GETI IN SPANIA

Publicat de Arim

În cultura spaniolă începînd cu secolul V s-a scris vîrtos că a patra descălecare a Spaniei de către goţi, care sînt geţii de altădată (Getae illi qui et nunc Gothi) a dus la formarea naţiunii spaniole şi a statului iberic. În următoarele secole această legendă se dezvoltă ajungînd o adevărată referinţă istorică, culturală şi morală a societăţii spaniole. Ca oricare mioritic cu mintea acasă mi-am pus fireasca întrebare: au luat-o razna aceste naţii sau pe plaiurile noastre pute rău a mişelie?

Să ne lămurim de ce spun ei asemenea isprăvi, trebuie să ne uităm în istoria noastră veche falsificată cu atîta ură de pretinşii mentori ai neamului! Mare parte din răspunsul la această întrebare se găseşte tot pe tăbliţele de plumb tăinuite de înveninaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Istoricii români care au cunoscut cîte ceva despre Getica lui Iordanes au plesnit-o scurt, gotul face o confuzie între geţii care au dărîmat imperiul romanilor şi goţii care au venit pe meleagurile noastre în secolele ll-lll.

Şi zisa lor plină de iz profetic a fost bătută în cuie, tămîiată, şi pusă ca acatist la Maica Domnului pentru profundă recunoştinţă! Dar aceste zăluzenii nici nu mai sînt trecute în cărţile de istorie să nu se întrebe cineva dacă judecata este corectă sau o aiureală. Pe mormintele regilor vizigoţi din Castilia Veche stă scris pentru posteritate:
,,Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex” adică şi pe înţelesul nostru: ,,rege al goţilor, al dacilor, al geţilor şi rege al Spaniei! Nu ştiau aceşti regi pe cine aveau ca supuşi în regatul lor sau liftele mioritice ar trebui decorate cu ,,Colanul Cînepei Rezistente” pentru ,,virtutea” de înaltă trădare!

Tăbliţele spun că bastarnii au ajuns în glia geţilor pe la mijlocul secolului lV î.e.n. unde au suferit un puternic proces de ,,getizare” iar cu începutul secolului l î.e.n. strămoşii noştri au intrat în contact la est, cu iazigii. Mitologia lor arată că au preluat multe elemente din religia şi cultura geţilor iar bastarnii erau priviţi de ceilalţi germani ca un neam de-al lor dar descinzînd după obiceiuri din geţi.

Marţial (cca.40 – cca. 103), în Pharsala, pune într-un singur vers numele dacului, getului şi iberului – Hinc Dacus premat inde Getes ocurrat Hiberis. Versul acesta a fost interpretat de Isidor în secolul Vll ca o profeţie; Spania avea să fie invadată de geţi, dar nu numai ea, lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Istoria începe să treacă în legendă.
Scriitorul spaniol Paulus Orosius, refugiat în Africa de teama goţilor ne lasă în Istorii terminate în 417 informaţii despre migrarea goţilor în Spania şi accentuează: ,,Getae illi qui et nunc Gothi(Geţii care şi acum se cheamă Goţi) şi ,,Dacia ubi et Gothia – Dacia unde este şi Goţia.

Mai face o descriere a seminţiilor care se bulucesc dintr-o parte în alta a Europei şi precizează că înspre răsărit este Alania, la mijloc Dacia unde e şi Goţia; apoi vine Germania unde cea mai mare parte o stăpînesc suevii – neamurile acestora tuturor sînt 54 la număr. Ţinutul de la nordul Dunării îl numeşte Barbaricum iar cel de la sudul Dunării, Romania care cuprinde Panonia, Moesia, Dalmaţia, Istria, Macedonia, Tracia.

Aminteşte de luptele lui Domiţian cu geţii şi apare conducătorul Diurpaneus care va fi pomenit în toate cronicile spaniole. Istoricii români l-au preluat pe Diurpaneus de la Orosius dar au trecut sub tăcere restul informaţiilor. Din fosta Dacie, acum Goţie au ieşit marile năvăliri care au distrus lumea antică şi odată cu ea prăbuşirea imperiul roman aşa cum au adulmecat-o Seneca(4 î.e.n - 65 e.n.) şi Lucan ambii din Spania într-o premoniţie neştiută încă în cultura română!

