ADEVARUL despre Eminescu, uciderea si reuciderea sa, de 120 de ani pana astazi.

2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta "Deşteaptă-te române"!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneităţii.

Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.

„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” - precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

continuarea aici

Read More

MAREA NEAGRA PAMINT SFINT

In ultima vreme e tot mai greu pentru anumite puteri politice si economice sa impiedice aparitia unor informatii strict confidentiale. Iar cand informatiile sunt sustinute de nume celebre, veridicitatea lor sporeste. In acest fel, Robert Ballard, cel ce a descoperit epava Titanicului a aratat ca spatiul acoperit cu apele Marii Negre a fost locuit in trecut si ca sub ape se gasesc cladiri deosebite. Din pacate, noi insine, ca popor, avem nevoie sa vina strainii sa ne arate cine am fost in trecut si ce suntem...

Eminescu insusi pare a fi cunoscatorul legendelor romanesti venite din timpuri stravechi. Putini sunt cei care, citindu-l pe Eminescu remarca asa zisele licente poetice sub care poetul a ascuns adevaruri ce nu puteau fi spuse atunci si care nu sunt spuse, cine stie din ce motive, nici astazi. A incercat ca prin poeziile sale sa lase romanilor o parte din adevarul istoric pe care putini il cunosteau si atunci dar si acum. Metafore ca “ochi adanci ca marea” sau “Si muma mea e Marea” ascund intelesuri mistice.

<Memento mori> este o astfel de poezie, dedicata religiei stramosesti, incercand sa arate oarecum radacinile credintei dacilor in nemurire.

“Din Fundul Marii Negre, din inalte-adance hale

Dintre stance arcuite, din gigantice portale

Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit...”

In sprijinul lui Eminescu vin colindele si cantecele populare culese de personalitati de seama romanesti, ca Tudor Pamfile, Vasile Lovinescu sau Nicolae Densusianu. “Ostrovul din mare/Cam din Marea Alba/Si din Marea Neagra...”; “...Prundul Marii Dalbe/La Dalbele Manastiri...”; “...Pe prundul Sfintei Mari / Ion oile paste...”.

Toate aceste ramasite folclorice arata echilibrul universal yin – yang, alb-negru, in afara caruia nu exista nimic. Iar poeziile vin doar sa aminteasca celor care, daca nu stiau, ca tara noastra a fost pe vremuri taramul zeilor, tara fagaduintei, locul unde existau fii zeului Dak-sha, stapanul Universurilor. Diodor amintea: “ In fata tinutului celtilor, in partile Oceanului, este o insula numita Leuky, adica Alba. Latona, mama lui Apollo, s-a nascut aici si din cauza asta Apollo este mai venerat aici decat ceilalti zei... Aceasta insula era numita si Helixea (Felicia) sau , Insula Preafericitilor. Nu departe de acolo erau muntii Riphei (Carpati)...” Preafericitii sau Blajinii erau urmasii atlantilor, cunoscuti si sub numele de ramani. Despre ei textele vechi amintesc ca locuiau pe langa apele cele mari in care se varsa toate apele, iar folclorul romanesc spune ca in acele taramuri isi are Dumnezeu cetatea de unde guverneaza toate ale lumii, bune si rele.

Cercetarile recente au scos la iveala o parte din trecutul mistic al romanilor si vor arata locul pe care-l vor ocupa ei in viitor. Pana atunci, nu ramane decat sa admiram in poeziile lui Eminescu gloria uitata a stramosilor nostri si sa ne regasim radacinile.

“Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,

Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale

Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos;

Dara ea, infiorata de adanca ei durere,

In imagini de talazuri cant-a Daciei cadere

Si cu-albastrele ei brate tarmii mangaie duios.”

Eliszar

Read More

EMINESCU UCIS

Oare citi dintre voi stiti ca Eminescu a fost otravit lent cu mercur pentru a i se inchide gura? Eminescu, initiat in riturile vechi zalmoxiene ale poporului geto dac, nu suferea de nici un sifilis si nu era nebun. Lovitura finala a fost o piatra aruncata "intimplator"de unul dintre nebunii de la spital. In cap. Ceea ce e mai grav este ca dupa moarte i s-a cultivat imaginea de nebun, fustangiu, curvar unui om care a fost un patriot desavirsit si care a preferat sa moara decit sa taca, si sa expuna prostituarea gradata a Romaniei. Se pare ca acum, in zilele noastre bordelul numit Romania are mare cautare la proxeneti.

STRIGOII
I

... că trece aceasta ca fumul de pre pămînt.
Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,
cu pînză se-nfăşură, cu pămînt se acopere.

