Trecere intre doua lumi la Piatra Craiului

Trecere intre doua lumi la Piatra Craiului

Pentru cei mai multI, masivul Piatra Craiului este doar o pista de incercare a curajului, a aptitudinilor de alpinist si nu in ultimul rand al simtului de orientare. Lipsa cabanelor si a adaposturilor (care sunt putine) ii descurajeaza pe cei mai multI sa se aventureze pe traseele din Piatra Craiului. Poate ca acesta este motivul pentru care zona a ramas inca necalcata de “pantofari”, asa cum sunt numitI cu dispret totI cei care merg la munte ca sa bea si sa se distreze si nicidecum pentru a intra in comuniune cu natura. Iar asta este bine, Piatra Craiului ramanind in continuare o zona destul de salbateca, amintind de muntii de odinioara care nu puteau fi strabatutI din cauza copacilor si a fiarelor salbatice care domneau pe aici.

Povestea uimitoare am aflat-o de la un localnic din Zarnesti si ne-am putut convige cu ochii nostri ca este reala. Cei care ajung la Plaiul Foii pot gasi cu usurinta cararea care te duce direct pe munte, spre Varful . Cu vreo jumatate de ora inainte de varf, ascunsa de privirile turistilor, se gaseste poate cea mai ciudata grota din Romania. Se ajunge la ea doar parasind traseul marcat si ocolind mai bine de vreo 200 de metri versantul. Apoi se coboara o stinca abrupta, inalta de vreo 30 de metri. La poalele acestei stinci se gaseste grota ciudata. Unii spun ca ar fi vorba de o pestera in toata puterea cuvantului, altii spun ca e doar o grota ceva mai mare. Nimeni insa nu a patruns dincolo de intrare.

Nu ca nu ar fi vrut ci pentru ca nu se poate. Intrarea in grota este strajuita de un bloc de granit in care apa sau altceva a sapat ferestre inalte dar inguste. Ferestrele au intre 10-15 cm grosime si sunt suficient de distantate pentru ca nimeni sa nu se incumete, cu un tirnacop, sa le distanteze. Doar cei care van cu lanterne puternice pot zari dincolo de pragul grotei. Iar ceea ce se vede, e fascinant. Interiorul este aproape perfect rotund, iar spre capatul ei, pe un fel de piedestal necioplit, se poate vedea o statuie de vreo doi metri si ceva inaltime. Chipul nu se poate vedea foarte bine, pentru ca este intors catre ceea ce pare a fi fundul grotei, dar se poate vedea aproape perfect ca poarta itari iar in mana are un fel de sabie curbata. In primul moment esti tentat sa spui ca ai de-a face cu o grota a vechilor daci, dar apare intrebarea fireasca: cum a ajuns statuia inauntru? Cine a facut-o si pe cine reprezinta? In Zarnesti sunt doua legende care incearca sa raspunda la intrebare.

Una este varianta cea mai raspindita, anume ca este statuia unui stapanitor al muntilor din primele secole de dupa Hristos. Alta am aflat-o de la domnul Marian Udrea, profesor pensionar, care a cules-o in tineretea sa de la un batran al satului. “Batranul cela stia povestea din tata in fiu si chiar daca nu o crede nimenea, eu o transmit mai departe, asa cum am aflat-o. Se zice ca barbatul din grota ar fi marele zeu dac Gebeleizis. S-a retras in aceasta grota unde era ultimul altar inchinat lui.

A zidit singur gura grotei si apoi s-a transformat in statuie, promitind ca va reveni candva la viata. SI acum sa va spun ceva si mai straniu: Stinca aia e cunoscuta de multI ani de oamenii din zona, dar nimeni nu a vazut grota pana acum vreo sase ani. Din cauza asta oamenii se tem si unii spun ca e semn ca vechiul zeu s-ar trezi la viata”. Unii sustin ca in preajma stancii li se intampla tot felul de lucruri ciudate. Gheorghe Turdeanu povesteste:

“Eram cu un prieten din Brasov si mersesem special sa-I arat grota. De cum am inceput coborirea pe fringhie, am avut impresia ca nu suntem singuri. La un moment dat am auzit glasuri si am crezut ca sunt turisti prin zona, dar nu am intalnit pe nimeni. In clipa in care prietenul meu, care venise cu camera video, a incercat sa filmeze, am auzit din interior un ras inspaimintator. Camera a pornit de una singura si nu am mai reusit sa o oprim decat dupa ce am plecat de acolo. SI pentru ca ciudatenia sa fie si mai mare, desi camera a fost pornita, nu a inregistrat absolut nimic! Ca sa nu mai spun ca timp de cateva saptamani am visat risul acela sinistru si ma trezeam din som leorca de transpiratie. Nu stiu ce o fi sau n-o fi acolo, dar lucru curat nu e”.

Grota nu are nume si nimeni nu se incumeta sa ii dea vreunul… Dar grota este doar una dintre cele trei ciudatenii din Piatra Craiului. Celelalte doua zone sunt situate nu departe de primul. Ambele sfideaza logica, iar simpla lor existenta te face sa-tI pui intrebari. Prima ciudatenie este o alta stinca, numita La Vanturi. Nu pentru ca acolo ar bate altfel vantul ci pentru ca ceea ce se intampla este contrar tuturor legilor firii. In orice moment al zilei, daca lasi o bucata de hirtie sa cada de pe stinca, aceasta se va… inalta.