Filozoful hispanic parcă avînd o previziune profetică, spune că urgia ,,zilei fatale” va veni din ţinutul geţilor, cînd Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele pînă la cer, şi într-un singur vîrtej prăpăstios va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi. Din cer vor curge puhoaie fără margini, rîurile îşi vor umfla apele şi vor ieşi din matcă, mările se vor ridica din albii şi vor inunda pămîntul pentru a distruge neamul omenesc.

,,Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul şi Danuviul, al căror curs este vijelios chiar şi în matca lui, atunci cînd îşi vor croi noi maluri şi surpînd pămîntul, vor ieşi toate din albia lor ? …Cînd Danuviul nu mai atinge, nu numai poalele sau brîul munţilor, ci le bate culmile, tîrînd cu sine povîrnişurile potopite, costişele smulse şi promontoriile vastelor ţinuturi, care, din adîncuri, se vor desprinde de continent ? Iar apoi, negăsind ieşire – căci singur şi le închisese pe toate – se întoarce într-o bulboană şi cuprinde într-un singur vîrtej năprasnic o imensă întindere de pămînturi şi cetăţi ?”

Imaginea continuă cu furtuni şi trăsnete pînă ce mările învolburate se ridică spre cer şi se prăvălesc nimicitoare peste pămînturile pustiite. Nefericiţii supravieţuitori ai neamului omenesc se agaţă ca nişte făpturi infirme de ultimele ţancuri – pierdute în ocean - care nu mai sînt capabile nici de durere. Trebuie reţinut faptul că Seneca scria aceste rînduri pe la anii 60 şi sînt foarte asemănătoare cu potopul biblic dar atunci scrierile evreilor nu reprezentau nimic pentru cultura romană.

Să fie doar o presimţire a filozofului sau a cunoscut mituri şi legende despre care noi nu ştim nimic! Mai vorbeşte de teribila săgeată getică zburînd spre cer – talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu care seamănă moarte pe unde se abate. Nepotul acestuia, Lucan pomeneşte de faima arcului getic făcut pe lemn tare din Armenia: ,,Armeniosque arcus Geticis intendite neruis”.

Mai spune despre ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii care pîndeau căderea Romei: ,,Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă ? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie! Cum ? Căderea Romei să-i mişte pe daci şi pe geţi iar eu să stau ferit de griji ? …Învrăjbiţi-ne cu toate popoarele numai abateţi de la războiul civil.
Să ne ameninţe dintr-o parte dacul, din alta getul; să năvălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului”. Dar lumea geţilor a fost o lume misterioasă şi înspăimîntătoare iar Istru a reprezentata o frontieră greu de pătruns atît pentru greci cît şi pentru romani.

Frigul năprasnic, pădurile întunecoase şi fără sfîrşit, religia şi vitejia neamului get făcea din Geţia mai mult un tărîm al legendelor decît o lume pe care anticii mediteraneeni puteau să o înţeleagă. Pentru mintea lor, era în toate acestea nu numai un ţinut care inspira teamă, dar şi ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui.

Istoria fabuloasă care umple cronicile spaniole medievale este adunată din legende şi mituri
mediteraneene legate de Orient şi mai ales de enigmaticele ţinuturi dintre Caucaz şi gurile Dunării, învăluite în nepătrunse neguri arctice şi în mistere tracice care se pierd în noaptea vremurilor.

Acolo în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian(Crimeea), trăia un neam de oameni care se numea iberi şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule.

Eschyl(525-455), părintele tragediei greceşti spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice!
Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri. Trebuie să admitem că informaţia lui Eschyl este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane.

Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi cu care se lăudau că ar fi vechi de 6000 de ani! Lumea fabuloasă din acele ţinuturi mai călcase pe teritoriul Spaniei.

Amazoanele, despre care Homer spune că erau de origine tracică nu pregetaseră să treacă marea şi să-şi cîştige faimă şi în ţinuturile hispanice. Iar acei iberi din negura timpului sînt seminţia mioritică ce a migrat în secolele XVll î.e.n. după erupţia catastrofală de la Santorini. Şi tot ei au dus scrierea descoperită la Tartesico şi Turdetano.

