Daiacii - Ultimii vânători de capete

Foto (9)

Adânc, pierdute prin junglele impenetrabile din Borneo, trăiesc triburile ultimilor vânători de capete. Temuţi, interesanţi, fascinanţi, admiraţi, ostracizaţi, manipulaţi, reprezentanţii din prezent ai daiacilor inspiră multora teamă. Şi nu fără temei.

Mulţi dintre cei care nu i-au luat în serios, i-au jignit, atacat sau au încercat să le fure pământurile au sfîrşit decapitaţi. O incursiune în lumea lor arhaică poate fi considerată, fără doar şi poate, şi o plonjare în hăurile subconştientului nostru. La urma urmei, chiar aşa moderni şi civilizaţi cum ne pretindem, de câte ori nu am vrut să-i luăm capul - la propriu - cuiva, din zeci de motive, absurde sau nu? Spre deosebire de noi, ei chiar acţionează...

Pădurea interzisă

Istoria relaţiilor dintre "omul alb" (fie el american sau european) - cuceritor, colonizator, imperialist, jefuitor de resurse şi bogăţii - şi populaţiile băştinaşe, cu care a interacţionat în timp istoric şi spaţiu geografic, se rezumă la o reţetă simplă, cu mici variaţiuni pe aceeaşi temă. Aproape pretutindeni, băştinaşii au fost înfrânţi, umiliţi, jefuiţi şi, în cele din urmă, depersonalizaţi în urma contactului "civilizator" cu omul alb.

Decalajul tehnologic dintre civilizaţii a fost prea mare şi a avut un cuvânt hotărâtor, concretizat cel mai adesea sub forma armelor de foc, care au înclinat, de cele mai multe ori, balanţa în favoarea invadatorilor albi.

Cu mici excepţii care confirmă regula (materializate în rezistenţa armată dusă de zuluşi, de triburile afgane ori de apaşii, sioux-ii şi alte triburi nord-americane) populaţiile indigene au căzut victime curentului colonial. O notă distinctă în acest peisaj sumbru este reprezentată de violenţa şi cruzimea populaţiilor din arhipelagurile indo-malaez şi cel filipinez.

Culturi relativ asemănătoare, cu un pronunţat iz războinic, aceste populaţii umane se înscriu perfect în termenul de "culturi ale puterii", emis de celebrul istoric şi cercetător român, Mircea Eliade.

Printre sutele de naţiuni, populaţii şi triburi din zonele amintite, una iese în evidenţă datorită ferocităţii de care dă dovadă în luptă şi mai ales prin sinistrul obicei al colecţionării capetelor duşmanilor, chiar şi în zilele noastre.

Este vorba de daiacii din marea insulă Borneo, sau Kalimantan, cum mai este numită.

Antropologii şi etnologii au reuşit, până în prezent, să identifice şi să catalogheze circa 200 de triburi care trăiesc în zonele cele mai sălbatice şi de nepătruns din partea centrală a Insulei Borneo. Din punct de vedere administrativ-politic, triburile daiacilor populează regiuni din teritorii ce aparţin statelor Indoneziei, Malaeziei, precum şi sultanatului Brunei.

Evident, această situaţie nu-i deranjează prea mult pe vajnicii daiaci, care se perindă prin junglă fără să ţină cont de graniţele şi aşa insesizabile din pădurea luxuriantă.

Coincidenţă sau nu, daiacii trăiesc în mijlocul celei mai vechi păduri umede din lume, jungla de aici find mai bătrână chiar decât imensa selvă amazoniană.

Aici, printre plante şi animale unice, se estimează că trăiesc între 2-4 milioane de daiaci. Nimeni nu cunoaşte cu exactitate numărul lor. Nimeni nu a avut niciodată interesul sau curajul de a-i număra...

Datele istorice ne spun că daiacii fac parte dintr-o cultură foarte veche. Evidenţele arheologice sugerează că strămoşii lor s-au stabilit în marea insulă Borneo acum peste 3.000 de ani, cu tot cu macabrul obicei al colecţionării de capete omeneşti.

Obicei alimentat, fără doar şi poate, de introducerea metalurgiei în insulă, fenomen petrecut acum 2.450 de ani şi ocazie cu care daiacii au descoperit, cu bucurie, că o sabie-macetă din metal retează un cap mult mai eficient decât un obiect similar din obsidian, folosit cu sârguinţă de strămoşii lor.

Dintre cele circa 200 de triburi şi subgrupuri etnice, cele mai cunoscute sunt grupările Bakumpai, Kapuas, Ahe, Jagoi, Kutais, Baritos, Ngajus, Kayan şi Iban.

Pe scena istoriei mari, au apărut de abia în secolul al XIX-lea, când triburile Iban s-au evidenţiat prin cruzimea neobişnuită cu care atacau populaţiile de pescari locale şi mai apoi centrele comerciale deschise de olandezi.

Cei care aveau să facă cunoştinţă, în cel mai serios mod posibil, cu macetele daiacilor au fost japonezii. Fără să se sinchisească de renumele de spadasini ai niponilor, daiacii i-au vânat şi măcelărit prin jungla deasă ca pe nişte simple animale.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, trupele armate japoneze au ocupat insula daiacilor şi i-au tratat foarte rău pe băştinaşi. În special daiacii din ţinutul Kapit au avut de suferit din cauza cruzimii şi crimelor de război comise de soldaţii japonezi.

