RAZBOIUL DE 2000 DE ANI IMPOTRIVA GETO-DACILOR

Adevăruri Neacademice – Războiul de 2.000 de ani împotriva geto-dacilor. De ce au dispărut cărțile despre daci?

Posted on 16 iulie 2016 by Daniel Roxin in Dezvăluiri, Istorie, Știri // 1 Comment

Un articol de Dumitru Ioncică

Despre istoria daco-geto-goților, adică a străbunilor noștri, au rămas puține izvoare scrise. Din motive oculte, scrierile au fost distruse sau ascunse. Totuși, din referiri indirecte știm că despre Dacia și despre daci  au scris nume ilustre, fie istorici, fie  împărați sau cei din anturajul lor, ceea ce înseamnă că Dacia era un subiect demn de interes  în acea vreme pentru contemporani. 

Menționăm câteva nume dintr-o perioadă istorică cuprinsă între sec.1 î.Hr și  primele trei secole după Hristos: Diodor din Sicilia   (Cartea 21 din Biblioteca istorică), Dio Cassius (Istoria romană,Cartea 67 și 68), Împăratul Augustus,Titus Livius,  Dio Chrysostomos (Getica),Criton, (medicul personal al lui Traian (Getica), Traian ( De bello dacico), Tacit  (biografia lui Traian). A doua surpriză este că niciuna din operele autorilor citați referitoare la Dacia nu mai există! Al. Papadopol – Calimah  menționează aproape trei sute. Unele explicații punctuale s-ar putea găsi.

Resentimente umane, să zicem.  Când Domițian , de pildă , a decretat drept crimă citirea cărților despre daci ale lui Titus Livius, ne putem gândi la necazurile pricinuite de daci împăratului, care, după două războaie cu dacii, a trebuit să le plătească acestora tribut.

Apărarea reputației știrbite ar fi altă explicație, în cazul interdicției  promulgate de împăratulCaracalla, privind simpla rostire a numelui  get pentru a scoate din conștiința publică faptul că și-a asasinat propriul frate, Geta, interdicție urmată de un adevărat carnagiu soldat cu  aproape  20 de mii de victime.

Totuși, apar destule semne de întrebare. Ne-am putea folosi  de câteva exemple dintr-o multitudine de cazuri.

Pe de o parte, ridicarea unei columne, o capodoperă arhitecturală consacrată victoriei romane asupra dacilor, care exprimă orgoliul și satisfacția împăratului Traian, dar și un neobișnuit omagiu și o dovadă de respect  la adresa unor mari învinși, dacii, sau, mai târziu, construirea arcului lui Constantin cu acele statui de daci  simbolizând noblețea și înțelepciunea unui neam  și alte asemenea, coroborate, pe de altă parte cu dispariția  dovezilor la vârful istoriei, amploarea interdicțiilor  culminând  câteva secole mai târziu cu  dispoziția papei Grigore cel Mare de ardere, pur și simplu, a cărților despre daci.

Aceasta indică, în mod paradoxal, un contrast între bunul simț public și o evidentă acțiune politică al cărei scop  nu ar fi altul decât o eventuală eliminare a dacilor din istorie.

Probabil că atunci matricea socială, istorică și religioasă  geto-dacă era atât de puternică și transmisese atâtea elemente noii religii creștine care se consolida încât, pur și simplu, nu puteau să capete legitimitate decât printr-un embargo.  

Nu ne vom lansa în considerații legate de cine ar fi avut acest interes de-a lungul timpului, deși tema respectivă ar merita multe comentarii. Vom constata doar că pe la mijlcul primului mileniu după Hristos, peisajul  istoric se schimbase  mult, așa încât o  nouă carte de istorie nu mai putea suferi tratamentele brutale de odinioară. Ea putea fi omorâtă altfel, mai târziu.

În ciuda penuriei de izvoare vechi la prima mână, la ora actuală există  suficiente cărți istorice bine documentate care să ne poată oferi o imagine coerentă și convingătoare a evenimentelor care s-au consumat pe teritoriul locuit astăzi de români, pe o perioadă situată între secolul 7 î.Hr. și secolul 15 d.Hr.

Din mileniul 1 a fost salvată  dintre numele sonore ale istoriei vechi doar Getica lui Iordanes, tradusă și în românește. Din Iordanes aflăm trei lucruri extrem de importante pentru istoria noastră veche. Primul ar fi că   daco-geții i-au avut drept continuatori naturali pe aceste meleaguri pe goții cu ambele lor ramuri, vizigoții și ostrogoții. Aceștia au jucat un rol primordial în constituirea  neamurilor și statelor europene de mai târziu. 

Al doilea lucru îl constituie dovezile  înregistrate istoric privind continuitatea domniei a 17 generații  însumând 450 ani în spațiul dacic neocupat de romani  ale dinastiei  Amalilor  începând cu Gapto, sacerdotul lui Decebal, până la Amalasunta, fiica regelui  geto-got Teodoric cel Mare. 

Al treilea și cel mai important lucru este că daco-geto-goții aveau o spiritualitate superioară față de greci și de romani  și că limba vorbită de ei era limba  străveche populară sau barbară care se vorbea de-a lungul și de-a latul Imperiului Roman în raport cu limbile greacă și latină care erau limbi artificiale create pentru uzul oficial al cabinetelor  imperiale.

În ce privește spiritualitatea, aceasta  era  o dimensiune străveche a geto-goților dată de credința în zamolxism, religia monoteistă, continuatoare a cultului soarelui care, ca și creștinismul, îi îndeamnă pe adepți să creadă în nemurirea sufletului și în viața de apoi, cu prețul unor sacrificii supreme. Învățăturile zamolxiene sunt perfecționate pe vremea lui Burebista și Deceneu de o manieră net superioară idolatrilor greci sau latini:

”Acesta, (Deceneu, n.n.), văzând că ei (dacii n.n.) i se supun sufletește în toate și că au și înzestrare naturală, i-a învățat aproape toată filosofia, căci el era maestru în această disciplină. Predându-le etica, le-a domolit obiceiurile barbare  învățându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc belagine, avându-le scrise.

 Instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltaţi la minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiască săvârşind cele mai bune fapte, iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie cum şi care sunt fazele în creştere şi descreştere ale Lunii,  cu cât depășește globul de foc al soarelui   dimensiunea pământului, cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de stele.”

