Hai, Nicușor, salvează-ne încă o dată
6 hours ago
Saturday, May 22, 2010
OMUL CARE PLANTA COPACI-elzeard bouffier
Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti; în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux.
Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi,după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva.
Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse.
Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei.
A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase. Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban.
În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului.
Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant.
Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă.
Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile.
A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie. Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune.
Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, ajungând, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc.
Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii.
Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă. Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi răsturnă pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie,separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră.
Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau cele sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.
Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja.
Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-ă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui.
Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut. Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă.
Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el?
El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde.
După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, apoi el răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei.
Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte. Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar şi-a pierdut unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său.
Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri.
Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare.
Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii.
I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare. Studia deja, de altfel,reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea.
Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului.
Ne-am despărţit a doua zi.
În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem.
Ieşit din război, mă aflam în posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinţa de a respira puţin aer curat.
Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci.
„Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast“.
Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci.
Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime.
Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice -, am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea.
Îşi urmărise ideea, şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni.
Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunilor, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ.
Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă. Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi. Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul 20, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă.
Vântul împrăştia şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire.
Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingea de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme.
Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată?
Începând din 1920, nu trecea niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale.
Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea.
Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii.
Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el se manifestă într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? In 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură.
În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul dus-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani -, se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor.
În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţaseră multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune.
Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului.
Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul.
I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul.
Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu … Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu.
Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci? Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur -, adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“.
Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei pădurari au fost numiţi de el pentru această ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii le-ar fi putut oferi. Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată.
Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar. Abandonată.
Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din ’39, cum ignorase şi războiul din ‘914.
L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între Valea Durance şi munte.
Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi. Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine.
În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană : erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea : situaţie care nu predispunea deloc la virtute.
Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi : era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin.
Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri.
Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele.
Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti.
Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos. Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare.
Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă. Satele au fost reconstruite încet-încet.
O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzeard Bouffier.
Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se parecă, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă.
Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu.
Elzeard Bouffier a murit în pace în 1947, la azilul din Banon." (Autor JEAN GIONO/ Traducere: DOINA SOFIA LUNGU)
Reproducerea acestui text este gratuită. JEAN GIONO dorea ca el să fie răspândit cât mai mult posibil: el a făcut acest dar omenirii – e ceea ce a scris mai uman, după cum considera el.
Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR din 22-24 septembrie 2006 la Arad şi este publicat în Compendiumul lucrărilor acestei Conferinţe la paginile 777-785.
Învăţătura acestui material a impresionat sala. - recomandat de terapeut Gheorghe URZICA
PADUREA FERMECATA
Ascunsa intr-o mica padure aflata in sudestul Australiei, in provincia Victoria, linga oraselul Marysville, se afla o lume magica unde sculptorul Bruno Torfs a lucrat 25 de ani pentru a combina arta sa cu arta naturii.
Nascut in America de Sud, la 15 ani a emigrat cu familia sa in Europa, iar mai tirziu in Australia.
Intilnind aici locul magic cautat de el de mult timp, Bruno a inceput sa sculpteze in continuu, astazi in padure gasindu-se peste 150 de lucrari ale sale.
Impreuna cu familia sa a locuit aici, pentru a putea sa-si perfectioneze arta.
Din pacate in 2009 un incendiu a devastat mica padure in care operele sale de arta se gaseau, distrugind multe din ele.
Nascut in America de Sud, la 15 ani a emigrat cu familia sa in Europa, iar mai tirziu in Australia.
Intilnind aici locul magic cautat de el de mult timp, Bruno a inceput sa sculpteze in continuu, astazi in padure gasindu-se peste 150 de lucrari ale sale.
Impreuna cu familia sa a locuit aici, pentru a putea sa-si perfectioneze arta.
Din pacate in 2009 un incendiu a devastat mica padure in care operele sale de arta se gaseau, distrugind multe din ele.
EROII NOSTRI-CONSTANTIN BRANCOVEANU
de Gheorghe Constantin Nistoroiu
* Cinstirea, recunoştinţa şi dragostea Neamului preaales daco-român poartă măsura preaaleşilor săi fii, care s-au înălţat până la Dumnezeu prin iubire.
* Frumuseţea Sfinţilor noştri a brodat în ceruri perfecţiunea, care ţese clipa veşniciei, ce se scutură atât de radios peste sufletele izbăvitoare, pământene.
* Caut să înţeleg permanenta lor purtare de grijă şi mă minunez atunci când înconjurat de lumină, răsar în psalmul binecuvântării recules de imnul ce mă atinge.
* Gândurile, ca nişte rândunele zglobii, încropesc cuibul cuvintelor multicolore, ca râurile inundate de soare, spre a rămâne însoriţi de mângâierea sfântă.
* Mi-am înveşmântat sufletul în aura Sfinţilor mei şi toate culorile asfinţitului meu s-au topit în cuminecarea Cuvântului divin, care m-a înmugurit.
* Deseori lumina Sfinţilor Împăraţi mă înfioară şi simt în inima mea cum încolţeşte chemarea, ca o curgere sublimă de ninsori, în fuioare de cânt.
* În liniştea Sfinţilor dragi, se aude îngerul meu cum cântă şi noaptea cu giulgiul ei misterios, mă îmbracă în zorile de aur ale dimineţii.
* Sufletu-mi adie mireasma cireşului amărui printre ramurile înverzite de dor şi toate păsările pădurii mă încântă cu viersul lor măiestrit şi seraphic.
