RAZBOIUL DE 2000 DE ANI IMPOTRIVA GETO-DACILOR

Adevăruri Neacademice – Războiul de 2.000 de ani împotriva geto-dacilor. De ce au dispărut cărțile despre daci?

Posted on 16 iulie 2016 by Daniel Roxin in Dezvăluiri, Istorie, Știri // 1 Comment

Un articol de Dumitru Ioncică

Despre istoria daco-geto-goților, adică a străbunilor noștri, au rămas puține izvoare scrise. Din motive oculte, scrierile au fost distruse sau ascunse. Totuși, din referiri indirecte știm că despre Dacia și despre daci  au scris nume ilustre, fie istorici, fie  împărați sau cei din anturajul lor, ceea ce înseamnă că Dacia era un subiect demn de interes  în acea vreme pentru contemporani. 

Menționăm câteva nume dintr-o perioadă istorică cuprinsă între sec.1 î.Hr și  primele trei secole după Hristos: Diodor din Sicilia   (Cartea 21 din Biblioteca istorică), Dio Cassius (Istoria romană,Cartea 67 și 68), Împăratul Augustus,Titus Livius,  Dio Chrysostomos (Getica),Criton, (medicul personal al lui Traian (Getica), Traian ( De bello dacico), Tacit  (biografia lui Traian). A doua surpriză este că niciuna din operele autorilor citați referitoare la Dacia nu mai există! Al. Papadopol – Calimah  menționează aproape trei sute. Unele explicații punctuale s-ar putea găsi.

Resentimente umane, să zicem.  Când Domițian , de pildă , a decretat drept crimă citirea cărților despre daci ale lui Titus Livius, ne putem gândi la necazurile pricinuite de daci împăratului, care, după două războaie cu dacii, a trebuit să le plătească acestora tribut.

Apărarea reputației știrbite ar fi altă explicație, în cazul interdicției  promulgate de împăratulCaracalla, privind simpla rostire a numelui  get pentru a scoate din conștiința publică faptul că și-a asasinat propriul frate, Geta, interdicție urmată de un adevărat carnagiu soldat cu  aproape  20 de mii de victime.

Totuși, apar destule semne de întrebare. Ne-am putea folosi  de câteva exemple dintr-o multitudine de cazuri.

Pe de o parte, ridicarea unei columne, o capodoperă arhitecturală consacrată victoriei romane asupra dacilor, care exprimă orgoliul și satisfacția împăratului Traian, dar și un neobișnuit omagiu și o dovadă de respect  la adresa unor mari învinși, dacii, sau, mai târziu, construirea arcului lui Constantin cu acele statui de daci  simbolizând noblețea și înțelepciunea unui neam  și alte asemenea, coroborate, pe de altă parte cu dispariția  dovezilor la vârful istoriei, amploarea interdicțiilor  culminând  câteva secole mai târziu cu  dispoziția papei Grigore cel Mare de ardere, pur și simplu, a cărților despre daci.

Aceasta indică, în mod paradoxal, un contrast între bunul simț public și o evidentă acțiune politică al cărei scop  nu ar fi altul decât o eventuală eliminare a dacilor din istorie.

Probabil că atunci matricea socială, istorică și religioasă  geto-dacă era atât de puternică și transmisese atâtea elemente noii religii creștine care se consolida încât, pur și simplu, nu puteau să capete legitimitate decât printr-un embargo.  

Nu ne vom lansa în considerații legate de cine ar fi avut acest interes de-a lungul timpului, deși tema respectivă ar merita multe comentarii. Vom constata doar că pe la mijlcul primului mileniu după Hristos, peisajul  istoric se schimbase  mult, așa încât o  nouă carte de istorie nu mai putea suferi tratamentele brutale de odinioară. Ea putea fi omorâtă altfel, mai târziu.

În ciuda penuriei de izvoare vechi la prima mână, la ora actuală există  suficiente cărți istorice bine documentate care să ne poată oferi o imagine coerentă și convingătoare a evenimentelor care s-au consumat pe teritoriul locuit astăzi de români, pe o perioadă situată între secolul 7 î.Hr. și secolul 15 d.Hr.

Din mileniul 1 a fost salvată  dintre numele sonore ale istoriei vechi doar Getica lui Iordanes, tradusă și în românește. Din Iordanes aflăm trei lucruri extrem de importante pentru istoria noastră veche. Primul ar fi că   daco-geții i-au avut drept continuatori naturali pe aceste meleaguri pe goții cu ambele lor ramuri, vizigoții și ostrogoții. Aceștia au jucat un rol primordial în constituirea  neamurilor și statelor europene de mai târziu. 

Al doilea lucru îl constituie dovezile  înregistrate istoric privind continuitatea domniei a 17 generații  însumând 450 ani în spațiul dacic neocupat de romani  ale dinastiei  Amalilor  începând cu Gapto, sacerdotul lui Decebal, până la Amalasunta, fiica regelui  geto-got Teodoric cel Mare. 

Al treilea și cel mai important lucru este că daco-geto-goții aveau o spiritualitate superioară față de greci și de romani  și că limba vorbită de ei era limba  străveche populară sau barbară care se vorbea de-a lungul și de-a latul Imperiului Roman în raport cu limbile greacă și latină care erau limbi artificiale create pentru uzul oficial al cabinetelor  imperiale.

În ce privește spiritualitatea, aceasta  era  o dimensiune străveche a geto-goților dată de credința în zamolxism, religia monoteistă, continuatoare a cultului soarelui care, ca și creștinismul, îi îndeamnă pe adepți să creadă în nemurirea sufletului și în viața de apoi, cu prețul unor sacrificii supreme. Învățăturile zamolxiene sunt perfecționate pe vremea lui Burebista și Deceneu de o manieră net superioară idolatrilor greci sau latini:

”Acesta, (Deceneu, n.n.), văzând că ei (dacii n.n.) i se supun sufletește în toate și că au și înzestrare naturală, i-a învățat aproape toată filosofia, căci el era maestru în această disciplină. Predându-le etica, le-a domolit obiceiurile barbare  învățându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc belagine, avându-le scrise.

 Instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltaţi la minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiască săvârşind cele mai bune fapte, iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie cum şi care sunt fazele în creştere şi descreştere ale Lunii,  cu cât depășește globul de foc al soarelui   dimensiunea pământului, cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de stele.”

O altă scriere, descoperită în ultimul timp, care va fi adusă în curând la cunoștința  publicului român, scrisă în sec. 4, mai timpurie decât Iordanes, aparține  lui Socrate Eclesiasticul și evocă fapte contemporane autorului, mai exact creștinarea în masă a geto-goților și măcelul teribil între goți din anul 368.

Evenimentele majore din istoria noului mileniu care începea sunt legate de etapele parcurse în procesul creștinării popoarelor europene. Faptul că  aceste evenimente coincid cu dispariția  ciudată a foarte multe scrieri despre unii din actorii principali implicați în aceste evenimente cum ar fi daco-geții. Destinul istoric al  unei populații cu o spiritualitate ieșită din comun și cu un rol istoric  pe măsură nu putea să nu stârnească  curiozitatea și interesul  cercetătorilor.

Așa se face că mai târziu,  în jurul anului 1848, un eminent istoric italian pasionat de trecutul acestei zone, Carlo Troya,  din păcate complet  necunoscut istoricilor români, scrie o vastă istorie a Italiei de 8500 pagini din, care aproape 3500 despre strămoșii noștri, detonând  spectaculos bagajul istoric pe această temă. 

Dintr-o  selecție publicată anul trecut și intitulatăArgumente pentru rescrierea istoriei europene  rezultă  că străbunii românilor, oricât de surprinzător ar părea sunt nici mai mult nici mai puțin precursorii civilizației  și culturii europene și că arhitectura gotică atât de celebră își află izvoarele  în zona transdanubiană. 

Sunt evocate fapte istorice bazate pe înscrisuri incontestabile  cum că, în migrația lor în sud-vestul european goții au pus bazele viitoarelor state vorbitoare mai târziu de limbi romanice, Italia, Spania, Portugalia, Franța, iar în partea  de nord- est  au lăsat urme de neșters în state ca Rusia, Polonia, țările baltice, Danemarca, Suedia, Norvegia, care state, pe la 1450 toate se numeau Dacia și că spre sfârșitul mileniului 1, un anume Rollo, pirat dac originar din nordul danubian ar fi poposit pe meleagurile Angliei unde s-a și stabilit de altfel  printr-o înțelegere cu regele Alfred, și care a dat naștere viitoarei dinastii normande a Plantageneților , prin fiul său, Wilhelm I Spadă-Lungă, tată la rândul lui al lui Richard I. 

Toate acestea ar părea povești extravagante sau  picanterii de-a dreptul scandaloase pentru istorici, dacă n-ar fi confirmate de un alt istoric, englez de data aceasta, Robert Sheringham în cartea sa De Anglorum Gentis Origine Disceptatio (508 pag.,Cambridge University, 1670) și care va fi oferită publicului român anul viitor.

Deși îi despart  aproape două sute de ani iar autorii aparțin unor zone geografice diferite, atât C.Troya, cât și   R. Sheringham  au abordări similare privind istoria, limba, cultura și religia geților, probabil și  datorită , izvoarelor istorice pe care le utilizează . Evident, nu lipsesc Herodot, Strabon, Iordanes, Diodor Siculul,  Paulus Orosius, Ammianus Marcellinus,  ș.a. în chestiuni de istorie generală, dar și Stephanus Bysantinus, Adam din Bremen, Saxo Gramaticul,   Venerabilul Beda, legendele nordice, edda, saga  ș.a. în ce privește migrația  nordică a geților.

Să ne înțelegem totuși. Carlo Troya este un mare  istoric italian care consacră  o mare parte din opera lui rolului covârșitor pe care l-au avut geții  în edificarea istoriei și culturii europene, sud-vestice și nordice în timp ce profesorul Robert Sheringham de la Universitatea din Cambridge, evocă istoria geților ca parte componentă a istoriei Angliei, adică a patriei sale printre  ai căror străbuni sunt și geții. Iată cum , vorbind de caracteristicile generale ale insulei britanice, autorul nu omite să menționeze:

 „  Însă în război, după ajutorul divin, trebuie apreciat mai cu seamă curajul soldaților, care nu lipsește niciodată britanicilor în luptă; într-adevăr, neamul nostru provenit din geții cei foarte viteji sau din goți, și care imită sau mai degrabă întrece vitejia străbunilor, atâta vreme cât Domnul  îi oferă ajutor, încolo are destulă apărare pentru protejarea patriei;”. Este un  mândru și frumos elogiu pe care profesorul englez îl aduce strămoșilor săi, care sunt saxonii, englezii și geții.

Cât privește ajungerea geților în insula britanică părerile celor doi autori sunt concordante. Carlo Troya subliniază rolul de focar de răspândire getică pe care l-a avut peninsula Iutlanda, actuala Danemarca, în primele secole după Hristos. Era supranumită țara dacului Godrun. De aici au migrat înspre Anglia primele mari grupuri de geți.

 Pe aici a fost și traseul  piratului Rollo, cel venit de la Dunăre, și a cărui stabilire pe meleagurile britanice  în fruntea dacilor sau danilor, sau gutilor, a fost consemnată prin tratatele cu regele Alfred și apoi cu Eduard Confesorul (1044-1066), fapt amintit și de R.Sheringham, care menționează  o altă denumire a geților, aceea de viți, dar și iuți (  din Iutlanda) și, citându-l pe Venerabilul Beda, că ținutul lor de baștină era Insula Wight (Vectis), care încă le mai păstrează numele, pe lângă alte locuri de pe continent oferind și o seamă de similitudini de ordin fonetic.