O altă scriere, descoperită în ultimul timp, care va fi adusă în curând la cunoștința  publicului român, scrisă în sec. 4, mai timpurie decât Iordanes, aparține  lui Socrate Eclesiasticul și evocă fapte contemporane autorului, mai exact creștinarea în masă a geto-goților și măcelul teribil între goți din anul 368.

Evenimentele majore din istoria noului mileniu care începea sunt legate de etapele parcurse în procesul creștinării popoarelor europene. Faptul că  aceste evenimente coincid cu dispariția  ciudată a foarte multe scrieri despre unii din actorii principali implicați în aceste evenimente cum ar fi daco-geții. Destinul istoric al  unei populații cu o spiritualitate ieșită din comun și cu un rol istoric  pe măsură nu putea să nu stârnească  curiozitatea și interesul  cercetătorilor.

Așa se face că mai târziu,  în jurul anului 1848, un eminent istoric italian pasionat de trecutul acestei zone, Carlo Troya,  din păcate complet  necunoscut istoricilor români, scrie o vastă istorie a Italiei de 8500 pagini din, care aproape 3500 despre strămoșii noștri, detonând  spectaculos bagajul istoric pe această temă. 

Dintr-o  selecție publicată anul trecut și intitulatăArgumente pentru rescrierea istoriei europene  rezultă  că străbunii românilor, oricât de surprinzător ar părea sunt nici mai mult nici mai puțin precursorii civilizației  și culturii europene și că arhitectura gotică atât de celebră își află izvoarele  în zona transdanubiană. 

Sunt evocate fapte istorice bazate pe înscrisuri incontestabile  cum că, în migrația lor în sud-vestul european goții au pus bazele viitoarelor state vorbitoare mai târziu de limbi romanice, Italia, Spania, Portugalia, Franța, iar în partea  de nord- est  au lăsat urme de neșters în state ca Rusia, Polonia, țările baltice, Danemarca, Suedia, Norvegia, care state, pe la 1450 toate se numeau Dacia și că spre sfârșitul mileniului 1, un anume Rollo, pirat dac originar din nordul danubian ar fi poposit pe meleagurile Angliei unde s-a și stabilit de altfel  printr-o înțelegere cu regele Alfred, și care a dat naștere viitoarei dinastii normande a Plantageneților , prin fiul său, Wilhelm I Spadă-Lungă, tată la rândul lui al lui Richard I. 

Toate acestea ar părea povești extravagante sau  picanterii de-a dreptul scandaloase pentru istorici, dacă n-ar fi confirmate de un alt istoric, englez de data aceasta, Robert Sheringham în cartea sa De Anglorum Gentis Origine Disceptatio (508 pag.,Cambridge University, 1670) și care va fi oferită publicului român anul viitor.

Deși îi despart  aproape două sute de ani iar autorii aparțin unor zone geografice diferite, atât C.Troya, cât și   R. Sheringham  au abordări similare privind istoria, limba, cultura și religia geților, probabil și  datorită , izvoarelor istorice pe care le utilizează . Evident, nu lipsesc Herodot, Strabon, Iordanes, Diodor Siculul,  Paulus Orosius, Ammianus Marcellinus,  ș.a. în chestiuni de istorie generală, dar și Stephanus Bysantinus, Adam din Bremen, Saxo Gramaticul,   Venerabilul Beda, legendele nordice, edda, saga  ș.a. în ce privește migrația  nordică a geților.

Să ne înțelegem totuși. Carlo Troya este un mare  istoric italian care consacră  o mare parte din opera lui rolului covârșitor pe care l-au avut geții  în edificarea istoriei și culturii europene, sud-vestice și nordice în timp ce profesorul Robert Sheringham de la Universitatea din Cambridge, evocă istoria geților ca parte componentă a istoriei Angliei, adică a patriei sale printre  ai căror străbuni sunt și geții. Iată cum , vorbind de caracteristicile generale ale insulei britanice, autorul nu omite să menționeze:

 „  Însă în război, după ajutorul divin, trebuie apreciat mai cu seamă curajul soldaților, care nu lipsește niciodată britanicilor în luptă; într-adevăr, neamul nostru provenit din geții cei foarte viteji sau din goți, și care imită sau mai degrabă întrece vitejia străbunilor, atâta vreme cât Domnul  îi oferă ajutor, încolo are destulă apărare pentru protejarea patriei;”. Este un  mândru și frumos elogiu pe care profesorul englez îl aduce strămoșilor săi, care sunt saxonii, englezii și geții.

Cât privește ajungerea geților în insula britanică părerile celor doi autori sunt concordante. Carlo Troya subliniază rolul de focar de răspândire getică pe care l-a avut peninsula Iutlanda, actuala Danemarca, în primele secole după Hristos. Era supranumită țara dacului Godrun. De aici au migrat înspre Anglia primele mari grupuri de geți.

 Pe aici a fost și traseul  piratului Rollo, cel venit de la Dunăre, și a cărui stabilire pe meleagurile britanice  în fruntea dacilor sau danilor, sau gutilor, a fost consemnată prin tratatele cu regele Alfred și apoi cu Eduard Confesorul (1044-1066), fapt amintit și de R.Sheringham, care menționează  o altă denumire a geților, aceea de viți, dar și iuți (  din Iutlanda) și, citându-l pe Venerabilul Beda, că ținutul lor de baștină era Insula Wight (Vectis), care încă le mai păstrează numele, pe lângă alte locuri de pe continent oferind și o seamă de similitudini de ordin fonetic.

Și în ce privește istoria geților părerile celor doi se aseamănă. Citez din capitolul 9 al tratatului lui R.Sheringham:

„Am arătat că armele  geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și-au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i-au îmblânzit și i-au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într-atât Imperiul Roman, încât de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a-și scutura  îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. 

Atunci, pentru prima dată geții le-au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s-a ținut războiul gotic;…Orosius care și-a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: 

Curând, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s-a îngrozit și pe care Cezar i-a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s-au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legământ, deși ar fi putut-o obține cu armele. Chiar Hieronim (Despre credință,c.2,cap.4), când Ambrosius și alții bănuiesc că Gog și Magog ar fi goți, mărturisește că aceiași Gog și Magog nu au fost niciodată numiți geți de către autorii vechi….”

Ambii istorici sunt preocupați de descendența veche a goților din eroii biblici Gomer și Iafet menționați în Geneză și fiecare citează  din epopeile nordice Saga, Edda sau Lagfedgatal, Carlo Troya din Are Frode , Saemundur, Hartknock, R.Sheringham din Saxo Gramaticul sau Venerabilul Beda. Oricum este mai mult decât vizibilă transpunerea zamolxianismului în zeitățile nordice Odin sau Sigge. Dacă Odin este varianta nordică a lui Zamolxe, Sigge nu ar fi altul decât Deceneu.

