Hai, Nicușor, salvează-ne încă o dată
6 hours ago
Saturday, September 18, 2010
Wednesday, September 15, 2010
FERICIREA DE A FI BUDDHIST SAU SCIRBA DE A AVEA DE-A FACE CU POPII LACOMI
Deci ieri a murit nepoata/mea.De supradoza, cu doar 2 saptamini inainte de a implini 22 de ani.
CIne e de vina intr-un post ce va urma.
Astazi vreau sa ma felicit din nou, cu ambele miini, sa-mi pup si miinile si picioarele dar mai ales creierul ca NU MAI SINT CRESTINA.Si sint buddhista.Ceea ce ma face all over again sa zburd de fericiri nebanuite.
Nepoata/mea a murit deoarece pentru ea, socul mortii mamei sale a fost prea mare si nu a stiut sa cope with reality.
Astazi, mama ei adoptiva-sotia tatalui ei natural-o femeie extrem de inimoasa si exact antiteza masterei rele din Cenusareasa, care de altfel a ingrijit-o si iubit-o ca pe proprii copii, a vrut sa o inmorminteze CRESTINESTE-logic, linga maica/sa, in frumosul cimitir de la GLINA(comuna Catelu).
Acolo presfintul parinte si mai ales preasfinta preoteasa au inceput sa urle ca ei nu o inmorminteaza pentru ca nu exista actele originale ale locului de veci.
Locul apartinea lui Ximing, fratele lui mama, care a murit si el de cancer-misto, nu?
Mai mult au decretat ei o noua lege, cum ca mortul-sor/mea-nu trebuie dezgropat la 7 ani de la deces, ci al 15 ca asa li s-a sculat lor.
Incercind sa se inteleaga omeneste-lucru imposibil cu bestiile avide de putere-au propus chiar si cumpararea DIN NOU a locului, sau a altui loc in acelasi cimitir, numai pentru ca Ionika sa fie in sfirsit-tardiv si copilareste poate-reunita cu maica/sa.
Bestiile rageau, urlau si a fost imposibil sa te intelegi cu ei.
Ce am inteles eu? Ca cu mafia cimitirelor nu te pui si ca au ATITI BANI INCIT NU LE MAI PASA DE INCA UN LOC IN PLUS SAU IN MINUS.
iN PLUS, solicitata sa arate registrele pentru a en lamuri cum stam cu actele, scirba demonica numita generic preoteasa a urlat ca ea nu e obligata sa arate nimic pe mosia ei.
Ma pis pe preoti. Pe preotese. Pe crestinism(asta de acum care nu are legatura cu ce a zis Iisus) si da, imi asum ce zic acum.Pe biserica de cacat si laba in care homosexualitatea ESTE INCURAJATA DE LA VIRF-in care lacomia a devenit o virtute, in care lipsa omenie a devenit o meserie.
Ce bine de mine care cind o sa crap o na fiu arsa frumusel si cenusa mea imprastiata in cele patru vinturi.
Revin cu noi si frumoase aventuri de la inmormintarea de miine si nu, nu fiti socati. Eu sint socata si de aia in mod sigur o sa rid la inmormintare.
Piscinele infinitului - cele mai bune locuri de inot (FOTO)
Din Thailanda pana in Mexic si din Turcia pana in Australia, absolut toate resorturile de lux care-si deschid portile in vacanta de vara pentru privilegiatii cu cont gras in banca, se lauda cu ultimul trend in materie de piscine: asa-numitele piscine ale infinitului. Pe langa o amplasare si integrare armonioasa intr-un peisaj care iti taie rasuflarea, acestea iti ofera si iluzia optica ca se contopesc cu orizontul. Pana sa ajungem sa inotam noi insine intr-o asa minune (nu se stie niciodata!?), hai sa admiram impreuna 25 de fotografii ale celor mai frumoase piscine din lume.
Resort Golden Triangle - Chiang Rai, Thailanda
Murni's Villa - Ubud, Bali
Lake Manyara Serena Lodge - Tanzania, Africa
Kandalama Hotel - Dambulla, Sri Lanka
Toscana, Italia
Tat Kuang Si Waterfall - Luang Prabang, Laos (apa naturala)
Alila Ubud Hotel - Bali, Indonezia
Sheraton Waikiki - Hawaii
Hotel Villa Mahal - Turcia
Insula Rangali - Maldive
Kempinski, Hotel Ishtar - Dead Sea, Iordania
Divi Little Bay Beach Resort - St. Maarten
Phuket, Thailanda
Los Cabos, Mexic
North Narrabeen Tidal Pool - Sydney, Australia (apa naturala)
Puerto Vallarta, Mexic
Hotel Intercontinental - Fiji
Dreams Resort - Puerto Vallarta, Mexic
Locatie necunoscuta, Turcia
Locatie necunoscuta, Turcia
Mes Amis Resort, Turcia
Gradinile Ubud Hanging - Bali, Indonezia
Infinity Falls (apa naturala)
Locatie necunoscuta
PENTRU IOANA-21-CARE A MURIT IERI DE SUPRADOZA-Dewachen Prayer
e ma ho! ngo tsar sanggie nang va tha ie dang/ ie su djo vo thug dje chen po dang/ en du sem pa thu chen thob nam la/ sang gie djang sem pag me khor gii kor/de kie ngo tsar pag tu me pa ii/devachen je dja vei jing kham der/ dag ni di ne tse pho giyr ma thag / kie va jen gi bar ma cho pa ru/ de ru kie ne nang thei jal thong shog/ de ke dag gi mon lam tab pa di/ chog chui sang gie djang sem tham che kii/ geg me drub par djin gii lab tu sol/ dadiyatha pentsa driya ava bhodhanay soha
Tuesday, September 14, 2010
Natalia Beketova - femeia cu 120 de vieti
La prima vedere, Natalia Beketova pare o persoana obisnuita. Are 31 de ani si lucreaza ca vanzatoare intr-un magazin din statiunea Anapa, aflata in regiunea ruseasca Krasnodar, de pe coasta de nord a Marii Negre. Insa clientii magazinului, in parte turisti straini, au constatat ca, indiferent in ce limba i se adreseaza, Natalia ii poate intelege. Ea are un dar cu totul special: cunoaste 120 de limbi straine
Ora de matematica
Natasa s-a nascut in 1979 in Polonia. Tatal sau facea parte din trupele sovietice stationate pe teritoriul polonez, in cadrul Tratatului de la Varsovia. Peste cativa ani, s-a mutat impreuna cu familia inapoi, in Rusia. La scoala nu se facea remarcata prin nimic, din contra, era o eleva mediocra.
"Intr-o zi, pe cand eram in clasa a IX-a, ma straduiam sa rezolv un test la matematica. Am incercat sa ma uit in foaia colegei de banca, dar in acea clipa severa mea profesoara a strigat la mine: "Beketova! Te dau afara!". M-am speriat ingrozitor, capul a inceput sa-mi vajaie si inima sa bata intr-un ritm accelerat. Totul se invartea si imaginea mi s-a intunecat. Am simtit ca zbor catre cer. In jurul meu dansau scantei de smarald si mingi de foc, pe care le atingeam fara sa simt vreo durere. Pluteam si simteam o fericire si o liniste neomeneasca. Nu pot spune cat a durat totul, insa cand m-am trezit, nu stiam unde ma aflu.