Isidor, episcopul Sevillei scrie la începutul secolului Vll, Historia de Regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, ca un omagiu adus neamurilor germanice la formarea naţiunii hispanice şi a culturii acesteia. Era un admirator înfocat al goţilor fiind şi el de origine got iar informarea lui are la bază izvoare antice altele decît Getica lui Iornandes pe care nu a cunoscut-o.
Autorul doreşte să facă o apologie a goţilor care se trag din geţi plecînd de la zicerea lui Orosius dar merge pe drumul reconstituirilor etimologice şi genealogice dîndu-le o valoare simbolistă privind speculaţiile sale asupra numelor şi cuvintelor.

Etimologiile ne îngăduie să vedem ce credea eruditul prelat sevillan despre ţara îndepărtată a geţilor, atît de misterios legată de destinul Spaniei. Este o geografie foarte vagă cu informaţii culese de la mai mulţi scriitori antici. Lumea largă era cutreierată de cetele de călăreţi barbari care treceau vijelios peste ruinele fostelor aşezări.
Dacia scăpată de legiunile romane, a fost ocupată pe rînd de goţi, gepizi, huni, avari iar cînd Isidor îşi scria opera, pe plaiurile carpatice erau stăpîni vremelnici seminţia slavilor.

In Istorii ne mai spune Isidor că în Dacia erau munţi înalţi în vecinătatea regatelor scitice de unde goţii făceau incursiuni peste Dunăre în provinciile romane. Ei împărţeau aceşti munţi înalţi cu alte neamuri. Sînt informaţii despre istoria goţilor de la Dunăre şi migrarea lor către vest pînă ajung în Spania. Lucrarea se termină printr-o recapitulare:

,,Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lîngă împărăţia scitică unde sînt munţi înalţi, ei stăpîneau aceşti munţi împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputînd suporta nedreptăţile acestora, îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galiei, şi trecînd fără împotrivire munţii Pirinei, ajung pînă în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor”.

Elogiază neamul got şi trăsăturile lui scriindu-i prin cuvîntul ,,geţi”; blonzi şi purtînd capetele descoperite – flavent capitibus invectis Getae, călăreţi dibaci după vorba unui poet – Getes, inquit, quo pergit equo, dispreţuitori faţă de moarte după cuvîntul altui poet.
Glorifică neamul plin de virtuţi care a făcut ca, ,,Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor” să slujească ascultătoare şi să primească ,,triumful jugului getic”. Fericirea ţării este dată de bucuria unde înfloreşte glorioasa fecunditate a poporului getic – Geticae gentis gloriosa fecunditas.

In Istoriile şi Etimologiile prelatului sevillan putem găsi însemnări importante despre daci sau geţi, care chiar deformate, erau ecoul unei realităţi istorice oglindită uneori şi în izvoarele antice. Sfîntul Eugeniu aminteşte de o dispută între Paulo Alvaro şi Eleazar în care primul ştie să vorbească literar despre tumultul Mării Negre şi lăuda în versuri biblioteca lui Leovigild pentru că strălucea de ,,getică lumină”. Aşa o spun ei dar noi ne ţinem tari pentru că asemenea informaţii nu ies de sub freză mioritică!

Către sfîrşitul secolului Xlll, mitul getic, prin imaginea fabuloasă a lui Deceneu, ia o formă măreaţă sub pana regelui învăţat Alfonso el Sabio în Cronica Generală. Acest rigă, este părintele culturii spaniole cultivînd ştiinţele şi artele de la poezie şi muzică pînă la astronomie şi astrologie,
Sub pana lui măiastră getul Diçeneo sau Dicineo este un filozof şi aproape un sfînt, nu este numai un sfetnic înţelept al viforosului Boruista (boero Bisto), ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, prin meritele enumerate şi luate din Getica lui Iornandes, îl ajută să modeleze din temelii cultura spaniolă numindu-l: el Sabio – Înţeleptul.

Numai respectul pentru biserica catolică l-a făcut pe acest rigă să-l pună pe Deceneu într-o discretă umbră precreştină sau poate a avut informaţii despre care noi nu ştim nimic! Mitul getic atribuit goţilor şi care cîştigă o semnificaţie morală, lăsînd urme la toţi scriitorii şi istoricii hispanici din evul mediu este mitul lui Deceneu sau al Înţelepţilor goţilor, din care toledanul Jimenez de Rada face Mitul Înţelepciunii şi al bunei cîrmuiri al noilor întemeietori ai Spaniei.

