Hai, Nicușor, salvează-ne încă o dată
6 hours ago
Saturday, November 26, 2011
Stewart Swerdlow Blue Blood True Blood
Stewart Swerdlow, in this lecture talks about the real history of planet earth and humanity. Many subjects are covered including the creation of blue blood elites (Illuminati) and new world order agenda. This is an excellent lecture that everyone should listen to.
Friday, November 25, 2011
A fost descoperită o nouă inscripţie maiaşă ce face referire la 2012!
Galerie foto (1) Institutul de Arheologie din Mexic a recunoscut ieri existenţa celui de-al doilea artefact maiaş pe care este înscripţionat un text ce face referire la data de 21 decembrie 2012. Oficialii mexicani resping, însă, orice teorie care sugerează că maiaşii ar fi prezis că această dată va aduce sfârşitul lumii.
Până acum, majoritatea experţilor cunoşteau o singură inscripţie maiaşă ce făcea referire la această dată, o tabletă de piatră din situl arheologic Tortuguero. Ieri, însă, Institutul Naţional de Antropologie şi Istorie din Mexic a dat publicităţii un comunicat în care se precizează că o altă inscripţie, găsită în situl arheologic Comalcalco, face referire la controversata dată.
Până acum, majoritatea experţilor cunoşteau o singură inscripţie maiaşă ce făcea referire la această dată, o tabletă de piatră din situl arheologic Tortuguero. Ieri, însă, Institutul Naţional de Antropologie şi Istorie din Mexic a dat publicităţii un comunicat în care se precizează că o altă inscripţie, găsită în situl arheologic Comalcalco, face referire la controversata dată.
Arturo Mendez, purtătorul de cuvânt al instituţiei mexicane, a afirmat că fragmentul de cărămidă ce conţine respectiva inscripţie a fost descoperit acum câţiva ani, fiind studiat intens de specialiştii institutului. Acum, inscripţia este păstrată într-o colecţie privată a institutului, la care publicul nu are acces.
"Cărămida de la Comalcalco", cum este supranumit artefactul, datează de acum 1.300 de ani. Anumite pasaje sunt dificil de citit, însă ultimele simboluri au fost interpretate de cercetători. Astfel, inscripţia se încheie cu fraza "Va coborî din cer". Experţii spun că este cel mai probabil vorba despre Bolon Yokte, un misterios zeu maiaş asociat atât cu războiul, cât şi cu creaţia.
Arheologii spun că poziţia în care a fost găsită cărămida, cu inscripţia spre interiorul zidului, sugerează că maiaşii nu au intenţionat ca mesajul înscris pe ea să fie citit.
Cercetătorii institutului resping teoriile conform cărora data inscripţionată reprezintă momentul de start al apocalipsei. "Gândirea mesianică occidentală a răstălmăcit cosmogonia civilizaţiilor străvechi, precum civilizaţia Maya", anunţă comunicatul Institutului.
Experţii institutului afirmă că maiaşii considerau că timpul parcurge o serie de cicluri care încep şi se termină cu regularitate, fără a crede că finalul unui ciclu are consecinţe apocaliptice.
Deoarece zvonurile care sugerează că maiaşii ar fi prezis un eveniment apocaliptic în 2012 continuă să circule pe Internet, institutul va organiza săptămâna viitoare o întrunire a celor mai importanţi 60 de experţi în cultura Maya, pentru a "limpezi incertitudinile care există referitor la calendarul maiaş". Evenimentul va avea loc la Palenque, un important sit arheologic din Mexic.
Sursa: Associated Press
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Uluitoarele intamplari de dupa scufundarea Titanicului
X
nu stiu sursa(de pe mail)
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0Uluitoarele intamplari de dupa scufundarea Titanicului
Chiar din primele zile, dispariţia Titanicului a fost împânzită de mituri şi legende. Pe lângă cele tradiţionale, la noi au ajuns şi versiuni fantastice.
În 1897, cu 15 ani înainte de dispariţia Titanicului, a ieşit de sub tipar carte necunoscutului jurnalist pe atunci, Morgan Robertson. Romanul său prezicea moartea unui uriaş transoceanic cu numele "Titan".
Imaginaţia bogată a jurnalistului s-a dovedit a fi o prorocire de coşmar, care se potrivea cu faptele reale, începând cu numele şi echipamentele vasului şi terminând cu locul, timpul şi cauza catastrofei.
După tragedie, Robertson era considerat "diavol", geniu negru, prevestitorul nenorocirii. Romanul său a fost blestemat, iar autorului i-a fost refuzat dreptul la publicarea cărţilor. Dar în ziua în care măreţul Titanic îşi începea călătoria, nimeni nici măcar să se gândească la vreun roman-prorocire. Toţi cei care urmau să călătorească pentru prima oară cu vasul-minune se considerau aleşi iar rudele şi fotografii îi priveau cu invidie de pe mal.
Doar un singur marinar de pe Titanic, printr-o ironie a sorţii, avea cu el un exemplar al romanului lui Morgan Robertson. Pe măsura ce înainta în lectură, pe marinar îl cuprindea panica. Le-a povestit colegilor, dar aceştia deja erau cu un zâmbet larg pe buze. Era într-atât de speriat, încât atunci când vasul se afla în portul oraşului Southhempton, el a abandonat, şi prin asta şi-a salvat viaţa.
De asemenea, în ultima clipă, au refuzat să călătorească încă 55 de oameni. În această listă intra miliardarul John Morgan, deţinătorul ambarcaţiunii, subit declarat bolnav. A refuzat călălătoria şi un mare negustor Wood, a cărui soţie a primit o avertizare anonimă "dacă nu vreţi să vă pierdeţi soţul, atunci faceţi tot posibilul ca să-l răzgândiţi de la călătorie". Restul care au refuzat au motivat asta prin diferite presimţiri ciudate dar puternice.
Pe 15 aprilie 1972 (la 60 de ani după tragedie) radistul linkorului american "Theodor Roosvelt" primeşte un semnal SOS. Prin zgomotul din căşti răzbătea o voce îngheţată care chema ajutor pentru Titanicul ce se scufunda.
Radistul Llyd Dethmer a crezut că a înnebunit. Însă, pentru orice eventualitate, a transmis mesajul la ţărm.
Cine ştie? Poate într-adevăr, cineva are probleme. Răspunsul a fost foarte scurt şi calm : "la semnalul SOS nu răspundeţi, continuaţi cursul stabilit". Abia în port căpitanului şi întregului echipaj le-a fost arătat că demult scufundatul Titanic nu avea cum să trimită vreun semnal SOS. Ori radistului i s-a părut, ori cineva a făcut o glumă bună. Însă Dhetmer a găsit straniu faptul că explicaţiile au fost oferite de serviciile speciale şi nu de conducerea maritimă. Aşa că a început cercetările.
De la început, din pură curiozitate. Dar s-a adâncit atât de mult încât a ajuns la spitalul cu probleme neuropsihologice. Dar înainte de asta a reuşit să "dezgroape" multe lucruri interesante.
Dhetmer a căutat în arhive rapoartele colegilor săi radişti despre acelaşi lucru care l-a observat şi Lloyd. Anii în care au fost detectate semnale SOS erau 1924, 1930, 1936, 1942. A făcut un tabel şia observat, că fantomele radioefirului apăreau o dată la şase ani.
În 1978 Lloyd aştepta intenţionat semnalul. Şi a asigurat pe toată lumea că l-a primit. Ce s-a întâmplat în 1984 şi 1990 nu se ştie. Nu există informaţii nicăieri. Însă, în 1996, ziarul canadian "Sun" anunţă despre un alt semnal SOS primit de vasul canadian "Quebec".
Unii învăţaţi presupun că "în câmpul întinderii timpului s-a format un semnal-fantomă", şi că pe el,cică, îl primesc vasele de atâta timp. Şi dacă toate aceste nu sunt minciuni şi falsuri, ar trebuie să ne pregătim pentru SOS-ul din 2008.
O altă categorie de savanţi sunt hotărâţi că SOS-ul a "tăiat" timpul în două. Adică, semnalul putea fi recepţionat şi în 1906, şi în 1900. Dar, din păcate, pe atunci, un radio era ceva nu chiar atât de ieftin şi uzual. Popov l-a inventat în 1895.
Însă, cei mai înflăcăraţi cercetători susţin că şi atunci semnalele era primite, doar că nu de radioaparatură ci de oameni. Mai specificat, de creierele lor. Anume aşa s-ar explica profeţia lui Morgan Robertson şi pesimţirile celor 55 ce-au refuzat călătoria.
Pare un episod de poveste, dar cum altfel de explicat semnalul primit de vasul "Carpatia" şi "Olimpic" la ora 23 : 17? Adică, asta ar însemna cu 23 minute mai devreme decât ciocnirea cu mortalul aisberg, care a avut loc la 23 : 40.
Daca pana acum toate descoperirile se reduceau la niste semnale-fantome, destul de "nepalpabile", atunci ceea ce a gasit Carl-Yorgen Huss, capitanul vasului norvegian de pescuit este destul de material.
In ziua de 24 septembrie, 1990, in nordul Atlanticului, la 340 de km sud-vest de Islanda, pescarii norvegieni au gasit o fata, ce ar arata de 29 de ani, tremurand pe un aisberg. Numele ei era Winnie Cowts.
Capitanul Huss a anutat oficialitatile de fata gasita. Aceasta insa afirma ca s-a salvat printr-o minune de la naufragiul Titanicului si ca este foarte ingrijorata pentru soarta celorlalti calatori.