Oamenii din jurul meu se precipitau si strigau". Asistenta liceului, Lidia Dmitrieva, isi aminteste de spaima cumplita prin care a trecut in acea zi cu Natasa. "Cand si-a revenit din lesin, a inceput sa baiguie neinteligibil, intr-o limba ce nu era rusa si parea de origine germanica. Profesoara de engleza a reusit sa descifreze doar atat: "Nu mai tipati la mine! Ma numesc Ann McDowell"".
Natasa a fost internata de urgenta la spital, dar dupa 24 de ore a fost externata. Starea ei fizica era normala.
Fapt uimitor, din ziua lesinului, Natasa nu mai stia o boaba ruseste. Isi uitase complet limba materna. In schimb, in mintea ei rasareau zilnic noi si noi cuvinte din limbi diferite. Familia, inspaimantata de intreaga poveste, a dus-o la diversi medici. Niciunul nu a putut pune vreun diagnostic, caci Natasa parea absolut normala.
La Moscova a fost supusa unor analize si teste detaliate, efectuate de psihologi, antropologi si lingvisti. Toti acesti oameni de stiinta se aflau in fata unei enigme care nu se lasa elucidata. Insa o concluzie se impunea cu certitudine: Natalia Beketova nu era un om bolnav psihic, nu mintea si, cu siguranta, era capabila sa vorbeasca aproximativ 120 de limbi straine.
Iar cu atat mai neobisnuit este faptul ca in memoria ei "traiau" limbi vechi, ale unor popoare disparute de mult timp. Istoricii impreuna cu filologii de la Universitatea din Moscova au stabilit ca avea cunostinte bogate de chineza veche, egipteana, babiloniana, etrusca, slava veche si multe alte limbi antice.
Lingvistii de la Universitatea din Moscova, impresionati de numarul fabulos de limbi straine pe care Natasa il vorbea, au cercetat pana si Cartea Recordurilor. Ei au aflat ca omul care cunoaste cele mai multe limbi straine din lume este Ziad Fazah, nascut in Liberia. In Guiness Book, este consemnat ca acesta vorbeste 55 de limbi straine, in afara de limba sa materna. Deci, Natalia Beketova cunoaste de doua ori mai multe!
Discul din Phaistos
In plus, Natasa cunoaste limbi ale unor triburi despre care se stie doar in ce perioada au trait, spre exemplu, limba vorbita de un trib din Polinezia, Ngoba, ce a trait cu 6 secole inainte de Hristos. Pentru a-si demonstra cunostintele, Natasa a fost supusa unui test, de catre un grup de experti in limbi antice. Astfel, i s-a dat un text inscris pe legendarul disc Phaistos, pe care, in doar cateva ore, Natalia Beketova a reusit sa il descifreze.
Discul din Phaistos, una din marile enigme arheologice nedeslusite pana in ziua de azi, a starnit de-a lungul a zeci de ani diverse controverse.
Aproape tot ce tine de acest artefact antic este controversat, de la scop si semnificatie, la regiunea in care a fost realizat. Misterioasa tablita din argila a fost descoperita pe insula Creta, din Grecia, printre ruinele palatului minoic din Phaistos, in 1903, de arheologii italieni. La fel de controversata este si varsta precisa a discului. Scrierea nedescifrata incrustata pe obiect sugereaza ca acesta dateaza din jurul anului 1650 i.Hr.
Marea dificultate a traducerii celor aproximativ 250 de pictograme, in lipsa altor exemple ale acestui gen de scriere, nu i-a descurajat insa pe cercetatori. Natura unica a textului, in loc sa-i indeparteze, i-a captivat si mai mult. Insa cu toate eforturile, pana in prezent nu s-a putut traduce cu exactitate textul incrustat pe disc. Doar se presupune ca acesta abordeaza si probleme de natura morala.
Dupa doar cateva ore de studiu, Natalia Beketova a realizat ceea ce multi altii inaintea ei nu au reusit, poate in ani. Desi oamenii de stiinta nu au posibilitatea sa confirme traducerea realizata de Natasa, totusi ei nu o pot nici contesta. Un fragment din acest text suna asa: "Nu este demon cel care m-a subjugat... Caci caznele, durerile si tortura cu care mi-am pedepsit dusmanul s-au intors impotriva mea, inrobindu-ma".
Atingerea miraculoasa
Iata ce povesteste un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, Mihail Recikin: "Am cunoscut-o in urma cu 10 ani pe Natalia, nu datorita cunostintelor sale in limbi straine, ci pentru abilitatea ei de a pune un diagnostic dintr-o privire. Ajunsesem la Moscova la un centru medical unde un prieten de-al meu era doctor recunoscut. Spre stupoarea mea, el mi-a recomandat sa ma las consultat de asistenta lui care, spunea el, are o capacitate deosebita".
Scriitorul a relatat cum Natasa l-a analizat atent pentru cateva clipe, s-a sprijinit de perete, parca adunandu-si fortele, si a inceput sa vorbeasca, ca si cum ar fi citit dintr-o carte.
"Ati avut o interventie chirurgicala la ambii ochi din cauza deteriorarii mecanice a corneei. Acum aveti dioptrii de 0,65 la ochiul stang si 0,59 la cel drept". Este bine cunoscut faptul ca o asemenea operatie la ochi nu este vizibila, nu lasa urme, aceasta fiind efectuata cu laserul. Mihail Recikin a confirmat si faptul ca Natasa ii "ghicise" perfect dioptriile ochilor.
Dupa intoarcerea in Rusia, Beketova a reusit sa absolve un colegiu si s-a angajat ca sora medicala la un spital din Moscova. Aici si-a descoperit o alta capacitate uimitoare, pe care probabil o capatase tot in urma socului din adolescenta. Ea vindeca diverse afectiuni, doar atingand pacientii. Drept marturie stau inregistrarile video din timpul sedintelor ei terapeutice.
"Cand asisti ca doctor la o asemenea vindecare miraculoasa, ai senzatia ca esti victima unui sarlatan", declara medicii specialisti ai clinicii. Participand la sesiunile terapeutice, ei au constatat uluiti cum Natasa, doar prin puterea mainilor, vindeca bolnavii internati in clinica.
In aceste momente, in jurul capului ei aparea un cerc luminos alb, care catre finalul sedintei se transforma intr-unul de culoare violet. Cu toata aparatura moderna a medicinii din ultimii ani, specialistii clinicii nu si-au putut explica in nici un fel fenomenul miraculos. Cert este ca, in timp, si-a pierdut aceasta capacitate, poate pentru ca si-a epuizat resursele.
Sufletul zburator
Natasa are o explicatie proprie a intregii sale experiente: reintruparea. "Constiinta mea este ca o foaie alba de hartie, pe care o mana nevazuta a desenat niste semne necunoscute. Dar intr-o clipa, ca prin minune, mintea mea le-a recunoscut. Cele 120 de limbi care brusc mi-au devenit ca limbi materne provin din cele 120 de vieti traite de mine anterior.
Am amintiri fragmentare, din aproape fiecare dintre ele, dar imi este imposibil sa refac totul. Consumul energetic este imens, dupa numai cateva minute de sfortare ma simt complet epuizata". Ea sustine ca sufletul ei a traversat timpul, de la civilizatiile primitive, pana la istoria secolului XX.
"Imi amintesc ca am facut parte dintr-un trib primitiv, purtam haine din piele de animale si locuiam intr-un fel de iurta. Filmul se deruleaza si ma aflu in Japonia... Sunt pe marginea unui lac, imbracata intr-un kimono roz, privind in zare. Apoi ma vad in uniforma armatei napoleoniene, ma numesc Jan Dever. Am si imaginea propriei morti: la varsta de 21 de ani, strapuns de baioneta unui soldat al Imperiului tarist. In ultima viata am murit de tifos la 13 ani, in Germania".