Nu un metru sau doi, ci pana cand dispare din fata ochilor. Fenomenul nu este unic. In China mai exista un astfel de loc, pe varful Huashan, terasa Jue Wian Tai (Intalnirea nemuritorilor, n. a.). In vremurile de demult, oamenii mergeau pe acea terasa si isi scriau dorintele pe hirtie, apoi trimiteau hirtia catre zeii nemuritori, pentru a li se implini dorintele. La noi lucrurile stau ceva mai simplu si cu toate ca nimeni nu trimite mesaje zeilor, oamenii au venerat dintotdeauna locul, considerandu-l ca fiind sfint. “Cand eram mici veneam aici si inaltam avioane de hirtie. Nu zmeie, ca altii, ci avioane. Era o senzatie fantastica sa vezi cum avionul construit de tine se inalta si o lua in sus si nu in jos ca la altii. Era ceva deosebit”, ne spune Marian Toader, in varsta de 45 de ani.

Doar ca, prin anii `90, un indraznet a vrut sa sara cu parasuta de pe stinca. “Era convans ca vantul il va ridica si nu va avea nici un fel de probleme. In plus, era curios pana unde il va inalta. Din pacate, ceva sau cineva a tinut parasuta inchisa. Poate chiar el, ametit de indrazneala proprie, a uitat sa actioneze minerul sau chiar a lesinat in timpul saltului, din cauza stresului prea mare. Ideea e ca parasuta s-a deschis la cativa metri de pamant iar el s-a zdrobit pur si simplu de stinci. Au pus oamenii o cruce acolo, dar nimeni nu a mai incercat a doua oara. S-a spus ca muntele l-a pedepsit pe cel care l-a sfidat si a incercat sa-I descopere tainele, dar eu cred ca altcineva a fost, din interiorul muntelui”, ne spune tot domnul Udrea, neavand curaj sa rosteasca numele “vinovatului”.

Eliszar

Read More

Negru Voda – Cel mai misterios personaj din istoria romanilor

Foto (1)

De mai bine de sapte secole, istoria ne vorbeste despre Intaiul Domn al Tarii Romanesti, Intemeietorul (sau Descalecatorul daca preferati) Negru Voda. Cu totii am invatat despre el inca din clasele primare si, daca ne este permis, l-am asemuit cu un erou legendar capabil sa infrunte toate imperiile vremii si sa ii uneasca pe valahii munteni intr-un singur stat. Stie, insa, cineva cine a fost acest enigmatic personaj? Ii cunoastem originile, numele real sau macar fizionomia din vreo gravura medievala? Stim despre el mai mult decat faptul ca i-a supus, cel mai probabil prin forta armelor, pe voievozii si cnejii locali din Muntenia si ca s-a autointitulat „Mare voievod”?

O enigma cat o istorie

Legendele si povestirile cu privire la "descalecarea" Negrului Voda in Muntenia, undeva in jurul anilor 1290-1310, apare nu numai in hrisoavele medievale valahe ci si in cele straine, fapt ce scoate din discutie lipsa de autenticitate a acestei realizari. Este cert ca un personaj important a venit atunci din "Tara Ungureasca" pentru a-i supune pe liderii locali sub o unica stapanire, eveniment favorizat, probabil, si de tensiunile politico-militare din Europa (Ungaria era cuprinsa de puternice tulburari interne, in timp ce tatarii isi continuau ofensiva catre Portile de Fier). De ce trebuie sa acceptam o astfel de teorie? Un motiv important il constituie chiar Diploma Ioanitilor, document intocmit in anul 1247, la numai cinci decenii distanta de presupusa "descalecare", document prin care regele ungur Bela al IV-lea vorbeste, printre altele, de prezenta voievozilor locali Litovoi si Seneslau, precum si de cea a cnejilor Ioan si Farcas. Este cert ca orice personaj din afara sferei de influenta a coroanei ungare care ar fi incercat sa se impuna in fata acestor lideri locali, nu ar fi putut fi decat unul care sa o faca prin forta armelor si mai putin prin diplomatie.

Un argument in plus al luptelor duse de misteriosul Negru Voda cu voievozii si cnejii munteni il constituie si scrisoarea ambasadorului regelui Dusan al Serbiei, Nicolo Luccari, cel care scria, in anul 1352: "Negro Voeuoda din natione Ungaro padre di Vlaico nel 1310 s'era impadronito di quella parte di Valachia" - Negru Voda, de natiune ungara, tatal lui Vlaicu, cucerise in 1310 acea parte din Valahia. Vom reveni asupra acestui citat.

Inainte de a aprofunda aceasta afirmatie, trebuie sa mentionam si numele personajelor asupra carora planeaza banuiala "intemeierii Tarii Romanesti". Este vorba de cunoscuta dinastie domnitoare: Thocomerius/Tihomir (cca 1290 - cca 1310), Basarab I (1310 - 1352), Nicolae Alexandru (1352 - 1364) si fiii acestuia din urma, Vlaicu (1364 - 1377) si Radu I (1377-1383). Ei sunt cei care domina politica interna valaha pe toata durata secolului al XIV-lea, deci, doar unul dintre ei poate fi misteriosul Negru Voda.

Revenind la scrisoare ambasadorului Nicolo Luccari, nu putem decat sa concluzionam ca diplomatul in cauza se afla in fata unei grave erori ( nu singura, din pacate, Luccari facand grave confuzii intre geti si goti si intre daci si dani). Vlaicu, cel la care face referire italianul, este fiul lui Nicolae Alexandru dar, nici macar acesta din urma nu putea cuceri Valahia in anul 1310 (an asupra caruia italianul pare destul de sigur), atata vreme cat a fost asociat la domnie cu tatal sau de abia in anul 1342. Mai mult ca sigur ca, in anul 1310, Nicolae Alexandru nu era decat un copil. Ramane astfel, prezumptia ca doar Basarab I sau tatal sau, Thocomerius/Tihomir, ar fi putut fi acel atat de enigmatic Negru Voda.

In aceeasi ordine de idei, patriarhul Macarie de Antiohia trimite data descalecarii in anul 1290, in vreme ce un hrisov din vremea lui Matei Basarab indica anul 1292 ca an al intemeierii Tarii Romanesti.