Pentru aceasta femeie timpul s-a oprit in tragica zi de 15 aprilie 1912, zi pe care o traia emotional atat de puternic de parca nici n-ar fi existat acesti 79 de ani!
Pescarii nu puteau accepta asa ceva. Notiunile lor despre timp erau bulversate si mai mult cu cat autoritatile norvegiene se convingeau ca este complet sanatoasa psihic. insa, o tradau doar hainele. Asa ceva purtau femeile "la moda", la inceputul secolului. Winnie era complet uimita si nu trada nicio urma de prefacere. Dar cum este posibil asa ceva?
In cautarea raspunsului, expertii au luat legatura cu oficialitatile maritime britanice. Londra a confirmat ca miss Winnie Cowts din Southempton intr-adevar era pe lista calatorilor si s-a aflat pe vapor.
Lucrul cel mai straniu este ca ea nu arata deoc de 108 ani, ci de 29! "E ceva supranatural", afirmau cei 27 de doctori si invatati ce-au examinat-o. "Se pare ca s-a aflat intr-un fel de conservare a timpului. N-a imbatranit deloc".
Iar aproape peste un an, la 9 august, 1991, vaporul de cercetari norvegian "Larsson Nayper", la 365 km sud-vest de Islanda il pescuieste, dupa toate aparentele, chiar pe capitanul E. John Smith!
Nevatamat, dar cutremurat de cele intamplate. Era imbracat intr-o uniforma excelenta, marca "White Star".
Salvatorii au procedat exact ca in cazul lui Winnie. L-au "predat" pe Smith autoritatilor de la Oslo, care l-au spus la o serie de examinari si teste psihice. Le-a trecut cu brio pe toate. Era perfect sanatos. Atunci cand s-au comparat amprentele din dosarele marinei britanice cu cele ale "reintorsului" a avut loc o foarte mare surpriza. Se potriveau in cele mai mici detalii !
Chiar daca cei doi supravietuitori se simt excelent, autoritatile (nu se stie care) exclud total posibiltatea unui interviu chiar si pana astazi! Toate acestea se fac sub pretextul readaptarii la societate, cei doi inca mai cred ca sunt in 1912.
Peste 3 ani, in 1994 deja, in aproape aceleasi locuri (sud-vest de Islanda, 300-400 km) a fost gasita o fetita de 10 luni, aproape inghetata, dar sanatoasa. De unde s-a luat acest bebelus, care evident ca nu poate sa inoate la o asa distanta de mal? De ce este inca in viata? Copilita plutea pe apa datorita unui colac de salvare apartinand Titanicului.
In cele intamplate e greu de crezut dar totusi cercetatorii acestui caz au gasit in arhive mentionarea necesara despre acest copil.
Majoritatea marinarilor ce trec prin locurile unde a pierit Titanicul sustin ca vad un vas mare scufundandu-se mereu. Unii zic ca este fantoma Titanicului, altii, putin mai luminati - ca in momentul scufundarii uriasul transoceanic ar fi nimerit intr-un "virtej" al timpului. Oricum, Pentagonul deja a clasificat acest subiect, ca si multe altele : Top Secret.
Avem 6.000 de tone de aur, adică 250 de miliarde d...
Daniel Roxin: Avem 6.000 de tone de aur, adică 250 de miliarde d...: Un studiu recent asupra exploatării zăcămintelor de aur din România arată că suntem în elita mondială a metalelor preţioase. "Ocupăm locul ...
UN MISTER ISTORIC,STATUILE DACILOR DIN ROMA
marea enciclopedie a geto dacilor: UN MISTER ISTORIC,STATUILE DACILOR DIN ROMA: . Muzeele Romei sunt pline de statui nestiute de daci. Infatisarea lor reprezinta, insa, un mister. Invinsii au figuri de invingatori si d...
Dogon Cosmology - NASA baffled by West African people!!!!!!!! ...
The Dogons: An extraordinary set of people from Mali, West Africa have baffled Nasa Astronauts and well known Rocket Scientists around the world with their sophisticated and advanced knowledge of the universe.
The Dogon are believed to be of Egyptian decent fleeing religious persecutions and their astronomical lore goes back thousands of years to 3200 BC. The Dogon star, which scientists call Sirius B, wasn't even photographed until it was done by a large telescope in 1970. How did the Dogon gain this knowledge thousands of years ago without any known ancient telescopes yet to be found???????
DOGONS also found that the INVISIBLE star (sirius B) had an elliptical orbit of 60 years around sirius A as well as an orbit of 1 year on it's own axis, as well as other complex findings that NASA (National Association of Stupid AROGANTS) is still trying to "CONFIRM" with their ADVANCED telescopes and SPACE shuttles.
Thursday, November 24, 2011
The Opening of The Mouth Ceremony
The Opening of the Mouth Ceremony was one of the most important Death Rituals of the Ancient Egyptians. The Ancient Egyptians believed that the death rituals performed during these ceremonies revived the mummified senses of the deceased so that he could eat, drink and speak in the next world.
The Death Rituals performed in the 'Opening of the Mouth' ceremony was as follows: * Ancient Egyptian coffins were usually Anthropoid coffins meaning man-shaped. The term anthropoid coffin is therefore used for coffins made in the shape of a human * The mummy, in its coffin, was held in the standing position, facing South, by the jackal masked impersonator of Anubis who was an embalming priest
* A close member of the family burned incense * The women wailed loudly * Garlands of flowers were sometimes draped around the neck of the coffin. Cosmetics were applied to the likeness painted on the anthropoid coffin * Another priest chanted potent spells * Death sacrifices were made of the food and drink and the calf leg, still spurting fresh blood * Ritual Purification was conducted using salt and cow's milk *
The mysterious Opening of the Mouth death rituals were performed using the main tools of the embalmer and the coffin maker. A priest touched the mouth, eyes, ears and nose with an adze in order to awaken the senses of the deceased and could accept the food sacrifices
* When the opening of the mouth ceremony and the other death rituals had been completed the coffin and mummy was finally placed in a sarcophagus and sealed in the tomb * The Ancient Egyptian Death rituals often ended with a feast and a celebration as the deceased had started their journey into the glorious afterlife
HEAVEN'S MIRROR-OGLINDA CERURILOR
GRAHAM HANCOCK'S HEAVEN'S MIRROR-FULL HERE
Învăluite în mister, locurile sacre ale omului din vechime au stat mute timp de milenii întregi, iar secretele lor au dispărut, aparent, odată cu civilizațiile care le-au construit. Dar ce secrete ne-ar dezvălui, dacă ar putea vorbi? Există ceva care leagă toate aceste locuri unul de celălalt – o cheie neștiută care va rezolva o dată pentru totdeauna ghicitorile trecutului? Care este conexiunea arhaică dintre lăcașurile sacre din lume?
În Oglinda cerului, istoricul Graham Hancock continuă să redescopere moștenirea ascunsă a omenirii – revelația că acele culturi numite astăzi antice au fost, de fapt, moștenitoare ale unei mult mai străvechi civilizații, necunoscute astăzi.
Vizionare online film documentar Quest for the Lost Civilization: Heaven ’s Mirror cu subtitrare
THE HIDDEN ISLAMIC SCIENCES-STIINTA SECRETA A ISLAMULUI
THE HIDDEN ISLAMIC SCIENCES-HERE
Între anii 700 și 1700, mulți dintre cei mai învățați oameni de știință și meșteri procepuți se găseau în lumea musulmană. În Europa creștină, lumina științei se stinsese în mare parte odată cu prăbușirea Imperiului Roman. Dar a supraviețuit, și chiar a străluit puternic, în altă parte.
Din Spania ocupată de mauri, de-a lungul Africii de Nord, în Damasc, Bagdad, Persia și până în India, savanții din lumea musulamană erau în avangarda descoperirilor științifice din medicină, astronomie, inginerie, hidraulică, matematică, chimie și cartografie.
Dacă la începuturi interesul occidentalilor creștini pentru știința arabă se datora, în primul rând, faptului că aceasta continuase tradiția științei grecești, treptat, oamenii de litere și de laborator au început să învețe araba și să traducă tratatele învățaților pentru inovațiile aduse de aceștia.
Cărturarii evrei, buni cunoscători ai limbilor arabe, au fost unii dintre principalii diseminatori ai științei decantate în laboratoarele și cărțile musulmanilor.
Astfel, pornind de la cultura greacă, interpretată și folosită de către cea musulmană, prin traducerile evreilor școliți, pătrund în Europa creștină multe dintre invențiile și teoriile care au stat la baza avântului tehnologic și științific care s-a conturat la sfârșitul Evului Mediu. (Surse: BBC și 9am.ro)
Vizionare online The Hidden Islamic Sciences cu subtitrare
PINA-un film superb
PINA is a tribute to german choreographer Pina Bausch. Unusual, not mainstream, this Wim Wenders movie blew my mind. Enjoy! FULL HERE
Filmul documentar „Pina”, al lui Wim Wenders, este cel mai vizionat film de acest gen din cinematografele din ţara noastră, potrivit cinemarx.ro.
Documentarul este, de altfel, şi propunerea Germaniei pentru Premiile Oscar, la categoria „cel mai bun film străin”. Pelicula, realizată în stilul art-house, se referă la una din cele mai apreciate coregrafe contemporane, Pina Bausch şi a fost lansată în 2011.
Arta şi concepţia Pinei Bausch sunt ilustrate magistral în acest film, care a fost realizat cu ajutorul trupei de dans Tanztheater Wuppertal Pina Bausch. „Pina” a fost selectată şi pe lista scurtă pentru Premiul Oscar pentru cel mai bun film documentar şi concurează, de asemenea, pentru premiile Academiei Europene de Film, care vor fi acordate în cadrul unei festivităţi ce va avea loc pe 3 decembrie la Berlin.