Relatarile Natasei par a fi fragmente dintr-un puzzle ce se dovedeste greu de imbinat. Tatiana Grigorieva, profesor doctor la Institutul de Studii Orientale, a incercat sa rezolve aceasta engima. Dupa opinia ei, intreaga evolutie si transformarea Natasei dintr-o persoana cu o educatie modesta intr-un poliglot erudit, s-a produs odata cu socul emotional din adolescenta. Acest fenomen se poate asocia cu procesul numit anamneza, adica amintirile ideilor pe care sufletul le-a cunoscut intr-o existenta anterioara.
Exista o teorie destul de vehiculata in zilele noastre, potrivit careia creierul uman foloseste doar 10% din intreaga sa capacitate. Profesorul Tatiana Grigorieva sustine ca anamneza Natasei a aparut ca urmare a stresului si, practic, a "trezit" restul de 90%.
Enigma metempsihozei
Conceptul de metempsihoza, potrivit caruia sufletul traverseaza un lung sir de vieti, de-a lungul a mai multe secole sau chiar milenii, se regaseste in mai multe religii. Aceasta "roata a vietilor" multiple se intalneste cel mai adesea in budism si hinduism, dar si in literatura ezoterica evreiasca, la egipteni si chiar la unele popoare precrestine.
In religia crestina nu exista reincarnare, asa cum sta scris in Biblie, Epistola catre Evrei cap. 9.27-28: "Si, dupa cum oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata, tot asa si Hristos, dupa ce S-a adus jertfa o singura data, ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, celor care Il asteapta, nu in legatura cu pacatul, ci pentru mantuire".
Marturiile oamenilor cu privire la amintirile din vietile lor anterioare au fascinat oamenii de stiinta. Se pare ca cel mai adesea aceste amintiri apar brusc, aceasta experienta uimitoare fiind intalnita de obicei la copii. Adeptii teoriei explica aceasta prin faptul ca un copil este mai aproape de viata trecuta, iar memoria sa nu a fost inca "rescrisa" cu evenimentele actualei existente. Adultii care incep sa-si reaminteasca vieti trecute o fac, cel mai adesea, ca urmare a unei experiente iesite din comun, cum ar fi un soc puternic sau o lovitura la cap.
Profesorul Ian Stevenson, sef al Departamentului de psihiatrie de la Universitatea Virginia, din Charlottesville, este unul dintre cei mai cunoscuti autori care si-a dedicat intreaga cariera studiului reincarnarii. El considera ca notiunea de reincarnare ar putea-o completa pe cea a ereditatii si ar putea sprijini medicina moderna, pentru a intelege aspecte necunoscute ale comportamentului uman.
Stevenson considera ca reincarnarea este triumful sufletului asupra mortii trupului, desi niciodata nu a sugerat ca exista un proces fizic prin care personalitatea cuiva ar putea supravietui mortii.
Franturi din memoria Universului
Poate cel mai celebru caz studiat de specialistul american a fost acela al baietelului Sujith, din Sri Lanka. Se spune ca abia invatase sa vorbeasca, cand Sujith le-a povestit parintilor ca in viata anterioara se numise Sammy si era muncitor la caile ferate si traficant de bauturi spirtoase. Dupa o cearta cu sotia sa, Sammy plecase de necaz la carciuma, sa se imbete.
Catre miezul noptii, la intoarcerea catre casa, fusese lovit de un camion si omorat. Micul Sujith isi batea la cap periodic parintii sa-l duca la Gorakana, localitatea unde traise Sammy. In plus, baietelul vadea o pasiune nefireasca la varsta lui pentru tigari si arak, bautura spirtoasa specifica zonei.
Parintii nu fusesera niciodata in acea localitate si nu cunosteau pe nimeni care sa semene macar cu descrierea lui Sammy. Totusi, fiind budisti, credeau in reincarnare, astfel ca nu au fost din cale-afara de surprinsi de povestea fiului. Investigatiile ulterioare, dintre care una condusa de profesorul Ian Stevenson, au putut confirma ca cel putin 60% dintre afirmatiile facute de Sujith erau reale.
Cand, in cele din urma, baietelul s-a intalnit cu rudele lui Sammy, acestea au ramas uimite de familiaritatea cu care le vorbea, precum si de faptul ca le stia numele de alint.
Pe o perioada de mai bine de 40 de ani, profesorul Ian Stevenson a calatorit in toata lumea, investigand cazurile a peste 2000 de asa-zisi "reincarnati". Intamplator, prin anul 1995, a cunoscut si cazul Natasei. Cercetatorul nu a fost deloc mirat de capacitatile speciale ale tinerei, explicatia lui fiind una relativ simpla. Conform spuselor sale, chiar daca posibilitatea reincarnarii s-ar exclude, totusi Natasa, prin socul suferit, a reusit cumva sa se conecteze la memoria colectiva a Universului.
Acest "izvor" adormit, alcatuit din memoria tuturor fiintelor vii, fie ca sunt oameni, animale sau chiar plante, se afla undeva in afara spatiului si timpului. Profesorul Stevenson sustine ca Natalia Beketova a sorbit din picurii acestui izvor nesecat de amintiri colective.
Un final mereu amanat
"Fenomenul Natalia Beketova", asa cum a fost numit de catre specialistii rusi, ramane o enigma. Totusi, Natasa sustine ca dupa experienta din adolescenta, viata i s-a transformat intr-un cosmar. Dintr-un om simplu, a carui existenta de pana atunci nu anunta nimic spectaculos, a devenit, dintr-o data, subiectul unor controverse stiintifice si religioase. Dincolo de concluziile acestor dezbateri, un fapt ramane cert: viata Nataliei nu s-a schimbat in bine.
Fiind in centrul atentiei, a fost nevoita sa suporte reactii mai mult sau mai putin prietenoase, priviri iscoditoare sau agresive. Ea admite ca unii cercetatori au ajuns sa o admire si ca experienta ei este in continuare subiectul unui studiu de caz. Altii, pur si simplu, nu o cred, si considera ca intreaga ei poveste este inventata pentru a atrage atentia.
"Eu imi amintesc cu siguranta ca am trait in Germania si ca am murit la 13 ani, de febra tifoida. Si acum, cand inchid ochii, pot simti flacarile si ghearele mortii. Este ca si cum as vedea un film de groaza. Doar ca este propriul meu film. Nu stiu exact cati ani am, poate ca am 5 ani, poate ca am 500. Imi doresc ca filmul acesta sa se termine si sa duc o viata normala. Acum nu mai vreau analize si demonstratii.
Lucrez ca o simpla vanzatoare si asta ma ajuta. Mi se mai intampla uneori ca oamenii sa intre in magazin nu pentru cumparaturi, ci doar pentru a se holba la mine. Traiesc cu credinta in Dumnezeu si-mi port crucea, cu nadejdea ca toate aceste cazne care, poate, mi-au fost date, se vor sfarsi".
Ora de matematica
Natasa s-a nascut in 1979 in Polonia. Tatal sau facea parte din trupele sovietice stationate pe teritoriul polonez, in cadrul Tratatului de la Varsovia. Peste cativa ani, s-a mutat impreuna cu familia inapoi, in Rusia. La scoala nu se facea remarcata prin nimic, din contra, era o eleva mediocra.