Și în ce privește istoria geților părerile celor doi se aseamănă. Citez din capitolul 9 al tratatului lui R.Sheringham:

„Am arătat că armele  geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și-au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i-au îmblânzit și i-au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într-atât Imperiul Roman, încât de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a-și scutura  îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. 

Atunci, pentru prima dată geții le-au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s-a ținut războiul gotic;…Orosius care și-a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: 

Curând, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s-a îngrozit și pe care Cezar i-a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s-au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legământ, deși ar fi putut-o obține cu armele. Chiar Hieronim (Despre credință,c.2,cap.4), când Ambrosius și alții bănuiesc că Gog și Magog ar fi goți, mărturisește că aceiași Gog și Magog nu au fost niciodată numiți geți de către autorii vechi….”

Ambii istorici sunt preocupați de descendența veche a goților din eroii biblici Gomer și Iafet menționați în Geneză și fiecare citează  din epopeile nordice Saga, Edda sau Lagfedgatal, Carlo Troya din Are Frode , Saemundur, Hartknock, R.Sheringham din Saxo Gramaticul sau Venerabilul Beda. Oricum este mai mult decât vizibilă transpunerea zamolxianismului în zeitățile nordice Odin sau Sigge. Dacă Odin este varianta nordică a lui Zamolxe, Sigge nu ar fi altul decât Deceneu.

Pe de altă parte, avansarea în timpurile Genezei a apariției geto-goților lasă loc la amândoi autorii ipotezei unei migrații masive situată  „ la anul 2000 după nașterea lumii”, adică în jurul anilor 3500 î.Hr. ceea ce corespunde  teoriei avansate de cercetătorii moderni, între care Marija Gimbutas și cei de la  Universitatea din Cambridge, privind marea migrație tehnică în est, în nord-vestul Indiei, care nu exclude deloc o migrație la fel de masivă în nordul  european.

În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham explică și motivația acestor mari roiri:

„Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează chiar o înrudire a neamului și a sângelui. Însă sciții, geții, massageții și goții aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași  gândire și rigoare în organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate privințele. Voi stărui asupra câtorva lucruri: geții și goții ieșeau în evidență față de alte neamuri prin mulțimea nevestelor și socoteau poligamia la loc de mare cinste. Pe lângă alții, poetul comic Menandru, el însuși get, spune astfel despre geți:

Căci niciunul dintre ai noștri nu poate fi mulțumit cu zece neveste

Și cei mai mulți își iau unsprezece, ba chiar douăsprezece

Cine și-a luat doar patru

Sau cinci

E socotit „pe moarte ”, „nenuntit”, nefericit,holtei ,

La ai noștri.

…Odinioară era obiceiul în Dacia printr-o lege consfințită de regii acelui pământ, când teritoriul se umplea de populație, ca cei tineri să fie siliți să emigreze din propriile sălașuri;acest neam se înmulțea peste măsură din acest motiv, deoarece se uneau cu multe femei, dedați fiind la desfătări în exces. 

De aceea tatăl îi alunga de la sine pe toți fiii adulți în afară de unul pe care îl lăsa în urmă ca moștenitor al cutumei sale. Această lege a rămas neclintită pe timpurile multor regi până când regele Lothbrocus i-a urmat tatălui său la domnie despre care s-a declarat că provenea din seminția goților…Referitor la goți, Adam din Bremen menționa:Este pedepsit cu pedeapsa capitală acela care va fi avut relații intime cu soția altuia sau prin violență va fi siluit o fecioară”.

Am apelat la similitudinile de vederi ale celor doi învățați pentru a crea un  tablou al identității istorice a geto-goților. Să vedem care ar fi pe scurt dimensiunea lingvistică.

Carlo Troya, pe urmele lui Iordanes,  evocă frumusețea și subtilitățile  graiului vechi al Amalasuntei, fiica marelui rege  de la Ravenna mai ales în comparație cu sunetele guturale și dizarmonice ale germanilor acelui timp. Amintim că această constatare era făcută când regatul ostrogot  de la Ravenna, prima construcție statală geto-gotică  înființată pe teritoriul și în interiorul marginilor Imperiului Roman. 

Despre    limba scrisă a aceluiași neam, atât Troya, inclusiv Iordanes,cât și R.Sheringham sunt întru totul de acord că alfabetul promovat de episcopul Ulfilla este cu totul remarcabil în istoria alfabetelor lumii, iar Sheringham face precizări în legătură cu apariția caracterelor runice în biblia lui Ulfilla.

Carlo Troya  face precizarea că alfabetul episcopului Ulfilla era ultimul din cele create de la Moise încoace și comentează astfel:

Oare cine va vroi să creadă că limba gotică a lui Ulfila nu a fost răspândită de Berismund (vezi anul 417) şi mai mult, de către oastea gotică a lui Videmir din neamul amalilor, adusă astfel în Gallia şi în Spania? 

Limba aceea, care s-a vorbit şi s-a scris în Italia de către ostrogoţi, limba din care avem splendide monumente (şi mă refer doar la Italia), în Codex-ul argenteus al Evangheliei ulfiliene de la Upsala, în papirusul de la Arezzo şi mai cu seamă în cel de la Napoli, ca şi în Calendar, în Omiliile ostrogoţilor şi în toate celelalte scrieri ulfiliene, publicate de Mai şi de Castiglioni.

Ne-am putea permite să precizăm că sunt extrem de interesante și binevenite descifrările tăblițelor de la Sinaia. Cercetătorul makedon Branislav Stefanoski- Al Dabija, unul dintre eminenții specialiști în această materie precizează că alfabetul tăblițelor, scrise în timpul regilor daci Burebista și Deceneu pentru uz sacerdotal și se referă la istoria și religia acestora (Hyperboreii și zamolxismul, 2013), utilizează litere din alfabetul grec arhaic din linia B cretană și că acest alfabet nu este neapărat grecesc ci mai vechi, de origine pelasgă,  pelasgii fiind străbunii tuturor popoarelor europene.