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Thrive 11.11.11-TRADUS
THRIVE is an unconventional documentary that lifts the veil on what's REALLY going on in our world by following the money upstream -- uncovering the global consolidation of power in nearly every aspect of our lives.
Weaving together breakthroughs in science, consciousness and activism, THRIVE offers real solutions, empowering us with unprecedented and bold strategies for reclaiming our lives and our future.
INTERVIEWS in THRIVE
Duane Elgin, Nassim Haramein, Steven Greer, Jack Kasher, Daniel Sheehan, Adam Trombly, Brian O'Leary, Vandana Shiva, John Gatto, John Robbins, Deepak Chopra, David Icke, Catherine Austin Fitts, G. Edward Griffin, Bill Still, John Perkins, Paul Hawken, Aqeela Sherrills, Evon Peter, Angel Kyodo Williams, Elisabet Sahtouris, Amy Goodman, and Barbara Marx Hubbard
TRADUS INTEGRAL AICI
Wednesday, November 23, 2011
Vlahii din mijlocul marii
Muntii Velebit. Patria ciobanilor vlahi
Urme romanesti in Croatia
* Pentru romanii de astazi, Valahia inseamna Muntenia. In urma cu peste o mie de ani, Valahia desemna, insa, un teritoriu urias, intins si dincolo de malul sudic al Dunarii, si ai carui locuitori ocupau toata zona cuprinsa intre Marea Neagra si Marea Adriatica.
Numiti vlahi, vlai, caravlahi, rumeri sau morlaci, ei sunt prezenti in numeroase insemnari de calatorie si in documente de arhiva, ignorate amarnic de istoricii nostri contemporani.
Urmandu-si proiectul inceput in urma cu noua ani, in toamna aceasta, revista "Formula AS" a pornit pe urmele vlahilor din insulele croate ale Adriaticii. Stiati despre ei? Daca nu, va invitam intr-o calatorie halucinanta, menita sa astupe gaurile negre ale istoriei. Romanii sunt cei mai vechi si mai numerosi locuitori din Balcani *
Priveliste de pe munte
De pe cel mai inalt varf al insulei Rab, Kamenjak, intregul arhipelag de insule croate imi sta la picioare, invaluit de argintiul Adriaticii. E o priveliste de o frumusete rara, paradisiaca.
Insulele par ca plutesc pe valurile linistite, muntii abrupti coboara direct in mare, fie vertical si cenusiu, in blocuri mari de piatra, fie lin, in verdele intunecat al padurilor. De-aici, de sus, de pe creste, coborau altadata pastorii vlahi, pana in stravechea cetate Rab, sa-si vanda branza.
In larg se vad alte insule, si ele locuite, cu mai bine de o mie de ani in urma, de aceiasi pastori. Chiar in fata, sunt insulele Cres si Losinj, iar in dreapta insula Krk, iar in stanga insula Pag. Acestea sunt cele mai mari, dar sunt inconjurate de o puzderie de alte insule mai mici, fiecare cu misterul si frumusetea ei. In spatele meu este continentul, tarmul Dalmatiei de altadata.
De-acolo se spune ca au venit pastorii vlahi pe aceste insule, carandu-si oile cu barci si plute. Au colonizat insulele si traiau in acest paradis cu oile lor, fara teama, prin codrii seculari de stejari, ce erau vesnic verzi. Acei stejari speciali mai exista si astazi si sunt o atractie pentru milioanele de turisti veniti din toate colturile lumii, insa despre vlahi nu se mai stie nimic.
Nici istorici, nici lingvisti romani nu au venit sa vada daca a mai ramas ceva din acel popor mandru si ciudat, ce traia liber pe coamele muntilor, acolo unde altii nu puteau nici macar urca. Mai umbla astazi vlahii pe sub umbra stejarilor? Mai urca, ca altadata, cu oile lor pe crestele muntoase ale insulelor croate, sau au disparut ca un fum? Sau nu au existat niciodata aievea, ci doar in legende?
Mirko, "ciobanul"
Ajunsesem pe varful Kamenjak, dupa trei zile de drum, in care strabatusem intreaga Serbie, Bosnia si Croatia, de la un capat la altul al coastei Dalmate. Totul, in speranta ca voi mai gasi, poate, ramasite ale vlahilor de altadata, macar niste mici si neinsemnate urme romanesti. Si ele nu au incetat sa mi se arate, de cand am pus piciorul pe insula Rab!
Nu ma asteptam sa mai gasesc nimic pe aceasta insula cotropita de turisti, unde totul sta astazi sub semnul vacantei si al distractiei. Plajele erau pline de nemti bronzati in soarele ce incepea sa fie moale si tomnatic, yachturile se leganau usor in departare sau treceau in viteza pe langa mal.
Puzderie de vile si de hoteluri impanzeau peste tot peisajul, masinile aduse cu feribotul vajaiau pe soseaua perfecta, ce traversa insula. Ma bucuram, chiar, ca neamtul in slapi, ce isi bea berea linistit pe aceeasi terasa cu mine, nu stie ca sunt venit sa caut urme ale neamului romanesc prin aceste locuri ale iubitorilor de vacante ieftine si memorabile cand, desfacand pentru prima data o harta turistica a insulei Rab, un val de emotie mi-a urcat pana in ochi, incetosandu-mi privirea:
notate cu litere mici, vedeam primele urme ale celor din neamul meu: Plugari, Ograde, Slatina, Fraga, Opcina, Barbat, localitati de pe insula, denumiri pastrate de sute de ani, ce vorbeau de la sine despre trecerea vlahilor.
Am urcat pe varful Kamenjak, unde traiau de obicei pastorii. Sus de tot, acolo de unde casele pareau boabe de orez risipite pe platoul urias al insulei, am inceput sa recunosc detalii familiare. Peisajul a devenit de munte adevarat, greu accesibil, asfaltul s-a terminat si drumul s-a ingustat, pana a devenit o poteca batatorita.
Muntele devenea tot mai stancos si arid, iar casele erau locuinte taranesti simple, cu garduri lungi, din piatra, cum vezi la noi, prin Apuseni. In varf de tot, peisajul era selenar: piatra gri, colturoasa, cat vedeai cu ochii. Cativa scaieti si, ici-colo, firicele de iarba arse de soare.
In acel desert de piatra si foc, unde nu credeai ca cineva ar putea sta, am auzit la inceput ca un ecou indepartat, apoi mai clar, sunete de-acasa: ding-ding, apoi un beeeee prelung si apoi iarasi clinchetul clopoteilor, ca o chemare din negura istoriei.
Jos, intr-o valcea, la umbra maslinilor, Jacula Mirko statea cu oile sale. Privindu-ma piezis, neintelegand bucuria si precipitarea mea, mi-a raspuns fara graba, intr-o engleza aproximativa: "Vlah? Poate vrei sa spui vlai. Poate ceva de vlai este si in mine, habar nu am. Dar cu oile s-au ocupat toti din familia mea, de cand ne stim. Noua ne spune lumea pe aici "ciobani".
Si ciobani sunt destui inca, vreo 20, numa' pe insula asta, si vreo doua mii de oi tot avem. Pe insula Pag sunt si mai multi ciobani. Acolo se face o branza foarte buna, daca doriti. Eu nu vand branza, fac doar pentru familia mea".
S-a mirat mult Mirko sa afle ca si in limba romana se spune cioban, si dupa ce a recunoscut ca el nu exista si in limba croata, m-a indrumat catre manastirea franciscana aflata pe insula:
"Ei poate iti dau raspuns la intrebari si poate stiu unde au trait oamenii tai vechi", mi-a spus Mirko la final. Ne-am strans mainile si ne-am uitat unul in ochii celuilalt. A ramas cu oitele lui, fluierand usurel, in timp ce eu porneam la vale, catre manastirea franciscana Sfanta Eufemia.
Comoara din manastire: cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani
Pe calugarul Nediljko Jeran l-am gasit in fata bisericii, imbracat cu rasa lui maro, lunga si cu guler rotund. Se juca cu o pisica, pe dalele de piatra de la intrare, innebunita dupa sfoara lunga si alba ce il incingea. M-a salutat cu blandete si, fara sa ma intrebe nimic, m-a poftit sa intru.
Prima incapere era o capela transformata intr-un mic muzeu, si abia la capatul ei, treceai in biserica propriu-zisa. Muzeul nu avea o tematica anume, erau probabil expuse obiecte mai importante din patrimoniul manastirii, strans in timp, inca de la infiintarea lacasului.
Printre carti vechi cu leacuri din plante, monede, icoane, tablouri si potire de argint, adevarata comoara este un pergament ingalbenit, cu un scris marunt, de mana, ce poarta un sigiliu in ceara rosie: este cel mai vechi document ce atesta existenta orasului Rab, la 1446.
Ce mi-a atras atentia imediat a fost insa un razboi vechi de tesut, intocmai ca cele din satele romanesti, alaturi de el fiind expuse costume populare: ii tesute cu rosu si negru, itari, fote. Roase de timp, pareau o prezenta stranie, printre icoanele muzeului.
Vazandu-mi curiozitatea, calugarul s-a apropiat de mine si mi-a vorbit cu aceeasi blandete, intr-o franceza perfecta: "Franciscanii sunt pe aceasta insula de mai bine de o mie de ani. Inaintasii mei, care au slujit in aceasta sfanta biserica, au apucat timpurile in care traditia si folclorul erau la mare cinste.
