Data de 6 august este consemnată în calendarul cre(ş)tin – ortodox ca Schimbarea la faţă, denumirea ei din popor fiind însă cea de Probejenia sau Probajini.
Şi în acest caz o sărbătoare iudeo-creştină, total străină, a fost plasată în mod intenţionat peste o tradiţie autentică locală, veche din moşi-strămoşi, pentru a-i altera sensurile.
Este cu atât mai grav cu cât este vorba chiar de hierofania muntelui sacru al dacilor, Ceahlăul, Kogaionon-ul din Moldova!
În prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, se produce un fenomen optic nu doar unic ci şi spectaculos: sub lumina răsăritului, umbrele vârfurilor Toaca şi Piatra Ciobanului formează, timp de peste 80 de minute, o hologramă naturală imensă, sub forma unei piramide perfecte.
Este vorba de ceea ce se cunoaşte sub numele de Umbra Piramidei.
Dar nu numai atât: aceasta debutează cu apariţia spre vest, timp de câteva minute, a Căii Cerului, având aspectul unui nesfârşit drum întunecat, mărginit în stânga de un parapet luminos, ce leagă Pământul de Cer.
Ne putem cel puţin imagina cât de importantă este şi a fost încă din vremuri imemoriale sacralitatea acestui fenomen, dovadă vie fiind păstrarea în tradiţia muntelui Ceahlău a sărbătorii anuale a urcatului pe munte.
Umbra Piramidei
Interesant este şi faptul că spre est de Ceahlău pornea aşa-numita Cale Sacră, ce ajungea la Cheile Bicului, în sud-estul oraşului Chişinău, de unde continua spre est şi era marcată printr-o linie de megaliţi amintită şi de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, linie ce corespunde cu Exampeos-ul menţionat de Herodot.
Acelaşi autor afirmă că „cel mai înalt multe al Moldovei este Ceahlăul şi dacă acest munte ar fi fost cunoscut poeţilor vechi, el ar fi fost tot atât de celebru ca şi Olimpul, Pindul sau Pelia.”
Nu numai el, ci şi Gheorghe Asachi, consemnează faptul că acest munte sacru este vizibil de la foarte mare depărtare:
„Corăbierul de pe Marea Neagră vede piscul cel înalt al acestui munte de la Capul Mangaliei şi până la Cetatea Albă.
Locuitorul de pe ţărmul Nistrului vede Soarele apunând după masa acestui munte, iar păstorul nomad, după ce şi-a iernat turmele sale pe câmpii Bugeacului, se întoarce către casă având în vedere vârful Pionului sau Ceahlăului, întocmai precum o corabie se orientează după lumina farului ca să intre în port.”
Mai mult decât atât, chiar în anul 1988 a fost lansată ipoteza existenţei unei piramide construite sau cioplite în vârful Toaca, ipoteză susţinută de numeroase dovezi geologice, arheologice, cartografice, fotografice ş.a.m.d.
Pornind de la harta topografică a muntelui Ceahlău, este recunoscută baza piramidei – un pătrat cu latura de 290 de metri – precum şi direcţiile diagonalelor şi axelor principale, după cum se observă în figură.
În urma cercetărilor se relevă faptul că axul principal R2 are un azimut geodezic de 73,5 grade, direcţie ce nu corespunde totuşi cu răsăritul de Soare din data de 6 august, dar corespunde perfect celui din 23 august 2000 î.e.n. (faraonii egipteni îşi orientau astronomic piramidele după poziţia cerească a Carului Mare din aceeaşi dată).
Diferenţa de 17 zile dintre cele două date calendaristice se explică foarte simplu prin mişcarea de precesie a Pământului, reflectată în schimbările calendaristice ce au avut loc în e.n.
Ziua sfântă de 23 august aleasă de egipteni (astăzi Sfântul Lup) reprezintă de fapt jumătate din mersul Soarelui pe orizont între solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă, identică ca şi simetrica dată primăvăratică din 23 aprilie (Sfântul Gheorghe, despre care am vorbit într-un articol precedent).
Dovezi în plus pentru alinierea solară a piramidei ce formează vârful Toaca sunt cele trei piramide din piatră, înalte de 40 de metri, decopertate în vara anului 2003 în comuna Heleşteni – Movileni, judeţul Iaşi, a căror aşezare geografică este similară aceleiaşi direcţii solare R2, cu o abatere de 0,5 grade faţă de azimutul de 73,5 grade.
Iată şi o legendă care păstrează foarte multe informaţii relevante cu privire la sărbătoarea străveche a Probejeniei:
Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul.
Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.
Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui.
Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei.
Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe.
Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui.
Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, c-un stânjen se săltase Ceahlăul…
După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii.
Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt.
Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.
Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor…
Vârful Toaca văzut dinspre Jgheabul cu Hotaru
Un alt aspect demn de notat este semnificaţia oronimului Pion, numele vechi al Ceahlăului, pronunţat de locuitorii de la poalele muntelui ca Pion sau Peon, ceea ce subliniază conservarea numelui datorită unei interdicţii religioase, atâta timp cât pronunţia respectivă este cu totul singulară într-o arie în care toate cuvintele începute cu „pi” se pronunţă „chi”.
Conform utilizării limbii egiptene vechi, cuvintele pi şi on se traduc prin casă, respectiv coloană.
Pion înseamnă astfel Casa Coloanei, adică exact ceea ce pare să reprezinte complexul Toaca (casa) – Panaghia (coloana). În plus, cuvântul panaghia are în limba greacă semnificaţia de sfântă.