* Binecuvântare şi har sunt numele lor: Constantin şi Elena, luminându-ne ca o rugăciune în primăvara credinţei şi toată nădejdea flămândă însetează de ei, slăvindu-i!
†Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu
“Dacă mori întru Hristos, vei trăi!” (Constantin Brâncoveanu)
Câteva secole din istoria multimilenară a Naţiunii Daco-române, scrisă cu sângele jertfei şi al dăruirii, ne aminteşte de cea mai barbară faptă săvârşită de păgâni, şi totodată de una dintre cele mai pilduitoare jertfe întru credinţa şi dragostea de Dumnezeu şi de Neam, a marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, alături de fiii săi.
Fiecărei generaţii, de la Jertfa Brâncovenilor şi până la Judecata de Apoi, îi vor fi puse faţă în faţă: imaginea hidoasă a cruzimii şi Icoana sfântă a dăruirii boiereşti, voievodale a Domnitorului Constantin împreună cu cei patru coconi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi ginerele Ianachie, tăiaţi sub ochii săi din ordinul sultanului barbar, care nu auzise de fiii Evangheliei Iubirii, înfiaţi de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, deci şi al crudului tiran.
Era în ziua de 15 August 1714, Sântamăria Mare, ziua Doamnei Marica Brâncoveanu, când despotul-călău oferea ca spectacol una dintre cele mai oribile crime Seraiului său şi ambasadorilor occidentali, gătiţi de sărbătoare…Mârşevia trădării demne de un veritabil Iuda-musulman, a început Marţi 3 Aprilie 1714, în Săptămâna Mare de dinaintea Învierii Domnului.
ATUNCI, un vechi prieten al Voievodului Mustafa-Aga, i-a adus în “dar” Hatişeriful de mazilire, iar Joi Hatişerif nou de înscăunare a altui Domn Ştefan Cantacuzino, fiul Stolnicului Constantin Cantacuzino, vărul lui Brâncoveanu, care a pus la cale odioasa uneltire.
În Vinerea Mare, înainte de a pleca rădvanul, cu toată familia domnească mazilită, Constantin Brâncoveanu i-a spus nepotului său, noul Domn: “Ştefan, feciorul meu, dacă aceste nenorociri ale mele vin de-a dreptul de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui.
Dacă însă vin din răutatea omenească, pentru a-mi vedea pieirea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar să se păzească bine de mâna grozavă a dreptăţii dumnezeieşti răsplătitoare.” (Antonie Plămădeală, De la Filotei al Buzăului, la Andrei Şaguna, Sibiu, 1997, p. 106).
Sultanul i-a propus lui Brâncoveanu târgul meschin al lepădării de credinţă, în schimbul vieţii. N-a reuşit. A urmat ziua căderii celor şase capete voievodale, iar noaptea au fost aruncate în mare.
Păgânii nu ştiau că eşafotul Porţii lor, va deschide martirilor creştini Poarta Împărăţiei Cerurilor. Cele şase capete tăiate de bezna ticăloşiei demente, au devenit în lumina harului dumnezeiesc: aurele Sfinţilor Constantin, Radu, Matei, Ştefan, Constantin şi Ianachie.
Tăierea Brâncovenilor spunea cu durere şi mâhnire un alt mare boier Mihail Kogălniceanu, a fost “una din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţişa” (ibid. p. 117). Chiar în timpul vieţii sale Brâncoveanu a fost asemuit cu marii săi străbuni traci, Împăraţii Alexandru cel Mare, Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare şi Justinian cel Mare: domn evlavios, ctitor de biserici, mare diplomat, ctitor de cultură, protector al Ortodoxiei universale, apărător al păcii.
Cel mai frumos portret istoric al Domnului-martir, ni l-a lăsat Mitropolitul Antim Ivireanul :
“Străluceşte întrân-sa-în persoana principelui-domneasca mare podoabă, dar înfrumuseţată cu bunătatea faptelor; înţelepciunea cea politicească, dar unită cu râvna cea creştină; sfatul cel mare, dar însoţit cu puterea legilor; dreptatea cea cu socotinţă, dar împreunată cu blândeţe şi în îndelungă răbdare.” (ibid. p. 118).
Numele sultanului criminal luat în “braţe” de indiferenţa Europei, nici măcar nu trebuie rostit. Renumele Domnitorului-martir Brâncoveanu Constantin s-a aşezat cu sfinţenie în Cartea Vieţii Dumnezeieşti.
Bunul Dumnezeu, i-a hărăzit lui Calinic din Naxos, Mitropolitul Heracleei, Scaunul ecumenic pentru o zi, timp suficient ca prin autoritatea sa cea mai mare în Ortodoxie să-şi exprime actul de canonizare a Sfinţilor martiri Brâncoveni, căpătând astfel recunaşterea universală.
Biserica Ortodoxă Română s-a “grăbit” cei drept după trei secole să repete actul Patriarhului ecumenic (de o zi) Calinic al III-lea.
Aşadar, Patriarhului ecumenic i-a fost suficient o zi plină de har, iar Bisericii noastre aproape trei veacuri. Ierarhii greci din vremea lui Brâncoveanu spuneau că ei dacă ar fi avut un astfel de martir domnesc l-ar fi “înmormântat” direct în ceruri.