Chiar daca insula Rab e vestita pentru comert si turism, radacinile ei sunt tot la razboiul de tesut. De aceea am ales sa expunem aceste lucruri". I-am spus si calugarului ca sunt venit sa caut urme romanesti, urme de vlahi, si l-am intrebat daca stie ceva despre asta.
Dupa un moment in care parea ca scotoceste cu mintea in memoria sa si a tuturor calugarilor franciscani, inaintasi ai sai, mi-a raspuns: "Cei de pe insula ii numeau "vlasi". De obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu se numea Kampor, ca acum, ci "Vlasche Njine", "Campul Vlahilor".
Poate gasim ceva despre ei in documentele manastirii. Un moment", spune calugarul si dispare pe o scarita ce ducea la subsolul bisericii. Se intoarce, aducand in brate un teanc de cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite.
Pe copertele lor este scris mare Index. Deschizand cateva dintre ele, cauta, urmarind cu degetul, randurile scrise caligrafic, de mana. Nu gaseste nimic depre vlasi si scutura dezamagit din cap. Dar cand eforturile sale pareau in zadar, insist sa caute si numele de morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.
Ia de la capat cartoaiele si, deodata, se opreste cu degetul pe un rand: "A! Uite ca apar! Morlacchi sau morovlahi, populatie ce traia pe coasta Dalmata, a inceput sa migreze catre insule, majoritatea pastori. Sunt consemnati la anul 650. Detalii despre acest fapt sunt notate in cartea a treia a manastirii. Iata ca v-ati gasit si rudele!", incheie el, mandru de zestrea bisericii sale.
Pe moment, nici eu si nici el nu ne-am dat seama ca acele trei cifre scrise cu cerneala albastra reprezinta o data extraordinara in istoria vlahilor. Abia dupa ce am ajuns la hotel si am verificat notitele documentarii facute inainte de a pleca din Romania, mi-am dat seama ca cea mai veche data la care sunt mentionati in zona vlahii este 1665, cu o mie de ani mai tarziu!
Pentru o asemenea diferenta, poate ca istoricii romani ar merita sa verifice documentul original, adica acea "a treia carte a manastirii" scrisa probabil in latina sau croata, si care poate fi obtinuta, cu o cerere speciala, in vederea studierii. Neavand timpul si autoritatea unei asemenea cercetari m-am multumit sa plec mai departe, asa cum m-a povatuit calugarul Jeran:
"Cred ca cel mai bine ar fi sa mergi pe urmele lor. In capatul celalalt al insulei, poti sa treci cu un vapor pe continent. Nu departe este muntele Velebit, de unde se spune ca veneau vlasii aici, cu oile".
Morlacii - vlahii negri
Am lasat in urma frumoasa insula Rab, si dupa o scurta calatorie cu vaporul, am acostat pe continent, in apropierea orasului Senj. Aceasta parte a coastei dalmate s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele "Canale del Morlacchi".
Asemenea denumiri apar pe unele harti vechi, in general facute de italieni. Morlacchia era pentru ei, cat si pentru restul occidentalilor, un tinut necunoscut, despre care s-a crezut pana tarziu ca este locuit de oameni salbatici si cruzi. Numele lor, adoptat de italieni si venetieni, venea de la turci: acestia le spuneau vlahilor moro-vlahi, adica vlahii negri, deoarece turcii notau punctele cardinale prin culori, si negrul (mauros) reprezenta nordul.
Astfel, "vlahii din nord" au ajuns sa apara mai ales in scrierile venetiene drept morlacchi. Cel mai vechi document despre ei pare sa fie Cartea Calatoriilor, scrisa de turcul Evliya Celebi, la 1665. El spunea: "Locuitorii acestia nu sunt unguri, ci valahi-crestini. Aceste locuri au o frumusete aparte.
Si nu apartin Ungariei, dar fac parte din Backa si Valahia". Despre morlacchi, cel mai pe larg a scris insa Alberto Fortis, in 1778. Occidentul a fost surprins sa afle ca locuitorii muntelui Velebit nu sunt deloc salbatici. Dimpotriva: erau oameni harnici si muncitori, foarte legati de pamantul lor, si care puneau pret pe suflet, si nu pe confort. Erau inocenti si aveau o libertate si o mare frumusete de a trai.
Femeile erau foarte frumoase si aveau costume populare minunat lucrate de mana. Si barbatii, si femeile se incaltau cu "opanke". Cand se intalneau la sarbatori, la biserica, sau la un eveniment special, toata lumea se saruta pe obraji cu toata lumea, fara sa vada in asta un gest indecent.
Traiul lor era simplu, casele aveau strictul necesar. Foarte rar gaseai un pat, majoritatea dormind direct pe jos, inveliti in paturi mitoase, facute din lana. Dansul lor favorit era kolo, in care dansatorii se tin de maini si se rotesc in cerc in ritmul muzicii. Iaurtul era mancarea lor de baza, in rest fiind aproape vegetarieni si consumand foarte mult usturoi.
Probabil, asta ii ajuta sa ajunga la varste inaintate, in deplina putere. Morlacchi nu aveau doctori, dar se tratau singuri, cu plante. Unii dintre ei erau vraci extraordinari, fara nici o scoala, si multe din tratamente erau pe baza de rachiu cu piper, care facea sa "transpire boala". Ce l-a surprins pe Fortis a fost legatura pe care acesti oameni o intretineau cu mortii lor si cu lumea de dincolo.
Nu numai ca la inmormantari femeile isi cantau intr-un mod ciudat plansetele si ii susoteau mortului la ureche secrete, taine si intrebari, dar dupa inmormantare, rudele celui decedat urmau sa ii viziteze si sa ii ingrijeasca mormantul periodic, timp de cel putin cinci ani.
Si la fiecare astfel de vizita, i se povestea ce s-a mai intamplat in lumea viilor si i se transmiteau, in continuare, mesaje sau intrebari din partea celor vii. Cartea lui Fortis i-a facut celebri pe morlaci la acea vreme, ea fiind tradusa in mai multe limbi. De unde veneau acesti morlaci, pare ca nimeni nu s-a intrebat, sau poate ca era evidenta legatura lor cu Valahia, tinutul indepartat, aflat de-a lungul Dunarii.
Mai tarziu, s-a spus ca numele de vlah provine fie de la nemtescul walhos (lup), traducere germanica a numelui tribului celtic volcae, ce ar fi trait pe teritoriul vechii Dacii. O alta teorie este ca numele vine de la germanicul walha, care insemna strain.
Muntele vlahilor
Senj este un orasel turistic pe coasta Adriaticii si se afla pe teritoriul vechiului tinut numit Morlacchia. Astazi, putini isi mai amintesc aceasta denumire a locului, insa pe stradutele vechi, daca intrebi batranii iesiti la poarta casei, amintirea vlahilor, sau asa cum ii numesc ei, a vlasilor, este inca prezenta, mult mai mult decat era pe insula Rab.
O batranica iesita la poarta cu cateva borcane de miere pentru ademenirea turistilor imi spune: "Vlasi sunt si acum. Aici, la Senj, era unul dintre locurile lor de intalnire, atunci cand coborau din munte cu branza, pentru ca majoritatea aveau oi. Ii gasiti si acum, muntele Velebit e plin de ei.
Unii din orasele Clis sau Zagvosd inca mai vorbesc limba veche, dar gasiti si prin sate. Ei vorbesc si croata, dar ceea ce difera este de fapt religia. Ei nu sunt ca noi! Ei sunt... pravoslavnici. Pravoslavnici, adica ortodocsi".
Eram in culmea fericirii: urmele vlahesti, urmele romanesti inca existau! Trebuia sa le vad, sa le pipai cat mai curand! Si ca promisiunea muntelui Velebit sa fie completa, la muzeul orasenesc din Senj am descoperit o camera dedicata traditiei, unde parca ma intorsesem in casa bunicilor.
Nu numai ca vatra era intocmai ca in satele vechi romanesti, dar tesaturile erau ca acasa, costumul popular al manechinului parea adus din Romania, cu fota si ie, iar in brau, tinea furca cu lana de tors. Masuta mica, din lemn, rotunda, cu scaunele mici cu trei picioare, era la locul ei, pana si icoana era pusa pe un perete langa fereastra.
Am pornit-o catre munte, de fapt, inapoi cu aproape doua mii de ani, in istoria poporului roman, care ajunsese pana aici.
La Barlog, in "ograda" lui Bosko
Pe masura ce soseaua urca serpuit catre munte, peisajul se schimba rapid: intinsura tarmului devenea munte abrupt, aerul cald si sarat de mare devenea tare si rece, stancile si cotloanele de piatra apareau pe neasteptate. S-au ivit din nou si gardurile din piatra si apoi casele din piatra, unele acoperite cu sita, exact ca la noi.
Am stiut ca am ajuns unde trebuie, cand - pe marginea soselei - am vazut masutele cu branzeturi de vanzare. Ai fi zis ca esti la Bran sau Moeciu, dupa cum aratau rotitele de branza si cas. M-am oprit in satul Brlog (se pronunta chiar Barlog), care suna atat de romaneste!
Aici l-am cunoscut pe Bosko Hrkalovic, cioban iesit la poarta sa-si vanda branzeturile. Cand a auzit ce caut, mi-a spus: "Noua asa ne spun cei de pe tarm, vlasi, asa ne-am pomenit din mosi-stramosi, cu numele asta si cu oieritul. Nu stiu prea multa carte si nu stiu sa va dau o explicatie. Oricum, stim ca suntem ceva rude cu istro-romanii, dar suntem altceva decat ei. Ei sunt ciri-biri".
