile în direcţia sud sunt goale. Toată lumea se înghesuie în direcţia nord, acolo unde se află majoritatea locurilor de muncă, aşa că putem să ne descurcăm fără probleme cu bagajele noastre voluminoase. Ajungem la staţia Terminal-e-Jonub, aici trebuie să coborâm pentru autogară. Deşi Iranul are o reţea feroviară destul de dezvoltată, trenurile nu sunt prea dese, aşa că marea majoritatea a celor care călătoresc preferă autobuzele. De aceea, autogara din Teheran ar trebui să fie o clădire impozantă (de fapt, e mai mare decât orice aeroport din România, mai puţin Henri Coandă). Conform hărţilor, metroul ar fi legat direct de autogară printr-un tunel, dar, evident, că nu ieşim la suprafaţa pe exit-ul corect... Ne uităm puţin pierduţi de jur împrejur, nu vedem nici o autogară... Imediat, un tip destul de tânăr ne întreabă "Nu-i aşa că vreţi să mergeţi la autogară ?". "Da, dar nu ştim unde e". "Hai că va arăt eu". Aşa că o luăm la pas, în timp ce el ne povesteşte că pe aici, prin sud, e o zonă cam nesigură (mă rog, nu mi s-a părut), dar că în autogară e ok. Şi într-adevăr, după vreo 10 minute vedem impozanta clădire a autogării.
"Unde vă duceţi ?". "La Kashan". Amicul nostru întreabă vreo doi care stăteau lângă un autobuz tras la terminal. "Acesta e autobuzul, pleacă în 10 minute, hai sus la bilete". Urcăm la etaj cu rucsacurile în spate. La casa de bilete, o mică îmbulzeală, vreo 4 - 5 persoane stau la coadă. Tipul nostru ne face semn să nu ne îmbulzim că rezolvă el, se apropie de casă şi cumpără bilete pentru toţi 4. Ne dă biletele, spune un frumos "bye-bye" şi pleacă. Dăm să fugim după el. "Hei, dar trebuie să-ţi dăm banii !". "Nu, nu e nevoie. Este un cadou. Şi eu am fost în străinătate şi am fost ajutat de alţii". Şi dispare, lăsându-ne fără cuvinte. Mă uit la biletul de autobuz. Costa cam 2,5 euro, deci 10 euro pentru toţi. 10 euro este o sumă importantă în Iran (şi în România, câţi dintre noi am plăti 40 lei pentru biletele de autobuz ale unor străini întâlniţi în autogară?).
Ne urcăm în autobuz încă sub impresia momentului. Auzisem noi că prin Iran străinii primesc tot soiul de cadouri (li se plătesc biletele de autobuz, masa de la restaurant, sunt invitaţi la oameni acasă, etc), dar parcă trebuie să ţi se întâmple ca să realizezi că toate aceste relatări sunt adevărate.
Drumul spre Kashan a fost lin şi rapid. Între Teheran şi Kashan este o autostradă, aşa că am făcut 250 km în mai puţin de 3 ore (am fi ajuns şi mai repede, dar ne-am oprit la Qom, oraşul ayatolahului Khamenei şi unul dintre cele mai conservatoare oraşe din Iran). Într-un final, ajungem în orăşelul Kashan... Adică un oraş cu "doar" 300.000 suflete.
Luăm un taxi de la autogară. După nebunia din Teheran, liniştea îmi ţiuie în urechi, iar toţi aici se mişcă ca în reluare. O schimbare binevenită. Taximetristul ne lasă la intrarea pe o alee îngustă într-o zonă veche, tradiţională. Am ales să stăm la hotelul Khan e-Ehsan, un hotel tradiţional de tip caravanserai. Şi bine am făcut, pentru că am ajuns direcţi în lumea celor 1001 de nopţi ale Seherezadei... camerele care seamănă mult cu nişte chilii de la noi dau într-o curte interioară cu bazinul de rigoare (prima oară am crezut că e o piscină, dar nici pomeneală, tradiţia în Iran este să ai un bazin de înfrumuseţare în curtea interioară a casei, nu o piscină în care să înoţi), dominată de un bagir - acel turn înalt, tipic pentru Iran şi Golf capabil să atragă şi cea mai mică pală de vânt pe care s-o transforme într-o instalaţie de aer condiţionat!