Originalul si continuarea postului pe roncea
Moşii de vară
În zilele de Moşi se lucrează orice, dar nu se toarce, căci se crede că astfel se întorc colacii de la morţi îndărăt. Nu se aruncă gunoiul afară din casă din credinţa că va ajunge la morţi, care aşteaptă această zi pentru a căpăta meride şi băutură. Nu se mătură, că se dă praf în ochii morţilor, care stau după uşă pînă a doua zi, cînd, după terminarea liturghiei de Rusalii, îşi iau zborul către cer.
La Mosii de Vara, urmând datinile transmise din moşi-strămoşi, femeile dau de pomană vase (din lemn sau de lut, odinioară) pline cu vin, apă, lapte, cu mîncare gătită, alături de care se pun pîine, flori şi lumînări aprinse, colaci unşi cu miere, păsat (mălai măcinat mai mare, fiert cu lapte, miere şi puţină untură, pus pe foi de nuc sau tei), fructe şi vin.
În multe localităţi din Bărăgan şi Dobrogea se continuă o tradiţie moştenită de la daci. De moşi se împart vase de lut - căni umplute cu dulciuri şi opaiţe. De cozile cănilor se leagă ciorchini de cireşe şi flori de tei. Dacii spuneau că aceste ofrande sunt punţi de legătură între viaţa pământeană şi cea veşnică.
În Muntenia, o dată cu vasele de lut umplute cu cireşe sau căpşuni, se dau de pomană covrigi şi colarezi. De cozile cănilor se leagă bucheţele de trandafiri albi şi flori de tei - mai ales în memoria tinerilor răposaţi din familie.
În Transilvania se împart pachete cu dulciuri pregătite în casă: colaci, biscuiţi, turtă dulce.
În Moldova, pe lângă vestiţii cozonaci, cu specific local, se duc la biserică fructe şi colaci unşi cu miere, nucă măcinată şi scorţişoară.
Se spune în popor că femeile care îi vor cinsti în fiecare an pe Moşii de Vară nu vor îmbătrîni prea repede şi îşi vor păstra sufletul mereu tînăr.
De Rusalii, tinerii taie crenguţe de tei, cu care împodobesc gospodăria. În popor există credinţa că Teiul de Rusalii este foarte util: cînd ploua vara cu piatră, se aruncă afară cîte o crenguţă de tei uscat, crezînd că astfel ploaia va înceta. Se mai spune că în noaptea de Rusalii înfloreşte feriga şi cine o are în casă îi va aduce noroc
SFECLA-UN PANACEU UNIVERSAL
Timp de 6 luni, din toamna pana in primavara ,in salata mea zilnica exista sfecla rosie rasa cruda.
Mama mea, cand avea 27 de ani era sa moara de TBC. Medicii ii mai dadusera 3 zile de trait, familia era la capataiul ei , cand a visat-o pe bunica ei care ii intindea o farfurie cu supa.-Ia fetita mea , i-a spus bunica, e supa de sfecla cu usturoi.Mama a povestit visul, bunica mea i-a dat imediat asemenea supa si a continuat sa ii dea in saptamanile urmatoare ...iar mama a mai trait pana la 74 de ani.
Imprieteniti-va cu ea! Este o garantie de sanatate pe termen lung
Fisa biografica 
Sfecla este un depozit nemuritor de vitamine si microelemente care, spre deosebire de restul legumelor, nu se distrug si nu se dezactiveaza in procesul de prelucrare termica. Folosirea ei in alimentatie are, pe langa virtuti culinare, si virtuti medicale de prevenire a bolilor de sange, deoarece intrece toate legumele (in afara de usturoi) prin continutul de fier.
Asimilarea fierului este favorizata de vitamina C, prezenta in toate partile plantei. In structura radacinii de sfecla este prezent si cuprul. Lipsa de cupru in alimentatie provoaca incaruntirea precoce a parului, ingreuneaza procesul de consolidare a fracturilor, provoaca dereglari in activitatea pancreasului. Alt element important este zincul, prezent in cantitati foarte mari. Datorita prezentei lui in alimentatie, functioneaza bine organele de reproducere, se previne aparitia cosurilor, a furunculozei, caderea parului.
Lipsa de zinc afecteaza vederea, poate provoca infarctul miocardic. Sfecla contine si o cantitate mare de mangan, care apara ficatul de distrofie adipoasa (lipidoza), scade nivelul de zahar in sange, ajuta in lupta cu scleroza si elimina surplusul de apa din organism. Sfecla contine si iod, care favorizeaza metabolismul, fiindu-le extrem de prielnica persoanelor cu obezitate si care sufera de inhibarea functiilor tiroidei.
De nepretuit este rolul iodului si in blocarea cancerului si incetinirea imbatranirii. Celuloza din sfecla scoate din organism toxinele, imbunatateste functionarea tractului intestinal, fiind un remediu redutabil in tratarea obezitatii si constipatiei. Medicina populara foloseste toate componentele sfeclei: atat tuberculii cat si frunzele.
TRATAMENTE INTERNE
* Alcoolism. Complexul de metode folosite in vindecarea alcoolismului prevede si imbogatirea organismului cu saruri de potasiu, vitamine si alte substante care ajuta la reducerea tendintei irezistibile de a consuma alcool. Cu 30 de minute inainte de masa, se beau 100 ml de suc de sfecla, iar in timpul meselor principale, de 2-3 ori pe zi, se consuma salata de sfecla rasa, fiarta sau coapta in cuptor.