Bărbaţii daiaci erau împuşcati ori de câte ori erau surprinşi, iar femeile lor erau răpite şi violate de către invadatorii veniţi din Ţara Soarelui Răsare. În faţa unor asemenea atrocităţi, daiacii s-au aliat cu forţele armate americane şi australiene, susţinându-i pe Aliaţi în războiul cu Japonia aşa cum ştiau ei mai bine - tăind pe bandă capete de japonezi.

Armata tribală înarmată cu suliţe, sarbacane şi nelipsitele Dayak Parang, Parang Ilang sau Mandau Parang, săbiile şi macetele concepute de daiaci special pentru retezarea cât mai uşoară a unui cap omenesc, a declanşat gherila în junglă.

Până la sfârşitul războiului, peste 1.500 de soldaţi şi ofiţeri niponi au sfârşit scurtaţi de cap sau torturaţi până la moarte de răzbunătorii daiaci.

Cu parang-ul prin Borneo

În mod tradiţional, ziua unui războinic daiac se scurge între partide de vânătoare, pescuit şi antrenament de luptă destinat perfecţionării mânuirii armelor tradiţionale.

Agricultura a fost introdusă recent şi constă în principal în cultivarea orezului. De agricultură se ocupă îndeosebi femeile şi copii. În rest, atotputernica şi încă venerata Hutan (jungla) oferă carne de vânat, peşte şi diverse fructe locale. Terenurile cultivate iscă în prezent neînţelegeri între autorităţi şi daiaci, primele dorind să cultive palmieri de ulei pe terenurile vânătorilor din junglă.

Cultura daiacilor se bazează pe Adat, un concept străvechi care dictează că pământurile aparţin doar etnicilor daiaci, la fel şi roadele sale.

Religia lor este denumită Kaharingan, fiind un cult de sorginte şamanică, concretizată într-o formă de animism local. Legile indoneziene consideră Kaharingan-ul drept o formă de hinduism, cu toate că această caracterizare, evident greşită, nu acoperă bogăţia, varietatea şi mai ales sensurile mitologiei, învăţăturilor şi religiei daiacilor.

Practicile religioase din Kaharingan diferă sensibil de la trib la trib, dar în ele se regăseşte figura omniprezentă a şamanilor, maeştri ai transei extatice şi călătoriilor între lumi. Ritualurile mortuare sunt extrem de elaborate, mai ales în momentul în care un nobil Kamang moare.

La începutul secolului al XIX-lea, o parte dintre daiaci s-au convertit la Islam, iar creştinismul a fost introdus în insulă de misionarii europeni şi americani. Astăzi, circa 90% dintre daiaci se declară creştini, iar restul musulmani sau Kaharingan. Cu toate acestea, creştinismul este mai mult formal, daiacii rămânând, în interiorul lor, devotaţi practicilor şamanice şi tradiţiilor strămoşilor.

Succesiunea în societatea daiacilor se bazează pe ambele linii, maternă şi paternă. Societatea tribală daiacă este foarte egalitaristă, bărbaţii şi femeile având statut similar şi aceleaşi drepturi asupra proprietăţii. Cu toate acestea, puterea politică se menţine totuşi pe linie patriarhală.

Probabil cel mai frapant aspect din aşezările daiacilor este constituit de aşa-numitele Case Lungi. O Casă Lungă este centrul şi inima satului vânătorilor de capete. Este o structură de locuit alcătuită din lemn, aşezată pe piloni şi care poate atinge lungimi de sute de metri, fiind amplasată, de obicei, pe malurile cursurilor de apă.

Tot tribul locuieşte la comun în Casa Lungă, care are bucătării, locuinţe separate şi chiar loc de joacă amenajat special pentru cei mici. Casa unei singure familii este alcătuită dintr-o încăpere separată, despărţită de o singură uşă. Cu alte cuvinte, dacă o Casă Lungă are 158 de uşi, atunci ea este locuită de 158 familii de daiaci.

Decapitarea - între oroare, semnificaţii şi simbolism

În toate culturile umane străvechi, decapitarea a fost şi este considerată un subiect sensibil, plin de groază, dar fascinant şi interesant prin complexitatea credinţelor şi tradiţiilor care îl înconjoară.

Pe scurt, dacă cei vechi credeau că inima este centrul emoţiilor şi sentimentelor, atunci capul este sediul spiritului, al identităţii şi puterii.

Tăiere rituală a capetelor inamicilor a cosntituit, în trecut, o practică frecventă pe tot globul. A fost întâlnită îndeosebi în regiuni din India, China, precum şi în Orientul Mijlociu şi cel Apropiat, Japonia, Amazonia, Myanmar, Nigeria, Melanezia, Micronezia.

Sciţii şi celţii erau mari admiratori ai acestei metode de execuţie. Decapitarea a fost des întâlnită şi în Balcanii secolului al XIX-lea, îndeosebi la albanezi şi greci.

Decapitarea este o moarte cumplită, şi impresionantă ca "spectacol" vizual, chiar dacă provoacă mult mai puţină durere şi suferinţă fizică comparativ cu alte metode precum tragerea în ţeapă, fierberea de viu, tăierea pe jumătate, ruperea în bucăţi prin intermediul animalelor de povară sau alte modalităţi atroce de execuţie, "brevetate" de fiinţa umană în negurile istoriei ei.

Simbolismul decapitării se contopeşte, deseori, cu sfera religiosului, amintind aici execuţia Sfântului Ioan Botezătorul sau imaginea izbitoare a lui Chinnamasta, cea de-a şasea mare Putere Cosmică, una dintre cele 10 manifestări divine a lui Shakti din religia hindusă.

Imaginea tradiţională a zeiţei Chinnamasta, cu capul retezat aşezat într-una din mâini, dar cu trupul vertical, semnifică conceptul de sacrificiu şi renaştere a Creaţiei, alături de retezarea percepţiilor false, a egoismului şi ignoranţei.