Pe de altă parte, avansarea în timpurile Genezei a apariției geto-goților lasă loc la amândoi autorii ipotezei unei migrații masive situată  „ la anul 2000 după nașterea lumii”, adică în jurul anilor 3500 î.Hr. ceea ce corespunde  teoriei avansate de cercetătorii moderni, între care Marija Gimbutas și cei de la  Universitatea din Cambridge, privind marea migrație tehnică în est, în nord-vestul Indiei, care nu exclude deloc o migrație la fel de masivă în nordul  european.

În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham explică și motivația acestor mari roiri:

„Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează chiar o înrudire a neamului și a sângelui. Însă sciții, geții, massageții și goții aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași  gândire și rigoare în organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate privințele. Voi stărui asupra câtorva lucruri: geții și goții ieșeau în evidență față de alte neamuri prin mulțimea nevestelor și socoteau poligamia la loc de mare cinste. Pe lângă alții, poetul comic Menandru, el însuși get, spune astfel despre geți:

Căci niciunul dintre ai noștri nu poate fi mulțumit cu zece neveste

Și cei mai mulți își iau unsprezece, ba chiar douăsprezece

Cine și-a luat doar patru

Sau cinci

E socotit „pe moarte ”, „nenuntit”, nefericit,holtei ,

La ai noștri.

…Odinioară era obiceiul în Dacia printr-o lege consfințită de regii acelui pământ, când teritoriul se umplea de populație, ca cei tineri să fie siliți să emigreze din propriile sălașuri;acest neam se înmulțea peste măsură din acest motiv, deoarece se uneau cu multe femei, dedați fiind la desfătări în exces. 

De aceea tatăl îi alunga de la sine pe toți fiii adulți în afară de unul pe care îl lăsa în urmă ca moștenitor al cutumei sale. Această lege a rămas neclintită pe timpurile multor regi până când regele Lothbrocus i-a urmat tatălui său la domnie despre care s-a declarat că provenea din seminția goților…Referitor la goți, Adam din Bremen menționa:Este pedepsit cu pedeapsa capitală acela care va fi avut relații intime cu soția altuia sau prin violență va fi siluit o fecioară”.

Am apelat la similitudinile de vederi ale celor doi învățați pentru a crea un  tablou al identității istorice a geto-goților. Să vedem care ar fi pe scurt dimensiunea lingvistică.

Carlo Troya, pe urmele lui Iordanes,  evocă frumusețea și subtilitățile  graiului vechi al Amalasuntei, fiica marelui rege  de la Ravenna mai ales în comparație cu sunetele guturale și dizarmonice ale germanilor acelui timp. Amintim că această constatare era făcută când regatul ostrogot  de la Ravenna, prima construcție statală geto-gotică  înființată pe teritoriul și în interiorul marginilor Imperiului Roman. 

Despre    limba scrisă a aceluiași neam, atât Troya, inclusiv Iordanes,cât și R.Sheringham sunt întru totul de acord că alfabetul promovat de episcopul Ulfilla este cu totul remarcabil în istoria alfabetelor lumii, iar Sheringham face precizări în legătură cu apariția caracterelor runice în biblia lui Ulfilla.

Carlo Troya  face precizarea că alfabetul episcopului Ulfilla era ultimul din cele create de la Moise încoace și comentează astfel:

Oare cine va vroi să creadă că limba gotică a lui Ulfila nu a fost răspândită de Berismund (vezi anul 417) şi mai mult, de către oastea gotică a lui Videmir din neamul amalilor, adusă astfel în Gallia şi în Spania? 

Limba aceea, care s-a vorbit şi s-a scris în Italia de către ostrogoţi, limba din care avem splendide monumente (şi mă refer doar la Italia), în Codex-ul argenteus al Evangheliei ulfiliene de la Upsala, în papirusul de la Arezzo şi mai cu seamă în cel de la Napoli, ca şi în Calendar, în Omiliile ostrogoţilor şi în toate celelalte scrieri ulfiliene, publicate de Mai şi de Castiglioni.

Ne-am putea permite să precizăm că sunt extrem de interesante și binevenite descifrările tăblițelor de la Sinaia. Cercetătorul makedon Branislav Stefanoski- Al Dabija, unul dintre eminenții specialiști în această materie precizează că alfabetul tăblițelor, scrise în timpul regilor daci Burebista și Deceneu pentru uz sacerdotal și se referă la istoria și religia acestora (Hyperboreii și zamolxismul, 2013), utilizează litere din alfabetul grec arhaic din linia B cretană și că acest alfabet nu este neapărat grecesc ci mai vechi, de origine pelasgă,  pelasgii fiind străbunii tuturor popoarelor europene.

În legătură cu limba dacă vorbită nu acasă la ea ci pe un teritoriu franco- englez, nu ne putem lipsi de plăcerea de a  reproduce un pasaj evocat de Carlo Troya:

„Ducele Wilhelm Spadă Lungă era atât de atras de Limba Dacică a tatălui său, încât îşi trimise fiul la Baieux, pentru a fi educat de către Normanzi, în idiomul Dacilor….Aşadar, Richard I învăţă Limba Dacică în Baieux şi îi urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului din Normandia. Nu cred însă, că Limba Dacică din Baieux semăna cu cea vorbită de Vizigoţi, existând diferenţe între Geţii ajunşi în Europa Occidentală cu multe secole înainte şi Daco-Geţii lui Rollo. 

Însă, atunci când vorbea cu Vizigoţii, discuţia era inteligibilă, ceea ce nu se întâmpla cu Saxonii din Baieux şi cu cei rămaşi în Germania. Idiomul Dacic al lui Rollo era necunoscut noilor săi supuşi, Romanii din Normandia.

 În timp ce nici Rollo, nici Wilhelm Spadă Lungă, nu încercară să-şi propage idiomul, Theodoric şi Amalasunta, în Italia, au optat pentru îndoctrinarea Romanilor în limba Gotică, iar printre aceştia se afla şi fiul lui Patrizio Cipriano. 

Într-o scrisoare de-a lui Cassiodor către Senatul Roman, el spune că studiul acestei limbi plăcu cel mai mult Amalasuntei, doctă în Latină şi Greacă şi încântată în a-şi etala bogăţia limbajului patriei: “NATIVI SERMONIS UBERTATE GLORIATUR”.