* Amigdalita. In medicina populara, se folosesc mai multe preparate din sfecla, pentru tratarea amigdalitei. Pentru gargara, se foloseste apa calduta in care s-au fiert frunzele sau radacina de sfecla.
O alta metoda: se da pe razatoare sfecla cruda, se umple un borcanel de 700 ml, se adauga 2-3 linguri de otet si se lasa la macerat 3 ore, amestecand periodic. Se stoarce sucul si se adauga putina miere de albine. Se face gargara la fiecare 2 ore. Pentru accelerarea vindecarii, in pauze, intre gargare, se mesteca incet cate o felie de sfecla cruda.
* Anemie. Continutul bogat in fier favorizeaza ridicarea nivelului de hemoglobina in sange. Se recomanda consumul zilnic al sfeclei in stare cruda, fiarta sau murata. De 2-3 ori pe zi, se mananca 150 g de salata din sfecla, morcovi si ridiche neagra crude, date prin razatoare, amestecate cu suc de lamaie sau smantana. 
* Bronsita cronica. Se stoarce sucul dintr-un kilogram de sfecla, se amesteca cu 1 kg miere de albine, 500 ml vin rosu de casa, un pahar de suc de morcov si 1 kg de piersici curatate de samburi si taiate felii. Se pune totul intr-un borcan de sticla, care se introduce intr-un vas cu apa calduta. Se fierbe 10-12 minute pe baie de aburi dupa primul clocot. Pe parcurs, se amesteca cu o lingura de lemn sterilizata.
Se pastreaza in frigider. Se beau cate 75 g dimineata, pe nemancate, dupa care se mananca o bucatica de unt. Doza obtinuta este pentru o singura persoana. Ajuta si la vindecarea diferitelor afectiuni ale aparatului respirator, provocate de raceala, dar si pentru profilaxia lor.
* Constipatie, ocluzii intestinale, hemoroizi, hipertensiune, varice, aritmie (fibrilatie auriculara).
Se pun la fiert 5 l de apa de izvor, si cand da in clocot se adauga 500-700 g de sfecla tocata si se ia de pe foc. Se infuzeaza 3 ore, apoi se strecoara. Se amesteca cu 150 g de zahar si o lingurita de drojdie uscata si se pune intr-un loc cald, pentru 24-36 de ore. (Tratamentul va avea efect pozitiv numai in caz de renuntare categorica la bauturile alcoolice, inclusiv berea . Dupa 2-3 pahare de vin sau bere, bolile ocupa din nou pozitiile castigate si tratamentul trebuie inceput de la zero.)
Impreuna cu sfecla, in apa puteti sa adaugati si plante medicinale pentru afectiunile de care suferiti, de exemplu: matase de porumb, paducel, flori de castan etc. Dupa stoarcerea lichidului, din sfecla ramasa se modeleaza bilute de marimea corcoduselor si se pastreaza in frigider sau in congelator (daca sunt multe).
Dimineata, pe nemancate, se beau 300 ml de suc fermentat de sfecla. Daca dupa 30-45 de minute apare senzatia de foame, se mesteca incet si se inghite cate o biluta de sfecla. Procedeul se repeta ori de cate ori apare senzatia de foame. Daca ea nu dispare dupa consumul a 7-10 bilute de sfecla, se pot consuma si alte alimente.
* Curatarea organismului de metale grele si radioactive, dizolvarea placilor aterosclerotice din vasele sanguine. Se prepara un amestec din cantitati egale de sucuri din sfecla, morcov si ridiche neagra. Amestecul se toarna in sticle de culoare inchisa si se tine 3 ore in cuptorul incalzit slab. Se bea de trei ori pe zi cate o lingura, intre mese.
* Curatirea sangelui, intarirea imunitatii. 500 g de sfecla si 500 g de morcov se taie marunt. Peste legume se toarna apa clocotita cat sa le acopere (cu 2 degete) si se fierb pe foc mic timp de 30 de minute. Cand legumele sunt fierte, se adauga cate o cana de stafide si caise uscate si se lasa sa mai fiarba 5 minute.
Dupa racire, preparatul se amesteca cu 2 linguri de miere de albine si se lasa pentru 12 ore la racoare. Se consuma de trei ori pe zi, cate 100-150 g, timp de o luna. Preparatul ajuta si la restabilirea fortelor organismului slabit dupa o boala grea.
* Depuneri de colesterol, constipatie. Trei litri de apa rece se toarna peste 1 kg de sfecla taiata marunt. Se adauga 6-8 crengute de urzica sau 2-3 frunze tinere de hrean. Urzica se schimba zilnic. Componentele se pun in camara, intr-un borcan. Se bea cate un pahar, de trei ori pe zi.
* Dezintoxicare - un pahar de frunze de sfecla tocate se amesteca cu un pahar de zahar si 3 litri de zer. Amestecul se pune la fermentat in loc cald, ferit de lumina, acoperit cu 3 straturi de tifon. Dupa doua saptamani se strecoara. Se beau cate unul, apoi cate doua pahare pe zi.
* Disbacterioza. Flora intestinala se restabileste cel mai rapid daca se consuma sfecla marinata. Modul de preparare: sfecla spalata bine se fierbe, se raceste, se curata de coaja si se taie felii subtiri. Inainte de a pune feliile in borcan, sfecla se cantareste. Pentru un kilogram de sfecla este nevoie de:
1 litru de apa, 2 pahare de otet de mere, cate o lingurita de sare si zahar, 10 boabe de piper negru, 6 cuisoare si 2 foi de dafin. Marinata se aduce pana la punctul de fierbere si se tine pe foc slab, 3-5 minute. Otetul se adauga dupa racire. Marinata se toarna in borcan peste feliile de sfecla. Se pastreaza la rece..