Capacitatea zeiţei de a rămâne în viaţă chiar dacă este decapitată este un atribut în plus al naturii divine a acesteia, fiind asociată şi cu trezirea energiei Kundalini.

În lumea războnicilor de pe toate meridianele, tăierea capului duşmanului are motivaţii, simboluri sociale şi funcţiuni extrem de diverse.

Prima valenţă a decapitării a fost una strict ceremonială şi făcea parte dintr-un proces deosebit de important care viza, într-un final, structurarea, reîntărirea legăturilor inter-umane şi apărarea ierarhiilor şi relaţiilor dintre comunităţi şi individ.

Pentru războinicul care săvârşea fapta, aceasta consta în mortificarea sigură a inamicului, un act ultimativ de violenţă rituală codificată, re-estabilirea echilibrului cosmic şi, nu în ultimul rând, o dovadă evidentă de bărbăţie şi prestigiu auto-asumat.

Vânătoarea de capete a fost - şi încă este - cea mai importantă activitate din cultura daiacilor. Aici a existat de milenii obiceiul raidurilor asupra triburilor vecine, în scop declarat de a colecţiona capetele care aveau să orneze, mai apoi, locuinţele celor mai bravi războinici.

Autorităţile olandeze au zeci de rapoarte în care descriu detaliat petrecerile daiace, în care erau expuse cu mândrie ultimele capete retezate, alături de cele mai vechi şi bine conservate "trofee", lăsate moştenire de bunici şi străbunici.

Războinii daiaci "recoltau" în principal capete de la duşmanii căzuţi în luptă, răniţi sau capturaţi vii. Evidenţele cercetătorilor susţin că daiacii căutau întotdeauna capete de bărbaţi adulţi, codul nescris al junglei oprindu-i să sacrifice femei, copii sau bătrâni.

Au fost înregistrate şi unele situaţii aflate la limita dintre hilar şi tragic, când unii prizonieri au fost cruţaţi pe motiv că aveau capete "urâte" sau "imperfecte" după standardele daiace în privinţa trofeelor umane.

O altă metodă de a face rost de capete era aceea de a se strecurau neauziţi şi nevăzuţi (cum numai nişte oameni ai junglei pot să o facă) lângă victime, după care acestea erau ucise cu o mică săgeată otrăvită suflată din sarbacană. Imediat, daiacul înarmat cu maceta mandau reteza capul ghinionistului.

Arma principală este o sabie tip macetă, cu o lamă grea şi curbată, detalii care maximizează efectul acţiunii de lovire şi retezare. Mânerul este foarte ergonomic, fiind lucrat tradiţional din lemn sau os şi ornat cu pene, pietre sau colţi şi gheare de animale.

Lama este compusă dintr-un "miez" de fier, cu duritate scăzută, maleabil, dar care este ideal pentru a suporta şocuri mecanice. Peste acesta se aplică un oţel mai dur, din care este făurită muchia tăietoare a armei. Mandau este relativ scurt, comparat cu o sabie clasică, fapt care ajută mânuirea sa în spaţii înguste, cum sunt cele din inima pădurii ecuatoriale.

Designul acestei arme primitive, dar atât de eficiente, a fost gândit pentru a uşura foarte mult actul scoaterii din teacă, urmat de retezarea imediată, cele două acţiuni trebuind să devină aproape concomitente.

Soarta capului tăiat este invariabilă. Grotescului trofeu i se scoate creierul - care este dat ulterior la câini, animale foarte îndrăgite de daiaci - după care capul este afumat la foc mocnit, făcut din diverse plante din junglă cu proprietăţi speciale. În urma acestui tratament, capul nu mai este supus acţiunii naturale de descompunere. Astfel "preparat" ajunge să se păstreze fără probleme pentru mari perioade de timp.

Destinaţia finală este altarul nelipsit din fiecare încăpere, unde sunt aşezate capetele colecţionate în generaţii de strămoşi

Ilarie Mitrea, un român printre vânătorii de capete

Nu putem aduce în discuţie cultura războinică a daiacilor fără a aduce un omagiu memoriei celui care a fost Hilarie (Ilarie) Mitrea, primul alb care a stabilit contacte paşnice cu daiacii, medicul român ajungând să fie adoptat cu entuziasm de triburile celor mai temuţi vânători de capete.

Ilarie Mitrea (1842-1904), de profesie medic, născut la Răşinari, judeţul Sibiu, fiu de ciobani veniţi din Apuseni, a fost angajat de coroana olandeză şi trimis să exploreze câteva regiuni din Borneo. Aşa a ajuns românul nostru să intre în contact cu temuţii daiaci, în teritoriile cărora niciun oficial olandez nu avusese curajul să se aventureze.

Cunoştinţele medicale solide, precum şi firea sa, l-au ajutat pe Ilarie Mitrea în relaţiile lui cu daiacii: a reuşit nu doar să fie acceptat, ci chiar s-a împrietenit cu temuţii tăietori de capete.

Român adevărat, cu inimă mare, Ilarie a ajutat şi băştinaşii din insulele Sumatra şi Celebes. În anul 1887, demersurile sale l-au făcut pe guvernatorul de atunci al Indiilor Olandeze să emită un ordin care le interzicea civililor şi militarilor olandezi să tragă cu puşca în băştinaşi, din simplă distracţie şi plictiseală.

Înapoiat printre daiaci, Ilarie le-a tratat acestora - gratis - copii de diverse boli, câştigând astfel inimile temuţilor războinici.