Nu putem încheia această schiță fără să reproducem  un pasaj din Discursul despre arhitectura gotică al acestui minunat avocat pro bono al istoriei românilor care se numește Carlo Troya:

„Astfel de erori legate de originile geţilor sau goţilor şi cele ale teutonilor sau germanilor lui Tacit, au corupt istoria arhitecturii; aceasta este marea confuzie făcută între cele două popoare atât de diverse.

 Templul Tracic al lui Zalmoxis şi Arhitectura Gotică Transdanubiană care, în 412 au fost transmise şi în Galiile Meridionale, de unde se difuzară apoi în toată Europa, cu un dublu curent: unul vizigotic – în Pirinei, altul gotic – în Alpii Scandinaviei, Canterbury şi în Normandia dacului Rollo. 

Totuşi, formele Arhitecturii Gotice s-au modificat pe parcursul secolelor, dar nu şi-au pierdut niciodată condiţia naturală transdanubiană, atât de diversă de cea greacă şi romană. Diversele ei transformări au admis folosirea aproape generală a ogivei,aceasta triumfând în secolele al XIV-lea şi al XV-lea asupra arcului rotund; de aceea, nu se poate spune că era necunoscută vizigoţilor în secolele al V-lea şi al VI-lea“ (Argumente pentru rescrierea istoriei europene , București, 2016)

Cer scuze cititorului pentru abundența citatelor folosite. Am considerat totuși că într-o pledoarie de o asemenea importanță privind istoria poporului nostru proba  verității este mai importantă decât stilul.

M-am referit în principal la două opere istorice  consistente cu acest subiect, necunoscute publicului sau specialiștilor, una din ele publicată recent într-o selecție esențială, iar cealaltă în curs de publicare. Ambele lucrări aparțin  unor specialiști de primă mână in științei istorice europene și se referă la o plajă  istorică de circa  două milenii până în zorii evului mediu european

Am vrut să arăt din această prezentare comparativă că străbunii poporului român, daco – geto- goții  au cu totul altă reprezentare în mintea cercetătorilor străini decât acasă.  Pentru Carlo Troya și Robert Sheringham aceștia au în primul rând o  vechime în plan istoric care îi așează indiscutabil în rândul întemeietorilor legitimi ai Europei,  iar contribuția lor istorică a avut un caracter continuu și s-a bazat în afara unei vitalități  ieșite din comun,  pe o spiritualitate elevată, pe o limbă  frumoasă și adecvată realităților , cât și pe însușiri civilizatoare care s-au remarcat atât acasă la ei  în Valea Dunării, cât și  în afară, acolo unde i-a propulsat destinul istoric.

Din această scurtă trecere în revistă încep să apară ca plauzibile strădaniile mai vechi și mai noi ale autorităților civile sau religioase de a oculta istoria unui neam care, prin faptele sale pur și simplu  a  deranjat  și deranjează un anume establishment.

Este interesant de observat că  acești mari istorici  și-au scris opera când creștinismul în Europa și în lume devenise o realitate iar constituirea statelor europene  depășise faza incipientă ,  acum fiind în plină sedimentare. Totodată interesele lumii de acum  erau total diferite de cele de la începutul primului mileniu. Din păcate, acest adevăr are o valoare specială pentru România. Valoarea  și gloria străbunilor, limba, spiritualitatea care trebuiau să  constituie componentele de bază ale unei siguranțe naționale și-au pierdut conținutul.

Românii numesc acest fenomen  vicisitudini ale istoriei și le acceptă pur și simplu în locul virtuților strămoșilor.

Opiniile despre români ale unor istorici străini prezentate în această schiță nu  se vor  găsi niciodată în vreo lucrare a Academiei Române . Această instituție a avut grijă să inventeze în locul continuității neamului pe aceste meleaguri penibila și idioata teorie a etnogenezei   poporului român undeva prin  veacul al treilea după Hristos reușind cu un brio trist fracturarea istoriei naționale, o performanță  pe care n-a atins-o nimeni în lumea aceasta.

Dumitru Ioncică

Ilustratii: Gabriel Tora

SURSA CUNOASTELUMEA



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Cultura si civilizatia megalitica, un univers din multivers! Moartea nu exista! Toate-s vechi si noua toate.

Romania Megalitica: Cultura si civilizatia megalitica, un univers din multivers! Moartea nu exista! Toate-s vechi si noua toate.

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

VENITI CU NOI IN ISRAEL!

Read More

O NOUA DOVADA ARHEOLOGICA A SCRIERII PROTOROMANILOR

Iată încă o dovadă a alfabetului străvechi de la Tărtăria: A fost găsit «pietroiul literar» pe care au scris strămoşii românilor acum 7.500 de ani

Mai mult: Iată încă o dovadă a alfabetului străvechi de la Tărtăria: A fost găsit «pietroiul literar» pe care au scris strămoşii românilor acum 7.500 de ani - Reportaj | Libertatea.ro

În luna august, arheologii au anunţat că au descoperit, în urma săpăturilor efectuate pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu-Nădlac, un oraş neolitic mai vechi decât piramidele. 

Ceea ce nu s-a dat publicităţii din acea locaţie este o piatră rotundă, inscripţionată cu semne ale alfabetului de la Tărtăria, prima scriere din lume.

• 

Aşezarea din Epoca Pietrei descoperită pe traseul autostrăzii aparţine culturii neolitice “Turdaş”, din sudul Transilvaniei, şi a fost ridicată cu cel puţin 2.500 de ani înainte de celebrele piramide egiptene (2630 - 2611 î.Hr.). 

Situl se întinde pe 100 de hectare, are fortificaţii şi cartiere, iar printre ruine au fost găsite multe vase şi statuete valoroase. 

În apropierea oraşului străvechi a fost scoasă la lumină şi o piatră, pe care sunt scrijelite mai multe semne ciudate. 

Cel care ne-a furnizat fotografiile şi ne-a povestit despre piatră este generalul în rezervă Mircea Chelaru, fostul şef al Marelui Stat Major al Armatei, care a vizitat şantierul arheologic. 

“Vă trimit ceea ce am văzut la Turdaş, pe traseul excavaţiilor autostrăzii. Am fost acolo cu profesorul Victor Crăciun, senatorul Avram Crăciun şi fotograful Virgil Jireghie de la Arad. 

Priviţi înscrisurile şi comparaţi- le cu cele de la Tărtăria şi Oteleştii de Iaşi! Este numitorul comun al existenţei noastre inteligente de mii de ani”, ne-a declarat generalul în rezervă dr. Mircea Chelaru. 