În sprijinul legendei mai sus amintite stau şi unele dovezi etnografice. Balada Mioriţa a fost culeasă de Vasile Alecsandri din gura unui baci Udrea de la o stână de pe muntele Ceahlău, aceasta fiind prezentă în peste 1000 de variante nedescifrate încă istoric.
După Al. Odobescu are „tonalităţi de bocet”, după C. Brăiloiu, „afinităţi cu cântecul de înhumare”, iar după Ovidiu Bîrlea „este o colindă de doliu”. Mirificul Kogaion din Ceahlău poate fi locul sau altarul de adunare religioasă desemnat de versurile „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai”.
În balada populară, document filosofic ancestral, se îmbină cultul morţii şi-al nemuririi, specific geto-dacilor, cu elemente de arheo-astronomie precum în „Soarele şi luna,/ Mi-au ţinut cununa…/ Păsărele mii/ Şi stele făclii!”.
Ca baladă funerară ne arată direcţia mortuară solară (R2), „Pe l-apus de soare”, care reprezintă în acelaşi timp şi descreşterea poziţiei răsăritului de soare.
Panaghia
În calendarul popular, data de 6 august delimitează hotarul dintre vară şi toamnă, începând ca din această dată frunza codrului să pălească, să-şi schimbe culoarea, iarba să nu mai crească, iar apele să se răcească, de unde şi interdicţia rituală impusă omului de a nu se mai scălda în apa râului.
La fel şi omul se schimbă la faţă, nu mai este înnegrit de arşiţa verii, chipul lui începe să se albească. Astfel natura, omul, cosmosul, toate îşi schimbă înfăţişarea, mersul, mişcarea pregătindu-se pentru trecerea la marele anotimp al iernii.
În acest context de încetinire a ritmului naturii şi al vieţii, „Schimbarea la faţă a Mântuitorului” nu este decât o falsă tradiţie, creştină de altfel, care nu are nimic de a face cu tradiţiile autentice indo-europene, care îşi păstrează profundele semnificaţii în legende şi balade populare, precum cele amintite mai devreme.
Acolo stă ascunsă adevărata spiritualitate şi nu în legendele „sfintei” scripturi iudeo-creştine!
Faptul că tradiţiile autentice au convieţuit fragmentar cu cele false nu reprezintă absolut nici o scuză pentru cele false, care trebuiesc descoperite şi îndepărtate, până vom ajunge la semnificaţia originară a sărbătorilor din folclorul local.
Probejenia reprezintă de fapt o mare schimbare sau trecere în altă condiţie, ce are repercusiuni asupra tuturor, inclusiv asupra sufletului omenesc.
Conform tradiţiei actuale, omului i se impune lepădarea de „greşelile” trecute, drept pentru care există obiceiul ca în această zi sfântă oamenii certaţi în cursul anului să se împace.
De asemenea, purificarea presupune restabilirea echilibrului între cele două lumi, cea de aici şi cea de dincolo, o invocare şi pomenire a sufletelor celor morţi prin străvechiul obicei al Moşilor (reflectat şi în legenda de mai sus).
Acum sunt pomeniţi Moşii Schimbării la faţă, la care „coliva din struguri” era ofranda sacră simbolică din aceste poame ale verii, care începeau să se coacă.
Prima boabă nouă de strugure luată în gură („boabă nouă în gură veche”) era ca o împărtăşanie ce înlesnea comunicarea cu morţii neamului şi dădea speranţa vieţuirii pentru cei rămaşi în „lumea albă”.
Atât strugurele cât şi peştele care se mănâncă în această zi sunt simboluri ale reînvierii, schimbării, prefacerii şi continuităţii.De pomană se mai dădeau şi miere de albine (aliment ritual) şi primul must.
În zonele preponderent viticole are loc ritualul sfinţirii şi binecuvântării strugurilor, după care ofranda sacră este sfinţită (în biserică, în cazul creştinilor, oamenii luând apoi câte un bob ca „anafură”).
În zonele nordice, în care strugurii sunt mai rari, se face „coliva de faguri de miere” şi se bea ţuică cu miere (sau hidromel).
Plantele de leac culese în această zi (avrămeasa, împărăteasa, leuşteanul, usturoiul), precum şi crenguţele cu fructe (alune, prune), sunt socotite a avea mare putere de vindecare pentru unele boli ale verii.
Piatra Ciobanului, Vârful Toaca şi o parte din schitul intrus
În condiţiile în care avem la îndemână documente din folclor, cât şi fenomene cosmice vizibile cu ochiul liber, care atestă tradiţia străveche, precreştină, a sărbătorii Schimbării la faţă, de fapt a Urcatului pe munte, chiar este o absurditate să ne fofilăm în tradiţia falsă impusă de creştinism şi să evităm să vedem spiritualitatea sa autentică.
Faptul că în prezent muntele Ceahlău, străvechi centru religios, suferă de pe urma îmbinării elementelor creştine cu cele precreştine (fapt ce se observă în mod clar în toponime, asta ca să nu mai vorbim de schitul „răsărit” în mod subit chiar la limita Rezervaţiei Ştiinţifice Ocolaşul Mare, zonă strict protejată) nu este o scuză pentru tolerarea elementelor creştine.
Ceahlăul este şi va rămâne un munte sacru al dacilor (şi al indo-europenilor), care nu au fost niciodată iudeo-creştini!