Si totusi, cine este Negru Voda?

Cu siguranta ca, pana la descoperirea unor noi documente medievale care sa faca lumina in acest caz, misterul va continua sa planeze asupra personajului atat de controversat, Negru Voda. Istoricul Neagu Djuvara afirma in a sa "Thocomerius - Negru Voda, un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti", ca doar tatal lui Basarab I putea fi acel Intemeietor. Ca argument, istoricul aduce in discutie faptul ca anul 1310 este, de fapt, anul mortii lui Thocomerius si cel al urcarii pe tron a lui Basarab I. Nici vorba de lupte in acel an. Mai mult, Neagu Djuvara afirma ca Basarab a fost recunoscut ca primus inter pares (Mare voievod intr-o traducere libera) de catre toti voievozii si cnejii munteni, fapta ce ar fi ramas in memoria boierilor valahi ca adevarata data a descalecarii. Cu siguranta ca o astfel de recunoastere nu ar fi putut veni decat ca urmare a unor merite deosebite ale tatalui sau.

Numele lui Thocomerius il cunoastem dintr-un document intocmit de catre regele ungur Carol Robert de Anjou, in anul 1332, la doar doi ani dupa dezastrul armatei ungare de la Posada. Prin acest document, monarhul recunoaste faptele de vitejie ale lui Laurentiu, comite de Zarand, si ale fratelui sau in batalia mai sus amintita: " ...Si mai ales atunci cand, pornind oastea noastra stransa prin porunca regala, am ajuns in niste tinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau tinute pe nedrept in Tara Romaneasca de catre Basarab, schismaticul, fiul lui Thocomerius". Este, practic, unica sursa din care aflam numele tatalui voievodului Basarab. Important este, insa, modul in care monarhul ungur face referire la acest Thocomerius. Faptul ca numele lui este retinut intr-o cronica regala nu poate decat sa confirme ipoteza conform careia Thocomerius era un personaj important si recunoscut, cel mai probabil, o capetenie razboinica. De asemenea, lipsa unor titluri (voievod, cneaz si, cu atat mai mult, mare voievod) sustine ideea ca nu el a fost Intemeietorul ci, poate, cel care a pregatit terenul venirii acestuia.

Nu sustinem ca Basarab I ar fi, 100%, Negru Voda, desi istoria si putinele dovezi adunate de istorici sustin aceasta ipoteza. Cel mai probabil, insa, Basarab ar fi venit pe tronul Valahiei din postuira fiului unei mari capetenii si ar fi fost recunoscut de catre majoritatea liderilor munteni drept unic stapanitor. Iar faptele sale aveau, cat de curand, sa confirme o atare titulatura.

Batalia de la Posada - actul de nastere al Tarii Romanesti

Desi vasal al regelui Ungariei, asa cum este numit in mai multe documente ale vremii, Basarab daduse destule semne de rebeliune fata de cel ce ar fi trebuit sa ii fie suveran… Carol Robert de Anjou. In anul 1323, Basarab il sprijina militar pe tarul bulgar Mihail Sisman in lupta impotriva Imperiul Bizantin, o actiune ce incalca vasalitatea sa fata de regele Ungariei. Sapte ani mai tarziu, la 28 iulie 1330, voievodul muntean este alaturi de acelasi Mihai Sisman in lupta de la Velbuzd, impotriva regelui sarb Stefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou. Probabil, acesta a si fost motivul pentru care regele ungur decide sa dea o lectie rebelului valah si sa il indeparteze de la domnie.

Trecusera doar cateva saptamani de la infrangerea vlaho-bulgarilor de la Velbuzd si Carol da ordinul de adunare a armatei celei mari a Ungariei. Cu toate acestea, 8000 dintre cei mai buni cavaleri unguri se aflau in Polonia, luptand impotriva cavalerilor teutoni. Este evident ca nu toata armata a putut fi stransa in campania indreptata impotriva lui Basarab. Cu toate acestea, circa 30.000 de cavaleri, cu mult mai mult decat putea strange valahul, luau drumul Tarii Romanesti. Dionisie Szecsi, castelan de Mehadia, si voievodul Transilvaniei, Tamas Szecsenyi, se aflau alaturi de rege. Primului ii fusese promis Severinul, in timp ce al doilea urma sa primeasca o mare parte din Valahia. In fata unei asemenea forte, Basarab cere pacea si ofera in schimbul ei Severinul, plus o suma importanta in bani. Carol il refuza, insa, si il ameninta teatral, anuntand ca "il va scoate de barba, din muntii lui, ca pe un urs pe acel Bazarada…"

In timp ce Basarab isi aduna oastea, circa 10.000 de osteni, tarani si cavaleri, preferand sa se ascunda in munti si sa duca o tactica de hartuire, mandra armata ungara marsaluia catre Castru, Argys (Curtea de Arges) resedinta domnului muntean. Severinul cade primul iar Curtea de Arges este incendiata de regele razbunator. Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa ceara retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o dorise, dar era o lectie pe care valahul ar fi trebuit sa o inteleaga odata pentru totdeauna. Drumul de intoarcere al invingatorilor nu este cunoscut nici astazi, Posada ramanand o locatie enigmatica pentru absolut toti istoricii. Cert este ca Basarab, intelegand ca aceasta este singura lui sansa de a invinge floarea cavalerilor unguri, actioneaza fara sa stea in dubii.