Si cum altceva nu stia sa imi spuna, s-a oferit, cu multa ospitalitate si cu bucurie, vazand curiozitatea mea, sa imi arate "ograda" lui. Da, chiar asa a zis, "ograda". Si ceea ce parea o curte simpla si o casa mai degraba saracacioasa, pentru mine era un loc presarat cu veritabile pepite de aur.
Prima si prima oara, m-a dus la grajd sa-mi arate cel mai de pret lucru al sau: calul. Eu am zis in romana "cal". Si Bosko a inceput sa rada si sa clatine din cap: "Ne cal. Munz!", a spus el si i-a dat drumul sa alerge prin curte, sa il putem admira.
Si "munzul" a inceput sa isi fluture liber coama, fara sa stie ca cei doi oameni care il privesc, un reporter sentimental si un cioban traitor in Brlog, ascuns in muntii Morlaciei, tocmai s-au intalnit intr-un cuvant dacic, vechi de mai bine de doua mii de ani.
Bosko m-a luat apoi si mi-a prezentat curtea, atent la reactiile mele. Daca ma bucuram si recunosteam ceva, era ca si cum i-as fi facut un mare compliment, iar daca nu recunosteam nimic trecea mai departe, repede, spunand: "Ne, ne".
Asa am descoperit cu el gusca (gasca), cire (caine), crumpiri (crumpeni, cartofi), slanina, poiata (bucatarie de vara), jar, vatra. S-a intristat ca nu cunosc cuvinte precum ovca (oaie), stadon (turma) sau scuta (branza), dar a fost fericit cand, aratandu-mi cu degetul spre munte, a zis "salas", iar eu am zis ovca-salas (salasul din munte al oilor).
Si daca as fi ramas la el cateva zile, probabil ca multe inrudiri si asemanari as fi gasit cu limba romana si cu obiceiurile romanesti. Am cumparat de la el o rotita de cas afumat si am plecat, dupa ce m-a pus sa ii promit ca ma voi intoarce sa imi mai povesteasca din viata lui si eu sa ii spun mai multe despre Romania.
Intr-o zi va trebui sa ma intorc in muntele Velebit.
Poate singur, poate impreuna cu lingvisti si istorici, care ar putea sa spuna mai multe despre vlahii de aici sau despre bisericile lor ortodoxe, cele mai vechi din zona, cu pisanii daltuite in piatra cu litere glagolitice.
Poate cu totii ar trebui sa ne intoarcem in Velebit, in vechea Morlacchia, in istoria noastra, si sa vedem mai clar ca neamul romanilor sau al stra-romanilor a fost atat de mare, incat s-a intins din muntii Pindului pana in insulele Adriaticii, a fost atat de puternic si de liber, incat nici un imperiu nu a reusit sa ii stearga identitatea sau sa il supuna.
Trecutul unui mare popor poate sa insemne, cateodata, doar coama in vant a unui munz, sau doar mirosul de cas afumat dintr-un munte necunoscut. Dar astfel de amanunte ii pot da un viitor pe masura trecutului sau.
Prezenta vlahilor in insulele croate a lasat dovezi de nesters, nu doar in documente, ci si in muzee ori in satele pierdute din munti. Asemanarea lor cu instrumentarul ciobaniei din Carpati este izbitoare.
* Pentru romanii de astazi, Valahia inseamna Muntenia. In urma cu peste o mie de ani, Valahia desemna, insa, un teritoriu urias, intins si dincolo de malul sudic al Dunarii, si ai carui locuitori ocupau toata zona cuprinsa intre Marea Neagra si Marea Adriatica.
Numiti vlahi, vlai, caravlahi, rumeri sau morlaci, ei sunt prezenti in numeroase insemnari de calatorie si in documente de arhiva, ignorate amarnic de istoricii nostri contemporani.
Urmandu-si proiectul inceput in urma cu noua ani, in toamna aceasta, revista "Formula AS" a pornit pe urmele vlahilor din insulele croate ale Adriaticii. Stiati despre ei? Daca nu, va invitam intr-o calatorie halucinanta, menita sa astupe gaurile negre ale istoriei. Romanii sunt cei mai vechi si mai numerosi locuitori din Balcani *
Priveliste de pe munte
De pe cel mai inalt varf al insulei Rab, Kamenjak, intregul arhipelag de insule croate imi sta la picioare, invaluit de argintiul Adriaticii. E o priveliste de o frumusete rara, paradisiaca.
Insulele par ca plutesc pe valurile linistite, muntii abrupti coboara direct in mare, fie vertical si cenusiu, in blocuri mari de piatra, fie lin, in verdele intunecat al padurilor. De-aici, de sus, de pe creste, coborau altadata pastorii vlahi, pana in stravechea cetate Rab, sa-si vanda branza.
In larg se vad alte insule, si ele locuite, cu mai bine de o mie de ani in urma, de aceiasi pastori. Chiar in fata, sunt insulele Cres si Losinj, iar in dreapta insula Krk, iar in stanga insula Pag. Acestea sunt cele mai mari, dar sunt inconjurate de o puzderie de alte insule mai mici, fiecare cu misterul si frumusetea ei. In spatele meu este continentul, tarmul Dalmatiei de altadata.
De-acolo se spune ca au venit pastorii vlahi pe aceste insule, carandu-si oile cu barci si plute. Au colonizat insulele si traiau in acest paradis cu oile lor, fara teama, prin codrii seculari de stejari, ce erau vesnic verzi. Acei stejari speciali mai exista si astazi si sunt o atractie pentru milioanele de turisti veniti din toate colturile lumii, insa despre vlahi nu se mai stie nimic.
Nici istorici, nici lingvisti romani nu au venit sa vada daca a mai ramas ceva din acel popor mandru si ciudat, ce traia liber pe coamele muntilor, acolo unde altii nu puteau nici macar urca. Mai umbla astazi vlahii pe sub umbra stejarilor? Mai urca, ca altadata, cu oile lor pe crestele muntoase ale insulelor croate, sau au disparut ca un fum? Sau nu au existat niciodata aievea, ci doar in legende?
Mirko, "ciobanul"
Insula Rab, asa cum o vedeau vlahii de pe inaltimile muntelui
�
Nu ma asteptam sa mai gasesc nimic pe aceasta insula cotropita de turisti, unde totul sta astazi sub semnul vacantei si al distractiei. Plajele erau pline de nemti bronzati in soarele ce incepea sa fie moale si tomnatic, yachturile se leganau usor in departare sau treceau in viteza pe langa mal.
Puzderie de vile si de hoteluri impanzeau peste tot peisajul, masinile aduse cu feribotul vajaiau pe soseaua perfecta, ce traversa insula. Ma bucuram, chiar, ca neamtul in slapi, ce isi bea berea linistit pe aceeasi terasa cu mine, nu stie ca sunt venit sa caut urme ale neamului romanesc prin aceste locuri ale iubitorilor de vacante ieftine si memorabile cand, desfacand pentru prima data o harta turistica a insulei Rab, un val de emotie mi-a urcat pana in ochi, incetosandu-mi privirea:
notate cu litere mici, vedeam primele urme ale celor din neamul meu: Plugari, Ograde, Slatina, Fraga, Opcina, Barbat, localitati de pe insula, denumiri pastrate de sute de ani, ce vorbeau de la sine despre trecerea vlahilor.
Casa ciobaneasca in Muntii Velebit, vechea Morlacchia
�
Muntele devenea tot mai stancos si arid, iar casele erau locuinte taranesti simple, cu garduri lungi, din piatra, cum vezi la noi, prin Apuseni. In varf de tot, peisajul era selenar: piatra gri, colturoasa, cat vedeai cu ochii. Cativa scaieti si, ici-colo, firicele de iarba arse de soare.
In acel desert de piatra si foc, unde nu credeai ca cineva ar putea sta, am auzit la inceput ca un ecou indepartat, apoi mai clar, sunete de-acasa: ding-ding, apoi un beeeee prelung si apoi iarasi clinchetul clopoteilor, ca o chemare din negura istoriei.
Jacula Mirko - cioban din tata-n fiu
�
Si ciobani sunt destui inca, vreo 20, numa' pe insula asta, si vreo doua mii de oi tot avem. Pe insula Pag sunt si mai multi ciobani. Acolo se face o branza foarte buna, daca doriti. Eu nu vand branza, fac doar pentru familia mea".
S-a mirat mult Mirko sa afle ca si in limba romana se spune cioban, si dupa ce a recunoscut ca el nu exista si in limba croata, m-a indrumat catre manastirea franciscana aflata pe insula:
"Ei poate iti dau raspuns la intrebari si poate stiu unde au trait oamenii tai vechi", mi-a spus Mirko la final. Ne-am strans mainile si ne-am uitat unul in ochii celuilalt. A ramas cu oitele lui, fluierand usurel, in timp ce eu porneam la vale, catre manastirea franciscana Sfanta Eufemia.
Comoara din manastire: cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani
Calugarul franciscan Nediljko Jeran
�
Prima incapere era o capela transformata intr-un mic muzeu, si abia la capatul ei, treceai in biserica propriu-zisa. Muzeul nu avea o tematica anume, erau probabil expuse obiecte mai importante din patrimoniul manastirii, strans in timp, inca de la infiintarea lacasului.
Printre carti vechi cu leacuri din plante, monede, icoane, tablouri si potire de argint, adevarata comoara este un pergament ingalbenit, cu un scris marunt, de mana, ce poarta un sigiliu in ceara rosie: este cel mai vechi document ce atesta existenta orasului Rab, la 1446.
Ce mi-a atras atentia imediat a fost insa un razboi vechi de tesut, intocmai ca cele din satele romanesti, alaturi de el fiind expuse costume populare: ii tesute cu rosu si negru, itari, fote. Roase de timp, pareau o prezenta stranie, printre icoanele muzeului.