Zamolxe apare şi el fiind considerat rege al goţilor şi ,,o minune a înţelepciunii şi filozofiei” aşa ca pentru urechea surdului! Autorul spaniol spune că şi-a cules informaţiile atît de la scriitorii antici, de la Iornandes dar şi din tradiţiile orale sau cîntecele goţilor, procedeu pe care l-a utilizat şi scriitorul got. Iornandes spune despre aceste cîntece care păstrau amintirea lui Deceneu că trebuie să fi fost ele însele o moştenire de la daci!

Alonso de Cartajena scrie în timpul lui Enrique al lV-lea şi ne spune că regii Spaniei coborau din principi daci, luîndu-şi numai numele de la locul unde trăiesc, pentru că era mai ilustru decît al strămoşilor iar numele Geta este întîlnit în scrierile medievale fiind considerat un titlu de nobleţe! În heraldica regilor spanioli apar simbolurile geţilor; săgeţile cu care au speriat lumea şi jugul ca dovadă a bogăţiei în vite.

Dacă Orosius a spus că geţii sînt goţii care au cucerit Spania, după două secole Isidor afirmă cu tărie identitatea goţilor cu geţii iar în secolele ce au urmat, pentru a-şi dovedi nobleţea, cărturarii dar şi clasa conducătoare trebuia să arate descendenţa din geţi. De la Isidor din Sevilla, legenda s-a dezvoltat, a prins rădăcini în toate cronicile şi o parte din istoria geţilor/dacilor într-o formă fabuloasă a intrat în însăşi istoria Spaniei.

Numele geţilor Boruista sau Buruista, Diurpaneus, Decebalo ale lui Zamolxis şi Deceneu se întîlnesc la sfîntul Isidor, la arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la regele Alfonso el Sabio, luînd loc în genealogia însăşi a poporului spaniol şi au ajuns în Spania datorită neamurilor gotice. Ei au lăsat moştenire spaniolilor cultura geţilor şi nu cultura neamurilor germanice cu Odin, zeul suprem; Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului; Loki, zeul nefast al focului subteran şi al morţii; Baldr, zeul dreptăţii şi al naturii care renaşte după marea catastrofă!

Sîmburele de istorie şi cultură carpatină dusă de migraţia neamurilor gotice în Spania, se transformă în legendă şi ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri. Nici un istoric spaniol nu a recunoscut sub aceste nume pe o parte dintre înaintaşii neamului nostru strămoşesc!

Noi îi descoperim azi datorită cărţii Zamolxis scrisă de Alexandru Busuioceanu în pribegia spaniolă şi tipărită în limba română în anul 1985. Este un miracol că tăbliţele de plumb de la Institutul de Arheologie din Bucureşti ne ajută să-i cunoaştem în această formă din cronicile venerabile scrise de arhiepiscopi şi regi ai Spaniei, necitite pînă azi de români. Istoricii noştri dacă ar cerceta aceste cronici iar lovi apoplexia, ar trece la o bănuială şi ar răcni din toţi rărunchii: sînt falsuri la fel ca tăbliţele de plumb şi cele descoperite la Tărtăria, şi astfel fandasia este gata!

Ca să nimicesc pentru vecie această imbecilitate a latinităţii neamului nostru am să folosesc niscaiva informaţii adunate cu mare sîrg de răulenii spanioli amintiţi mai înainte.
Spun ei că în toriştea străbună – Iberia, băştinaşii aşa neciopliţi cum erau pentru că încă nu au ajuns romanii pe la ei să-i lumineze - se scria într-o veselie. Iar arheologia a descoperit mai multe probe cu scrierile buclucaşe, apreciindu-le din secolele Vlll-ll î.e.n. dar vechimea lor poate fi mai mare.

Ele provin din partea de est, regiunea Tartesico şi Turdetano(nouă ne aminteşte de necropolele Tărtăria şi Turdaş) sud-est şi sud-vestul Iberiei. 46 dintre literele folosite de geţi în polojeniile lor pe tăbliţele de plumb sînt identice sau asemănătoare cu literele din aceste scrieri iar 34 dintre semnele cu care crestau lemnele plutaşii Bistriţei sînt identice sau asemănătoare cu litere folosite de vechii iberici!
Ca să vezi ce neam neastîmpărat sîntem dar mai ales cum stăm cu adîncimea rădăcinilor înfipte în plaiul mioritic!