În legătură cu limba dacă vorbită nu acasă la ea ci pe un teritoriu franco- englez, nu ne putem lipsi de plăcerea de a  reproduce un pasaj evocat de Carlo Troya:

„Ducele Wilhelm Spadă Lungă era atât de atras de Limba Dacică a tatălui său, încât îşi trimise fiul la Baieux, pentru a fi educat de către Normanzi, în idiomul Dacilor….Aşadar, Richard I învăţă Limba Dacică în Baieux şi îi urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului din Normandia. Nu cred însă, că Limba Dacică din Baieux semăna cu cea vorbită de Vizigoţi, existând diferenţe între Geţii ajunşi în Europa Occidentală cu multe secole înainte şi Daco-Geţii lui Rollo. 

Însă, atunci când vorbea cu Vizigoţii, discuţia era inteligibilă, ceea ce nu se întâmpla cu Saxonii din Baieux şi cu cei rămaşi în Germania. Idiomul Dacic al lui Rollo era necunoscut noilor săi supuşi, Romanii din Normandia.

 În timp ce nici Rollo, nici Wilhelm Spadă Lungă, nu încercară să-şi propage idiomul, Theodoric şi Amalasunta, în Italia, au optat pentru îndoctrinarea Romanilor în limba Gotică, iar printre aceştia se afla şi fiul lui Patrizio Cipriano. 

Într-o scrisoare de-a lui Cassiodor către Senatul Roman, el spune că studiul acestei limbi plăcu cel mai mult Amalasuntei, doctă în Latină şi Greacă şi încântată în a-şi etala bogăţia limbajului patriei: “NATIVI SERMONIS UBERTATE GLORIATUR”.

Nu putem încheia această schiță fără să reproducem  un pasaj din Discursul despre arhitectura gotică al acestui minunat avocat pro bono al istoriei românilor care se numește Carlo Troya:

„Astfel de erori legate de originile geţilor sau goţilor şi cele ale teutonilor sau germanilor lui Tacit, au corupt istoria arhitecturii; aceasta este marea confuzie făcută între cele două popoare atât de diverse.

 Templul Tracic al lui Zalmoxis şi Arhitectura Gotică Transdanubiană care, în 412 au fost transmise şi în Galiile Meridionale, de unde se difuzară apoi în toată Europa, cu un dublu curent: unul vizigotic – în Pirinei, altul gotic – în Alpii Scandinaviei, Canterbury şi în Normandia dacului Rollo. 

Totuşi, formele Arhitecturii Gotice s-au modificat pe parcursul secolelor, dar nu şi-au pierdut niciodată condiţia naturală transdanubiană, atât de diversă de cea greacă şi romană. Diversele ei transformări au admis folosirea aproape generală a ogivei,aceasta triumfând în secolele al XIV-lea şi al XV-lea asupra arcului rotund; de aceea, nu se poate spune că era necunoscută vizigoţilor în secolele al V-lea şi al VI-lea“ (Argumente pentru rescrierea istoriei europene , București, 2016)

Cer scuze cititorului pentru abundența citatelor folosite. Am considerat totuși că într-o pledoarie de o asemenea importanță privind istoria poporului nostru proba  verității este mai importantă decât stilul.

M-am referit în principal la două opere istorice  consistente cu acest subiect, necunoscute publicului sau specialiștilor, una din ele publicată recent într-o selecție esențială, iar cealaltă în curs de publicare. Ambele lucrări aparțin  unor specialiști de primă mână in științei istorice europene și se referă la o plajă  istorică de circa  două milenii până în zorii evului mediu european

Am vrut să arăt din această prezentare comparativă că străbunii poporului român, daco – geto- goții  au cu totul altă reprezentare în mintea cercetătorilor străini decât acasă.  Pentru Carlo Troya și Robert Sheringham aceștia au în primul rând o  vechime în plan istoric care îi așează indiscutabil în rândul întemeietorilor legitimi ai Europei,  iar contribuția lor istorică a avut un caracter continuu și s-a bazat în afara unei vitalități  ieșite din comun,  pe o spiritualitate elevată, pe o limbă  frumoasă și adecvată realităților , cât și pe însușiri civilizatoare care s-au remarcat atât acasă la ei  în Valea Dunării, cât și  în afară, acolo unde i-a propulsat destinul istoric.

Din această scurtă trecere în revistă încep să apară ca plauzibile strădaniile mai vechi și mai noi ale autorităților civile sau religioase de a oculta istoria unui neam care, prin faptele sale pur și simplu  a  deranjat  și deranjează un anume establishment.

Este interesant de observat că  acești mari istorici  și-au scris opera când creștinismul în Europa și în lume devenise o realitate iar constituirea statelor europene  depășise faza incipientă ,  acum fiind în plină sedimentare. Totodată interesele lumii de acum  erau total diferite de cele de la începutul primului mileniu. Din păcate, acest adevăr are o valoare specială pentru România. Valoarea  și gloria străbunilor, limba, spiritualitatea care trebuiau să  constituie componentele de bază ale unei siguranțe naționale și-au pierdut conținutul.

Românii numesc acest fenomen  vicisitudini ale istoriei și le acceptă pur și simplu în locul virtuților strămoșilor.

Opiniile despre români ale unor istorici străini prezentate în această schiță nu  se vor  găsi niciodată în vreo lucrare a Academiei Române . Această instituție a avut grijă să inventeze în locul continuității neamului pe aceste meleaguri penibila și idioata teorie a etnogenezei   poporului român undeva prin  veacul al treilea după Hristos reușind cu un brio trist fracturarea istoriei naționale, o performanță  pe care n-a atins-o nimeni în lumea aceasta.