Într-adevăr, chiar şi la o verificare sumară, se pot identifica uşor pe această piatră patru elemente care corespund alfabetului de la Tărtăria, aşa cum a fost el descoperit pe trei tăbliţe de lut, vechi de 7.500 de ani.

Menţionăm că elemente ale acestei scrieri, încă nedescifrată, au mai fost descoperite în alte 100 de situri arheologice, aflate în România şi în jurul ei şi cercetate încă din anul 1874. 

Perioada în care a fost folosit acest alfabet se întinde între anii 5500 şi aproximativ 3000 î.Hr.

E cel mai vechi alfabet european

În anul 1961, cercetătorul Nicolae Vlassa a descoperit într-un sit arheologic de la Tărtăria (judeţul Alba), între Alba Iulia şi Orăştie, trei tăbliţe de lut foarte ciudate, de formă discoidală, care cuprind, printre altele, patru grupuri de semne, despărţite prin linii, ale unui alfabet.

O bună parte din semnele de la Tărtăria se regăsesc în inscripţiile sumeriene, în cele arhaice greceşti (linear A), dar şi în scrierile feniciană şi etruscă. 

Cercetătorii care au verificat aceste tăbliţe susţin că au 7.500 de ani, iar scrierea sumeriană, care până la 1961 era considerată cea mai veche din lume, are doar 5.500 de ani. 

Se pare că scrierea de tip Tărtăria e un fel de strămoş al celorlalte tipuri de alfabet, de la cel sumerian la cel fenician şi până la alfabetul grec şi latin.

Dispariţia scrierii de tip Tărtăria, menţionată în calendarul maya?

Conforme datelor arheologice, scrierea de tip Tărtăria a dispărut din spaţiul balcanic pe la anul 3000 î.Hr., adică în momentul în care s-a făcut trecerea de la Epoca Pietrei la Epoca Bronzului.

Aproximativ în aceeaşi perioadă au pierit şi alte mari civilizaţii preistorice foarte avansate, cea a Sumerului, din zona actualului Irak, şi civilizaţia Harapa, din vechea Indie - dispărute brusc, fără o explicaţie ştiinţifică acceptabilă. 

E ca şi când o lume ar fi murit, din Europa până în India, pentru a fi înlocuită de alta.
În mod straniu, acest lucru este menţionat în... calendarul maya! 

Celebrul calendar, realizat undeva între anii 250-900 d.Hr., este un sistem de măsurare a timpului în care lumea a început în anul 23.613 î.Hr. şi se sfârşeşte pe 21 decembrie anul acesta. La fiecare 13 baktuni, adică 5.125,36 de ani, calendarul revine la zero şi reîncepe numărătoarea. 

Mayaşii credeau astfel că lumea are cinci epoci distincte, fiecare cu un soare propriu, durata unei epoci fiind de 13 baktuni. Fiecare perioadă se termină violent, pentru a lăsa locul alteia. 

Conform calendarului maya, în data de 11 august 3114 î.Hr. a luat sfârşit lumea a patra, a Soarelui-Apă, şi s-a născut cea de-a cincea, ultima, a Soarelui Tonatiuh, care se va sfârşi pe 21 decembrie 2012... după care celebrul calendar nu mai continuă cu nimic, lucru care a indus ideea că peste mai puţin de două luni va veni sfârşitul lumii. 

E cel puţin ciudată potrivirea de date: mayaşii spuneau că în jurul anului 3000 î.Hr. s-a sfârşit o lume şi a început alta, lucru atestat arheologic pentru zona Europa şi Asia, după cum am arătat mai sus. 

De unde au ştiut mayaşii aceste lucruri, petrecute la mare distanţă de ei, în spaţiu şi timp, cu atâta exactitate, încă nu s-a aflat.

Mai mult: Iată încă o dovadă a alfabetului străvechi de la Tărtăria: A fost găsit «pietroiul literar» pe care au scris strămoşii românilor acum 7.500 de ani - Reportaj | Libertatea.ro

 

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Istorie - Imperiul Geto-Dacic

Ignorati calitatea imaginii, ascultati ce zice omul asta. Partea a 2-a aici. Partea a 3-a.


(LUNDIUS - ZAMOLXIS PRIMUL LEGISLATOR AL GEŢILOR)

sursa casanoastraromania

Read More

ARYENII CIVILIZATORI IN ASIA

Publicat de Arim

Va prezint harta cu locurile unde au fost descoperite artefacte impodobite identic. Pana la un punct putem confirma locatiile marcate pe harta ca fiind locuite de daci sau geti, sciti, sarmati, tisageti, dahi, masageti, toti reprezentand acelasi mare popor tracic sau pelasgic. Dar iata ca ai nostri stramosi au locuit si in Coreea. Asa spun coreenii in acest documentar cu o traducere relativ decenta in engleza.

S-ar putea să îţi placă şi:

Read More

GETI IN SPANIA

Publicat de Arim

În cultura spaniolă începînd cu secolul V s-a scris vîrtos că a patra descălecare a Spaniei de către goţi, care sînt geţii de altădată (Getae illi qui et nunc Gothi) a dus la formarea naţiunii spaniole şi a statului iberic. În următoarele secole această legendă se dezvoltă ajungînd o adevărată referinţă istorică, culturală şi morală a societăţii spaniole. Ca oricare mioritic cu mintea acasă mi-am pus fireasca întrebare: au luat-o razna aceste naţii sau pe plaiurile noastre pute rău a mişelie?

Să ne lămurim de ce spun ei asemenea isprăvi, trebuie să ne uităm în istoria noastră veche falsificată cu atîta ură de pretinşii mentori ai neamului! Mare parte din răspunsul la această întrebare se găseşte tot pe tăbliţele de plumb tăinuite de înveninaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Istoricii români care au cunoscut cîte ceva despre Getica lui Iordanes au plesnit-o scurt, gotul face o confuzie între geţii care au dărîmat imperiul romanilor şi goţii care au venit pe meleagurile noastre în secolele ll-lll.

Şi zisa lor plină de iz profetic a fost bătută în cuie, tămîiată, şi pusă ca acatist la Maica Domnului pentru profundă recunoştinţă! Dar aceste zăluzenii nici nu mai sînt trecute în cărţile de istorie să nu se întrebe cineva dacă judecata este corectă sau o aiureală. Pe mormintele regilor vizigoţi din Castilia Veche stă scris pentru posteritate:
,,Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex” adică şi pe înţelesul nostru: ,,rege al goţilor, al dacilor, al geţilor şi rege al Spaniei! Nu ştiau aceşti regi pe cine aveau ca supuşi în regatul lor sau liftele mioritice ar trebui decorate cu ,,Colanul Cînepei Rezistente” pentru ,,virtutea” de înaltă trădare!