In misterioasa trecatoare de la Posada, el taie copacii astfel incat sa poate fi pravaliti peste dusmanii sai la o simpla impingere. Mii de pietre sunt stranse cu acelasi scop pe marginea prapastiei. Prin paduri, arcasii si calaretii sai nu asteptau decat semnalul de atac. Iar acesta nu a intarziat sa apara. La 9 noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza asupra ungurilor. Si ce mai surpriza a fost pe cei care se considerau invingatori. Mii de cavaleri isi pierd viata inca din prima zi a luptelor. Zdrobiti sub pietre si trunchiuri de copaci, strapunsi de miile de sageti valahe, ei vad cum victoria lor se transforma intr-o infrangere catastrofala. Macelul dureaza pana pe 13 noiembrie, iar din insemnarile regelui Carol Robert de Anjou, aflam ca apogeul luptei a fost acela in care cavalerii valahi (nicidecum taranii) au sarjat in mod repetat asupra supravietuitorilor. Regele ungur este salvat cu pretul vietii garzilor sale personale si scapa doar dupa ce isi schimba hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, "cel pe care valahii crezandu-l insusi regele l-au ucis cu cruzime".

Important de mentionat este ca, desi in gravurile vremii, valahii apar imbracati in sumane si purtand straie taranesti, este greu de crezut ca doar cu o armata de tarani, Basarab ar fi putut invinge una dintre cele mai mari armate ale Europei. Mult mai probabila ne pare ipoteza in care cavalerii valahi ar fi fost unii atrenati si echipati asemenea celor occidentali, ei constituind nucleul armatei regulate. Ca o dovada, Radu I, nepotul lui Basarab este reprezentat pe monede in armura vestica. Tot el comandase de la Venetia 11.000 de camasi de zale (echivalentul platii lor de astazi s-ar ridica, cu siguranta, la zeci de milioane de dolari), ori astfel de armuri nu erau destinate unei armate formata exclusiv din tarani. I n aceeasi ordine de idei, sa ne reamintim ca Basarab luptase alaturi de Mihail Sisman impotriva bizantinilor si sarbilor. Sa fi facut oare aceste expeditii de lupta cu o armata de tarani? Putin probabil…

Aproape toti cavalerii unguri au fost ucisi in stramtoarea Posadei, oferind posteritatii una dintre cele mai mari si mai rusinoase infrangeri din istoria Ungariei. Regele Carol Robert de Anjou nu a mai intrat niciodata in Valahia si nici nu a mai incercat sa lupte impotriva lui Basarab. Tara Romaneasca se nascuse iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagra se sfarsise pentru totdeauna. Pe tronul tarii Romanesti, pentru 42 de ani, avea sa stea cel pe care astazi il banuim a fi… Negru Voda Intemeietorul.

via descopera.ro

Read More

Descantatorii de case

Descantatorii de case

In nordul Bucovinei exista case nemuritoare, vechi de sute de ani. Rezistenta lor este magica. Au fost construite dupa un ritual ancestral, mostenit de pe vremea solomonarilor

Mana de aur

Calul cel inalt al lui Miron Droniuc s-a oprit chiar in mijlocul satului si nu mai voia sa faca un pas. Cu copita lui subtire, isteata, "scurma" in tarana, intr-un loc anumit, fornaind cu o ciudata nerabdare. Din pamant a iesit o mana. Un brat matahalos, acoperit cu zale, al unui barbat urias. Statea piezisa, in sus. Parca ar fi fost mana unui om inecat ce ratacea din vremuri stravechi pe sub pamanturile bucovinene.

Miron Droniuc era un om mic, calare pe un cal mare. Asa era vazut mereu. Atos, cracanat, roscovan, tronand pe spinarea lata a aceluiasi armasar. Om respectat in tot tinutul, cu viata curata, gospodarie frumoasa, invatat sa se fereasca de toate intamplarile nepamantesti. Mana gasita in glie era plina cu aur. Burdusita pana la umar. Cativa cocosei se scursesera din ea si straluceau pe pamant. Niste banuti foarte vechi, cum nu se mai vazusera vreodata. Miron a sarit din inaltul calului si s-a apropiat. A atins aurul. Iar aurul "nu l-o zvarlit cat colo" si nici nu i-a ametit mintea, asa cum se intampla cu banii legati prin blestem. Atunci el a tras afara maneca aceea din pamant!... A dus-o acasa si a bagat-o in grinda de pe mijlocul podului. Grinda mare, din lemn tare, ca drugul, pe care a scobit-o de-a lungul, apoi a daltuit o deschizatura "ca un penar" si a geluit-o deasupra, "tat fain, finut, ca nu se videa nimica nimicuta".

Toate acestea se intamplau pe Muntele Negru, intr-un sat de pe valea Ceremusului, strabunul rau hutul din nordul Bucovinei pe atunci romanesti. Miron nu a spus nimanui despre mana de aur. Nici nevestei.
Doar calului sau i-a aratat si i-a spus. Odata au venit ploi puternice si Ceremusul s-a umflat grozav. A smuls toate casele de pe malurile lui, dar casa lui Miron Droniuc n-a putut sa o sparga.
Era casa "legata" prin mestesug stravechi, croita numai din topor si inchegata ca piatra, caci Miron insusi era maistru de case, stapanitor al tehnicilor si descantecelor de legaciune, prin care lemnul prins pe lemn fara cuie traieste vesnic. Umplute cu apa pana in tavan, din casele astea nu iesea nici un picur.
Nici macar prin incheieturile usii.

Asa ca puhoaile i-au luat casa intreaga lui Miron Droniuc, dar nu au faramat-o. Cobora ditamai casa, pe ape, pe talpile ei, dreapta, semeata, ca o arca fantastica... Trei zile, Miron nu s-a dat jos din sa, alergand cu calul sau pe urmele casei plutitoare. A gasit-o, intr-un sfarsit, pe o pajiste plina de flori. Acostase lin, pe un mal molatec, iar gospodarul locului o trasese cu caii pe pamantul sau, putin deasupra apei.