Dumitru Ioncică

Ilustratii: Gabriel Tora

SURSA CUNOASTELUMEA



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

DACIA PREISTORICA - documentar FULL

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

DACIA PREISTORICA - documentar FULL

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Codul getic de pe statuia de la Adamclisi

October 1, 2011 · 00:29 | Autor: Adina Mutar

Naravul lui Traian de a-si imortaliza trecerea prin tot felul de inscriptii i-a naucit multa vreme pe istorici, care i-au atribuit gresit multe monumente.

Metopa, azi disparuta, care infatiseaza un zeu fara chip, protejand un pui de dac

De altfel, acest obicei al imparatului i-a atras porecla inca din timpul domniei sale de „herba parietaria”, „iarba zidurilor”. Fiindca „napadea” tot. De fapt, el doar a consacrat monumentul de la Adamclisi zeului Marte, punandu-si insciptia ca pe un sigiliu domnesc pe acest impunator edificiu. Si cand si-a pus „amprenta”, s-a simtit indreptatit sa-si aroge si titlul de PONTIF MAXIMUS, Mare Preot al cultului geto-dac!

Din epoca bronzului

Expresiva statuie a Marelui Preot solar si matricea lingvistica

In 1980, Nicolaie Copoiu, secretar stiintific al Institutului de Studii Istorice, l-a trimis pe cercetatorul Vasile Rudan pentru a face un studiu asupra componentelor originale ale monumentului, in vederea reconstituirii.

Concluziile cercetatorului au fost ca monumentul dateaza din epoca bronzului, mai fusese restaurat in vechime, evidentiindu-se doua scoli diferite de sculpura, ca „gorgona romana” este o zeita locala a fertilitatii si prosperitatii, fiind impodobita cu spice de grau si coarde de vita de vie, iar intr-o metopa, o amazoana si un urias amintesc de batalii mitice. Sunt foarte multe detalii care dovedesc faptul ca monumentul nu e ridicat in timpul lui Traian.

Zeul fara chip protejand puiul de dac

Profesorul Tudor Diaconu (stanga) si Ilie Stancu (dreapta), care au descifrat codul getic

Friza interioara este decorata cu steagul de lupta al dacilor, sarpele cu cap de lup, ceea ce-l dovedeste clar de origine geto-daca. Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrarii ”Civilizatiile vechiului Orient”, atribuie genul de constructie circulara getilor si masagetilor, raspandind de-a lungul timpului religia si simbolistica solara.

Deshayes concluziona ca aceste monumente au influentat ulterior si arta funerara a vechiului Orient. Cercetatorul Vasile Rudan a constatat ca in jurul monumentului, la o adancime de 12-14 metri, sub depuneri aluvionare, exista vestigii ale unei asezari de tip protourban, cu temple, edificii, locuinte, canalizari, neexplorate de arheologi.

Si tot datorita cercetatorului Vasile Rudan s-a pastrat fotografia celei mai importante metope, astazi disparuta, infatisand un zeu fara chip, ce protejeaza un pui de dac, un copil cu par carliontat, acoperit de celebra caciulita dacica.

Conceput de Marele Preot

Amazoane si uriasi de pe metopa de la Adamclisi, amintesc de tipuri mitice

Un studiu al compozitiei Monumentului conduce la convingerea ca el este opera unui initiat. Scriitorii antici sunt unanimi in a spune ca Marele Preot al dacilor cunostea tainele Cerului si ale Pamantului, cu alte cuvinte el era un initiat in stiintele spirituale. Semnele geometrice de pe Monument sunt simboluri, care in limba initiatilor reprezinta forte ceresti.

Marele Preot al dacilor ar fi fost singurul in stare sa conceapa compozitia Monumentului de la Adamclisi. Si aici trebuie sa vorbim despre nemaipomenita statueta a preotului de la Adamclisi, scoasa la iveala de plugul unui taran in anul 1894.

Aceasta a fost achizitionata de colectionarul Jean Eleutheriade, ginerele pictorului Gheorghe Tattarescu si a facut parte din colectia particulara a administratorului muzeului memorial al pictorului, de unde s-a incercat de multe ori sustragerea si scoaterea din tara.

Supusa unui studiu de catre o echipa de arheologi, lingvisti si istorici, in 1986, s-a concluzionat ca este vorba de statueta unui Mare Preot solar, sculptata din marmura de la Deleni-Dobrogea. Vechimea a fost datata din epoca bronzului. Insignele apollinice de pe piept, doua stele a cate sapte raze, il indica mare pontif al cultului solar.

Matricea lingvistica unica in lume

Zeita a fertilitatii, impodobita cu grau si coarde de vita de vie, ci nu „gorgona romana”

Matricea lingvistica de pe patrafir este unica in lume, ca vechime. Aceasta demonstreaza ca scrierea hieratica, codificata, era folosita de marii initiati care erau preotii geto-daci. Este primul document care dovedeste existenta codului getic, despre care se vorbeste adesea in deradere.

Profesorul Tudor Diaconu din Pitesti este cel care a descifrat codul din matricea ligvistica a statuii, ordonand-o dupa ordinul 10, al castei regilor preoti IO ! Iata ce a iesit la prima citire a lingvistilor: „Indepliniti ale voastre indatoriri!”

Iata ce a iesit din descifrarea lui Tudor Diaconu, publicata in volumul „Limba vorbita de Adam si Eva” (de Tudor Diaconu si Ilie Stancu, editura Brio Star): „Asta este OM Ikaron, scut alb, mag Adam, ii ram Cogaion!” Poate de aceea se si numeste monumentul Adam Clisi, clisa lui Adam, „pamantul primului om”.

Cititi mai mult: http://www.enational.ro/romania-mea/codul-getic-de-pe-statuia-de-la-adamclisi-91292.html/#ixzz1mHsG8aQK
enational.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Crucea cu raze de la Tartaria, cel mai vechi simbol religios al lumii

In anul 335, crestinii ortodocsi au preluat imaginea ca semn al Invierii! Complexul de cult de la Tartaria este un izvor de cunoastere transmisa neintrerupt de peste 7000 de ani. Printre alte simboluri, a daruit omenirii „crucea cu raze, odor veselitor al Cuvantului”

Arheologul italian Marco Merlini a observat ca la Tartaria (sus) s-a trecut la alt cult decat cel de tip matriarhal de la Parta (jos).