Tăbliţele spun că bastarnii au ajuns în glia geţilor pe la mijlocul secolului lV î.e.n. unde au suferit un puternic proces de ,,getizare” iar cu începutul secolului l î.e.n. strămoşii noştri au intrat în contact la est, cu iazigii. Mitologia lor arată că au preluat multe elemente din religia şi cultura geţilor iar bastarnii erau priviţi de ceilalţi germani ca un neam de-al lor dar descinzînd după obiceiuri din geţi.

Marţial (cca.40 – cca. 103), în Pharsala, pune într-un singur vers numele dacului, getului şi iberului – Hinc Dacus premat inde Getes ocurrat Hiberis. Versul acesta a fost interpretat de Isidor în secolul Vll ca o profeţie; Spania avea să fie invadată de geţi, dar nu numai ea, lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Istoria începe să treacă în legendă.
Scriitorul spaniol Paulus Orosius, refugiat în Africa de teama goţilor ne lasă în Istorii terminate în 417 informaţii despre migrarea goţilor în Spania şi accentuează: ,,Getae illi qui et nunc Gothi(Geţii care şi acum se cheamă Goţi) şi ,,Dacia ubi et Gothia – Dacia unde este şi Goţia.

Mai face o descriere a seminţiilor care se bulucesc dintr-o parte în alta a Europei şi precizează că înspre răsărit este Alania, la mijloc Dacia unde e şi Goţia; apoi vine Germania unde cea mai mare parte o stăpînesc suevii – neamurile acestora tuturor sînt 54 la număr. Ţinutul de la nordul Dunării îl numeşte Barbaricum iar cel de la sudul Dunării, Romania care cuprinde Panonia, Moesia, Dalmaţia, Istria, Macedonia, Tracia.

Aminteşte de luptele lui Domiţian cu geţii şi apare conducătorul Diurpaneus care va fi pomenit în toate cronicile spaniole. Istoricii români l-au preluat pe Diurpaneus de la Orosius dar au trecut sub tăcere restul informaţiilor. Din fosta Dacie, acum Goţie au ieşit marile năvăliri care au distrus lumea antică şi odată cu ea prăbuşirea imperiul roman aşa cum au adulmecat-o Seneca(4 î.e.n - 65 e.n.) şi Lucan ambii din Spania într-o premoniţie neştiută încă în cultura română!

Filozoful hispanic parcă avînd o previziune profetică, spune că urgia ,,zilei fatale” va veni din ţinutul geţilor, cînd Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele pînă la cer, şi într-un singur vîrtej prăpăstios va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi. Din cer vor curge puhoaie fără margini, rîurile îşi vor umfla apele şi vor ieşi din matcă, mările se vor ridica din albii şi vor inunda pămîntul pentru a distruge neamul omenesc.

,,Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul şi Danuviul, al căror curs este vijelios chiar şi în matca lui, atunci cînd îşi vor croi noi maluri şi surpînd pămîntul, vor ieşi toate din albia lor ? …Cînd Danuviul nu mai atinge, nu numai poalele sau brîul munţilor, ci le bate culmile, tîrînd cu sine povîrnişurile potopite, costişele smulse şi promontoriile vastelor ţinuturi, care, din adîncuri, se vor desprinde de continent ? Iar apoi, negăsind ieşire – căci singur şi le închisese pe toate – se întoarce într-o bulboană şi cuprinde într-un singur vîrtej năprasnic o imensă întindere de pămînturi şi cetăţi ?”

Imaginea continuă cu furtuni şi trăsnete pînă ce mările învolburate se ridică spre cer şi se prăvălesc nimicitoare peste pămînturile pustiite. Nefericiţii supravieţuitori ai neamului omenesc se agaţă ca nişte făpturi infirme de ultimele ţancuri – pierdute în ocean - care nu mai sînt capabile nici de durere. Trebuie reţinut faptul că Seneca scria aceste rînduri pe la anii 60 şi sînt foarte asemănătoare cu potopul biblic dar atunci scrierile evreilor nu reprezentau nimic pentru cultura romană.

Să fie doar o presimţire a filozofului sau a cunoscut mituri şi legende despre care noi nu ştim nimic! Mai vorbeşte de teribila săgeată getică zburînd spre cer – talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu care seamănă moarte pe unde se abate. Nepotul acestuia, Lucan pomeneşte de faima arcului getic făcut pe lemn tare din Armenia: ,,Armeniosque arcus Geticis intendite neruis”.

Mai spune despre ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii care pîndeau căderea Romei: ,,Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă ? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie! Cum ? Căderea Romei să-i mişte pe daci şi pe geţi iar eu să stau ferit de griji ? …Învrăjbiţi-ne cu toate popoarele numai abateţi de la războiul civil.
Să ne ameninţe dintr-o parte dacul, din alta getul; să năvălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului”. Dar lumea geţilor a fost o lume misterioasă şi înspăimîntătoare iar Istru a reprezentata o frontieră greu de pătruns atît pentru greci cît şi pentru romani.

Frigul năprasnic, pădurile întunecoase şi fără sfîrşit, religia şi vitejia neamului get făcea din Geţia mai mult un tărîm al legendelor decît o lume pe care anticii mediteraneeni puteau să o înţeleagă. Pentru mintea lor, era în toate acestea nu numai un ţinut care inspira teamă, dar şi ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui.

Istoria fabuloasă care umple cronicile spaniole medievale este adunată din legende şi mituri
mediteraneene legate de Orient şi mai ales de enigmaticele ţinuturi dintre Caucaz şi gurile Dunării, învăluite în nepătrunse neguri arctice şi în mistere tracice care se pierd în noaptea vremurilor.

Acolo în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian(Crimeea), trăia un neam de oameni care se numea iberi şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule.

Eschyl(525-455), părintele tragediei greceşti spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice!
Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri. Trebuie să admitem că informaţia lui Eschyl este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane.

Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi cu care se lăudau că ar fi vechi de 6000 de ani! Lumea fabuloasă din acele ţinuturi mai călcase pe teritoriul Spaniei.