* Gripa, raceala. Se amesteca 300 g suc de sfecla cu 200 g suc de rosii, cu sucul dintr-o lamaie, 5 linguri suc de ceapa, 4 crengute de menta, sare, zahar si piper negru macinat (dupa gust). Dupa 2 ore, se scoate menta si se beau cate 50 ml suc cu inghitituri mici, intre mesele principale.
* Hipertensiune. In medicina populara gasim foarte multe retete pentru reglarea tensiunii, in care ingredientul principal este sfecla. Se amesteca in parti egale suc de sfecla cu miere de albine si se beau cate 2 linguri de trei ori pe zi. In loc de miere, puteti sa-l amestecati cu suc de paducel.
* Hipertensiune cu dureri de cap si edem al picioarelor. Se storc 300 ml suc de sfecla, se amesteca cu sucul dintr-o lamaie, 1,5 l de apa si 300 g de zahar sau miere de albine. Se tin ingredientele intr-un borcan de 3 l, acoperit cu tifon, intr-un loc cald, pentru fermentatie. Lichidul (gen sampanie) nu se pastreaza la frigider. Se beau, de 3-4 ori pe zi, cate 100-150 ml. Regleaza tensiunea arteriala, dispar durerile de cap si vajaiturile.
* Litiaza renala. Se taie in felii subtiri 3-4 sfecle de marime medie, curatate de coaja. Se pun intr-un borcan de trei litri. Se toarna deasupra apa rece de izvor, in asa fel ca sa ramana un loc gol de 2-3 degete. Pe gura borcanului se pune un strat de tifon. Timp de 7-8 zile, borcanul se lasa la temperatura camerei, amestecand continutul zilnic, cu o lingura de lemn;
apoi lichidul se strecoara in alt vas si se pastreaza in frigider. Preparatul se bea fara restrictii. Intre timp, se prepara o alta portie de bautura. In 5-6 luni, in afara de curatarea rinichilor de nisip, este posibila si imbunatatirea digestiei si reglarea tensiunii arteriale.
* Menopauza. Deseori, in perioada climacterica apar diferite dereglari, mai ales menstruatii abundente, cand se pierd cantitati mari de fier. Se bea suc de sfecla in portii mici (75-100 ml) de 2-3 ori pe zi.
* Pietre in colecist. Ca sa eliminati pietrele din colecist, concomitent cu alte metode, se foloseste si siropul de sfecla. Un kg de sfecla taiata felii subtiri se fierbe in 2 litri de apa, pana se obtine un sirop concentrat. Se beau cate 150 ml, de patru ori pe zi, cu 40 de minute inainte de masa.
TRATAMENTE EXTERNE
* Guturai. Se pun in nas picaturi de suc de sfecla. Pentru cei mai mici, sucul se amesteca cu apa fiarta si racita, ca sa nu-i usture tare.
* Lichen, eczeme, arsuri. Se aplica terciul din sfecla timp de 4-7 zile. Cataplasma se schimba de 5 ori pe zi. Pe arsuri, se pot aplica si frunzele de sfecla strivite in palme.
* Limfostaza (elefantiazis). Edemul limfatic al picioarelor necesita un complex intreg de tratamente, printre care si comprese cu celuloza din sfecla ramasa dupa stoarcerea sucului. In acelasi timp, se bea si infuzie din frunze de patlagina. O lingura de frunze se infuzeaza in 250 ml apa fierbinte, pana la racire. Se imparte in 2 doze si se bea dimineata si seara, cu 30 de minute inainte de masa.
* Mastopatie. Terciul din sfecla tocata, pus intr-un tifon, se aplica pe locul bolnav, zilnic, 40-50 de minute.. In acelasi timp se beau cate 50 ml de suc, de doua ori pe zi, cu 30 de minute inainte de masa, timp de 25 de zile.
* Paradontoza. Se rade sfecla pe razatoarea mica. Terciul obtinut se aplica pe gingiile bolnave si se tine 25-30 de minute. Imbunatatirea se observa peste 5-7 zile, dar tratamentul trebuie repetat cateva saptamani (in functie de vechimea afectiunilor).
Test de sanatate cu suc de sfecla 
Sfecla contine multe substante benefice (betanina, saruri de potasiu) care au efecte pozitive asupra tensiunii arteriale, asupra nivelului de colesterol, a metabolismului lipidic in celulele ficatului si a intaririi peretilor vasculari.
De regula, se stie ca sucurile de legume se beau imediat dupa ce au fost stoarse. Nu e si cazul sucului de sfecla, care nu se bea imediat, ci trebuie lasat 2-3 ore ca sa se evapore unele ingrediente ce produc efecte negative (dureri de cap, stari de greata etc.).
Cu ajutorul sucului de sfecla ne putem testa starea de sanatate, facand un exercitiu simplu. Se beau 100 ml suc de sfecla si se mananca o salata de sfecla cruda, data prin razatoarea fina. Se urmaresc schimbarile de culoare a urinei. Daca nu sunt prezente afectiuni serioase de sanatate, culoarea nu se schimba. Daca sunt probleme de sanatate, urina capata culoarea sucului de sfecla.