La plecarea sa din insulă, doctorul Mitrea a fost ajutat de daiaci să colecţioneze plante şi numeroase animale rare, ce alcătuiesc o colecţie adăpostită astăzi la Muzeul Grigore Antipa din Bucureşti. La plecare, războinicii i-au dăruit exploratorului ardelean două săbii tradiţionale, faimoasele dayak parang - un gest ce denotă multă consideraţie.

Săbiile originale, care au tăiat, fără doar şi poate, câteva capete pe parcursul carierei lor, înainte de a intra în posesia românului, sunt păstrate în colecţiile aceluiaşi muzeu bucureştean.

Partidul, politica, secolul XXI, şi atacurile inter-etnice

Daiacii zilelor noastre nu au rămas străini de ispita politicii. Încă din anii 1930-1940, au intrat pe scenele politice ale Indoneziei şi Malaeziei, reprezentaţi de Partidul Unităţii Daiacilor, sau Parti Persatuan Dayak, în limba bahasa indoneziană.

Problemele grave au apărut odată cu explozia demografică din anii 1960-1970, când tot mai mulţi indonezieni în căutare de pământuri au migrat în Borneo. Fostul preşedinte Suharto este cel care a încurajat migraţia spre Borneo a locuitorilor din insulele învecinate, Madura şi Java.

Jurnalistul britanic Jonathan Head, care a realizat în anul 2001 un documentar despre daiaci pentru postul BBC, a descoperit că aceştia nu aveau probleme cu musulmanii sau cu etnicii chinezi, ura lor fiind îndreptată împotriva coloniştilor veniţi din Madura.

Explozia s-a declanşat în anul 1999, când daiacii au pornit un război inter-etnic cu madurezii. Circa 3.000 de madurezi şi-au pierdut capetele, la propriu, restul populaţiei fiind nevoită să se refugieze pe insula de pe care venise.

Reportajul făcut de jurnalistul britanic Alex Spillius în anul 2001 este mai mult decât edificator.

"În curtea unei căpetenii daiace, o duzină de războinici fumează liniştiţi, depănându-şi amintirile.

Un tânăr războinic în vârstă de 21 ani se confesează mândru:

- M-am simţit atât de puternic şi curajos! Am tăiat multe capete. Unii dintre ei încă trăiau. Am simţit puterea cum îmi curge în sânge. Timp de 7 zile, nu am putut să dorm şi să mănânc.

În prima luptă, madurezii au aruncat grenade spre noi, dar niciunul dintre vitejii noştri nu a fost rănit. Apoi a fost rândul nostru să atacăm. Întâi înjunghiam, apoi tăiam capetele. Nici măcar nu ştiu câţi am ucis, cred că erau cel puţin 10. Tata a omorât mai mulţi, dar eu am doar 21 ani", îşi încheie modest confesiunea tânărul daiac.

Spre groaza jurnaliştilor străini, cazaţi la Hotelul Rama, deţinut de o familie de daiaci, în seara următoare conflictului, holul hotelului era ticsit de capetele proaspăt tăiate ale madurezilor.

"Le-am adus pentru voi, credeam că vreţi să vă fotografiaţi cu ele. Le luam oricum să le ducem la afumătoare" s-a scuzat, umilă, gazda în faţa jurnaliştilor oripilaţi.

Un alt afacerist daiac explică mândru:

"Conducem cu 478 la 0, madurezii nu ne-au ucis niciun om. Cei care au scăpat fug acum spre insula lor. Eu nu am strâns niciun cap pe care să-l îngrop mai apoi lângă strămoşi, pentru ca spiritele câinilor de madurezi să fie sclavii spiritelor strămoşilor noştri. Unii dintre noi au luat câte capete puteau duce în spate, dar mie mi s-au părut prea grele".

sursa descopera.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Bali – insula zeilor

Autor: Marius Comper

În centrul arhipelagului indonezian, la 8 grade la sud de ecuator, se află un loc unic: insula Bali. Din cele 17,508 insule ce formează arhipelagul indonezian, Bali este singura cu o populaţia majoritar non-musulmană. Peste 93% dintre balinezi sunt adepţi ai hinduismului balinez, o formă unică a hinduismului, influenţată de-a lungul veacurilor de credinţele locale.

Pentru că pe insulă se regăsesc peste 20.000 de temple, iar ritualurile şi credinţele balinezilor se regăsesc în fiecare făgaş al vieţii, Bali este cunoscută şi sub numele de Insula Zeilor.

Climatul paradisiac, vegetaţia luxuriantă, vulcanii încă activi şi valurile propice pentru surf fac din Bali una dintre cele mai frumoase insule ale planetei, iar din ce în ce mai mulţi turişti din întreaga lume ţin să fie părtaşi la experienţele magice oferite de această micuţă insulă (153 de kilometri de la est la vest, 111 km de la nord la sud).



Bali are câte ceva pentru fiecare: iubitorii sporturilor de apă pot face surfing, rafting, snorkeling şi scuba diving printre peştii tropicali. Cei ce caută să mai degrabă latura mistică vor fi fascinaţi de templele balineze şi vor avea şansa escaladării vulcanilor Batur şi Agung, consideraţi zei de către localnici. Cei fascinaţi de artă vor găsi sute de artişti, de la sculptori ce lucrează în roca vulcanică predominantă pe insulă la bijutieri ce prelucrează scoicile tropicale în minunăţii artizanale. Romanticii vor putea observa răsăritul de pe culmile vulcanului Batur, ca apoi să se bucure de un spectaculos asfinţit în Oceanul Indian. Bali este o destinaţie extrem de populară în rândul celor ce doresc să aibă o nuntă cu totul şi cu totul specială, existând nenumărate companii ce organizează ceremonii de neuitat.