"Intr-o zi, pe cand eram in clasa a IX-a, ma straduiam sa rezolv un test la matematica. Am incercat sa ma uit in foaia colegei de banca, dar in acea clipa severa mea profesoara a strigat la mine: "Beketova! Te dau afara!". M-am speriat ingrozitor, capul a inceput sa-mi vajaie si inima sa bata intr-un ritm accelerat. Totul se invartea si imaginea mi s-a intunecat. Am simtit ca zbor catre cer. In jurul meu dansau scantei de smarald si mingi de foc, pe care le atingeam fara sa simt vreo durere. Pluteam si simteam o fericire si o liniste neomeneasca. Nu pot spune cat a durat totul, insa cand m-am trezit, nu stiam unde ma aflu.
Oamenii din jurul meu se precipitau si strigau". Asistenta liceului, Lidia Dmitrieva, isi aminteste de spaima cumplita prin care a trecut in acea zi cu Natasa. "Cand si-a revenit din lesin, a inceput sa baiguie neinteligibil, intr-o limba ce nu era rusa si parea de origine germanica. Profesoara de engleza a reusit sa descifreze doar atat: "Nu mai tipati la mine! Ma numesc Ann McDowell"".
Natasa a fost internata de urgenta la spital, dar dupa 24 de ore a fost externata. Starea ei fizica era normala.
Fapt uimitor, din ziua lesinului, Natasa nu mai stia o boaba ruseste. Isi uitase complet limba materna. In schimb, in mintea ei rasareau zilnic noi si noi cuvinte din limbi diferite. Familia, inspaimantata de intreaga poveste, a dus-o la diversi medici. Niciunul nu a putut pune vreun diagnostic, caci Natasa parea absolut normala.
La Moscova a fost supusa unor analize si teste detaliate, efectuate de psihologi, antropologi si lingvisti. Toti acesti oameni de stiinta se aflau in fata unei enigme care nu se lasa elucidata. Insa o concluzie se impunea cu certitudine: Natalia Beketova nu era un om bolnav psihic, nu mintea si, cu siguranta, era capabila sa vorbeasca aproximativ 120 de limbi straine.
Iar cu atat mai neobisnuit este faptul ca in memoria ei "traiau" limbi vechi, ale unor popoare disparute de mult timp. Istoricii impreuna cu filologii de la Universitatea din Moscova au stabilit ca avea cunostinte bogate de chineza veche, egipteana, babiloniana, etrusca, slava veche si multe alte limbi antice.
Lingvistii de la Universitatea din Moscova, impresionati de numarul fabulos de limbi straine pe care Natasa il vorbea, au cercetat pana si Cartea Recordurilor. Ei au aflat ca omul care cunoaste cele mai multe limbi straine din lume este Ziad Fazah, nascut in Liberia. In Guiness Book, este consemnat ca acesta vorbeste 55 de limbi straine, in afara de limba sa materna. Deci, Natalia Beketova cunoaste de doua ori mai multe!
Discul din Phaistos
In plus, Natasa cunoaste limbi ale unor triburi despre care se stie doar in ce perioada au trait, spre exemplu, limba vorbita de un trib din Polinezia, Ngoba, ce a trait cu 6 secole inainte de Hristos. Pentru a-si demonstra cunostintele, Natasa a fost supusa unui test, de catre un grup de experti in limbi antice. Astfel, i s-a dat un text inscris pe legendarul disc Phaistos, pe care, in doar cateva ore, Natalia Beketova a reusit sa il descifreze.
Discul din Phaistos, una din marile enigme arheologice nedeslusite pana in ziua de azi, a starnit de-a lungul a zeci de ani diverse controverse.
Discul din Phaistos
Marea dificultate a traducerii celor aproximativ 250 de pictograme, in lipsa altor exemple ale acestui gen de scriere, nu i-a descurajat insa pe cercetatori. Natura unica a textului, in loc sa-i indeparteze, i-a captivat si mai mult. Insa cu toate eforturile, pana in prezent nu s-a putut traduce cu exactitate textul incrustat pe disc. Doar se presupune ca acesta abordeaza si probleme de natura morala.
Dupa doar cateva ore de studiu, Natalia Beketova a realizat ceea ce multi altii inaintea ei nu au reusit, poate in ani. Desi oamenii de stiinta nu au posibilitatea sa confirme traducerea realizata de Natasa, totusi ei nu o pot nici contesta. Un fragment din acest text suna asa: "Nu este demon cel care m-a subjugat... Caci caznele, durerile si tortura cu care mi-am pedepsit dusmanul s-au intors impotriva mea, inrobindu-ma".
Atingerea miraculoasa
Iata ce povesteste un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, Mihail Recikin: "Am cunoscut-o in urma cu 10 ani pe Natalia, nu datorita cunostintelor sale in limbi straine, ci pentru abilitatea ei de a pune un diagnostic dintr-o privire. Ajunsesem la Moscova la un centru medical unde un prieten de-al meu era doctor
Scriitorul a relatat cum Natasa l-a analizat atent pentru cateva clipe, s-a sprijinit de perete, parca adunandu-si fortele, si a inceput sa vorbeasca, ca si cum ar fi citit dintr-o carte.
"Ati avut o interventie chirurgicala la ambii ochi din cauza deteriorarii mecanice a corneei. Acum aveti dioptrii de 0,65 la ochiul stang si 0,59 la cel drept". Este bine cunoscut faptul ca o asemenea operatie la ochi nu este vizibila, nu lasa urme, aceasta fiind efectuata cu laserul. Mihail Recikin a confirmat si faptul ca Natasa ii "ghicise" perfect dioptriile ochilor.
Dupa intoarcerea in Rusia, Beketova a reusit sa absolve un colegiu si s-a angajat ca sora medicala la un spital din Moscova. Aici si-a descoperit o alta capacitate uimitoare, pe care probabil o capatase tot in urma socului din adolescenta. Ea vindeca diverse afectiuni, doar atingand pacientii. Drept marturie stau inregistrarile video din timpul sedintelor ei terapeutice.
"Cand asisti ca doctor la o asemenea vindecare miraculoasa, ai senzatia ca esti victima unui sarlatan", declara medicii specialisti ai clinicii. Participand la sesiunile terapeutice, ei au constatat uluiti cum Natasa, doar prin puterea mainilor, vindeca bolnavii internati in clinica.
In aceste momente, in jurul capului ei aparea un cerc luminos alb, care catre finalul sedintei se transforma intr-unul de culoare violet. Cu toata aparatura moderna a medicinii din ultimii ani, specialistii clinicii nu si-au putut explica in nici un fel fenomenul miraculos. Cert este ca, in timp, si-a pierdut aceasta capacitate, poate pentru ca si-a epuizat resursele.
Sufletul zburator
Natasa are o explicatie proprie a intregii sale experiente: reintruparea. "Constiinta mea este ca o foaie alba de hartie, pe care o mana nevazuta a desenat niste semne necunoscute. Dar intr-o clipa, ca prin minune, mintea mea le-a recunoscut. Cele 120 de limbi care brusc mi-au devenit ca limbi materne provin din cele 120 de vieti traite de mine anterior.
Am amintiri fragmentare, din aproape fiecare dintre ele, dar imi este imposibil sa refac totul. Consumul energetic este imens, dupa numai cateva minute de sfortare ma simt complet epuizata". Ea sustine ca sufletul ei a traversat timpul, de la civilizatiile primitive, pana la istoria secolului XX.