Vazandu-mi curiozitatea, calugarul s-a apropiat de mine si mi-a vorbit cu aceeasi blandete, intr-o franceza perfecta: "Franciscanii sunt pe aceasta insula de mai bine de o mie de ani. Inaintasii mei, care au slujit in aceasta sfanta biserica, au apucat timpurile in care traditia si folclorul erau la mare cinste.
Manastirea franciscana Sfanta Eufemia
�
Dupa un moment in care parea ca scotoceste cu mintea in memoria sa si a tuturor calugarilor franciscani, inaintasi ai sai, mi-a raspuns: "Cei de pe insula ii numeau "vlasi". De obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu se numea Kampor, ca acum, ci "Vlasche Njine", "Campul Vlahilor".
Poate gasim ceva despre ei in documentele manastirii. Un moment", spune calugarul si dispare pe o scarita ce ducea la subsolul bisericii. Se intoarce, aducand in brate un teanc de cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite.
Pe copertele lor este scris mare Index. Deschizand cateva dintre ele, cauta, urmarind cu degetul, randurile scrise caligrafic, de mana. Nu gaseste nimic depre vlasi si scutura dezamagit din cap. Dar cand eforturile sale pareau in zadar, insist sa caute si numele de morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.
Parintele Jeran si documentele pretioase
�
Pe moment, nici eu si nici el nu ne-am dat seama ca acele trei cifre scrise cu cerneala albastra reprezinta o data extraordinara in istoria vlahilor. Abia dupa ce am ajuns la hotel si am verificat notitele documentarii facute inainte de a pleca din Romania, mi-am dat seama ca cea mai veche data la care sunt mentionati in zona vlahii este 1665, cu o mie de ani mai tarziu!
Pentru o asemenea diferenta, poate ca istoricii romani ar merita sa verifice documentul original, adica acea "a treia carte a manastirii" scrisa probabil in latina sau croata, si care poate fi obtinuta, cu o cerere speciala, in vederea studierii. Neavand timpul si autoritatea unei asemenea cercetari m-am multumit sa plec mai departe, asa cum m-a povatuit calugarul Jeran:
"Cred ca cel mai bine ar fi sa mergi pe urmele lor. In capatul celalalt al insulei, poti sa treci cu un vapor pe continent. Nu departe este muntele Velebit, de unde se spune ca veneau vlasii aici, cu oile".
Morlacii - vlahii negri
Am lasat in urma frumoasa insula Rab, si dupa o scurta calatorie cu vaporul, am acostat pe continent, in apropierea orasului Senj. Aceasta parte a coastei dalmate s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele "Canale del Morlacchi".
Indexul care cuprinde documentul despre vlahi
�
Astfel, "vlahii din nord" au ajuns sa apara mai ales in scrierile venetiene drept morlacchi. Cel mai vechi document despre ei pare sa fie Cartea Calatoriilor, scrisa de turcul Evliya Celebi, la 1665. El spunea: "Locuitorii acestia nu sunt unguri, ci valahi-crestini. Aceste locuri au o frumusete aparte.
Si nu apartin Ungariei, dar fac parte din Backa si Valahia". Despre morlacchi, cel mai pe larg a scris insa Alberto Fortis, in 1778. Occidentul a fost surprins sa afle ca locuitorii muntelui Velebit nu sunt deloc salbatici. Dimpotriva: erau oameni harnici si muncitori, foarte legati de pamantul lor, si care puneau pret pe suflet, si nu pe confort. Erau inocenti si aveau o libertate si o mare frumusete de a trai.
�
Traiul lor era simplu, casele aveau strictul necesar. Foarte rar gaseai un pat, majoritatea dormind direct pe jos, inveliti in paturi mitoase, facute din lana. Dansul lor favorit era kolo, in care dansatorii se tin de maini si se rotesc in cerc in ritmul muzicii. Iaurtul era mancarea lor de baza, in rest fiind aproape vegetarieni si consumand foarte mult usturoi.
Probabil, asta ii ajuta sa ajunga la varste inaintate, in deplina putere. Morlacchi nu aveau doctori, dar se tratau singuri, cu plante. Unii dintre ei erau vraci extraordinari, fara nici o scoala, si multe din tratamente erau pe baza de rachiu cu piper, care facea sa "transpire boala". Ce l-a surprins pe Fortis a fost legatura pe care acesti oameni o intretineau cu mortii lor si cu lumea de dincolo.
Nepretuitele documente franciscane
�
Si la fiecare astfel de vizita, i se povestea ce s-a mai intamplat in lumea viilor si i se transmiteau, in continuare, mesaje sau intrebari din partea celor vii. Cartea lui Fortis i-a facut celebri pe morlaci la acea vreme, ea fiind tradusa in mai multe limbi. De unde veneau acesti morlaci, pare ca nimeni nu s-a intrebat, sau poate ca era evidenta legatura lor cu Valahia, tinutul indepartat, aflat de-a lungul Dunarii.
Mai tarziu, s-a spus ca numele de vlah provine fie de la nemtescul walhos (lup), traducere germanica a numelui tribului celtic volcae, ce ar fi trait pe teritoriul vechii Dacii. O alta teorie este ca numele vine de la germanicul walha, care insemna strain.
Muntele vlahilor
Tarani vlahi (morlachi)
�
O batranica iesita la poarta cu cateva borcane de miere pentru ademenirea turistilor imi spune: "Vlasi sunt si acum. Aici, la Senj, era unul dintre locurile lor de intalnire, atunci cand coborau din munte cu branza, pentru ca majoritatea aveau oi. Ii gasiti si acum, muntele Velebit e plin de ei.
Unii din orasele Clis sau Zagvosd inca mai vorbesc limba veche, dar gasiti si prin sate. Ei vorbesc si croata, dar ceea ce difera este de fapt religia. Ei nu sunt ca noi! Ei sunt... pravoslavnici. Pravoslavnici, adica ortodocsi".
Eram in culmea fericirii: urmele vlahesti, urmele romanesti inca existau! Trebuia sa le vad, sa le pipai cat mai curand! Si ca promisiunea muntelui Velebit sa fie completa, la muzeul orasenesc din Senj am descoperit o camera dedicata traditiei, unde parca ma intorsesem in casa bunicilor.
Nu numai ca vatra era intocmai ca in satele vechi romanesti, dar tesaturile erau ca acasa, costumul popular al manechinului parea adus din Romania, cu fota si ie, iar in brau, tinea furca cu lana de tors. Masuta mica, din lemn, rotunda, cu scaunele mici cu trei picioare, era la locul ei, pana si icoana era pusa pe un perete langa fereastra.
Am pornit-o catre munte, de fapt, inapoi cu aproape doua mii de ani, in istoria poporului roman, care ajunsese pana aici.
La Barlog, in "ograda" lui Bosko
Pe masura ce soseaua urca serpuit catre munte, peisajul se schimba rapid: intinsura tarmului devenea munte abrupt, aerul cald si sarat de mare devenea tare si rece, stancile si cotloanele de piatra apareau pe neasteptate. S-au ivit din nou si gardurile din piatra si apoi casele din piatra, unele acoperite cu sita, exact ca la noi.
Bosko Hrkalovic si "munzul" sau
�
Aici l-am cunoscut pe Bosko Hrkalovic, cioban iesit la poarta sa-si vanda branzeturile. Cand a auzit ce caut, mi-a spus: "Noua asa ne spun cei de pe tarm, vlasi, asa ne-am pomenit din mosi-stramosi, cu numele asta si cu oieritul. Nu stiu prea multa carte si nu stiu sa va dau o explicatie. Oricum, stim ca suntem ceva rude cu istro-romanii, dar suntem altceva decat ei. Ei sunt ciri-biri".
Si cum altceva nu stia sa imi spuna, s-a oferit, cu multa ospitalitate si cu bucurie, vazand curiozitatea mea, sa imi arate "ograda" lui. Da, chiar asa a zis, "ograda". Si ceea ce parea o curte simpla si o casa mai degraba saracacioasa, pentru mine era un loc presarat cu veritabile pepite de aur.
Prima si prima oara, m-a dus la grajd sa-mi arate cel mai de pret lucru al sau: calul. Eu am zis in romana "cal". Si Bosko a inceput sa rada si sa clatine din cap: "Ne cal. Munz!", a spus el si i-a dat drumul sa alerge prin curte, sa il putem admira.
Si "munzul" a inceput sa isi fluture liber coama, fara sa stie ca cei doi oameni care il privesc, un reporter sentimental si un cioban traitor in Brlog, ascuns in muntii Morlaciei, tocmai s-au intalnit intr-un cuvant dacic, vechi de mai bine de doua mii de ani.
Bosko m-a luat apoi si mi-a prezentat curtea, atent la reactiile mele. Daca ma bucuram si recunosteam ceva, era ca si cum i-as fi facut un mare compliment, iar daca nu recunosteam nimic trecea mai departe, repede, spunand: "Ne, ne".
Momai, stalpi de inchinaciune ca in Carpati
�
Si daca as fi ramas la el cateva zile, probabil ca multe inrudiri si asemanari as fi gasit cu limba romana si cu obiceiurile romanesti. Am cumparat de la el o rotita de cas afumat si am plecat, dupa ce m-a pus sa ii promit ca ma voi intoarce sa imi mai povesteasca din viata lui si eu sa ii spun mai multe despre Romania.
Intr-o zi va trebui sa ma intorc in muntele Velebit.