Amazoanele, despre care Homer spune că erau de origine tracică nu pregetaseră să treacă marea şi să-şi cîştige faimă şi în ţinuturile hispanice. Iar acei iberi din negura timpului sînt seminţia mioritică ce a migrat în secolele XVll î.e.n. după erupţia catastrofală de la Santorini. Şi tot ei au dus scrierea descoperită la Tartesico şi Turdetano.

Isidor, episcopul Sevillei scrie la începutul secolului Vll, Historia de Regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, ca un omagiu adus neamurilor germanice la formarea naţiunii hispanice şi a culturii acesteia. Era un admirator înfocat al goţilor fiind şi el de origine got iar informarea lui are la bază izvoare antice altele decît Getica lui Iornandes pe care nu a cunoscut-o.
Autorul doreşte să facă o apologie a goţilor care se trag din geţi plecînd de la zicerea lui Orosius dar merge pe drumul reconstituirilor etimologice şi genealogice dîndu-le o valoare simbolistă privind speculaţiile sale asupra numelor şi cuvintelor.

Etimologiile ne îngăduie să vedem ce credea eruditul prelat sevillan despre ţara îndepărtată a geţilor, atît de misterios legată de destinul Spaniei. Este o geografie foarte vagă cu informaţii culese de la mai mulţi scriitori antici. Lumea largă era cutreierată de cetele de călăreţi barbari care treceau vijelios peste ruinele fostelor aşezări.
Dacia scăpată de legiunile romane, a fost ocupată pe rînd de goţi, gepizi, huni, avari iar cînd Isidor îşi scria opera, pe plaiurile carpatice erau stăpîni vremelnici seminţia slavilor.

In Istorii ne mai spune Isidor că în Dacia erau munţi înalţi în vecinătatea regatelor scitice de unde goţii făceau incursiuni peste Dunăre în provinciile romane. Ei împărţeau aceşti munţi înalţi cu alte neamuri. Sînt informaţii despre istoria goţilor de la Dunăre şi migrarea lor către vest pînă ajung în Spania. Lucrarea se termină printr-o recapitulare:

,,Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lîngă împărăţia scitică unde sînt munţi înalţi, ei stăpîneau aceşti munţi împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputînd suporta nedreptăţile acestora, îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galiei, şi trecînd fără împotrivire munţii Pirinei, ajung pînă în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor”.

Elogiază neamul got şi trăsăturile lui scriindu-i prin cuvîntul ,,geţi”; blonzi şi purtînd capetele descoperite – flavent capitibus invectis Getae, călăreţi dibaci după vorba unui poet – Getes, inquit, quo pergit equo, dispreţuitori faţă de moarte după cuvîntul altui poet.
Glorifică neamul plin de virtuţi care a făcut ca, ,,Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor” să slujească ascultătoare şi să primească ,,triumful jugului getic”. Fericirea ţării este dată de bucuria unde înfloreşte glorioasa fecunditate a poporului getic – Geticae gentis gloriosa fecunditas.

In Istoriile şi Etimologiile prelatului sevillan putem găsi însemnări importante despre daci sau geţi, care chiar deformate, erau ecoul unei realităţi istorice oglindită uneori şi în izvoarele antice. Sfîntul Eugeniu aminteşte de o dispută între Paulo Alvaro şi Eleazar în care primul ştie să vorbească literar despre tumultul Mării Negre şi lăuda în versuri biblioteca lui Leovigild pentru că strălucea de ,,getică lumină”. Aşa o spun ei dar noi ne ţinem tari pentru că asemenea informaţii nu ies de sub freză mioritică!

Către sfîrşitul secolului Xlll, mitul getic, prin imaginea fabuloasă a lui Deceneu, ia o formă măreaţă sub pana regelui învăţat Alfonso el Sabio în Cronica Generală. Acest rigă, este părintele culturii spaniole cultivînd ştiinţele şi artele de la poezie şi muzică pînă la astronomie şi astrologie,
Sub pana lui măiastră getul Diçeneo sau Dicineo este un filozof şi aproape un sfînt, nu este numai un sfetnic înţelept al viforosului Boruista (boero Bisto), ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, prin meritele enumerate şi luate din Getica lui Iornandes, îl ajută să modeleze din temelii cultura spaniolă numindu-l: el Sabio – Înţeleptul.

Numai respectul pentru biserica catolică l-a făcut pe acest rigă să-l pună pe Deceneu într-o discretă umbră precreştină sau poate a avut informaţii despre care noi nu ştim nimic! Mitul getic atribuit goţilor şi care cîştigă o semnificaţie morală, lăsînd urme la toţi scriitorii şi istoricii hispanici din evul mediu este mitul lui Deceneu sau al Înţelepţilor goţilor, din care toledanul Jimenez de Rada face Mitul Înţelepciunii şi al bunei cîrmuiri al noilor întemeietori ai Spaniei.

Zamolxe apare şi el fiind considerat rege al goţilor şi ,,o minune a înţelepciunii şi filozofiei” aşa ca pentru urechea surdului! Autorul spaniol spune că şi-a cules informaţiile atît de la scriitorii antici, de la Iornandes dar şi din tradiţiile orale sau cîntecele goţilor, procedeu pe care l-a utilizat şi scriitorul got. Iornandes spune despre aceste cîntece care păstrau amintirea lui Deceneu că trebuie să fi fost ele însele o moştenire de la daci!

Alonso de Cartajena scrie în timpul lui Enrique al lV-lea şi ne spune că regii Spaniei coborau din principi daci, luîndu-şi numai numele de la locul unde trăiesc, pentru că era mai ilustru decît al strămoşilor iar numele Geta este întîlnit în scrierile medievale fiind considerat un titlu de nobleţe! În heraldica regilor spanioli apar simbolurile geţilor; săgeţile cu care au speriat lumea şi jugul ca dovadă a bogăţiei în vite.

Dacă Orosius a spus că geţii sînt goţii care au cucerit Spania, după două secole Isidor afirmă cu tărie identitatea goţilor cu geţii iar în secolele ce au urmat, pentru a-şi dovedi nobleţea, cărturarii dar şi clasa conducătoare trebuia să arate descendenţa din geţi. De la Isidor din Sevilla, legenda s-a dezvoltat, a prins rădăcini în toate cronicile şi o parte din istoria geţilor/dacilor într-o formă fabuloasă a intrat în însăşi istoria Spaniei.