Balinezii sunt oameni mândri, ce nu au acceptat de-a lungul istoriei să fie călcaţi în picioare. Ei au şocat planeta prin puputan, sinuciderile în masă pentru care au optat balinezii atunci când alternativa era să devină supuşii olandezilor invadatori. De altfel, cel mai important erou din istoria insulei, Gusti Ngurah Rai (dacă numele vă sună cunoscut, este denumirea singurului aeroport de pe insulă) a pierit în 1946 după ce a ordonat Puputan-ul în lupta cu olandezii, adică lupta până la moarte.

Cum ajungeţi în Bali

Dat fiind că Insula Bali e situată la peste 10.000 de kilometri de Bucureşti, fiţi pregătiţi pentru o călătorie lungă, în mai multe segmente. Cea mai bună variantă este oferită de Qatar Airways, însă tot implică 3 segmente: Bucureşti - Doha, Doha - Singapore şi Singapore - Denpasar. La sosirea în Bali va trebui să plătiţi viza de intrare în ţară, care costă 25$ pentru 30 de zile. De asemenea, va fi nevoie să plătiţi o taxă şi la plecare: 150.000 de rupii (aproximativ 52 de lei) pentru zborurile internaţionale, sau 40.000 de rupii (aproximativ 14 lei) dacă intenţionaţi să zburaţi în alt oraş din Indonezia.



Indonezienii sunt extrem de prietenoşi, însă aici se adaugă o excepţie semnificativă. La sosirea în Bali veţi observa semne imense în aeroport ce vă avertizează că posesia drogurilor, indiferent cât de «uşoare», pot duce la pedeapsa cu moartea. În cazul cel mai fericit, veţi avea parte de un termen lung în închisorile indoneziene, aşa că nu riscaţi.

Odată ajunşi în Bali, nu vă bazaţi că veţi putea folosi transportul public. Acesta e practic inexistent. Majoritatea localnicilor au scutere sau motociclete, aceasta fiind metoda preferată de balinezi pentru a se deplasa.

Multe hoteluri vă vor oferi un şofer care să vă preia de la aeroport; dacă nu, puteţi folosi unul din taxi-urile existente la ieşire. Cea mai bună soluţie, însă, este să închiriaţi un şofer - mai ales dacă nu doriţi să vă petreceţi în exclusivitate zilele de vacanţă în hotel. Pentru o zi, cei mai mulţi şoferi cer o sumă de 400.000 de rupii indoneziene, adică aproximativ 140 de lei. Această sumă poate creşte la 500.000 de rupii dacă plănuiţi o călătorie mai lungă, dintr-un colţ al insulei în celălalt. Veţi găsi mulţi localnici dispuşi să vă transporte; dacă vreţi să fiţi siguri că aveţi un şofer de încredere, vi-l recomandăm pe Putu, un balinez prietenos, serios şi care vorbeşte atât engleza, cât şi japoneza. Îl puteţi găsi la +62 81 338 525 428.

Religia în Bali

Un aspect pe care îl veţi observa peste tot în Bali este religia. Peste 95% dintre locuitori aderă la o formă locală a hinduismului, iar templele (pura, în sanscrită) sunt o parte cheie. Veţi găsi temple la tot pasul - şi nu e o figură de stil! Fiecare clădire, magazin, casă are un templu, iar în anumite cazuri veţi găsi temple şi în intersecţiile importante. Unii şoferi încropesc chiar pe bordul maşinii un mini-templu unde lasă o mică ofrandă.



Veţi vedea că mulţi bărbaţi poartă o floare după urechea dreaptă, de obicei frangipani, iar fetele şi femeile o poartă în păr. De asemenea, peste tot veţi găsi mici ofrande formate din flori, fructe şi orez oferite zeilor. Statuile şi copacii sunt deseori înfăşuraţi în poleng, o textilă cadrilată ce reprezintă perspectiva dualistă pe care o au balinezii asupra lumii. Obiectele înfăşurate în poleng sunt considerate gazde ale spiritelor.

Pe insula Bali se află 9 temple mari, aşa-numitele temple direcţionale, ce protejează insula de spiritele rele. Pentru a-şi îndeplini misiunea de apărare spirituală, aceste temple sunt aplasate fie pe coaste, fie pe versanţii munţilor.

Cel mai important templu este Pura Besakih, «templul mamă», situat la poalele vulcanului Agung. Locul are o importanţă spirituală imensă în viaţa balinezilor, fiind gazda a peste 70 de festivaluri de-a lungul anului, iar evenimentele din 1963 au întărit credinţa acestora. Pe 18 martie 1963 vulcanul a erupt, provocând peste 2.000 de morţi şi distrugând zeci de mii de case. Templul, situat pe versant, a scăpat ca prin minune, lava trecând la doar câţiva metri de acesta. Localnicii au considerat că zeii au vrut să îşi arate astfel forţa, fără a distruge locul sacru ridicat de muritori pentru a-i slăvi.



Un alt templu major pe care merită să-l vedeţi este Pura Luhur Uluwatu, situat pe coasta sud-vestică a insulei. Amplasat pe stânci de peste 100 de metri înălţime, templul şi împrejurimile sale adăpostesc un număr mare de maimuţe. Acestea sunt extrem de atrase de obiectele turiştilor, aşa că aţi face bine să nu aveţi la îndemână nimic ce poate fi furat. De asemenea, e contraindicat să purtaţi cercei mari şi lucioşi.