Miron Droniuc

Desi omul acela i-ar fi dat casa inapoi, Miron n-a mai vrut-o. A cerut doar grinda de pe mijlocul ei. "Osia" casei si a neamului sau hutulesc, avand incrustate pe ea anul "legarii", numele stramosilor si numele sau de maistru care o inchegase. Trunchiul care tine casa si familia impreuna, legata prin juramant. "S'apai o batut lemnu' ceala dupa urma calului si dus o fost...". Cand a ajuns acasa, a spus ca el nu mai sta acolo nici o zi. Ceva inauntrul lui se schimbase. Tot ce avea a daruit slugilor. Pamanturi, sapte sute de oi, o suta de vite, herghelii de cai, totul.

Si-a luat familia si a plecat spre miazazi, doar cu cateva straie in desagi. Nevasta, cei trei copii, si el, Miron Droniuc, privind departarile. Mandru, in varful calului credincios ce taraia prin tarana osia de lemn a casei luata de ape. Dupa ce a trecut vadul Tisei, a inceput sa cumpere tot ce vedea cu ochii. Totul! Din Izvoarele Sucevei si pana la Benia de azi, a cumparat tot ce a putut cuprinde cu privirea in drumul sau. Parca s-ar fi pornit sa stapaneasca o tara noua, de la un capat la altul.

Dupa ce a terminat de cumparat, s-a oprit pe un deal inalt si acolo si-a facut o casa, aidoma celei de dinainte, si a trait in ea la fel de simplu ca intotdeauna, impreuna cu neamul sau. Copiii sai au facut alti copii, iar acestia altii, si in cele din urma, un intreg sat, in varful dealului aceluia care a capatat numele de Droneni, dupa numele stramosului lor cel mic, calare pe un cal mare. E povestea unui om, a unui neam, a unui sat care mai exista si azi. Una ca atatea altele in frumoasa Bucovina.

Ursitorii de case

Stau la poalele dealului pe care se afla catunul Dronenilor, impreuna cu Vasile Droniuc, stranepotul direct al legendarului Miron, si il ascult cum isi termina povestea. Vasile a fost padurar in Breaza, scos acum la pensie. N-a mai urcat de multa vreme aici. Am ajuns greu, inconjurand un munte, trecand printr-o padure, urcand pieptis o poteca, si acum ne tragem sufletul. Sus, in orizont, se vede un palc de case fumurii, toate din lemn, stranse una intr-alta. Doar zece gospodarii au mai ramas acolo, pe locul unde a descalecat intaiul lor stramos. Droniucii s-au raspandit apoi prin toata Bucovina, sunt mii si mii. Dar matca, osia neamului, aici este. De aici au pornit toti. Dintr-o maneca de aur, care s-a revarsat pe pamant.

Case stravechi

Vorbele lui Vasile Droniuc, lasate adesea la jumatate, ma starnesc tare. Vreau sa aflu cu tot dinadinsul cine sunt de fapt acei "maistri" claditori de case plutitoare, ce nu se sparg niciodata. Insotitorul meu imi zice intruna ca oameni din aceia "is putaaaani...", "is raaari...", ca ei nu se nasc oricand ci "is alesi di pi pamant di cineva, care li da un har anumit si o vraja a lor de legare". Simt, ascultandu-l, ca nu e vorba doar de un simplu mestesug. E ceva mai mult. Mult mai mult!

Cine sunt cu adevarat acesti oameni? Cine a facut sutele de case seculare ce se mai vad inca si azi, peste tot, in tinuturile de miazanoapte ale Bucovinei? Vasile nu i-a vazut niciodata lucrand pe "ai vechi", care legau casele cu descantec. El, care are acum 65 de ani, care o viata intreaga a fost pazitor impatimit al tuturor codrilor dimprejur, el, care a cutreierat fiecare cotlon din muntii astia si a ajuns sa-i cunoasca pe toti batranii, chiar si din cel mai indepartat catun, el, Vasile Droniuc, nu-si aminteste sa-i fi vazut vreodata "cum fac".

Om tainic, acest stranepot de descalecator! Vorbeste mai mult in pilde, lasandu-te sa-ti inchipui. Privindu-l, ma gandesc ca trebuie sa semene cumva cu strabunul Miron. Asemenea chipuri nu vezi des. Uneori poti sa zici ca-i flacau, alteori un batran. Roscovan, ciolanos, cu buze subtiri si pleoapele lasate adanc pe ochi - niste ochi pe care, cand ii deschide mai larg, ametesti privindu-i: sunt azurii-azurii, fara nici un punct negru in mijloc. De parca inapoia acelui albastru uniform si intens ar fi vrut sa-si ascunda toate amintirile si secretele. Imi spune, de pilda, ca un asemenea mester poate sa prezica "in amanunt" viitorul casei pe care o face.

Dupa ce termina o casa, oamenii ingenuncheaza in fata lui si ii spala mainile si i le saruta. "Isi cer iertaciune in fata lui, ca atunci cand pleaca mirii din casa parinteasca..." Acele doua maini sunt sfinte, nemaiintalnite. Maini albe, de "bom maister" (cuvant derivand probabil din germanul "baumaister", cine stie). Cat timp lucreaza, gospodarii se straduiesc sa nu-l supere cu nici o vorba, caci el e sensibil si hachitos, iar judecata oamenilor obisnuiti il enerveaza. "Nici o tarica n-ai voie sa-l superi! Ca daca nu te porti frumos cu el, iti termina casa, nu-i vorba. Da' nu mai poti trai intr-insa nici o zi. Blastama! Si daca blastama un maistru di cela, fereaaasca Dumneadzau!

Cand eram eu baiat mic, aicea langa noi facea casa unu Vasile Jecalo. S'apai aceala tot ii comenta la maistru, c-o barna nu-i buna, ca are o crapatura, ca cealalta nu-i buna si tot asa. Vorbe de-aistea. Maistru' se facea ca nu-l aude. O terminat casa. O facut tat, si geamuri cu chenare albe o pus, o batut si "drostele" (dranita) pe coperis, tat fain-frumos. Mandra casa. Faina tare, ti-era drag s-o vezi.