Vin tonic din sfecla
In medicina populara, se foloseste din batrani o reteta cu actiune tonica generala, care se numeste "7 pahare". Se amesteca in cantitati egale cate 250 ml sucuri de: sfecla, morcov, ridiche neagra, usturoi, lamaie, miere de albine si vin rosu dulce (cabernet). Amestecul se pastreaza in vase de sticla, in frigider. Se beau cate 50 ml, de trei ori pe zi.
Cantitatea - 1750 ml - reprezinta o cura care se repeta de cinci ori pe an, cu pauze de 3-4 saptamani.
Preparatul se recomanda pentru revitalizarea organismului dupa interventii chirurgicale, chimioterapie si in timpul tratamentelor de lunga durata.
SFECLA si CANCERUL
Folosirea sucului de sfecla in vindecarea bolnavilor de cancer se practica in medicina populara de mii de ani. Pigmentul din planta este actorul principal in lupta cu cancerul. Doza zilnica minima de pigment se afla intr-un kilogram de sfecla, echivalentul a 250-300 ml de suc, care trebuie consumat fara pauze, tot restul vietii.
Pigmentul nu este toxic, nu se descompune in procesul de prelucrare termica si nici in procesul de digestie. Calitatile lui terapeutice se pastreaza si dupa fierbere la 100 grade Celsius, timp de 2 ore.
Consumul regulat de sfecla sub orice forma normalizeaza VSH-ul bolnavilor, restabileste apetitul, scade efectele negative ale tratamentelor cu radiatii. Se recomanda feluri de mancare unde sfecla este amestecata cu fulgi de ovaz, hrean, banana sau lapte prins.
In Centrul oncologic de la Moscova, li se prescrie bolnavilor sa consume zilnic cate 250 g de sfecla cruda, data pe razatoare fina, in 3-4 reprize. Daca sfecla cruda nu este acceptata de organismul bolnavului, ea se inlocuieste cu 300 ml de suc. Dupa trei saptamani de administrare, bolnavilor li se imbunatatesc analizele de sange si starea generala de sanatate.
Persoanelor cu cancer mamar si de piele li se aplica, de 4-5 ori pe zi, pansamente cu suc de sfecla, pentru micsorarea locului afectat.
URMELE URIASILOR LA CORBII DE PIATRA
O femeie din localitatea Corbi, Argeş, are în curte o cascadă şi bucăţi dintr-un om uriaş.
Vechime. Despre biserica rupestra de la Corbi se spune ca ar avea origini in sec XIV, de pe vremea Basarabilor
Pitoresc. Cascada curge de sute de ani in zona
Legenda. Urmele trecerii uriasilor prin zona se vad, zic satenii, si acum, in zid parand ca este incrustat o forma de picior si de talpa
Vecinatate. Acesta este peretele stancos de legatura intre manastire si gospodaria femeii
Decizie. Mama Uta vrea sa lase casa copiilor, nepoţilor si stranepotilor sai
Trainicie. Casa mamei Uta are o vechime de 150 de ani
În spatele curţii sale, pe unul dintre pereţii stâncii se află încrustat un picior de uriaş, iar prin iarba din curte sunt alte pietre despre care legenda spune că ar fi bucăţi din capul şi trunchiul uriaşului. Fem,eia de 83 ani ne-a spus că, pe vremuri, aici ar fi trăit nişte oameni mari de statură, cu înălţimea de peste 3 m. Din ei n-au mai rămas decât aceste fosile, din bătătura femeii. Locul se află chiar în continuarea uneia dintre cele mai cunoscute biserici rupestre de la noi din ţară, Corbii de Piatră.
Datorită peisajului de aici, locul a fost ales chiar ca platou de filmare. În curtea femeii s-au filmat câteva cadre din "Răpirea fecioarelor" (1968), iar recent, Radu Pietreanu de la Vacanţa Mare a filmat pentru o emisiune.
Mamei Uţa i-au fost oferite chiar şi trei miliarde de lei vechi pentru casă şi teren, însă nu s-a îndurat să vândă, deşi n-are decât o pensie mică. Casa în care locuieşte are 150 ani vechime, iar bătrâna are grijă cu sfinţenie de locul pe care îl va lăsa moştenire copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor săi.
Autori: Ioana Zafira
VISUL OMENIRII SI RECAPITULAREA
Totul este una. Lucrurile nu exista independent. Experientele si oamenii care le experImenteaza sint una.. ... Ne traim visul in dualitate, ne place sau ne displace ceva, pendulam de la negativ la pozitiv, de la bine la rau. Este insa necesar sa intelegem acest vis, pentru a fi capabili sa luam decizii, in timp ce ne miscam prin acest vis comun al omenirii.
Cind incepem sa intelegem asta, constienta noastra se dezvolta si atasamentele se modifica putind sa atingem o hotarire ferma.
Lucrurile asa cum ni se prezinta devin mai presus de judecata noastra. Avem nevoie in aceasta existenta sa decidem zilnic din nou si din nou, cine vrem sa fim in acest vis , zilnic.
Prin aceasta experienta ne creeam lumea constient sau inconstient. Chiar daca negam aceasta experienta de a ne exprima pe noi insine complet si dam deciziile la spate, chiar si acest simplu fapt este o decizie ce ascute noua noastra experienta despre cum luam decizii. Acesta este modul de actiune al karmei.