Acest templu merită vizitat seara, pentru a trăi experienţa unui apus de soare în Oceanul Indian văzut de pe stâncile impunătoare ce mărginesc insula. Tot seara aveţi şansa de a vedea un dans tradiţional, Kecak, ce transpune Ramayana într-un mod inedit.



Zeci de bărbaţi, dezbrăcaţi de la brâu în sus, cântă ritmic "cak, cak, cak", ce induce un ritmul de transă (acesta îşi are rădăcinile în ceremoniile de exorcizare realizate acum un secol de coruri de bărbaţi). În timp ce aceştia ţin ritmul, prinţesa Sita este răpită, iar prinţul Rama se vede nevoit să apeleze la Hanuman, zeul ce ia forma unei maimuţe albe, pentru a o salva. Scena finală, în care Hanuman evadează din cercul de foc în care a fost pus de elementele malefice, are loc în acelaşi timp cu apusul şi oferă o imagine absolut spectaculoasă.



Un alt templu foarte popular în rândul turiştilor este Tanah Lot, unde se poate observa de asemenea un asfinţit spectaculos. Accesibil doar la reflux, templul este situat pe o stâncă măcinată continuu de Oceanul Indian.

Indiferent ce templu alegeţi să vizitaţi, veţi fi nevoiţi să purtaţi un sarong pentru a vă acoperi picioarele. Dacă nu aveţi unul, cu siguranţă vi se va oferi spre vânzare sau închiriere în apropiere de intrarea în templu.

Cu o zi înainte de anul nou balinez (Nyepi), la amiază, oamenii ies în stradă şi oferă ofrande bogate zeilor pentru a-i proteja de spiritele rele. Seara le dau foc efigiilor ogoh ogoh (ce reprezintă demonii), într-un simbol al purificării personale.



Nyepi reprezintă un moment important în calendarul balinez (în care anul care ţine 210 zile). Aceasta este Ziua Tăcerii, o zi în care fiecare stă acasă şi reflectă în linişte. Anul acesta Nyepi a avut loc pe 5 martie - zi în care aeroportul a fost închis, televiziunile şi posturile de radio nu au emis, iar străzile au fost închise tuturor, mai puţin paznicilor tradiţionali, numiţi pecalang, ce se asigură că nimeni nu încalcă interdicţia de a părăsi casa, nici măcar turiştii, ce nu pot părăsi hotelul în care sunt cazaţi. De asemenea, electricitatea nu este folosită în această zi, hotelurile folosind lumânări pentru a lumina spaţiile comune (însă permiţând oaspeţilor să aleagă dacă respectă regula în camera proprie), oprindu-se chiar şi iluminatul public!

Relaxare şi distracţie în Bali

Plajele din Bali se împart în două: cele din sud (cu nisip alb) şi cele din nord, cu nisip negru, de provenienţă vulcanică. Peste tot însă veţi descoperi peisaje spectaculoase şi apă curată, excelentă pentru înot. Între flux şi reflux nivelul apei se schimbă considerabil. Majoritatea hotelurilor oferă turiştilor informaţii despre nivelul apei în zilele următoare.



Iubitorii de sporturi extreme vor descoperi că Bali este locul perfect pentru ei. Se estimează că 10% din turiştii ce vin anual în Bali fac rafting pe unul din cele două râuri potrivite pentru acest sport, Ayung şi Telaga Waja (la poalele muntelui Agung). Aşteptaţi-vă să plătiţi echivalentul a 80$ pentru 1,5 -2 ore de rafting.

Dacă ştiţi să faceţi surf sau vreţi să învăţaţi, plajele insulei Bali reprezintă locul perfect pentru a o face. Cu valuri excelente pentru surf timp de 365 de zile pe an, insula a ajuns să fie un punct de întâlnire pentru pasionaţii din întreaga lume. Pentru un curs de începător de o zi aşteptaţi-vă să plătiţi între 50 şi 80 de dolari. Atenţie: nu încercaţi să înotaţi pe plajele unde surfingul e popular! Curenţii sunt prea puternici chiar şi pentru cei mai buni înotători.



Pentru a vedea spectaculoşii peşti tropicali şi reciful de corali în care aceştia trăiesc, trebuie neapărat să încercaţi o sesiune de snorkeling (sau de scuba diving, dacă sunteţi mai aventuroşi). Peste 2.000 de specii de peşti de recif trăiesc în apele din jurul insulei Bali, aşa că aveţi ce vedea! Insula Nusa Penida, la care se ajunge în aproximativ o oră cu vasul de croazieră, este locul perfect pentru astfel de activităţi. Iar dacă se întâmplă să fiţi în Bali între iulie şi noiembrie, aveţi şansa să vedeţi peştele lună, gigantul atingând deseori masa de peste o tonă.

Vă plac sporturile, dar nu cele ce implică apa? Luaţi în calcul o expediţie pe unul din cei doi munţi sacri ai insulei. Muntele Agung are 3,142 de metri, iar pentru a ajunge în vârf exact înainte de răsărit veţi fi nevoiţi să porniţi puţin înainte de miezul nopţii. Excursia, cu tot cu ghid, vă va costa între 400.000 şi 1.000.000 de rupii indoneziene (între 140 şi 350 de RON), în funcţie de ruta aleasă şi de ghid.



Dacă doriţi o excursie ceva mai puţin solicitantă, o escaladă pe muntele Batur, ce măsoară doar 1,717 metri. Escalada va începe în jurul orei 4 dimineaţa, urmând ca în maxim două ore să fiţi în vârf, unde veţi putea admira răsăritul şi vă veţi bucura de un mic dejun vulcanic (ouă şi de banane fierte în grote prin care vulcanul eliberează aburi fierbinţi).