Budha, relief in piatra din Borobudur - Indonezia. Simbolul reintruparii
"Imi amintesc ca am facut parte dintr-un trib primitiv, purtam haine din piele de animale si locuiam intr-un fel de iurta. Filmul se deruleaza si ma aflu in Japonia... Sunt pe marginea unui lac, imbracata intr-un kimono roz, privind in zare. Apoi ma vad in uniforma armatei napoleoniene, ma numesc Jan Dever. Am si imaginea propriei morti: la varsta de 21 de ani, strapuns de baioneta unui soldat al Imperiului tarist. In ultima viata am murit de tifos la 13 ani, in Germania".
Relatarile Natasei par a fi fragmente dintr-un puzzle ce se dovedeste greu de imbinat. Tatiana Grigorieva, profesor doctor la Institutul de Studii Orientale, a incercat sa rezolve aceasta engima. Dupa opinia ei, intreaga evolutie si transformarea Natasei dintr-o persoana cu o educatie modesta intr-un poliglot erudit, s-a produs odata cu socul emotional din adolescenta. Acest fenomen se poate asocia cu procesul numit anamneza, adica amintirile ideilor pe care sufletul le-a cunoscut intr-o existenta anterioara.
Exista o teorie destul de vehiculata in zilele noastre, potrivit careia creierul uman foloseste doar 10% din intreaga sa capacitate. Profesorul Tatiana Grigorieva sustine ca anamneza Natasei a aparut ca urmare a stresului si, practic, a "trezit" restul de 90%.
Enigma metempsihozei
Conceptul de metempsihoza, potrivit caruia sufletul traverseaza un lung sir de vieti, de-a lungul a mai multe secole sau chiar milenii, se regaseste in mai multe religii. Aceasta "roata a vietilor" multiple se intalneste cel mai adesea in budism si hinduism, dar si in literatura ezoterica evreiasca, la egipteni si chiar la unele popoare precrestine.
In religia crestina nu exista reincarnare, asa cum sta scris in Biblie, Epistola catre Evrei cap. 9.27-28: "Si, dupa cum oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata, tot asa si Hristos, dupa ce S-a adus jertfa o singura data, ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, celor care Il asteapta, nu in legatura cu pacatul, ci pentru mantuire".
In tot mai multe clinici rusesti se practica terapia prin hipnoza, pentru activarea subconstientului
Profesorul Ian Stevenson, sef al Departamentului de psihiatrie de la Universitatea Virginia, din Charlottesville, este unul dintre cei mai cunoscuti autori care si-a dedicat intreaga cariera studiului reincarnarii. El considera ca notiunea de reincarnare ar putea-o completa pe cea a ereditatii si ar putea sprijini medicina moderna, pentru a intelege aspecte necunoscute ale comportamentului uman.
Stevenson considera ca reincarnarea este triumful sufletului asupra mortii trupului, desi niciodata nu a sugerat ca exista un proces fizic prin care personalitatea cuiva ar putea supravietui mortii.
Franturi din memoria Universului
Poate cel mai celebru caz studiat de specialistul american a fost acela al baietelului Sujith, din Sri Lanka. Se spune ca abia invatase sa vorbeasca, cand Sujith le-a povestit parintilor ca in viata anterioara se numise Sammy si era muncitor la caile ferate si traficant de bauturi spirtoase. Dupa o cearta cu sotia sa, Sammy plecase de necaz la carciuma, sa se imbete.
Catre miezul noptii, la intoarcerea catre casa, fusese lovit de un camion si omorat. Micul Sujith isi batea la cap periodic parintii sa-l duca la Gorakana, localitatea unde traise Sammy. In plus, baietelul vadea o pasiune nefireasca la varsta lui pentru tigari si arak, bautura spirtoasa specifica zonei.
Parintii nu fusesera niciodata in acea localitate si nu cunosteau pe nimeni care sa semene macar cu descrierea lui Sammy. Totusi, fiind budisti, credeau in reincarnare, astfel ca nu au fost din cale-afara de surprinsi de povestea fiului. Investigatiile ulterioare, dintre care una condusa de profesorul Ian Stevenson, au putut confirma ca cel putin 60% dintre afirmatiile facute de Sujith erau reale.
Cand, in cele din urma, baietelul s-a intalnit cu rudele lui Sammy, acestea au ramas uimite de familiaritatea cu care le vorbea, precum si de faptul ca le stia numele de alint.
Pe o perioada de mai bine de 40 de ani, profesorul Ian Stevenson a calatorit in toata lumea, investigand cazurile a peste 2000 de asa-zisi "reincarnati". Intamplator, prin anul 1995, a cunoscut si cazul Natasei. Cercetatorul nu a fost deloc mirat de capacitatile speciale ale tinerei, explicatia lui fiind una relativ simpla. Conform spuselor sale, chiar daca posibilitatea reincarnarii s-ar exclude, totusi Natasa, prin socul suferit, a reusit cumva sa se conecteze la memoria colectiva a Universului.
Acest "izvor" adormit, alcatuit din memoria tuturor fiintelor vii, fie ca sunt oameni, animale sau chiar plante, se afla undeva in afara spatiului si timpului. Profesorul Stevenson sustine ca Natalia Beketova a sorbit din picurii acestui izvor nesecat de amintiri colective.
Un final mereu amanat
"Fenomenul Natalia Beketova", asa cum a fost numit de catre specialistii rusi, ramane o enigma. Totusi, Natasa sustine ca dupa experienta din adolescenta, viata i s-a transformat intr-un cosmar. Dintr-un om simplu, a carui existenta de pana atunci nu anunta nimic spectaculos, a devenit, dintr-o data, subiectul unor controverse stiintifice si religioase. Dincolo de concluziile acestor dezbateri, un fapt ramane cert: viata Nataliei nu s-a schimbat in bine.
Fiind in centrul atentiei, a fost nevoita sa suporte reactii mai mult sau mai putin prietenoase, priviri iscoditoare sau agresive. Ea admite ca unii cercetatori au ajuns sa o admire si ca experienta ei este in continuare subiectul unui studiu de caz. Altii, pur si simplu, nu o cred, si considera ca intreaga ei poveste este inventata pentru a atrage atentia.
"Eu imi amintesc cu siguranta ca am trait in Germania si ca am murit la 13 ani, de febra tifoida. Si acum, cand inchid ochii, pot simti flacarile si ghearele mortii. Este ca si cum as vedea un film de groaza. Doar ca este propriul meu film. Nu stiu exact cati ani am, poate ca am 5 ani, poate ca am 500. Imi doresc ca filmul acesta sa se termine si sa duc o viata normala. Acum nu mai vreau analize si demonstratii.
Lucrez ca o simpla vanzatoare si asta ma ajuta. Mi se mai intampla uneori ca oamenii sa intre in magazin nu pentru cumparaturi, ci doar pentru a se holba la mine. Traiesc cu credinta in Dumnezeu si-mi port crucea, cu nadejdea ca toate aceste cazne care, poate, mi-au fost date, se vor sfarsi".
Fecioara de la Parepa
La 12 ani, cand a avut viziunea cu Dumnezeu
Undeva, departe, prin perdeaua valuroasa a aerului clocotit, vad doua puncte negre, ca doua mogaldete, miscandu-se vag, sub cerul topit.
Acolo e singurul loc unde imi sprijin privirea. In rest, numai camp galben, petice mari de pamant zbarcit si un zaduf venit parca din cazanele iadului. Aici, la marginea Baraganului, in zilele toride de vara, totul e amortit si pustiu. De-atata amarnica arsita, nici pasarile, ori poate nici ingerii, nu mai au vlaga. Pasesc impiedicat printre paiele parjolite de soare, ca prin nisipul desertului, si simt cerul topit cum se scurge usor peste crestetul meu.