Să fiu cintezoi pe rămurea pînă la sfîrşitul cîntării mai amintesc că scrierile vechilor iberici au 12 semne identice cu scrierea de la Tărtăria şi 13 semne comune cu scrierea din Sumer(Ki-en-gi) unde s-a răzleţit o parte din neamul carpatic în a doua jumătate a mileniului lV î.e.n.

Să le tai maul pentru vecie acestor înverşunaţi în făcături dau citeva nume din onomastica actuală a creştinilor spanioli: Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio şi unele culese din tăbliţele necreştinilor geţi: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro, Orelio. Cînd au plecat aceste populaţii mioritice în Iberia este greu de răspuns dar se poate aprecia că le-au trebuit ceva timp să-şi organizeze structuri sociale care să impună folosirea scrisului iar ei erau destul de numeroşi pentru o astfel de acţiune care cere multă glagorie şi îndemînare de meseriaş. Consider că pe la mijlocul mileniului



ll î.e.n. i-a apucat neliniştea pe aceşti năbădăioşi să-şi părăsească toriştea străbună din Carpaţi şi să mai pună pe aiurea de o civilizaţie! Aceasta este prima migraţiune a carpaticilor în Iberia, a doua au făcut-o la începutul secolului V împreună cu bastarnii ,,getizaţi” şi alte seminţii germanice iar a treia se face în zilele noastre!


O altă direcţie a migraţiilor din Carpaţi pe la mijlocul secolului XVll î.e..n. este către vest, sud-vest iar cei mai neliniştiţi au ajuns pînă în nordul Africii. Cea mai veche populaţie a teritoriului dintre Egipt şi Oceanul Atlantic o formau getulii după cum scriu izvoarele antice.

Călăreţi neîntrecuţi, împărţiţi în mai multe triburi, trăiau de pe urma marilor turme de oi dar şi a vînătorii iar cînd se ivea prilejul nu erau mofturoşi la ceva jafuri. Salustiu spune că:

,,Africa au ţinut-o mai întîi getulii şi libienii, popoare dure şi necivilizate ce se hrăneau cu carnea fiarelor sălbatice şi ierburi”. Iar Isidor din Sevilla scrie: ,,Despre getuli se spune că au fost geţi, care în număr foarte mare au plecat cu corăbiile lor şi au ocupat Syrtele din Lybia şi fiindcă veniseră din ţinuturile geţilor li s-a aplicat numele de getuli”.

Asemănarea uimitoarea a alfabetelor folosite de populaţiile pe care le cunoaştem astăzi sub numele de berberi, tuaregi şi libieni cu alfabetele geţilor de pe tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste informaţii iar Burada cînd cerceta pe valahii din Galiţia a reţinut că aceştia îşi mînau oile cu expresia ber, ber, noi folosim expresia bîr,bîr!

Femeile berbere au o vestimentaţie foarte apropiată de cea a româncelor de la munte (mocani). Au pe cap o broboadă din pînză albă fără cusături, trupul este acoperit de o cămaşă tot albă încinsă pe mijloc care vine pînă deasupra genunchilor avînd mînecile scurte aproape de umăr.

Poartă o fustă tot albă ce coboară pînă aproape de gleznă iar în faţă are un şorţ. Trupul este înfăşurat cu o ţesătură de lînă asemănătoare cu cea purtată de mocani care formează la spate un fel de glugă. Bărbaţii au o cămaşă albă simplă încinsă pe mijloc, cu mîneci lungi şi largi, pe deasupra poartă o bundiţă cu cusături viu colorate şi ciucuri asemănătoare cu cele ale oşenilor iar pantalonii sînt largi, albi şi mai strînşi cu o aţă în partea de jos a cracilor.
Există în muzica lor populară, bucăţi care sînt asemănătoare cu muzica noastră populară.

Autor: Ec. Constantin Olariu Arimin.
Articol preluat de pe www.ariminia.ro

Posted in: civilizatia getodaca,dacia,istoria romanilor adevarata,scriere dacica,SPANIA