Dacă sporturile vi se par prea solicitante, puteţi încerca o altă activitate populară în rândul turiştilor: experienţa de a înota cu un delfin jucăuş şi prietenos.

Pe traseu este recomandat să opriţi pentru a admira incredibilele terase de orez ce sunt «cioplite» în dealurile ce se regăsesc de-a lungul insulei.



Iar dacă toate aceste activităţi v-au epuizat, nu vă sfiiţi să vă relaxaţi într-un centru de relaxare şi tratament. Veţi găsi pe fiecare stradă zeci de astfel de stabilimente. Pentru o experienţă de neuitat, alegeţi un masaj pe plajă - combinaţia dintre sunetul valurilor ce se sparg de ţărm, mireasma uleilor speciale şi mâinile pricepute ale maseuzelor balineze vă vor oferi zeci de minute de relaxare totală.

După ce v-aţi reîncarcat bateriile, nu ezitaţi să mergeţi în Kuta, locul considerat de mulţi ca fiind capitala întregii Asii de sud-est în ceea ce priveşte distracţia.

Bucătăria balineză

Mâncarea de bază în Bali, ca în mai toată Asia, este orezul. Nasi goreng, adică orezul prăjit, este considerat a fi mâncarea naţională a Indoneziei. Se mănâncă alături de pui sau fructe de mare. O altă mâncare de bază este mie goreng, ce înlocuieşte orezul cu ţăiţeii prăijiţi. Soto ayam este o supă foarte bună de pui, cu ou şi alte legume, plus mirodeniile specifice regiunii. Sate (satay), adică bucăţele de carne pe beţe de bambus, constituie o mâncare extrem de populară şi o cale rapidă de a vă recăpăta energia.



Merită să încercaţi gado gado, o salată de legume specială, servită în sos de alune. O mâncare pe care o veţi găsi doar în Bali (pentru că în restul Indoneziei populaţia este musulmană, iar porcul e interzis), este babi guling. Un porcuşor de lapte, bine pregătit cu cardamon, turmeric, ghimbir şi alte condimente asiatice, alături de ceapă şi usturoi, este fript la proţap, iar apoi servit în sos de nucă de cocos.

Dacă vreţi un adevărat festin, atunci alegeţi din meniu un rijstafel, un fel de mâncare apărut pe vremea coloniştilor olandezi. Zeci de feluri de mâncare vă vor fi servite, fiecare în porţii mici, pentru a putea degusta toate minunăţiile din bucătăria balineză şi indoneziană.



Este de preferat să mâncaţi în restaurante şi nu de la comercianţii ambulanţi pe care îi vedeţi pe stradă: riscaţi o toxiinfecţie alimentară dacă vă încumetaţi. De asemenea, dacă intraţi într-un restaurant mai puţin orientat către turişti, feriţi-vă de cuvântul "anjing" - acest cuvânt desemnează carnea de câine (însă aveţi şanse mici de a găsi aşa ceva în meniu).



Nu rataţi fructele pe care doar în Asia veţi avea şansa să le mâncaţi, precum jackfruit, rambutan sau celebrul (şi temutul) durian. Considerat de asiatici drept "regele fructelor", durianul stârneşte multe controverse şi este chiar interzisă aducerea acestui fruct în hotelurile ce deservesc turiştii din Occident. De ce? Fructul emană un miros puternic, considerat plăcut de cei ce cunosc fructul, dar care-i dezgustă pe străini. Dacă vreţi să trăiţi o experienţă deosebită, merită să gustaţi acest fruct.



O altă delicatesă locală ce merită încercată este kopi luwak. Considerată una dintre cele mai scumpe cafele din lume, aceasta are un proces de fabricaţie inedit: boabele de cafea sunt înghiţite de un animal ce creşte doar prin aceste părţi ale lumii, civeta, fiind supuse unui proces special de fermentare în stomacul acesteia. Ele sunt eliminate apoi pe cale naturală de către animal. Aceste boabe de cafea sunt considerate o delicatesă, un kilogram ajungând chiar la 800 de dolari pe piaţa internaţională.

În Bali puteţi vizita ferme în care se cultivă această cafea, având şansa de a vedea pe viu acest animal (cel mai probabil îl veţi găsi dormind; civeta e un animal nocturn). Dacă veţi îndrăzni să gustaţi (o ceaşcă costă 30.000 de rupii, adică puţin peste 10 lei), veţi afla ce gust are una dintre cele mai rafinate cafele ale lumii. Civeta alege cele mai bune boabe de cafea, iar enzimele din stomacul său elimină gustul amărui al boabelor, acestea căpătând un gust deosebit. Nu vă temeţi - boabele sunt spălate cu grijă odată ce au fost eliminate de animal!



Dacă sunteţi curioşi cum au descoperit localnicii gustul deosebit al boabelor de cafea eliminate de civetă, se pare că un rol important l-a avut colonizarea Indoneziei de către olandezi. Aceştia au interzis localnicilor să se apropie de câmpurile pe care era cultivată cafeaua, aşa că aceştia au fost forţaţi să colecteze boabele pe care le găseau în pădure, în resturile eliminate de către animale. După ce spălau şi prăjeau aceste boabe, localnicii au descoperit că aveau un gust deosebit, rezultând o cafea gustoasă şi rafinată, fără gustul amar al majorităţii sortimentelor de cafea.