Cultura Tartaria s-a dezvoltat in mileniul V i.C. in arealul actualului judet Alba, de-a lungul malului stang al Muresului si a fost descoperita de cercetatorul clujean Nicolae Vlassa.

Religia practicata este una solara, evidentiata de simboluri sacre care dainuie pana in prezent, atat in forma imagistica, dar si ca forme de ritual ramase in traditia folclorica romaneasca.

Ceea ce deranjeaza cel mai mult pe istoricii ”clasici” este stramutarea primei civilizatii din spatiul mesopotamian – asa cum se instituise la nivel international prin recunoasterea primordialitatii civilizatiei sumeriene – in spatiul carpato-danubiano-pontic.

Tablitele confectionate din lutul autohton, acoperite cu semne pictografice, gasite langa un schelet, devanseaza istoria cu peste un mileniu, fiind anterioare celor asemanatoare, descoperite la Djemer Nasr, Kis si Uruk, datate la 3300 i.C.

Profesorul italian Marco Merlini, unul dintre cei mai renumiti arheologi contemporani ai Europei, a avansat ipoteza ca „Tartaria marcheaza o tranzitie de la un cult de tip matriarhal, al Mamei Primordiale, zeita a fecunditatii, la o alta forma de cult”.

Altarul Taurului Solar

Un alt simbol sacru primordial, scarita „H”, indica divinitatea

Observatia profesorului Marco Merlini este foarte valoroasa si se poate dovedi printr-o comparatie cu alta descoperire extraordinara de pe teritoriul tarii noastre, aceea a sanctuarului numit de arheologi ”Casa cerbului” de la Parta, din manoasa lunca a Timisului, unde au inflorit asezari sedentare in aceeasi perioada, mileniul V i. C.

Sanctuarul, o constructie facuta din lut si nuiele, in care comunitatea isi venera zeitatea duala, era compartimentat in doua camere, cea a altarului si cea in care se aduceau ofrandele.

In camera altarului se afla un soclu de forma paralelipipedica, lucrat din lut, pe care erau asezate doua statuete care faceau corp comun, dar aveau doua capete, unul de taur, iar celalalt un cap de femeie cu fata acoperita de o masca rituala.

Aceasta alaturare dintre taur si femeie simboliza forta creatoare. Era un cult al fecunditatii si fertilitatii, venerat in organizarile de tip matriarhal.

Placuta dreptunghiulara de la Tartaria reprezinta un astfel de sanctuar, cu sala altarului care adaposteste zeitatea duala, in centru, precedata de camera in care avea loc ablutiunile (dreapta) si urmata de camera unde se aduceau ofrandele (stanga).

Zeitatea duala din camera altarului de la Tartaria difera de cea de la Parta doar printr-un simbol: in dreapta capului taurin nu mai apare femeia cu masca ritualica, ci crucea cu raze (vezi foto)!

S u.Re.Anu

Sumerul mesopotamian, crucea cu raze era simbolul zeului suprem ANU

Pana la ora actuala, la Tartaria apare cea mai veche reprezentare a acestui simbol, crucea cu raze. Interpretarile care s-au dat simbolurilor de pe placutele de la Tartaria sunt multiple, multi sugerand ca nu pot fi puse in corelare cu simbolurile sumeriene, care aveau sa apara o mie de ani mai tarziu.

Numai ca in Sumerul mesopotamian au aparut ca scriere deja structurata! Conform scrierii sumeriene, pe placutele ritualice de la Tartaria apar zeul Su (pronuntie Saue), reprezentat de simbolul „H” – scarita – si zeul Anu, reprezentat de „crucea cu raze”.


Este pentru prima data in istorie cand apar ambele simboluri religioase. Casta preoteasca a perpetuat aceste simboluri, oriunde a ajuns in peregrinarile misionare.

Si poate nu intamplator Tartaria se afla la poalele Muntilor Su.Re.Anu, trei ipostaze ale divinitatii solare primordiale, regasite in cultul de la Tartaria, in religia egipteana si in religia mesopotamiana. Toate avand ca simbol crucea cu raze si ca animal devotat sarpele, simbol al energiei. Su sau Saue de la Tartaria este cel mai vechi si cel mai enigmatic zeu al timpurilor de inceput.

Este reprezentat cu doua fete privind in directii opuse si a fost venerat, dupa cum s-a dovedit arheologic, pentru prima data pe aceste meleaguri, in sanctuarul de la Tartaria. O mie de ani mai tarziu a fost preluat sau pur si simplu ”dus” cu vreun val migrator in Sumer, unde era zeitate secundara, numit Saue – grafic ”H”-, Usmu si Ara.

El i-a cedat locul de zeitate suprema si simbolul (crucea cu raze) lui Anu, asa cum reiese dupa un cilindru neobabilonian aflat in Muzeul Britanic (vezi foto). In Egipt, apare mai tarziu ca Re si Ra, avand ca simbol initial crucea in cerc, apoi discul inaripat.

Crucea cu raze apare la noi si pe ceramica din Muntii Orastiei (vezi foto fragment de ceramica, din colectia cercetatorului Vasile Rudan), iar zeul cu doua capete apare pe monedele dacice.

Ion, fiul lui Saue

Pe icoanele de sticla, mesterii populari ii infatiseaza pe Sfintii Constantin si Elena intre Sfanta Cruce cu raze

Virgiliu a lasat marturie ca un zeu cu doua capete ajunsese si pe meleagurile italiene, cand populatia autohtona traia in semisalbaticie. Tot de la Virgiliu stim ca il chema Ion (rebotezat de romani Yanus) si era fiul Soarelui facut cu o pamanteanca, fiica regelui Atenei.