Recapitularea aduce mai mult decit eliberarea energiei personale din interactiunile cu ceilalti, si anume integreaza aceste urme karmice pentru a ne determina sa fim noi insine putin cite putin. Recapitularea este o cale posibila ce ne daruieste o libertatea mai mare de a trai in cadrul acestui vis schimbindu-l, si poate prin perfectionarea/slefuirea noastra continua ne permite sa-l parasim in momentul mortii.
Nu ne vom rezolva dualitatea fiintei, a viselor totusi prin negarea lor, schimbarea sau lupta cu ele. Calea noastra este de a le integra si a le dizolva si astfel a ne elibera pentru alt vis.
Si totusi sintem toti una, toti parte a visului comun al omenirii, deoarece sintem oameni ce traim in aceasta lume; prin procesele interne experimentam si actionam, luind astfel parte la visul comun. Purtam cu noi responsabilitatea de a fi noi insine, de a da ce e mai bun in noi, mai presus de orice obstacole si judecati.
Una dintre imaginile visului, aparute in mintile celor din lumile vechi, este tendinta de a creea o viata ideala, o pictura caracterizata de Tonalul timpului (spiritului epocii repsective); nu conteaza ca acest ideal a fos adaptat acum sau ne-am revoltat impotriva lui. Ne pierdem timpul acum continuind cu iluzia perfectiunii, luptind sa atingem acest ideal, fara ca vreodata sa-l atingem. Si viata ni se scurge printre degete,
Aceasta este separatia. A fi impecabili inseamna ca trebuie sa incepem sa ne asumam cine sintem cu adevarat, sa dam ce este mai bun in noi, chiar daca nu in fiecare zi putem face asta; dar incercam. Mai ales trebuie sa incetam de a-i mai judeca pe ceilalti, pe noi si lumea din jur.
Recapitularea este o cale efectiva de a stabili in viata noastra aceste conditii.
SA NE TREZIM, SA DESCHIDEM OCHII SI SA SCHIMBAM VISUL!
Thanks to Erwin Singen for translating it
Friday, May 21, 2010
THE UNMISTAKEN CHILD-COPILUL IMPOSIBIL DE CONFUNDAT
Acesta este un film pe care l-am cautat mult si l-am gasit pe casatrezirii.ro, chiar tradus. Pentru toti cei ce au citit-o pe Lillian Too, si stiu ca maestrul ei este minunatul lama Zopa, un film exceptional, despre cum a fost gasit copilul ce mai tirziu a devenit un luminator al buddhismului, lama Zopa, tulku imposibil de de confundat.
DE CE TACI?
Spânzuraţi-ne !!!
Nu înţeleg de ce ţipă Băsescu la mine.
De ce mă ameninţă că intră România în colaps.
În ceea ce mă priveşte, ţara mi se pare în colaps dintodeauna. De când m-am născut.
Comuniştii, nu ştiu cum se făcea, dar nu se ajungeau fără să ne ia la contract porcul din coteţ. Erau stăpâni pe livada noastră, pe cazanul de ţuică, pe orătăniile din bătătură.
Pe capitalişti i-am primit cu bucurie generoasă, aproape nefirească. Trezirea din reverie m-a dus în primul colaps. În dificultate a fost ţara şi la mica privatizare, şi la marea privatizare, şi după ce am scăpat de primul FMI, şi când duduia economia, şi când căutam luminiţa de la capătul tunelului, pe care văd că n-am mai găsit-o. Va fi fiind, probabil, lumânarea de la căpătâiul părinţilor şi bunilor noştri.
Şi-acum aud că România se duce fix în faliment.
Iar Traian Băsescu mă solicită să fiu solidar nu ştiu cu cine, să dau 25% din leafa mea, 15% din pensia mea.
Mă uit la Băsescu şi nu seamănă a om aflat în criză. Nici Guvernul sau Parlamentul nu sunt în criză. Nici miile de hectare de vile nu-s crizate.
Dar, defectul meu, am avut ochi de văzut şi urechi de auzit.
- Da. Aparatul de stat este uriaş. Dar nu populaţia l-a făcut uriaş.Voi, clasa politică, l-aţi transformat în monstru.
- Dacă există un monstru care căpuşează mediul privat, acela nu este profesorul, doctorul, inginerul, funcţionarul public; monstrul care a încălecat ţara asta sunteţi voi, clasa politică. Şi pentru că sunteţi la putere peste tot, voi, PDL, sunteţi grasul care l-a încălecat pe slab! Cu contribuţia anterioară, în ordinea procentelor de reprezentare în structurile politice, a PSD (30%), a PNL(15%), a UDMR (6%), etc...
Aţi devastat România cum nici popoarele migratoare n-ar fi reuşit. Şi-apoi aţi călărit ţara, aţi luat-o sub asuprire. Nici nu mai poate respira, de câtă clientelă i-aţi vârât pe gât.
- Aţi spart instituţiile statului nu pentru că aşa era necesar, ci pentru că vă trebuiau posturi de conducere pentru clientela de partid.
- Aţi creat instituţii noi nu pentru că nu funcţiona statul fără ele, ci pentru că aţi avut un mofturos căruia, fiindcă i s-a năzărit să fie mare director, mare preşedinte, i-aţi fabricat o instituţie.
Şi nu v-a ajuns: an de an, legislatură de legislatură, aţi mai creat alte structuri; aţi adus directori noi, ceilalţi au rămas în sistem.