Poate singur, poate impreuna cu lingvisti si istorici, care ar putea sa spuna mai multe despre vlahii de aici sau despre bisericile lor ortodoxe, cele mai vechi din zona, cu pisanii daltuite in piatra cu litere glagolitice.
Poate cu totii ar trebui sa ne intoarcem in Velebit, in vechea Morlacchia, in istoria noastra, si sa vedem mai clar ca neamul romanilor sau al stra-romanilor a fost atat de mare, incat s-a intins din muntii Pindului pana in insulele Adriaticii, a fost atat de puternic si de liber, incat nici un imperiu nu a reusit sa ii stearga identitatea sau sa il supuna.
Trecutul unui mare popor poate sa insemne, cateodata, doar coama in vant a unui munz, sau doar mirosul de cas afumat dintr-un munte necunoscut. Dar astfel de amanunte ii pot da un viitor pe masura trecutului sau.
Prezenta vlahilor in insulele croate a lasat dovezi de nesters, nu doar in documente, ci si in muzee ori in satele pierdute din munti. Asemanarea lor cu instrumentarul ciobaniei din Carpati este izbitoare.
- Catalin Manole
- formula as
Demers rasaritean, in lumea enigmelor - Ivan Mackerle
- Pasionat cercetator al zonelor obscure ale existentei, cehul Ivan Mackerle si-a dedicat viata principalelor enigme ale lumii contemporane. Descoperirile sale i-au adus celebritate internationala -
Ivan Mackerle este unul dintre principalii specialisti in fenomene neexplicate din Europa de Est. Praghez de origine, si-a petrecut o mare parte din viata cercetand marile enigme ale lumii.
Cariera sa de cercetator a debutat in 1978, printr-o serie de conferinte asupra unor enigme neelucidate, lucru care i-a permis sa demisioneze din postul de inginer, pentru a se consacra din plin scrisului si anchetelor trepidante.
De atunci, impreuna cu o echipa de pasionati, a intreprins investigatii amanuntite asupra monstrului din Loch Ness, a facut sapaturi la presupusul castel al lui Vlad Tepes de pe Valea Bargaielor (Bistrita-Nasaud), a vizitat manastirile vechi din Mongolia, pentru a gasi intrarea secreta care duce in lumea mitica a lui Agarthi si a cautat timp de mai multe luni mormantul unui extraterestru, in ruinele manastirii mongole din Tuerin.
In sfarsit, marea sa pasiune pentru criptozoologie l-a pus pe urmele legendarului vierme alpin "tatzelworm" si, lucru care a contribuit la celebritatea sa, a mers in cautarea "viermelui mortii" din Mongolia. Autor a numeroase articole si lucrari, invitat frecvent la radio si televiziune, Ivan Mackerle a devenit celebru prin documentarul TV intitulat "Misterul viermelui din nisipuri", in care isi povesteste cea de-a doua sa expeditie in Mongolia.
- Sunteti ceh, iar actiunea uneia din cartile dvs. se desfasoara in Mongolia. Cum ati ajuns in contact cu misterele acestei tari?
- Pe cand imi pregateam expeditia care urma sa porneasca spre Loch Ness, am intalnit o studenta mongola care mi-a spus ca in Mongolia exista un vierme ciudat, pe care conationalii ei il numesc "olgoi ciorcioi". In limba mongola, "olgoi" inseamna intestin, iar "ciorcioi" inseamna vierme.
Studenta mi-a explicat ca acel animal traieste ingropat in dunele desertului Gobi si ca este capabil sa omoare camile, ba chiar si oameni. Nu mai auzisem niciodata vorbindu-se de o astfel de creatura, iar povestea sa, cat si perspectiva de a merge in Asia, mi-au starnit curiozitatea.
De atunci, m-am documentat foarte serios in legatura cu viermele mortii si, in timpul anchetelor la fata locului, am cules numeroase marturii. Pentru a potoli cat mai repede curiozitatea cititorilor dvs., mentionez ca este vorba despre un vierme de culoare rosie, masurand circa 50 de cm lungime, gros cat bratul unui om. Ca la orice animal vermiform, este greu de distins capul de coada, pentru ca nu are nici ochi, nici nari si nici gura vizibila.
Se deplaseaza intr-un mod ciudat, fie rostogolindu-se, fie serpuind in mod oblic. Acest animal traieste ingropat in dunele imensului desert Gobi. Observatiile in aer liber au fost facute in iunie si iulie, adica in lunile cele mai calde ale anului. Dupa ce aceasta perioada trece, viermele se ingroapa in pamant si "hiberneaza". El nu iese la suprafata decat dupa rarele averse de ploaie, cand solul este umed.
Conform diferitelor povestiri, viermele urias este capabil sa ucida instantaneu oameni si animale de la o distanta destul de mare. Unii martori oculari afirma ca proiecteaza o foarte puternica descarcare electrica, care actioneaza ca trasnetul, in vreme ce altii sustin ca in cauza este un venin luminos, mortal.
- Ce tehnici ati folosit pentru a gasi "viermele mortii"?
- Am condus doua expeditii in desertul Gobi. Prima data, am cercetat Galbin Gobi si regiunile situate in sud-vestul si vestul Dalandzadgadului. Pe aici se spune ca traieste acest vierme. Am incercat sa-l facem sa iasa din nisip cu ajutorul unor aparate seismice care trimit vibratii in pamant, dar degeaba. Totusi, am putut sa colectam informatii si marturii care descriu aceasta ciudata creatura.
Cu aceasta ocazie, am avut confirmarea existentei victimelor omenesti. In cursul celei de-a doua expeditii, in iulie 1992, am folosit mijloace si mai puternice, mergand pana la explozivi ingropati in nisip. Dar, din pacate, nu am reusit sa descoperim animalul. Cu timpul, am inceput sa ma indoiesc.
Oare viermele mortii nu era o creatura mitica, careia i se atribuisera puteri paranormale? Unele dintre elementele legendei sale sunt la limita credibilului: dupa spusele autohtonilor, simplul fapt de a-i pronunta numele ti-ar putea aduce moartea! Am fost frapat de determinarea cu care nu doar samanii si ciobanii, dar toti mongolii pe care i-am intalnit au incercat sa ne convinga sa intrerupem cercetarile.
- Cu ce animal ar semana cel mai mult acest vierme?
- Viermele mortii nu seamana cu nici un animal cunoscut. Ca si monstrul din Loch Ness, ar putea apartine unei specii foarte vechi, disparuta de pe restul globului. Acest vierme a supravietuit in desertul Gobi doar datorita izolarii si accesului uman dificil in aceasta zona. Toate aceste lucruri trebuie insa demonstrate, dar nu mi-am pierdut speranta ca intr-o zi voi reusi.
- Tot in materie de criptozoologie, v-ati interesat de un alt vierme foarte misterios din Europa, "tatzelworm"-ul. Puteti sa ne vorbiti despre aceasta creatura?
- De secole intregi, tatzelworm-ul isi face aparitia in Muntii Alpi.
Acest animal de un metru lungime este un vierme urias, care are labe cu gheare, motiv pentru care a fost deseori confundat cu o soparla. Tatzelworm-ul traieste mai ales in grote, in vizuine sau in apele adanci si are capacitatea de a sari. In iunie 1997, am condus o expeditie in Alpii austrieci, trecand prin toate satele unde acest vierme a fost vazut.
Majoritatea austriecilor pe care i-am intalnit nu auzisera niciodata vorbindu-se despre tatzelworm, cu exceptia unor persoane in varsta, care considerau ca era vorba doar despre un animal legendar.
Am consacrat patru zile cercetarilor, pornind de la un document din 1921, in care doi oameni povestesc ca au vazut un monstru de 60-80 de cm lungime, care semana cu un vierme, avand pielea inchisa la culoare, capul asemanator cu acela al unei pisici si doua picioare in fata.
Stand intins pe o stanca, animalul ii observa pe cei doi oameni. Cand acestia au incercat sa traga cu pusca in directia lui, in loc sa fuga, a sarit la ei. Cei doi au luat-o la fuga. De asemenea, am explorat mai multe lacuri, facand scufundari, cautand oua, eventuale oase, sau alte probe materiale care sa dovedeasca existenta tatzelworm-ului.
- Care sunt concluziile dvs.?
- Cred ca tatzelworm-ul ar putea fi un descendent european al soparlei uriase din preistorie. De altfel, in aceste regiuni alpine se gasesc cele mai mari specimene ale acestei familii. Modul de viata discret al animalului care traieste ascuns in grote sau pe fundul apelor ar explica de ce populatia locala ignora existenta sa.
-Una dintre lucrarile dvs., scrisa in limba ceha, evoca un mister fascinant, foarte putin cunoscut in Occident. Puteti sa ne explicati cine este golemul din Praga?
- Este o poveste lunga. La originile sale, golemul este o fiinta artificiala cu aspect omenesc care a primit viata gratie unor formule magice, legate de Cabala evreiasca. Conform legendei, rabinul Loew a creat un golem la Praga, in 1580. Aceasta creatura a inceput sa-si faca aparitia prin oras, pana ce a fost "dezactivata" si ascunsa in podul vechii sinagogi.
De atunci, nimeni nu a mai avut voie sa intre acolo, masura care - din cate stiu eu - nu implica decat aceasta sinagoga. Am studiat toate documentele din arhivele orasului in legatura cu golemul. Ba chiar m-am zbatut si am reusit sa obtin dreptul de a vizita acea sinagoga, in 1984.
Am fost acolo cu un radar de geolog pentru a descoperi eventualele vestigii, dar degeaba. In schimb, am aflat ca podul fusese curatat in 1883 si ca intregul sau continut a fost mutat in Cimitirul Evreiesc din Praga. Oare de ce un cimitir?