Acolo, departe, in mijlocul campului, punctele alea ca doua mogaldete se misca tot mai vadit si incep sa prinda contur. Par a fi doua femei cu capul acoperit cu broboade. Un fum gros, tasnind din pamant, le invaluie incet, de jur imprejur. Pasesc alene, cu privirea in jos, batocind cu picioarele, ici-colo, un petic de miriste, care pare ca arde mocnit. Staruie acolo o vreme, apoi mai fac cativa pasi si toarna dintr-un bidon un jet mare de apa.
Ajung tot mai aproape de locul ala si aud cum sfaraie pamantul sub flacari. Zeci de smocuri de foc mistuie totul in cale, lasand in urma pete mari de cenusa. Aici, in mijlocul unui camp nesfarsit, doua femei cu fetele pomaite de-atatea griji si arsita trudesc cu un bidon cu apa sa stinga parca vapaile iadului. "Asta-i pedeapsa de la Dumnezeu, ca nu mai e credinta nici cat un bob de mustar!". Femeia zaboveste putin, cat sa-si stearga naduseala cu coltul broboadei. Apoi toarna iar o portie mare de apa, starpind parjolul din fata ei.
"Mai usor cu apa aia, Aneta, ca acusica se termina. Pana aducem alta, ia foc tot satul". Sunt surori, iar asta-i pamantul lor, din stramosi, redobandit prin '95, dupa lupte grele cu primaria. La ce bun? Ca numai munca si ciuda le-aduce. "Pana acu' doi ani, am pus doar porumb. Toata viata mea numai de sapa am stiut. La cat am tras de ea, faceam de doua ori inconjurul pamantului. Acu', am zis sa punem grau. 600 de kilograme la doua pogoane. Atat am scos. Trei milioane la hectar. Adica, nimica. Asta-i viata aici, la campie. Si-acu', ne-a lovit si blestemul asta cu focu'.
Cred ca l-a pus cineva. La uscaciunea si canicula asta, ajunge doar o scanteie ca sa arza tot. Si daca nu-l stingem, ne da noua amenda. De unde bani s-o platim? Vai de zilele noastre! O zi daca ati trai in locul nostru, nu v-ar mai trebui viata". Bate cu papucii pamantul ars de sub ea si-apoi ridica bidonul de plastic spre soare. Mai e cam un sfert, cu putina cumpatare le-ar ajunge sa stinga toate flacarile. Numai sa nu rasara altele, ca la atata arsita, pamantul asta blestemat scuipa foc din nimic. Si-au pierdut demult nadejdea in barbati, tot greul casei a ramas pe spinarea lor.
"Al meu e in spital, la Ploiesti, se cauta la ficat, ca-l inteapa de vreun an. Deh! I-a placut prea mult bautura. Pe-al ei, cautati-l la crasma, ca acolo-i casa lui. Ce-i, Geto, te rusinezi? La cat te-a chinuit, te-oi codi sa-l faci de ocara. Manca-l-ar lupii de betivan!". Miscarile lor au parca o anume cadenta, ca intr-un dans ritualic. Toarna o portie de apa peste fiecare limba de foc si-apoi topaie apasat, batatorind cenusa.
Doar cand si cand se opresc sa-si mai stearga sudoarea. Ma privesc pe furis, printre valuri de fum. Nici o mirare pe chipul lor. Bat atata cale prin campul asta pustiu si ele nu ma intreaba nimic. Nici cine sunt, nici ce caut aici. Un snop de fum naclaios vine spre mine si imi inteapa narile. Fac doi pasi inapoi, imi intorc privirea intr-o parte si acolo, in zare, vad turnurile zvelte ale unei biserici. "Ati venit sa scrieti despre Fecioara, nu-i asa?".
Aneta, femeia mai voinica de langa mine, ma priveste pentru prima oara fatis, zambind usor, sigura pe vorbele ei. "Povestea asta a ramas doar istorie. De cand s-a prapadit saracuta, parca ne-a parasit Dumnezeu. Cand traia ea, oamenii de-aici erau altfel, mai credinciosi, mai harnici. Acum, vai de capu' nostru! Cum e uscaciunea pe miristea asta, asa e si-n sufletul omului. Tiu minte ca-mi povestea mamica, fie-i tarana usoara, ce minune mare a fost atunci cand a avut Fecioara vedenia.
Toata omenirea a aflat. Veneau aci din toata tara, s-o vada pe Fecioara Tatica. Asa-i ziceam noi, ca in casa lor era cea mai mare dintre frati. Vai de mine, ce era in satul asta! Se perindau incontinuu sute de oameni pe zi. Pana au venit comunistii si au pornit prigoana asupra ei. Si nici atunci n-a fost chip sa-i opreasca pe toti. O vizitau oamenii in continuare, pe ascuns. Si eu am fost de cateva ori la ea, ultima data prin '95, inainte sa moara.
Imi deschidea Cartea si imi zicea mereu ce trebuie sa fac. Si-apoi se ruga zi si noapte pentru mine. Ce imi zicea, aia se intampla. Era tare credincioasa, toata ziua se ruga. Aia e biserica ei, zidita chiar pe locul unde-a avut vedenia. C-asa i-a zis Domnul, sa faca biserica acolo. Acum e si manastire, dar nu prea vine lumea. V-am zis eu ca ne-am intors fata de la Dumnezeu. In sat, nu mai e decat fratele ei, Nicolae, cu nevasta-sa. Stau chiar in casa parinteasca, unde a locuit si Fecioara.
Lumea vorbeste ca dupa moartea ei frate-sau primea in continuare musafiri si-o punea pe nevasta-sa sa le deschida Cartea in locul Fecioarei. Eu n-am vazut, dar daca-i asa, e mare pacat. Ehei! V-am zis eu, povestea asta cu Fecioara e doar istorie. In satul asta nu mai e azi nici un pic de credinta". O perdea groasa de fum ii invaluie chipul. Intoarce bidonul cu apa si toarna tot, pana la ultima picatura. "Gata, de-acu', Dumnezeu cu mila!". In jurul ei, pamantul inca mai scuipa smocuri de foc.
Minunea
29 august, 1935. O zi pe care unii batrani din Parepa-Rusani si-o amintesc de parca a fost ieri. O zi trecuta cu rosu in calendarul crestin ortodox de atunci, evocand Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul. Povestea acelei zile a ramas consemnata cam in toate ziarele vremii. Maria Petre implinise 12 ani. Avea sapte frati mai mici, si cum mama ei, Rada, era mai mult plecata la muncile campului, toti ceilalti copii ramaneau, cat era ziua de lunga, in grija ei. Pentru Maria, joaca era doar un vis, iar zilele in care visul asta i se putea implini erau o adevarata sarbatoare.
Asa a fost si atunci, in dupa amiaza aia de august, cand arsita, ca si acum, parjolea tot pamantul. Maria se juca cu alti copii din sat pe malul lacului din spatele casei. Deodata insa, o sete cumplita i-a amortit parca tot corpul. A lasat joaca si a pornit in graba spre casa. Pe drum, un vant ciudat, ca un vartej racoros si blajin, s-a pogorat usor peste ea, mangaindu-i crestetul. Putin speriata, si-a ridicat iute privirea spre cer. Acolo, chiar deasupra ei, un nor alb si lung, ca o fasie de vata, plutea odata cu ea, parca urmarind-o.