Deci un semizeu, fiu al lui Saue, care ii preluase insigna de zeu cu doua capete, dar si furca solara, „Y”. Misteriile cultului lui Sa se regasesc si azi in dansul solar al calusarilor.

Crucea cu raze mai apare si pe ceramica foarte veche si necercetata din Muntii Buzaului, iar in Argedava, cetatea lui Burebista, apare si in zilele noastre in cimitirul din Popesti-Novaci, pe cruci din secolul trecut (vezi foto).

Casta razboinicilor

O contopire a celor doua simboluri, taur si Soare, a fost descoperita in satul Cumpana

Odata cu preluarea puterii religioase si laice de catre barbati, crucea cu raze apare si pe scuturile razboinicilor. Din nou, cea mai veche reprezentare apare in Romania, mai stilizata, in mormantul getic regal de la Agighiol, sec. IV i.C., fiind un element protector obligatoriu pe coifurile daco-getilor (vezi foto).

Apoi il vedem mai elaborat pe scuturile dacilor, de pe Columna lui Traian si identic pe un sigiliu sumerian, reprezentand trei credinciosi care aduc ofrande in templul zeului Anu! (vezi foto).

Vedem, deci, acest simbol transmis in timp si spatiu de casta preotilor Zeului-Soare, apoi de colegiile militare, iar ulterior de colegiile funerare, care l-au folosit pe cruci pana in sec. XIX, dupa cum se poate vedea in cimitirul din Argedava si din Scaieni.

Ipoteza halucinanta a runelor maghiare

Crucea cu raze se regaseste pe multe vase ceramice antice din Muntii Orastiei, pana in Muntii Buzaului

E bine de amintit ca pe Internet circula „istoria” halucinanta a unor cercetatori maghiari, cum ca toate simbolurile descrise mai sus fac parte din ”scrierea runica maghiara”.

Sandor Forrai a si publicat un volum intitulat ”Scrierea runica ungureasca antica”, in care ”identifica” runele maghiare (?) cu simbolurile aparute in cultura Tartaria, Turdas – Vinca! Maine-poimaine vom citi in ”analele” unor astfel de cercetatori despre vechimea naucitoare – 7000 ani – a prezentei maghiare in acest areal!

Noroc cu Muzeul Virtual organizat la Departamentul XIV al Primariei din Roma, care acorda un amplu spatiu unui studiu, cu expertize competente, asupra artefactelor si asupra scheletelor gasite ”in situm” la Tartaria si care au confirmat existenta aceleiasi tipologii umane ca a populatiei care a trait intotdeauna pe aceste meleaguri.

Si care „a inventat pentru prima data in istoria civilizatiilor scrierea sacra, ca mod de comunicare cu Zeul Soare”, dupa cum se exprima cercetatoarea americana Maria Gimbutas.

Sfanta Cruce cu raze la cre stini

Pe crucile din secolul trecut din cimitirul din Argedava, crucea cu raze simboliza Invierea

La crestinii ortodocsi, crucea, cu raze in centrul ei, este semnul Invierii, e crucea datatoare de viata.

Inaltarea Sfintei Cruci se sarbatoreste la 14 septembrie, din anul 335, de cand episcopul Macarie al Ierusalimului a aratat pentru prima data sfantul lemn al Crucii pe care a fost rastignit Cristos.

In Acatistul Sfintei Cruci, in Icosul 2, imparateasa Elena i-a adus acest minunat si incarcat de semnificatii cant de slava, care nu poate sa nu ne aminteasca de vechimea si importanta religioasa a simbolurilor „H” si crucea cu raze, „odor veselitor al Cuvantului”:

”Bucura-te, semnul adevaratei bucurii/
Bucura-te, izbavirea vechiului blestem/
Bucura-te, comoara, pentru zavistie in pamant ascunsa/
Bucura-te, cea ce Te-ai aratat cu stele inchipuita / Bucura-te, Cinstita Cruce cu impatrite raze in chipul focului /
Bucura-te, scara pe inaltime rezemata, mai inainte aratata („H”)/ Bucura-te, lumina ingerilor cea cu alinare inchipuita /
Bucura-te, rana demonilor, cea mult suspinata / Bucura-te, odor veselitor al Cuvantului /
Bucura-te, stingatoarea focului ratacirii /Bucura-te, Cinstita Cruce, aparatoare a deznadajduitilor /
Bucura-te, tare aparatoare a celor ce bine calatoresc /
Bucura-te, Cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!”.

ADINA MUTAR via marea enciclopedie a getodacilor

Publicat de pintilie nicolae

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Tunelurile dacilor...

Trasee secrete si drumuri pe sub munti, folosite inca de pe vremea dacilor? O simpla legenda sau …In fiecare zi, indiferent ca e vara, toamna, primavara sau iarna, sute de persoane vin sa traverseze zona Bucegilor. Unii vin pur si simplu pentru munte, altii vin atrasi de legendele ce cuprind intreg tinutul Bucegilor.

Iar altii vin in cautarea comorilor ramase prin pesteri, din cele mai vechi timpuri, asa cum spun legendele locale. Pentru ca in zona Bucegilor trece un lant de drumuri subterane, cunoscute doar de cateva persoane, la ora actuala.

In vremuri de restriste, inca din vremea dacilor, obstile trimiteau femeile si copiii aici, trimiteau comorile ce le aveau si porneau la lupta impotriva invadatorilor. Pe sub munte se poate ajunge dintr-o parte in alta a muntilor.

In anul 105 armatele romane conduse chiar de imparat, patrundeau in teritoriul dacilor, ocupind cetate dupa cetate. Era al doilea razboi si Traian era decis ca de data asta sa supuna definitiv Dacia . Din aceste considerente nu se grabea, preferind sa construiasca de fiecare data pe unde trecea cetati si castre care sa asigure spatele armatei sale.

La un moment dat, intre romani si Sarmizegetusa nu mai era nici o cetate. Cu toate astea, in munti, pe loc deschis, la intilnirea a doua piriuri, s-a dat o lupta pe viata si pe moarte intre cele doua osti. Era sfarsitul toamnei.