Din toate aceste cercetari, am ajuns la o teorie in legatura cu golemul din Praga. Dupa parerea mea, era vorba despre un om real, care suferea de un handicap sever, probabil un epileptic care fusese servitorul rabinului.
Pentru un motiv oarecare, rabinul il pedepsise pe nefericit inchizandu-l in podul sinagogii, unde a murit. Pentru a evita reprobarea concetatenilor, rabinul a fost fortat sa pastreze corpul victimei sale in pod, interzicand accesul tuturor. Cu trecerea anilor, acest incident a fost deformat de catre memorii, pana cand a luat nastere legenda golemului.
- Care sunt proiectele dvs. de viitor?
- Ele se inscriu tot in zona neverosimilului. Urmarim trei obiective: sa gasim o pasare uriasa care este considerata disparuta, dar care se pare ca traieste in mlastinile din Madagascar, sa cautam un arbore antropomorfic numit Tepe si sa studiem vrajitorii locali, care practica un fel de magie Voodoo. Am strans un material foarte interesant despre aceste subiecte si ard de nerabdare sa aflu mai mult.
Ivan Mackerle este unul dintre principalii specialisti in fenomene neexplicate din Europa de Est. Praghez de origine, si-a petrecut o mare parte din viata cercetand marile enigme ale lumii.
Cariera sa de cercetator a debutat in 1978, printr-o serie de conferinte asupra unor enigme neelucidate, lucru care i-a permis sa demisioneze din postul de inginer, pentru a se consacra din plin scrisului si anchetelor trepidante.
De atunci, impreuna cu o echipa de pasionati, a intreprins investigatii amanuntite asupra monstrului din Loch Ness, a facut sapaturi la presupusul castel al lui Vlad Tepes de pe Valea Bargaielor (Bistrita-Nasaud), a vizitat manastirile vechi din Mongolia, pentru a gasi intrarea secreta care duce in lumea mitica a lui Agarthi si a cautat timp de mai multe luni mormantul unui extraterestru, in ruinele manastirii mongole din Tuerin.
In sfarsit, marea sa pasiune pentru criptozoologie l-a pus pe urmele legendarului vierme alpin "tatzelworm" si, lucru care a contribuit la celebritatea sa, a mers in cautarea "viermelui mortii" din Mongolia. Autor a numeroase articole si lucrari, invitat frecvent la radio si televiziune, Ivan Mackerle a devenit celebru prin documentarul TV intitulat "Misterul viermelui din nisipuri", in care isi povesteste cea de-a doua sa expeditie in Mongolia.
- Sunteti ceh, iar actiunea uneia din cartile dvs. se desfasoara in Mongolia. Cum ati ajuns in contact cu misterele acestei tari?
- Pe cand imi pregateam expeditia care urma sa porneasca spre Loch Ness, am intalnit o studenta mongola care mi-a spus ca in Mongolia exista un vierme ciudat, pe care conationalii ei il numesc "olgoi ciorcioi". In limba mongola, "olgoi" inseamna intestin, iar "ciorcioi" inseamna vierme.
Studenta mi-a explicat ca acel animal traieste ingropat in dunele desertului Gobi si ca este capabil sa omoare camile, ba chiar si oameni. Nu mai auzisem niciodata vorbindu-se de o astfel de creatura, iar povestea sa, cat si perspectiva de a merge in Asia, mi-au starnit curiozitatea.
De atunci, m-am documentat foarte serios in legatura cu viermele mortii si, in timpul anchetelor la fata locului, am cules numeroase marturii. Pentru a potoli cat mai repede curiozitatea cititorilor dvs., mentionez ca este vorba despre un vierme de culoare rosie, masurand circa 50 de cm lungime, gros cat bratul unui om. Ca la orice animal vermiform, este greu de distins capul de coada, pentru ca nu are nici ochi, nici nari si nici gura vizibila.
Se deplaseaza intr-un mod ciudat, fie rostogolindu-se, fie serpuind in mod oblic. Acest animal traieste ingropat in dunele imensului desert Gobi. Observatiile in aer liber au fost facute in iunie si iulie, adica in lunile cele mai calde ale anului. Dupa ce aceasta perioada trece, viermele se ingroapa in pamant si "hiberneaza". El nu iese la suprafata decat dupa rarele averse de ploaie, cand solul este umed.
Conform diferitelor povestiri, viermele urias este capabil sa ucida instantaneu oameni si animale de la o distanta destul de mare. Unii martori oculari afirma ca proiecteaza o foarte puternica descarcare electrica, care actioneaza ca trasnetul, in vreme ce altii sustin ca in cauza este un venin luminos, mortal.
- Ce tehnici ati folosit pentru a gasi "viermele mortii"?
�
Cu aceasta ocazie, am avut confirmarea existentei victimelor omenesti. In cursul celei de-a doua expeditii, in iulie 1992, am folosit mijloace si mai puternice, mergand pana la explozivi ingropati in nisip. Dar, din pacate, nu am reusit sa descoperim animalul. Cu timpul, am inceput sa ma indoiesc.
Oare viermele mortii nu era o creatura mitica, careia i se atribuisera puteri paranormale? Unele dintre elementele legendei sale sunt la limita credibilului: dupa spusele autohtonilor, simplul fapt de a-i pronunta numele ti-ar putea aduce moartea! Am fost frapat de determinarea cu care nu doar samanii si ciobanii, dar toti mongolii pe care i-am intalnit au incercat sa ne convinga sa intrerupem cercetarile.
- Cu ce animal ar semana cel mai mult acest vierme?
- Viermele mortii nu seamana cu nici un animal cunoscut. Ca si monstrul din Loch Ness, ar putea apartine unei specii foarte vechi, disparuta de pe restul globului. Acest vierme a supravietuit in desertul Gobi doar datorita izolarii si accesului uman dificil in aceasta zona. Toate aceste lucruri trebuie insa demonstrate, dar nu mi-am pierdut speranta ca intr-o zi voi reusi.
- Tot in materie de criptozoologie, v-ati interesat de un alt vierme foarte misterios din Europa, "tatzelworm"-ul. Puteti sa ne vorbiti despre aceasta creatura?
- De secole intregi, tatzelworm-ul isi face aparitia in Muntii Alpi.
"Golem" - stampa
�
Majoritatea austriecilor pe care i-am intalnit nu auzisera niciodata vorbindu-se despre tatzelworm, cu exceptia unor persoane in varsta, care considerau ca era vorba doar despre un animal legendar.
Am consacrat patru zile cercetarilor, pornind de la un document din 1921, in care doi oameni povestesc ca au vazut un monstru de 60-80 de cm lungime, care semana cu un vierme, avand pielea inchisa la culoare, capul asemanator cu acela al unei pisici si doua picioare in fata.
Stand intins pe o stanca, animalul ii observa pe cei doi oameni. Cand acestia au incercat sa traga cu pusca in directia lui, in loc sa fuga, a sarit la ei. Cei doi au luat-o la fuga. De asemenea, am explorat mai multe lacuri, facand scufundari, cautand oua, eventuale oase, sau alte probe materiale care sa dovedeasca existenta tatzelworm-ului.
- Care sunt concluziile dvs.?
- Cred ca tatzelworm-ul ar putea fi un descendent european al soparlei uriase din preistorie. De altfel, in aceste regiuni alpine se gasesc cele mai mari specimene ale acestei familii. Modul de viata discret al animalului care traieste ascuns in grote sau pe fundul apelor ar explica de ce populatia locala ignora existenta sa.
-Una dintre lucrarile dvs., scrisa in limba ceha, evoca un mister fascinant, foarte putin cunoscut in Occident. Puteti sa ne explicati cine este golemul din Praga?
Monstrul din Loch Ness
�
- Este o poveste lunga. La originile sale, golemul este o fiinta artificiala cu aspect omenesc care a primit viata gratie unor formule magice, legate de Cabala evreiasca. Conform legendei, rabinul Loew a creat un golem la Praga, in 1580. Aceasta creatura a inceput sa-si faca aparitia prin oras, pana ce a fost "dezactivata" si ascunsa in podul vechii sinagogi.
De atunci, nimeni nu a mai avut voie sa intre acolo, masura care - din cate stiu eu - nu implica decat aceasta sinagoga. Am studiat toate documentele din arhivele orasului in legatura cu golemul. Ba chiar m-am zbatut si am reusit sa obtin dreptul de a vizita acea sinagoga, in 1984.
Am fost acolo cu un radar de geolog pentru a descoperi eventualele vestigii, dar degeaba. In schimb, am aflat ca podul fusese curatat in 1883 si ca intregul sau continut a fost mutat in Cimitirul Evreiesc din Praga. Oare de ce un cimitir?
In desertul Gobi
�
Pentru un motiv oarecare, rabinul il pedepsise pe nefericit inchizandu-l in podul sinagogii, unde a murit. Pentru a evita reprobarea concetatenilor, rabinul a fost fortat sa pastreze corpul victimei sale in pod, interzicand accesul tuturor. Cu trecerea anilor, acest incident a fost deformat de catre memorii, pana cand a luat nastere legenda golemului.
- Care sunt proiectele dvs. de viitor?
- Ele se inscriu tot in zona neverosimilului. Urmarim trei obiective: sa gasim o pasare uriasa care este considerata disparuta, dar care se pare ca traieste in mlastinile din Madagascar, sa cautam un arbore antropomorfic numit Tepe si sa studiem vrajitorii locali, care practica un fel de magie Voodoo. Am strans un material foarte interesant despre aceste subiecte si ard de nerabdare sa aflu mai mult.
- Carol Iser
- formula as