Numele geţilor Boruista sau Buruista, Diurpaneus, Decebalo ale lui Zamolxis şi Deceneu se întîlnesc la sfîntul Isidor, la arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la regele Alfonso el Sabio, luînd loc în genealogia însăşi a poporului spaniol şi au ajuns în Spania datorită neamurilor gotice. Ei au lăsat moştenire spaniolilor cultura geţilor şi nu cultura neamurilor germanice cu Odin, zeul suprem; Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului; Loki, zeul nefast al focului subteran şi al morţii; Baldr, zeul dreptăţii şi al naturii care renaşte după marea catastrofă!

Sîmburele de istorie şi cultură carpatină dusă de migraţia neamurilor gotice în Spania, se transformă în legendă şi ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri. Nici un istoric spaniol nu a recunoscut sub aceste nume pe o parte dintre înaintaşii neamului nostru strămoşesc!

Noi îi descoperim azi datorită cărţii Zamolxis scrisă de Alexandru Busuioceanu în pribegia spaniolă şi tipărită în limba română în anul 1985. Este un miracol că tăbliţele de plumb de la Institutul de Arheologie din Bucureşti ne ajută să-i cunoaştem în această formă din cronicile venerabile scrise de arhiepiscopi şi regi ai Spaniei, necitite pînă azi de români. Istoricii noştri dacă ar cerceta aceste cronici iar lovi apoplexia, ar trece la o bănuială şi ar răcni din toţi rărunchii: sînt falsuri la fel ca tăbliţele de plumb şi cele descoperite la Tărtăria, şi astfel fandasia este gata!

Ca să nimicesc pentru vecie această imbecilitate a latinităţii neamului nostru am să folosesc niscaiva informaţii adunate cu mare sîrg de răulenii spanioli amintiţi mai înainte.
Spun ei că în toriştea străbună – Iberia, băştinaşii aşa neciopliţi cum erau pentru că încă nu au ajuns romanii pe la ei să-i lumineze - se scria într-o veselie. Iar arheologia a descoperit mai multe probe cu scrierile buclucaşe, apreciindu-le din secolele Vlll-ll î.e.n. dar vechimea lor poate fi mai mare.

Ele provin din partea de est, regiunea Tartesico şi Turdetano(nouă ne aminteşte de necropolele Tărtăria şi Turdaş) sud-est şi sud-vestul Iberiei. 46 dintre literele folosite de geţi în polojeniile lor pe tăbliţele de plumb sînt identice sau asemănătoare cu literele din aceste scrieri iar 34 dintre semnele cu care crestau lemnele plutaşii Bistriţei sînt identice sau asemănătoare cu litere folosite de vechii iberici!
Ca să vezi ce neam neastîmpărat sîntem dar mai ales cum stăm cu adîncimea rădăcinilor înfipte în plaiul mioritic!

Să fiu cintezoi pe rămurea pînă la sfîrşitul cîntării mai amintesc că scrierile vechilor iberici au 12 semne identice cu scrierea de la Tărtăria şi 13 semne comune cu scrierea din Sumer(Ki-en-gi) unde s-a răzleţit o parte din neamul carpatic în a doua jumătate a mileniului lV î.e.n.

Să le tai maul pentru vecie acestor înverşunaţi în făcături dau citeva nume din onomastica actuală a creştinilor spanioli: Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio şi unele culese din tăbliţele necreştinilor geţi: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro, Orelio. Cînd au plecat aceste populaţii mioritice în Iberia este greu de răspuns dar se poate aprecia că le-au trebuit ceva timp să-şi organizeze structuri sociale care să impună folosirea scrisului iar ei erau destul de numeroşi pentru o astfel de acţiune care cere multă glagorie şi îndemînare de meseriaş. Consider că pe la mijlocul mileniului



ll î.e.n. i-a apucat neliniştea pe aceşti năbădăioşi să-şi părăsească toriştea străbună din Carpaţi şi să mai pună pe aiurea de o civilizaţie! Aceasta este prima migraţiune a carpaticilor în Iberia, a doua au făcut-o la începutul secolului V împreună cu bastarnii ,,getizaţi” şi alte seminţii germanice iar a treia se face în zilele noastre!


O altă direcţie a migraţiilor din Carpaţi pe la mijlocul secolului XVll î.e..n. este către vest, sud-vest iar cei mai neliniştiţi au ajuns pînă în nordul Africii. Cea mai veche populaţie a teritoriului dintre Egipt şi Oceanul Atlantic o formau getulii după cum scriu izvoarele antice.

Călăreţi neîntrecuţi, împărţiţi în mai multe triburi, trăiau de pe urma marilor turme de oi dar şi a vînătorii iar cînd se ivea prilejul nu erau mofturoşi la ceva jafuri. Salustiu spune că:

,,Africa au ţinut-o mai întîi getulii şi libienii, popoare dure şi necivilizate ce se hrăneau cu carnea fiarelor sălbatice şi ierburi”. Iar Isidor din Sevilla scrie: ,,Despre getuli se spune că au fost geţi, care în număr foarte mare au plecat cu corăbiile lor şi au ocupat Syrtele din Lybia şi fiindcă veniseră din ţinuturile geţilor li s-a aplicat numele de getuli”.

Asemănarea uimitoarea a alfabetelor folosite de populaţiile pe care le cunoaştem astăzi sub numele de berberi, tuaregi şi libieni cu alfabetele geţilor de pe tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste informaţii iar Burada cînd cerceta pe valahii din Galiţia a reţinut că aceştia îşi mînau oile cu expresia ber, ber, noi folosim expresia bîr,bîr!

Femeile berbere au o vestimentaţie foarte apropiată de cea a româncelor de la munte (mocani). Au pe cap o broboadă din pînză albă fără cusături, trupul este acoperit de o cămaşă tot albă încinsă pe mijloc care vine pînă deasupra genunchilor avînd mînecile scurte aproape de umăr.

Poartă o fustă tot albă ce coboară pînă aproape de gleznă iar în faţă are un şorţ. Trupul este înfăşurat cu o ţesătură de lînă asemănătoare cu cea purtată de mocani care formează la spate un fel de glugă. Bărbaţii au o cămaşă albă simplă încinsă pe mijloc, cu mîneci lungi şi largi, pe deasupra poartă o bundiţă cu cusături viu colorate şi ciucuri asemănătoare cu cele ale oşenilor iar pantalonii sînt largi, albi şi mai strînşi cu o aţă în partea de jos a cracilor.
Există în muzica lor populară, bucăţi care sînt asemănătoare cu muzica noastră populară.

Autor: Ec. Constantin Olariu Arimin.
Articol preluat de pe www.ariminia.ro

Read More