"Si nu doar atat. Am vazut cum aburul ala alb cobora catre mine. Eram ingrozita, am inceput sa tip, sa strig dupa ajutor. Insa norul s-a apropiat iute de mine si deodata m-a invaluit cu totul in el. Era ca un vartej cald. Am cazut in genunchi, aproape lesinata de frica, scancind, tremurand, smulgand iarba din jurul meu". Este povestea acelei zile toride, scrisa intr-un caiet cu memorii chiar de catre Maria Petre, cea care avea sa devina cunoscuta in toata tara sub numele Fecioara de la Parepa.
Povestea asta, pe care unii batrani din sat inca o confirma, a pus definitiv pecetea pe destinul unei fetite de numai 12 ani, pe viata si randuielile unui colt de lume ce parea pana atunci uitat de Dumnezeu. "Atunci s-a infaptuit marea minune. In fata mea, mai exact, deasupra capului meu, a aparut un barbat luminos, cu ochi albastri si barba alba, ca in cele mai frumoase icoane. Avea un chip de o blandete si-o frumusete nemaivazute. Era cu totul imbracat in albul acelui nor, inconjurat de ingeri si porumbei.
Un parfum nespus de placut imi umplea pieptul si parca de undeva, de departe, auzeam niste armonii divine. Barbatul mi-a pus mana lui calda pe crestet si-apoi mi-a zis cu un glas bland: "Nu te teme, fiica fecioara Marie! Eu sunt Tatal Ceresc Dumnezeu si te-am ales pe tine sa spui oamenilor Cuvantul Meu". Fetita a ramas asa, in genunchi, vreme de vreo trei ore.
Degeaba o strigau si-o intrebau copiii din jur ce-a patit si cu cine vorbeste. Maria nu-i vedea si nu-i auzea, tot asa cum nici ei nu vedeau norul ala si nici nu auzeau glasul bland al barbatului. Speriata, prietena ei cea mai buna a dat fuga la parintii copilei, sa le povesteasca patania.
"Tanti, vino repede, ca Marioara matale a cazut in genunchi si vorbeste singura, ca o nebuna!". Femeia a alertat degraba vecinii si-au pornit apoi dimpreuna la locul cu pricina. Degeaba s-au chinuit s-o ridice pe Maria de-acolo. O forta nevazuta ii impingea cu putere inapoi. La un moment dat, si-a facut loc prin multime si preotul satului, Vasile Anghelache, care a staruit sa se faca liniste, ca sa poata auzi glasul copilei.
In scurt timp, a inteles ca-i vorba de o minune dumnezeiasca si dupa ce a spus si multimii gandul asta, toti oamenii s-au tras inapoi si au ingenuncheat in liniste. Asa au ramas pana spre seara, cand fetita, in sfarsit, s-a ridicat cu chipul luminat ca de o neasemuita bucurie. "Eram parca alt om, simteam ca plutesc. Plina de emotie, le-am povestit apoi oamenilor tot ce se intamplase. Le-am zis ca l-am vazut pe Dumnezeu si ca El mi-a grait astfel:
"Veti ridica aici o biserica intru Slava Mea si pentru pomenirea celor adormiti. Trebuie sa le spui oamenilor sa citeasca Biblia, sa vina la biserica, sa se roage cat mai mult si sa se pocaiasca. Pe locul pe care stai tu acum, ridicati o troita, o fantana si-apoi o biserica, pentru a-Mi arata credinta si ascultarea voastra. Dar iti spun ca aceasta biserica nu se va face curand, caci va veni peste voi un razboi cumplit, apoi o lunga prigoana, si-abia dupa aceea lacasul se va termina, cand va sosi timpul libertatii.
Am ales valea asta pentru ca aici au fost mari varsari de sange omenesc, in alte timpuri, nestiute de voi. Mai tarziu, Antihristul va zabovi o vreme peste locurile astea. Lumea se va inrai, iar tu o sa termini sfantul lacas cu ajutorul credinciosilor, mult mai tarziu. Peste sapte ani iti va muri mama si vei fi nevoita sa muncesti din greu pentru ingrijirea fratilor tai mai mici. Tu sa nu te temi de nimeni si de nimic, caci te voi apara Eu si te voi feri de toate relele.
Sa nu te abati niciodata de la credinta ta! Mergi, fiica Marie, si povesteste tuturor ce ti-am spus Eu". Povestea fetitei de la Parepa a facut imediat valva mare. Incepand chiar de a doua zi, locul a fost vizitat de catre numerosi ziaristi ai vremii, care au consemnat mai mult sau mai putin colorat intreaga poveste.
Mai multi preoti de seama din tara au poposit numaidecat la Parepa, unii din ei comparand intamplarea de-aici cu minunea ciobanului Petrache Lupu de la Maglavit, petrecuta in primavara aceluiasi an.
Chiar si patriarhul Miron Cristea si-a facut drum pana aici pentru sfintirea unei troite si binecuvantarea locului in care s-a petrecut minunea. Incet, incet, valuri nesfarsite de oameni din toata tara au inceput sa vina la casa fetitei. Sa o vada, sa o atinga, sa o auda vorbind. Un pelerinaj care nu s-a sfarsit decat multi ani mai tarziu, odata cu moartea Fecioarei.
Sanctuarul
E numai foc si para pe ziaristi. I-a primit tot timpul cum se cuvine, le-a aratat camaruta Fecioarei, le-a vorbit frumos, le-a povestit tot ce-au vrut sa auda, iar ei au scris doar bazaconii.
Nici pe mine nu m-ar lasa sa intru. Are insa un sfant legamant, sa lase poarta deschisa pentru orice musafir, la orice ora din zi ori din noapte. Asa i-a lasat porunca Fecioara, cu limba de moarte, si asa a facut mereu, chiar si atunci cand era prins cu treburi ori cand avea somnul mai dulce. Iar asta i-a adus numai barfe si suduieli prin sat.
Ba ca ia bani de la vizitatori, ba ca nevasta-sa le deschide Cartea, ba ca isi face avere din donatii pentru manastire. Il cheama Nicolae Petre, are 74 de ani si e singurul frate din sat al Fecioarei din Parepa. Traieste cu femeia lui in casa parinteasca, acolo unde se ascunde si mica odaie a Fecioarei.
"Inainte era coada la poarta. Acum, oamenii vin tot mai rar. Nu mai e credinta care a fost. Si daca mai e cineva care vrea sa vina, nimereste cu greu casa. De ce? Pentru ca oamenii din sat nu vor sa-i indrume. Daca-i intreaba cineva unde stam, ridica din umeri si zic ca nu stiu. Astia-s oamenii din ziua de azi".
Are glasul dogit si fata plina de zbarcituri. De cand se stie, fumeaza numai mahoarca. Tutun si munca, asta a fost viata lui. Traversam curtea plina de praf, de-a lungul unei case vechi, din chirpici. "Zice lumea ca am numa' aur, ca m-am imbogatit de pe urma Fecioarei. Uite, am casa din balega de vaca!". Intram intr-o tinda intunecoasa si-apoi descuie usa scunda a unei odai. Deodata, un miros greu, de naftalina, imi inteapa plamanii. Batranul ma priveste solemn si, cu un gest amplu, aproape ritualic, ma invita sa trec pragul unui adevarat sanctuar.
O cumintenie desavarsita a lucrurilor de-aici ma imbie subit la tihna si smerenie. Icoane, fotografii, carti sfinte, toate stau randuite frumos parca dintotdeauna. Nimic nu poate fi atins, deranjat, abia daca indraznesti sa pipai ceva cu privirea. Aici, in odaia asta stramta, a trait toata viata ei Fecioara de la Parepa.