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,
Între făclii de ceară, arzînd în sfeşnici mari,
E-ntinsă-n haine albe, cu faţa spre altar,
Logodnica lui Arald, stăpîn peste avari;
Încet, adînc răsună cîntările de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă
Şi păru-i de-aur curge din raclă la pămînt,
Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zîmbet trist şi sfînt
Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,
Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă. Şi lîngă ea-n genunche a Arald, mîndrul rege,
Scînteie desperarea în ochii-i crunţi de sînge,
Şi încîlcit e părul lui negru... gura-şi strînge;
El ar răcni ca leii, dar vai ! nu poate plînge.
De zile trei îşi spune povestea vieţii-ntrege:

�Eram un copilandru. Din codri vechi de brad
Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul,
Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul...
Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul,
În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

Domnind semeţ şi tînăr pe roinicele stoluri,
Căror a mea fiinţă un semizeu părea,
Simţeam că universul la pasu-mi tresărea,
Şi naţii călătoare, împinse de a mea,
Împlut-au sperioase pustiul pîn� la poluri. Căci Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă,
Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară;
Cu creştetele albe, preoţi cu pleata rară
Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară
Mii roiuri vorbitoare, curgînd spre vechea Romă.

Pe Nistru tăbărîsem poporul tău să-mpil;
Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinaşi în cale,
Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;
În jos plecat-am ochii-naintea feţei tale,
Stătînd un îndărătnic - un sfiicios copil.

La blînda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă...
Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund;
Mi-ar fi părut mai bine-n pămînt să mă cufund,
Cu mînile-amîndouă eu faţa îmi ascund
Şi-ntîia dată-n viaţă un plîns amar mă-neacă. Zîmbiră între dînşii bătrînii tăi prieteni
Şi singuri ne lăsară... Te-ntreb într-un tîrziu,
Uitîndu-mă la tine, privind fără să ştiu:
ŤLa ce-ai venit, regină, aicea în pustiu ?
Ce cauţi la barbarul sub streaşina-i de cetini ? ť

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioşare cald,
Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,
Mi-ai zis: ŤAştept din parte-ţi, o, rege cavaler,
Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer...
Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic - pe Arald. ť

Şi întorcîndu-mi faţa, eu spada ţi-am întins.
Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,
Arald, copilul rege, uitat-a Universul,
Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,
De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins. De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grîu,
Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă
Şi-nlănţuindu-mi gîtul cu braţe de zăpadă,
Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:
ŤEu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meuť.

De-ai fi cerut pămîntul cu Roma lui antică,
Coroanele ce regii pe frunte le aşează
Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează,
Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază,
Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică.

Ah ! unde-i vremea ceea cînd eu cercam un vad
Să ies la lumea largă... şi fost-ar fi mai bine
Ca niciodată-n viaţă să nu te văd pe tine -
Să fumege nainte-mi oraşele-n ruine,
Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad !" Făcliile ridică, se mişc-în line pasuri,
Ducînd la groapă trupul reginei dunărene,
Monahi, cunoscătorii vieţii pămîntene,
Cu barbele lor albe, cu ochii stinşi sub gene,
Preoţi bătrîni ca iarna, cu gîngavele glasuri.

O duc cîntînd prin tainiţi şi pe sub negre bolţi,
A misticei religii întunecoase cete,
Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,
Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde în umbra unui colţ.

II

În numele sfîntului
Taci, s-auzi cum latră
Căţelul pămîntului
Sub crucea de piatră.

Arald pe un cal negru zbura, şi dealuri, vale
În juru-i fug ca visuri - prin nouri joacă luna -
La pieptu-i manta neagră în falduri şi-o adună,
Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună,
Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,
Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră,
Colo cenuşa sură în părăsita vatră,
În codri-adînci căţelul pămîntului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. Pe-un jilţ tăiat în stîncă stă ţapăn, palid, drept,
Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn;
De-un veac el şede astfel - de moarte-uitat, bătrîn,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sîn,
Barba-n pămînt i-ajunge şi genele la piept...

Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,
Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,
El numără în gîndu-i zile nenumărate,
Şi fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate,
Cu-aripile-ostenite, un alb ş-un negru corb.

Arald atunci coboară de pe-al lui cal. C-o mînă
El scutură din visu-i moşneagu-ncremenit:
- O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,
Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,
Şi de-astăzi a mea viaţă la zeii tăi se-nchină. Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-şi ridică,
Se uită lung la dînsul, dar gura-nchisă-i tace;
Cu greu a lui picioare din piatră le desface,
Din tronu-i se coboară, cu mîna semn îi face
Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.