Dacii erau condusi personal de Decebal, iar romanii de unul dintre generalii lui Traian, cel care, dupa cucerirea Daciei, urma sa devina primul guvernator al noii provincii romane.

Lupta a fost ingrozitoare si a durat toata ziua. Spre seara, balanta incepuse sa incline spre romani, din cauza numarului mare de luptatori de profesie pe care ii aveau.

La un moment dat, marele preot dac, Vezina, a fost vazut cazind in lupta. Atunci dacii au inceput sa sovaie, vazind in asta un semn din partea marelui lor zeu, Zamolxis.

Ca sa nu piarda de tot lupta, Decebal a dat ordin de retragere si… armatele dacilor au disparut in cateva minute ca inghitite de pamant. degeba au trimis romanii trupe in urmarirea fugarilor. Acestea se intorceau toate cu acelasi raspuns: in fata lor nu exista nici un fel de dusman…

A urmat o pauza de cateva zile, pauza care a fost cat pe ce sa salveze soarta regatului dac. Pentru ca, profitind de ea, Decebal a realizat o lovitura care a ramas in analele razboaielor: a incercat sa mute centrul operatiunilor la sud de Dunare, pe teritoriu roman.

La vremea respectiva nimeni nu a putut intelege cum, in conditiile unei ierni cumplite, cum a fost cea din 105, Decebal a ajuns, intr-un interval de timp extrem de scurt – mai putin de 2 zile – sa strabata muntii Daciei, ajungind la locul de intalnire cu aliatii sai si trecand Dunarea ca sa atace castrele romane de pe teritoriul actual al Bulgariei.

Din pacate, in urma unor tradari din rindul nobililor daci, Traian a aflat secretul miscarilor rapide de trupe: Decebal s-a folosit de tunelurile subterane care traversau muntii dintr-o parte in cealalta.

Dupa batalia de la Adamclisi cand fiecare dintre aliatii infranti ai dacilor se retrageau spre locurile lor de bastina, dacii condusi de Decebal au cazut in cateva ambuscade organizate de romanii care ii asteptau in tunelurile de trecere.

Neasteptindu-se la asa ceva, mare parte din trupele repliate au fost nimicite, putini fiind dacii care au ajuns din nou la Sarmizegetusa. Dupa acest atac, Traian a ordonat astuparea tunelelor pe care le descoperise.

Cu toate astea, multe au ramas necunoscute de cotropitorul roman, fiind folosite mai tirziu de domnitorii romani. Asa au fost trecerile subterane din zona Bucegilor.

Cei mai populari munti ai Romaniei sunt strabatuti de la un capat la altul de treceri subterane, putini fiind cei care cunosc existenta acestora.

Despre existenta tunelurilor aveau cunostinta numai sacerdotii daci si unii nobili, acestia din urma cunoscand doar anumite treceri strategice si nu pe toate.

Ducand mai departe mostenirea spirituala a inaintasilor lor, preotii daci au transmis novicilor secretele trecerilor de sub pamant, secrete preluate de preotii crestini, paznici ai comorilor spirituale si nu numai, ale acestui popor si retransmise mai departe doar calugarilor virtuosi.

Pentru ca aici, in interiorul Bucegilor, exista o parte din secretul existential al nostru, al romanilor, ca popor.

Pe vremea domnitorilor din dinastia Basarabilor si a celor de dupa ei, platoul Bucegilor era interzis oamenilor de rand. Acolo se antrenau ostile de elita ale domnitorului. Oare de ce, din toate locurile posibile din tara asta, domnitorii au ales ca loc de antrenament tocmai platoul Bucegilor?

De ce nu un loc la cimpie, unde antrenamentul calare se putea desfasura in conditii mai bune? Simplu. Pentru ca, in vremuri de restriste, tezaurul tarii era adapostit in tunelele din zona, iar ostile aveau ca sarcina prioritara, paza comorilor.

Mai mult, legendele locale vorbesc si despre existenta unui tezaur deosebit. Un tezaur acumulat si pastrat in zona de-a lungul a zeci de generatii de conducatori.

Se spune ca fiecare din acestia trebuia sa sporeasca tezaurul pe durata domniei lui si nu avea voie sa foloseasca niciodata odoarele de pret din tezaurul sfant. Cei care nu au tinut cont de asta au fost loviti de un blestem cumplit, ei si familiile lor fiind risipite in vint.

Se spune ca acest blestem a lovit cele doua ramuri conducatoare din familia Basarabilor, respectiv ramura Draculestilor si cea a Danestilor, multi domnitori din aceste familii murind asasinati, ei si familiile lor, pentru incercarea de a folosi tezaurul tarii in scop personal.

In ultimii ani, in zona Bucegilor s-au efectuat masuratori energetice care au constatat existenta unor campuri de forta extraordinara si a unor treceri subterane care traverseaza muntii dintr-o parte in cealalta.

Mai mult, aceleasi masuratori au aratat existenta a doua treceri subterane care merg din zona Bucegilor pana in apropiere de Pestera Ursilor din Carpatii Occidentali, acestea fiind intretaiate din cand in cand de diverse tunele mai mici sau mai lungi.

Ceea ce este uimitor e altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tuneluri nu strabat muntii haotic ci sub forma unor linii care configureaza imaginea unui lup imens, avand gura deschisa, ca atunci cand se arunca asupra prazii.

Capul lupului este in Muntii Apuseni iar coada coboara pana in apropiere de Pietrosita, judetul Dambovita. Intrebarea logica este daca aceste treceri subterane au fost facute de mina omului sau daca au fost doar descoperite si folosite de oameni?

Este o intrebare la care, deocamdata nu are cine sa raspunda. Poate doar misticii, care au avut curajul sa afirme ca totul a fost construit de Zamolxis atunci cand Marele Zeu a decis sa apere acest pamant sfant si pe cei ce-l locuiesc.

(am primit-o pe mail)

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More