El si-o tinut invoiala. Da' la sfarsit, i-o zis gospodarului ca n-o sa aiba somn in casa 'ceea. N-o tapat, n-o suduit. Numa' i-o zas. Si ce-o facut, ce n-o facut, da' omu' ceala n-o putut sa steie in casa noua nici un ceas. N-o putut! Cand intra, il apuca asa o sala. Si vroia! Vroia asa de mult sa intre, sa locuiasca in ea. Si el, si nevasta lui. Da' nu puteau. Cum treceau de prag, li-era rau, li vineau gandurile celea negre. 40 de ani o stat pustie casa ceea. Gatita, faina, arenjata. Jecalo o murit tarziu, taiat de tren. Pana la moarte, o stat si s-o chinuit tot in casa micuta si veche de alaturi, da' in casa blastamata n-o putut ca sa doarma nici o noapte.

Fratele lui s-o chinuit s-o desfaca, nu de mult, ca s-o duca la Campulung, la un depozit de lemne si sa ieie niste bani pe ea. Cand o urcat-o in masana, lemnu' era proaspat, ca abia taiat. Da cand o ajuns la Campulung si-o dat-o gios, tat lemnu putredzase, era plin de viermi si nu o vrut sa-l ieie nimenea... Asa ii. Maistru' poate sa prezaca tat ce-o sa fie in casa pe care-o facut-o, inca 200 de ani dup-aceea.

Aista ii secretu' lui, vraja lui pastrata din vechime: sa ursasca. Da' daca il superi, el poate sa si plece, si atuncea... esti terminat! Altu' nu mai vine peste el sa iti lucre. Nu ii asa, ca ai facut o scoala de meserii si zici ca gata, esti tu maistru. Nimeni nu vine peste un "bom maister" din acela vechi, intelept, adevarat. Nimeni! Ramai fara casa, sub ceru' liber. Trebe sa te muti de aici, sa pleci! Gata."

In cap, pe acoperis

Vasile isi aminteste acuma de alta casa. Casa bunicului sau, Petru Droniuc. O casa noua, facuta fiindca casa cea veche fusese daramata de rusi, la 1918, in vreme ce bunicul era plecat militar, sa lupte in armata Imperiului. Mare tristete a fost in acea zi... Rusii nu au putut sa sparga casa decat cu tancul. Oricat au incercat s-o traga cu hamuri, oricat loveau in ea cu tapina, nu cadea.


Frumoasa Bucovina

Din peretii prabusiti au facut baie cu aburi pentru militari, atat de strans erau prinse barnele una intr-alta. Se pare ca aceea a fost chiar una din vestitele case ale stramosului Miron. Cand s-a intors bunicul din razboi, a gasit locul gol. Si, indurerat, a trimis soli in creierul muntilor, dupa un maistru vestit, unul Ievorancea din Ievorova, despre al carui mestesug aflase de multa vreme. Profetiile din ziua "legarii" acestei case i-au fost povestite lui Vasile de bunica sa, Agafia Droniuc, care a fost atunci de fata. Patru barne erau pe pamant, "cusute" cu canepa, in cruci. Lemnarul-descantator s-a asezat inaintea lor, dupa ce in colturi bagase trup de animal insangerat, inca cald, busuioc, par de salbaticiune, grau si galbeni de aur. Statea jos, pe lutul gol, cu ochii inchisi. Postise mult si negru, nu se dedulcise cu carne sau cu trup de femeie. Toti oamenii se adunasera imprejurul lui. Stateau drepti, impietriti, in picioare.

Ursitorul "astepta sa se lase linistea". O "anumita" liniste - zicea bunica Agafia - "o liniste din aceia mare", desavarsita, ca si cum intregul Univers ar fi cazut intr-o profunda reculegere.
Muntii, vaile, casele, oamenii, pasarile, toate taceau. Atunci, maistrul a scos din traista lui un topor foarte batran, avand scrijelite pe coada "oarece vorbe". Era toporul cu care el lucra casa intreaga, numai cu acest topor!, fara cui, ferastrau ori vreun alt instrument. Un om si un topor. Atat! O unealta mostenita din neamul lui de "maistri", "din mana in mana", purtand pe lemnul lui literele unui stravechi descantec.

"Si cu muchia toporului celuia, in linistea ceea mare-mare, el o lovit o data!... O batut intr-un colt al barnelor de la rasarit, cu ochii inchisi, si-o ascultat ce se-aude!... Toporu' ceala era "diapazonu' lui" cu care lovea casile in talpa, s-auda cum suna. Si dupa sunetu' care l-o auzit, el o prezis tat-tat-tat ce-o sa se intample in casa noastra. Ce auzea "bom maisteru'" auzea poate toata lumea, da' numa' el sangur stia sa aleaga din tate sunetele tocma' sunetu' aceala bun, ursitor. S'apai cand l-o auzit, le-o facut samn la tati sa stea. Si tati o cazut in genunchi in juru' lui si-o stat acolo, ingenuncheati, si dupa aceea o intins masa mare pi pamant si-o mancat tati si s-o bucurat..."

Iar maistrul nu mai pleca de langa casa. Era legat de ea, ca printr-un juramant. Pana n-o termina, alta nu-ncepea. El facea totul, de la inceput pana la capat. El alegea lemnul din paduri. El il taia pe luna plina, facand prima urare curata: "Cu luna plina am inceput, la fel sa fie casa cu noroc, tat plina tatdeauna!". Si tot el inchega intreaga casa, pana in coama acoperisului.