- Nu populaţia ocroteşte fărădelegea în ţara asta, ci voi, cu cercurile voastre de interese cu tot.
- Nu populaţia a votat pensii de 370.000.000 lei vechi. Şi venituri de 100.000 de euro pe an, de la stat. Voi, clasa politică, aţi făcut-o: în guvernele formate din partidele voastre, în parlamentul format din partidele voastre, iar legile le-a promulgat... instituţia preşedintelui României.
- Nu mama-mare din pământ a distrus industria, a vândut petrolul şi rafinăriile, a tăiat pădurile şi a mânărit pământurile. Ministerele conduse de voi, clasa politică, au făcut-o. Prefecturile voastre, consiliile judeţene ale voastre, primăriile voastre.
- Nu populaţia a prăpădit banii statului – sute şi mii de miliarde de lei, munţi de bani - pe licitaţii trucate, pe lucrări proaste, inutile, pe şosele cu gropi, pe autostrăzi care înghit bani cu ghiotura, ci primarii voştri, ai clasei politice; consilierii voştri, ai clasei politice; miniştri voştri, ai clasei politice.
- Nu populaţia a organizat doi ani întregi de dănţuieli, de parcă venea sfârşitul lumii. Voi, clasa politică, aţi făcut-o. Pe banii cui?!! Pe ăştia pe care-i tăiaţi azi de la pensionari!
- V-aţi construit un aparat uriaş de represiune: ministere, agenţii, deconcentrate conduse de voi şi clientela voastră politică. Prin ei, controlaţi tot, terorizaţi înstituţiile mai ceva decât poliţia politică a lui Ceauşescu.
- Nu populaţia se află în AGA şi CA din companiile şi băncile de stat, plătite, am văzut, regeşte, ci voi, clasa politică.
- Nu populaţia a stricat ţara asta la fiecare patru ani, ci voi, clasa politică. Cum aţi venit, aţi distrus tot ceea ce a făcut guvernul de dinainte şi aţi luat-o iar de la zero. Şi-apoi, aţi rostogolit vinovăţii între voi, partidele politice, de parcă aţi fi jucat ping-pong cu România.
Daţi-vă afară întâi pe voi şi clanurile voastre şi-apoi să v-atingeţi de părinţii noştri!
Şi veniţi, acum, să mă trageţi de urechi pe mine. Să ne trageţi de urechi pe noi, că se duce România de râpă.
Vreţi s-o scoateţi din criză pe spinarea şomerilor, a pensionarilor şi a bugetarilor de execuţie, cei care vă ţin în spate aleşii şi numiţii, în funcţiile de conducere.
Cu ce curaj? Cu ce moralitate?
Până să vă atingeţi de pensionarul ăla slăbănog, de profesorul care v-a pus creionul în mână, restructuraţi- vă întâi pe voi!
Daţi-vă afară şi în şomaj pe voi, pe oamenii voştri, ai clasei politice, şi după aceea scuipaţi pe noi.
După aceea umblaţi la salariile şi pensiile necăjite.
După aceea să-l certaţi pe bătrân că mai are îndrăzneala să trăiască, să ducă România-n faliment, cu venitul lui... gras, de 500 sau 600 de lei.
1.Dacă nu sunteţi capabili să comasaţi sau să desfiinţaţi instituţiile de pomană create de voi, clasa politică, măcar reduceţi numărul de directori. Aveţi o droaie de şefi. Aţi umplut ţara de şefi. Pe ei daţi-i afară întâi şi după aceea ajungeţi la pensionar. Sau la doctor.
2. Trei sferturi dintre directorii voştri pe care i-aţi instalat, moţ, în instituţiile bugetare, au afaceri acasă. Fac afaceri cu banul public. Daţi-i pe aceştia afară! Nu ei să mănânce cu două guri, şi de la firma lor grasă, şi de la buget, iar altul să crape de foame!
3. Luaţi-vă clientela politică din toate AGA şi CA-urile companiilor de stat, de pe lângă primării, consilii judeţene şi ministere. Aveţi deja directori acolo, există specialişti.
4. Daţi-vă afară consilierii de la birourile demnitarului. De ce aţi crede că ei sunt mai puţin paraziţi pe buget decât profesorul?
5. Daţi-vă afară consilierii de pe lângă miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, primari, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, căţel, purcel, directori generali, din companiile de stat, din parcurile industriale.
6. Încetaţi să mai căpuşaţi ministerele (primăriile, consiliile judeţene) cu clientela pe care o serviţi cu miliarde de euro.
7. Voi, clasa politică, aţi creat şi întreţineţi evaziunea fiscală şi munca la negru. Oamenii voştri, ai partidelor, îi protejează. Îi apără de funcţionari, să nu-i descopere. Îi apără de lege.
8.După ce veţi face toate astea, abia atunci să aveţi îndrăzneala să vă legaţi de bătrânii acestei ţări.
Asta este România, dle Băsescu. O ştiţi, o cunoaşteţi, dar nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de clanuri. Dar vă este la îndemână să-i jupuiţi de vii pe bătrâni. Sunt inofensivi. Ascultători. Mult prea blajini. Tăcuţi. Loviţi-i cu nădejde! Nu ţipă.
Cu stima
Lt.col.rz.
ing.Gheorghe NEDELCU
Sef compartiment GIS C.J. Bihor
0743 081055
imaginea de aici