Nu vă sfiiţi să încercaţi şi vinul de orez, chips-urile din manioc sau aşa-zisa root beer, făcută din rădăcină de sassafras (la gust seamănă cu o pastă de dinţi). Dacă vreţi să vă limitaţi la a bea doar apă, nu cumva să o beţi de la robinet (dacă nu vreţi să vă petreceţi ziua în cameră). O sticlă de apă plată costă sub 1.5 lei, iar sucurile naturale de fructe sunt şi ele foarte ieftine (doar să aveţi grijă să le spuneţi celor ce vi le prepară să nu pună zahăr; chiar şi în delicioasele sucuri obţinute din fructe stoarse pe loc se adaugă mult zahăr, de regulă).

Când să vizitaţi

În Bali se înregistrează două anotimpuri, sezonul umed (octombrie - martie) şi cel uscat (aprilie - septembrie), dar temperatura medie de-a lungul anului este de 30 de grade Celsius. Cea mai scăzută temperatură, înregistrată pe culmile munţilor de pe insulă, este de 18 grade.



Perioada dinainte de Crăciun şi după Revelion, cât şi lunile iulie şi august constituie sezonul cel mai aglomerat, în care insula este plină de turişti din toată lumea. Cum vremea este excelentă tot anul, puteţi încerca să evitaţi aglomeraţia planificându-vă vacanţa în afara sezonului. Astfel veţi obţine şi tarife mai bune la hotelurile de pe insulă.

O propunere pentru o excursie de-o zi

Merită să sacrificaţi o zi din călătoria în Bali pentru o excursie de zi în Yogyakarta, în insula Java. Zburând la 7 dimineaţa cu Garuda Airlines, linia aeriană naţională a Indonezei (vă recomand să vă cumpăraţi bilete la sosirea în Denpasar), veţi ajunge în jurul aceleiaşi ore în Yogyakarta (situată cu o oră mai devreme pe fusul orar). De acolo, cu ajutorul unui şofer particular (îl recomandăm pe Tukijo Adi-Wiyono - excellentyogyadriver@gmail.com; http://yogyadriver.com/contact.html; vă va costa aproximativ 400.000 de rupii pentru o zi) puteţi vizita Borobudur, un templu budist ce datează din secolul al IX-lea, inclus de UNESCO în patrimoniul umanităţii.



Borobodur este cel mai mare templu budist din Asia de Sud-Est, măsurând 34.5 metri în înălţime. În ciuda dimensiunilor de proporţii, acesta a stat ascuns sub straturi de cenuşă vulcanică timp de secole, fiind redescoperit în 1814 de un administrator colonial britanic.

De asemenea, veţi putea vizita şi complexul hindus de la Prambanan, construit tot în secolul al IX-lea, ce este de asemenea recunoscut de UNESCO ca valoare unică pe plan mondial. Conţinând peste 250 de temple distincte în cadrul său, complexul de la Prambanan este cel mai mare de pe insula Java.



Cele mai impresionante sunt cele 3 temple mari dedicate divinităţilor cheie ale hinduismului, Shiva, Vishnu şi Brahma. Acestea au în faţa lor 3 temple mai mici, dedicate animalelor cu care zeii se deplasau. Pe pereţii templelor este sculptată povestea eroului hindus Rama.

Dacă aveţi noroc de vreme bună după ce aţi terminat de vizitat cele două temple, veţi putea vedea şi vulcanul Merapi, ce a erupt ultima oară la finalul lui 2010.

Indiferent unde veţi alege să mergeţi, veţi descoperi că indonezienii sunt prietenoşi, ospitalieri şi mereu deschişi în a vă ajuta. Dacă le veţi respecta cultura şi tradiţiile şi le veţi răspunde la ospitalitate cu aceeaşi politeţe, veţi avea cu siguranţă una dintre cele mai plăcute vacanţe pe care vi le puteţi imagina.

sursa descopera.ro

Read More

ALIENS IN INDONESIA

Extratereştii au vizitat Indonezia?!

Zona Yogyarta din Slemen, Indonezia, se pare că a fost vizitată de extratereştrii, care au lăsat urme evidente ale aterizării lor pe pământ indonezian.

Unii dintre cei care au fost să vadă minunea sunt de părere că urmele lăsate pe câmp sunt un semn al divinităţii, alţii că fiinţe extraterestre au vizitat Terra, făcând un popas în Yogyarta, însă cei abilitaţi să exprime opinii ştiinţifice sunt sceptici şi consideră că acolo este vorba numai de intervenţia omului care a creat acele figuri care seamănă cu muladhara chakra".

"Nu vom trimite acolo investigatori, fiindcă suspectăm faptul că acolo este vorba despre intervenţia oamenilor şi nu fenomene naturale sau ştiinţifice asociate spaţiului extraterestru şi creaturilor extraterestre", a declarat Thomas Djamaluddin, şef la agenţia spaţială indoneziană.

Read More

O femeie din Indonezia are 157 de ani

O indoneziană are o vârstă greu de imaginat: 157 de ani, potrivit biroului de recensământ Census.

Potrivit ABC News, Turinah s-ar fi născut în 1853 şi e în puterea vârstei şi acum, în 2010. Femeia are o fiică adoptată, care e depăşit şi ea centenarul, având 108 ani. Din păcate, bătrâna nu mai are documente, deoarece le-a ars în 1965.

Cu toate acestea, Jhonny Sardjono, reprezentantul Census, spune că sunt mai multe indicii care-l fac să creadă că vârsta de 157 de ani este cea pe care chiar o are Turinah.

Femeia vorbeşte fluent olandeza, deoarece până în 1945 Indonezia a fost o colonie olandeză, face treabă prin casă, vede foarte bine fără ochelari şi a fumat toată viaţa.

Read More