Bunica Agafia povesteste cum si-a terminat atunci lucrarea maistrul Ievorancea din Ievorova. Era anul 1923. Era iarasi vara. Aceiasi oameni multi, adunati de data asta in jurul casei terminate, o casa de barne rotunde, galbene, proaspat cojite si inchegate zdravan, cu un acoperis semet, in patru ape, pe care dranitele curgeau in siruri lungi si drepte, ca solzii unui mare peste. Si toti se uitau in sus, de data asta la maistrul care era suit chiar pe acoperis, in inaltul casei. Acolo statea si ii privea pe toti, "fudulnic", cu pieptul umflat de-o atoatecuprinzatoare fericire.

"Da, asa o fost. Dupa ce-o terminat de facut coama, dupa ce-o gatat de batut ultimu' lemn, maistru' s-o urcat tocma' sus-sus, pe muchia cea mai inalta a casii. Statea drept, in picioare. Ca un stalp statea, sangur, in cer. Intepenit pe varfu' coperisului, cu ochii inchisi. Era ca un stapan peste tati. Si deodata, numa' ce se-ntorcea! Numa' ce l-ai vazut ca s-o-ntors...
Descantatorii de case

Laricea cu opt brate

Statea pe linia coamei cu capu-n gios si picioarele-n sus. Tot drept, fara sa se clatine nici o tarica, si cu ochii deschisi, se uita la tati oamenii. Se uita, asa serios, incruntat. L-o vazut tati care era stransi acolo, cum statea cu picioarele-n cer. L-o vazut si bunica. S'apai, de-o parte si de alta a coamei erau puse cate doua topoare de lemn in cruce, asa, in Crucea Sfantului Andrei, ca o zvastica. Aista era semnu' lor, al maistrilor ceia mari! Semn ca toata casa o fost facuta numa "din topor", tat absoluta!...

De-aceea se urcau si ei pe casa, sus, langa topoare. Ca sa le arete la oameni ca ei nu-s chiar din lumea asta. Ca ei umbla numa' pe coperisuri, pe muchii, prin aer. Ei marg peste case, peste sate si nu ating cu picioarele pamantu' nostru pacatos, nu poarta cu dansii povara taranii din care noi tati ne-am nascut si-n care tati o sa ne intoarcem."

Casa bunicului Petru exista si acum, intocmai ca-n ziua legarii ei. Nici un lemn nu s-a miscat din ea, in acest aproape un veac. E in catunul Hredin, din Izvoarele Sucevei, la fel de frumoasa si trainica precum la inceput. Vasile imi spune ca astazi traieste in ea un frate de-al tatalui sau, unchiul Constantin Droniuc, impreuna cu nepotii lui. Si ca tot ce i-a profetit in acea zi bunicului maistrul vrajitor, "tat-tat s-o implinit. I-o zas ca peste doi ani femeia o sa-i nasca un copchil si l-o nascut. Aceala s-o numit Stefan si o fost tata. I-o profetat cat noroc o sa aiba, ce o sa faca, ce inselatorii o sa fie in casa lui si ce duhuri rele. I-o spus cati copchii o sa faca, cati nepoti, pana la al catelea neam o sa i se intinda stramosii si numele lui in vecii vecilor!"

Gonitorul de nori

Ma obsedeaza un gand: ce auzea, totusi, maistrul Ievorancea din Ievorova, atunci cand lovea cu toporul lui descantat? Ce sunet special putea sa auda, ca astfel sa poata profeti viitorul unui neam?
O farama de raspuns am gasit-o in satul Breaza, la un fel de intelept al intregului tinut. Batranul Gheorghe Zait, pe care toti brezenii il considera un mare invatat, fiu de maistru vrajitor, cititor in nori si in stele si muzicant teribil la vioara, a unor cantece de mult uitate.

Gheorghe Zait, omul care alunga ploaia

Tatal sau, Nicolae Zait, a fost maistru "din acela", vazut de toti aproape ca un sfant. El a facut sapte biserici mari numai din topor, aproape patru sute de case si trei sute de fantani in toata Bucovina. Un claditor maiastru care a dus o viata in deplina curatie, care stia sa presimta dinainte tot ce o sa i se intample, cu o deplina claritate, ba chiar si ziua mortii si-a prezis-o, la 96 de ani, cand a murit pe picioare, lucid, cu toti cei 32 de dinti ai lui in gura si fara sa fi fost bolnav vreodata, nici un ceas. Iar fiul sau Gheorghe l-a vazut cu ochii lui cum face, cum descanta.

Astazi, toate imprejurimile cred despre acest urmas, Gheorghe, ca ar avea o anumita "putere mostenita". Casa lui este chiar pe malul Moldovei, la numai doi metri de apa, inaltata pe o temelie de pietre stivuite. Cand au venit inundatiile cele mari, casa lui Zait nici nu a fost clintita. Ba mai mult, numerosi oameni sustin ca stapanul acestei casute ar cunoaste secretele tehnicii solomonaresti, de a lega si dezlega ploile sau vanturile. Au fost martori la unele cazuri in care batranul Zait a oprit grindinile la cativa metri de pamantul sau, doar printr-o singura ridicare a unui cutit misterios de lemn. "Alunga ploile! Omu' asta are o vraja a lui, ca nu-l ploua niciodata", imi spusesera unii vecini. Foarte multi il pandesc.