Renăscute din praf, Kashan-ul este plin cu palate tradiţionale
Aşa că mă aşez la umbră pe un pat şi studiez ce avem de vizitat în Kashan. Deşi Şahul Abbas I a iubit Kashan-ul şi a ales să fie îngropat aici, monumentele care merită vizitate aici nu provin de la vreo dinastie domnitoare, ci de la negustorii care au făcut foarte mulţi bani prin secolul XIX şi şi-au construit reşedinţe somptuoase. Din păcate, secolul XX nu a fost la fel de fast pentru Kashan, oraşul a decăzut, iar vilele s-au transformat în ruine, mai precis în praf, pentru că erau construite din chirpici. Pe la sfârşitul anilor '90, un primar cu spirit de iniţiativă a hotărât să-şi înscrie urbea pe harta turistică a Iranului şi a pornit un proces de restaurare a micilor palate. În momentul în care am vizitat Kashanul, erau deja reconstruite 6 dintre ele, iar alte câteva erau transformate în hoteluri tradiţionale. Şi mă aştept ca în curând Kashan-ul să devină un competitor puternic pentru Yazd, celălalt oraş care atrage turiştii cu ajutorul arhitecturii tradiţionale. Şi rezultatele se văd - oraşul este plin de turişti (marea majoritate iranieni) veniţi să vadă aceste bijuterii arhitecturale.
Cum arată aceste case - palat ? În primul rând, am fost surprins de mărimea lor - sunt destul de mari, unele construite pe mai multe niveluri, lucrate cu o migală tipic asiatică, cu stucaturi, cu grădini interioare, cu badgir-uri, cu bazine interioare, o adevărată cascadă de frumuseţe autentic persană. Şi că peste tot, am dat peste numeroase grupuri de şcolari şi şcolărite în excursie... Printre cei cu care am discutat, nu pot să uit o fată cu ochii violeţi cum n-am mai vazut... Şi ea, şi cele trei fete din grupul ei erau afghane, refugiate în Iran. Şi atunci mi-am reamintit că Iranul este ţara care adăposteşte şi integrează fără nici un dolar de ajutor internaţional cel mai mare număr de refugiaţi din lume - ospitalitatea tradiţională iraniană, precum şi perceptele Coran-ului îi obligă pe localnici să-şi împartă puţinul cu cei veniţi de nevoie din alte părţi - mai ales din Afghanistanul devastat de războaie sau arabii şiiţi din Irak, refugiaţi în urma războaielor din ultimul deceniu. Cei veniţi sunt trataţi ca şi iranienii, li se caută job-uri, copii lor se duc la şcoală şi primesc locuinţe. Iar numărul refugiaţilor nu se măsoară în mii, ci în milioane - în 1992, 4.5 milioane de refugiaţi au fost primiţi în Iran din totalul mondial de 17 milioane! Iar acest lucru a fost ignorat de presa internaţională, care sare că arsă când apar câteva sute de refugiaţi pe vreun vas în Italia...
Pe lângă cartierul cu clădiri tradiţionale, nu am putut rata una din instituţiile Iranului - bazarul. Obişnuit cu bazarele zgomotoase şi obositoare din Egipt, Tunisia sau Maroc unde turistul străin este "vânat" pentru a cumpăra tot soiul de papirusuri, tricouri sau sculpturi, e o plăcere să te plimbi prin bazarul din Kashan, unde nimeni nu aleargă după tine să îţi vândă ceva... În plus, este un bazar autentic, unde doamnele din Kashan vin să aleagă cea mai bună bucată de carne de la măcelar sau legumele cele mai proaspete. Deşi bazarul există aici de multe sute de ani, actualul acoperiş care aduce umbră şi răcoare este construit cândva în secolul XIX, iar ghidul susţinea că merită escaladat...
Deşi am încercat să găsim nişte scări spre acoperiş pe cont propriu, până la urmă ne-am dat bătuţi şi am urmat sfatul din Lonely Planet. Ne-am dus la o ceainărie din bazar unde l-am întrebat pe patron cum se poate ajunge pe acoperiş. După un ceai, o vizionare scurtă de covoare persane, o mică discuţie despre România şi câţiva riali, moşul ne-a dus printr-un magazin de covoare pe o scară dosnică, sus pe bazar.... Iar panorama a meritat fiecare rial plătit - am putut admira tot oraşul, cu minaretele ridicându-se deasupra caselor, cu dealurile sterpe de pe fundal, dar şi cu gurile de aerisire ale bazarului de sub noi.
Seara a fost liniştită, în caravanseraiul nostru cu ceai şi shisha... şi cu multe poveşti de călătorie. A doua zi, urma să plecăm mai departe, spre Esfahan, perla oraşelor persane. Pe drum însă urma să facem o oprire într-un sat tradiţional persan, Abyaneh.