În poarta prăbuşită ce duce-n fund de munte,
Cu cîrja lui cea vechie el bate de trei ori,
Cu zgomot sare poarta din vechii ei uşori,
Bătrînul se închină... pe rege-l prind fiori,
Un stol de gînduri aspre trecu peste-a lui frunte.

În dom de marmur negru ei intră liniştiţi
Şi porţile în urmă în vechi ţîţîni s-aruncă.
O candelă bătrînul aprinde - para lungă
Se nalţă-n sus albastră, de flacăre o dungă,
Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiţi. Şi în tăcere crudă ei nu ştiu ce aştept...
Cu mîna-ntinsă magul îi face semn să şadă,
Arald cu moarte-n suflet, a gîndurilor pradă,
Pe jeţ tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă,
În zid de marmur negru se uită crunt şi drept.

Fantastic pare-a creşte bătrînul alb şi blînd;
În aer îşi ridică a farmecelor vargă
Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă
Şi mii de glasuri slabe încep sub bolta largă
Un cînt frumos şi dulce - adormitor sunînd.

Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot creşte,
Se pare că furtuna ridică al ei glas,
Că vîntul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz,
Că-n sufletu-i pămîntul se zbate cu necaz -
Că orice-i viu în lume acum încremeneşte. Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scînduri,
Şi stînci în temelie clătindu-se vedem,
Plînsori sfîşietoare împinse de blestem
Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger, gem
Şi cresc tumultuoase în valuri, rînduri, rînduri...

- Din inimă-i pămîntul la morţi să deie viaţă,
În ochii-i să se scurgă scîntei din steaua lină,
A părului lucire s-o deie luna plină,
Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămînţă de lumină,
Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,
Străbateţi voi pămîntul şi a lui măruntaie,
Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie,
Să-nchege apa-n sînge, din pietre foc să saie,
Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sînge cald. Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;
El vede toată firea amestecat-afară -
Ninsoare, fulger, gheaţă, vînt arzător de vară -
Departe vede-oraşul pe sub un arc de pară,
Şi lumea nebunise gemînd din răsputere;

Biserica creştină, a ei catapeteasmă
De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare;
Din tainiţă mormîntul atuncea îi apare,
Şi piatra de pe groapă crăpînd în două sare;
Încet plutind se-nalţă mireasa-i, o fantasmă...

O dulce întrupare de-omăt. Pe pieptu-i salbă
De pietre scumpe... părul i-ajunge la călcîie,
Ochii căzuţi în capu-i şi buze viorie;
Cu mînile-i de ceară ea tîmpla şi-o mîngîie -
Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă. Prin vînt, prin neguri vine - şi nourii s-aştern,
Fug fulgerele-n lături, lăsînd-o ca să treacă,
Şi luna înnegreşte şi ceru-ncet se pleacă
Şi apele cu spaimă fug în pămînt şi seacă -
Părea că-n somn un înger ar trece prin infern.

Priveliştea se stinge. În negrul zid s-arată,
Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea;
Arald nebun se uită - cu ochii o-nghiţea,
Puternicele braţe spre dînsa întindea
Şi-n nesimţire cade pe-a jilţului său spată.

Îşi simte gîtu-atuncea cuprins de braţe reci,
Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheaţă,
Părea un junghi că-i curmă suflare şi viaţă...
Din ce în ce mai vie o simte-n a lui braţe
Şi ştie că de-acuma a lui rămîne-n veci. Şi sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald...
Pe ea o ţine-acuma, ce fu a morţii pradă ?
Ea-nlănţuieşte gîtu-i cu braţe de zăpadă,
Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă:
- Rege,-a venit Maria şi-ţi cere pe Arald !

- Arald, nu vrei tu fruntea pe sînul meu s-o culci ?
Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoşi ochi ai !
Las� să-ţi înlănţui gîtul cu părul meu bălai,
Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai,
Las� să mă uit în ochii-ţi ucizător de dulci.

Şi blînde, triste glasuri din vuiet se desfac,
Acuşa la ureche-i un cîntec vechi străbate,
Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,
Acuş o armonie de-amor şi voluptate
Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.

III

�... cum de multe ori cînd mor oamenii,
mulţi deîntr-acei morţi zic se scoală de
se fac strigoi... "
Îndereptarea legii, 1652

În salele pustie lumine roşi de torţii
Rănesc întunecimea ca pete de jeratic;
Arald se primblă singur, rîzînd, vorbind sălbatic
Arald, tînărul rege, e-un rege singuratic -
Palatu-i parc-aşteaptă în veci să-i vie morţii.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,
A faclelor lucire răzbind prin pînza fină
Răsfrîng o dureroasă lumină din lumină;
Zidirea cea pustie de jale pare plină
Şi chipul morţii pare că-n orice colţ îl vezi. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn
Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată,
Pe inimă-i de-atuncea s-a pus o neagră pată -
Dar noaptea se trezeşte şi ţine judecată
Şi-n negru-mbracă toate al nopţii palid domn.