Cand iese la fan, merg si ei dupa el, fiindca astfel sunt absolut siguri ca-n ziua aceea nu va cadea din cer nici un strop. Ei bine, tocmai acest batran intelept sta acum in fata mea, cu vioara in mana, imbracat cu o bunda veche de o suta de ani, peste camasa alba-alba, iar pe cap, cu o palarie avand insemnele nobile ale caciulii voievozilor valahi - "pana de bursuc", cu doi dinti din fata ai unui cerb instelat. Si e dispus sa imi dea unele raspunsuri. "Ce auzea acel maistru?" Zait raspunde imediat ca maistrul auzea acelasi lucru pe care il aude el cand loveste in usa casei, cu un cutit de lemn descantat, in trei seri de ajunuri ale Craciunului, poruncindu-i astfel regelui Solomon sa stea la masa cu el si familia lui:

"Solomoane, daca tu n-ai puterea sa vii acuma si sa stai la masa cu noi, tot asa sa n-ai puterea nici la vara sa vii cu ploi si grindini si sa strici ogoarele noastre!..." Muchia de topor a maistrului de case pe care sunt scrijelite decantece are exact aceeasi putere ca si cutitul de lemn al lui Zait, mostenit din neam, cu care el alunga ploile si grindina, de pe campuri si de peste sat. Toporul "diapazon" si cutitul de lemn al solomonarului sunt unul si acelasi lucru, zice gonitorul de nori, si abia aceasta mi se pare de fapt marea descoperire a calatoriei mele. "Si totusi, ce aude maistrul?", revin si insist.

Zait a stat adesea langa tatal sau, a "auzit" si el de atatea ori. Si totusi, nu poate sa imi explice pe limba mea atat de rationalista, doritoare de raspunsuri exacte. "Aude... un sunet...", imi zice la inceput, la fel ca si Vasile Droniuc. Nu stie nici el ce sa spuna mai mult. Abia tarziu, vorbele lui se imbogatesc cu nuante. Odata a strigat un cocos, in amiaza zilei, iar tatal lui, maistrul, a tresarit. A tresarit si n-a zis decat atat: "Ii foc!". Iar dupa catva timp, gospodarului chiar i-a luat foc casa. Tipatul cocosului a fost un semn clar, auzit de toti. Sau cand o zbierat o oaie: asta era semn imediat de oarece noroc. La fel, altadata o latrat un caine, "da asa lung, departe, ca parca casca...". Intr-o clipa, maistrul a profetit ca-n casa aceea o sa fie minciuni "si, la putana vreme, nevasta l-o lasat pe gospodaru' ceala si s-o dus la altu'". Da, astea au fost semne clare. Dar maistrul putea sa auda... orice! Asculta muntii, padurile, vaile, pasarile.

Palaria cu insemne voievodale

"Auzea linistea!... Asa, ca un zbarnait subtaaare, subtaaare, sunetu' linistii... Ca el era curat, cu mintea goala, fara ganduri si fara de pacat. S'apai, atuncea cand esti complect limpede, tat absolut intalegi ce auzi impregiur. Samti sunetu'! Samti sunetu' aceala anumit, care ii un semn pentru ceva. S'apai cand il auzi, atuncea poti "ca sa vezi cu auzu'" ce-o sa se-ntample mai departe. Daca misca un pom, intr-un fel anumit. Daca fosnea asa, o parte dintr-un munte, padurea tata deodata... Daca se ridica o vaca in picioare.... Daca se ridica un uli.... Daca suna un lemn, undeva.... Tat auzea.

Pe kilometri in giur, pana departe-departe, tat-tat-tat auzea si vedea cu ochii mintii ce se-ntampla. Da' numa' el stia secretu' aista sa "cearna" tate sunetele lumii, pana ce ramane numa' unu' sangur - unu'! - si aceala era semnu' lui de vrajitor, dupa care ursea. Sunetu' ceala ii spunea lui clar care o sa fie soarta oamenilor, pana la capat..."

Gheorghe Zait imi marturiseste ca si el "a auzit sunetul", alaturi de tatal sau. Foarte rar, dar i s-a intamplat asta. Cat despre puterea sa de a aduce si alunga ploile, batranul viorist imi zice, abia la sfarsit, ca e adevarat. Da, poate. A facut-o de multe ori. Alte descantece, alte taine. Dar despre toate astea, voi povesti intr-un alt reportaj.

Copacul candelabru

Plecam. E duminica seara, si Vasile Droniuc ma roaga sa il iau cu masina pe fiul sau pana la Campulung, caci baiatul invata la un liceu din oras.


Reporterul si "solomonarul"

Din casa iese un tanar inalt, subtire, cu parul rotunjit in carlionti vigurosi pe fruntea rumena. Georgian, ultimul urmas al neamului Droniucilor. Pe drum imi dau seama ca acest baietan de 18 ani stie chiar mai multe decat tatal sau. Cunoaste in amanunt istoria fiecarei case pe care o vedem, cu detalii, legende si ani precisi. Asta, fiindca in toata copilaria lui a tras mereu cu urechea prin casele batranilor si a furat povesti. Foarte multe povesti. Asta i-a placut lui cel mai mult - sa asculte. Sa duca mai departe toate intamplarile magice. Undeva, la capatul Brezei, pe un deal ce sta inaintea soarelui la asfintit, imi arata o ultima casa din aceea batrana. Chiar la orizont, invaluita de o lumina galbuie.

Langa aceasta casa este un copac-candelabru. O larice batrana, din trunchiul careia se deschid alte opt trunchiuri drepte, paralele, intocmai ca lumanarile de pe un mare sfesnic. Georgian imi spune ca acea casuta a apartinut candva unui gospodar, pe nume Miron Poleanschi. Si ea a fost legata de un maistru vrajitor, care i-a ursit stapanului ca va avea opt feciori, si chiar opt baieti a avut.

Atunci cand a fost nascut cel de-al optulea, din trunchiul cel mare au inceput sa se desprinda altele... Un adevarat miracol: opt barbati, opt trunchiuri inalte, sumetindu-se ca intr-o hora in jurul celui dintai... Este sfarsitul unei istorii cu neamuri mari si puternice, o "saga" a unui trunchi trainic de oameni, ce s-a rasfirat cu intelepciune pe pamanturile Bucovinei. O poveste pe care tanarul Georgian Droniuc o duce acum mai departe.


* Bogdan Lupescu

Read More