Un obrăzar de ceară părea că poartă el,
Atît de albă faţa-i ş-atît de nemişcată,
Dar ochii-i ard în friguri şi buza-i sîngerată,
Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată,
Iară pe frunte poartă coroană de oţel.

De-atunci în haina morţii el şi-a-mbrăcat viaţa,
Îi plac adînce cînturi, ca glasuri de furtună;
Ades călare pleacă în mîndre nopţi cu lună,
Şi cînd se-ntoarce, ochii lucesc de voie bună,
Pîn� ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa. Arald, ce însemnează pe tine negrul port
Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată ?
Ce ai, de cînd pe sînu-ţi tu porţi o neagră pată,
De-ţi plac făclii de moarte, cîntare-ntunecată ?
Arald ! de nu mă-nşală privirea, tu eşti mort !

Şi azi el se avîntă pe calul său arab,
Şi drumul, ca săgeţii, îi dă peste pustie,
Care sub luna plină luceşte argintie -
El vede de departe pe mîndra lui Marie,
Şi vîntu-n codri sună cu glas duios şi slab.

În părul ei de aur, rubine-nflăcărate,
Şi-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări -
S-ajung curînd în cale, s-alătură călări,
Şi unul înspre altul se pleacă-n desmierdări -
Dar buzele ei roşii păreau că-s sîngerate. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,
Căci caii lor aleargă alăturea-nspumaţi,
Vorbind de-a lor iubire - iubire fără saţ -
Ea se lăsase dulce şi greu pe al lui braţ
Şi-şi răzimase capul bălai de al lui umăr.

- Arald, nu vrei pe sînu-mi tu fruntea ta s-o culci ?
Tu zeu cu ochii negri... O ! ce frumoşi ochi ai...
Las� să-ţi înlănţui gîtul cu părul meu bălai...
Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai -
Las� să mă uit în ochii-ţi ucizători de dulci !

Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun,
Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene,
Şi le aşterne-n calea reginei dunărene.
Prin frunze aiurează şoptirile-i alene,
Cînd gurile-nsetate în sărutări se-mpreun. Cum ei mergînd alături se ceartă şi se-ntreabă,
Nu văd în fundul nopţii o umbră de roşeaţă,
Dar simt că-n al lor suflet trecu fior de gheaţă,
De-a morţii gălbeneală pieriţi ei sunt la faţă...
Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă.

- Arald ! strigă crăiasa - las� faţa să-mi ascund,
N-auzi tu de departe cucoşul răguşit ?
O zare de lumină s-arată-n răsărit,
Viaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit...
A zilei raze roşii în inimă-mi pătrund.

Arald încremenise pe calu-i - un stejar -
Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern,
Fug caii duşi de spaimă şi vîntului s-aştern,
Ca umbre străvezie ieşite din infern
Ei zboară... Vîntul geme prin codri cu amar. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr� de vad,
Naintea lor se nalţă puternic vechii munţi,
Ei trec în răpejune de rîuri fără punţi,
Coroanele în fugă le fulgeră pe frunţi,
Naintea lor se mişcă pădurile de brad.

Din tonul lui de piatră bătrînul preot vede
Şi-n vînturi el ridică adîncul glas de-aramă,
Pe soare să-l oprească el noaptea o recheamă,
Furtunelor dă zborul, pămîntul de-l distramă...
Tîrziu ! căci faptul zilei în slavă se repede !

Porneşte vijelia adîncu-i cînt de jale,
Cînd ei soseau alături pe cai încremeniţi,
Cu genele lăsate pe ochi păinjeniţi -
Frumoşi erau şi astfel de moarte logodiţi -
Şi-n două laturi templul deschise-a lui portale. Călări ei intră-nuntru şi porţile recad;
Pe veci pieriră-n noaptea măreţului mormînt.
În sunete din urmă pătrunde-n fire cînt,
Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos şi sfînt,
Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Bătrînu-şi pleacă geana şi iar rămîne orb,
Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună,
El numără în gîndu-i şi anii îi adună,
Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună,
Şi peste capu-i zboară un alb ş-un negru corb.

Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept
Cu cîrja lui cea veche preotul cel păgîn,
Şi veacuri înainte el şede-uitat, bătrîn,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sîn,
Barba-n pămînt i-ajunge şi genele în piept.

Read More