Aici se ruga zi si noapte, aici primea musafirii, aici citea din cartile sfinte. Vad printre atatea tablouri si cateva fotografii cu copii. Stau lipite de coltul icoanelor, pesemne asezate cu grija mare de mainile unor parinti disperati.
Acolo, sub Maica Domnului, e un baietel chinuit crancen de-o boala grea la stomac. Dupa trei operatii esuate, parintii nu mai au decat o speranta. Ca de-aici, din odaita asta ferita de orice pacat, Maica Domnului sa le implineasca minunea de a le vindeca copilul peste o saptamana, cand urmeaza sa fie operat pentru ultima oara. "Inca mai vin oameni. Ce-i drept, rar. Oameni disperati, unii care au cunoscut-o pe Tatica, altii care n-au vazut-o niciodata.
Le descui camera si ii las sa stea aici cat vor. Au stat si-o zi intreaga, nu i-am deranjat. Au lasat o poza, s-au rugat, Dumnezeu stie ce-au facut. Eu nu ma ating de nimic de-aici". Pe peretele din spatele meu atarna un tablou cu chipul unei fetite care poarta in mana o cruce mare, din lemn. E chiar ea, Maria Petre, la cativa ani dupa povestea care i-a schimbat destinul.
"Din ziua aia, Tatica a fost alt om. N-o mai interesa nici joaca, nici papusile. Numai de Biblie stia, n-o mai lasa din mana. Mergea tot timpul la biserica, a inceput sa cante la strana, sa dea sfaturi oamenilor, sa le citeasca din Biblie, din Cazanie, sa le explice de ce trebuie sa se pocaiasca si sa aiba o viata curata. Tot atunci a luat hotararea sa nu se casatoreasca niciodata si sa traiasca o viata duhovniceasca, exact ca o maicuta".
Dupa razboi, in 1946, fetita a hotarat ca a sosit vremea sa inceapa implinirea poruncii divine: ridicarea unei noi biserici, chiar pe locul in care i s-a intamplat minunea. N-a fost deloc greu sa-i convinga pe oameni. Povestea uluitoare a acelei zile de august era inca vie in memoria lor.
A fost sapata fundatia, s-au pus primele caramizi, dar in 1948, comunistii au interzis continuarea lucrarii. Intocmai cum prorocise ea oamenilor in urma cu 13 ani. N-au indraznit insa sa darame ceea ce era deja construit. Aflasera pesemne din sat povestea de la Fantana pustiita, unde un om care tocmai furase cateva caramizi din zidul bisericii, a murit strivit de bolovanul cumpenei.
Prigoana si pelerinajul
"De cum au venit comunistii, a inceput calvarul ei. I-au interzis cu desavarsire sa le mai tina predici oamenilor ori sa mai spuna vreo vorba despre minunea care s-a intamplat.
Au amenintat-o, au chemat-o la anchete, dar ea nici vorba sa se sperie. Mi-a povestit cum mai tarziu au dus-o chiar la Gheorghiu Dej, asa mare taraboi a iesit. A trimis doua masini. Dej a pus-o sa povesteasca toata intamplarea si la urma, dupa ce-a ascultat-o cu atentie, a condus-o politicos la usa, i-a urat sanatate si i-a zis sa faca ce-o vrea, numai sa nu incalce legile statului". In anii urmatori, veneau tot mai multi oameni la ea. Din toate colturile tarii, unii cu probleme, altii doar ca s-o cunoasca.Acolo e singurul loc unde imi sprijin privirea. In rest, numai camp galben, petice mari de pamant zbarcit si un zaduf venit parca din cazanele iadului. Aici, la marginea Baraganului, in zilele toride de vara, totul e amortit si pustiu. De-atata amarnica arsita, nici pasarile, ori poate nici ingerii, nu mai au vlaga. Pasesc impiedicat printre paiele parjolite de soare, ca prin nisipul desertului, si simt cerul topit cum se scurge usor peste crestetul meu.
Acolo, departe, in mijlocul campului, punctele alea ca doua mogaldete se misca tot mai vadit si incep sa prinda contur. Par a fi doua femei cu capul acoperit cu broboade. Un fum gros, tasnind din pamant, le invaluie incet, de jur imprejur. Pasesc alene, cu privirea in jos, batocind cu picioarele, ici-colo, un petic de miriste, care pare ca arde mocnit. Staruie acolo o vreme, apoi mai fac cativa pasi si toarna dintr-un bidon un jet mare de apa.
Ajung tot mai aproape de locul ala si aud cum sfaraie pamantul sub flacari. Zeci de smocuri de foc mistuie totul in cale, lasand in urma pete mari de cenusa. Aici, in mijlocul unui camp nesfarsit, doua femei cu fetele pomaite de-atatea griji si arsita trudesc cu un bidon cu apa sa stinga parca vapaile iadului. "Asta-i pedeapsa de la Dumnezeu, ca nu mai e credinta nici cat un bob de mustar!". Femeia zaboveste putin, cat sa-si stearga naduseala cu coltul broboadei. Apoi toarna iar o portie mare de apa, starpind parjolul din fata ei.
"Mai usor cu apa aia, Aneta, ca acusica se termina. Pana aducem alta, ia foc tot satul". Sunt surori, iar asta-i pamantul lor, din stramosi, redobandit prin '95, dupa lupte grele cu primaria. La ce bun? Ca numai munca si ciuda le-aduce. "Pana acu' doi ani, am pus doar porumb. Toata viata mea numai de sapa am stiut. La cat am tras de ea, faceam de doua ori inconjurul pamantului. Acu', am zis sa punem grau. 600 de kilograme la doua pogoane. Atat am scos. Trei milioane la hectar. Adica, nimica. Asta-i viata aici, la campie. Si-acu', ne-a lovit si blestemul asta cu focu'.
Frumoasa si casta
"Al meu e in spital, la Ploiesti, se cauta la ficat, ca-l inteapa de vreun an. Deh! I-a placut prea mult bautura. Pe-al ei, cautati-l la crasma, ca acolo-i casa lui. Ce-i, Geto, te rusinezi? La cat te-a chinuit, te-oi codi sa-l faci de ocara. Manca-l-ar lupii de betivan!". Miscarile lor au parca o anume cadenta, ca intr-un dans ritualic. Toarna o portie de apa peste fiecare limba de foc si-apoi topaie apasat, batatorind cenusa.
Doar cand si cand se opresc sa-si mai stearga sudoarea. Ma privesc pe furis, printre valuri de fum. Nici o mirare pe chipul lor. Bat atata cale prin campul asta pustiu si ele nu ma intreaba nimic. Nici cine sunt, nici ce caut aici. Un snop de fum naclaios vine spre mine si imi inteapa narile. Fac doi pasi inapoi, imi intorc privirea intr-o parte si acolo, in zare, vad turnurile zvelte ale unei biserici. "Ati venit sa scrieti despre Fecioara, nu-i asa?".
Aneta, femeia mai voinica de langa mine, ma priveste pentru prima oara fatis, zambind usor, sigura pe vorbele ei. "Povestea asta a ramas doar istorie. De cand s-a prapadit saracuta, parca ne-a parasit Dumnezeu. Cand traia ea, oamenii de-aici erau altfel, mai credinciosi, mai harnici. Acum, vai de capu' nostru! Cum e uscaciunea pe miristea asta, asa e si-n sufletul omului. Tiu minte ca-mi povestea mamica, fie-i tarana usoara, ce minune mare a fost atunci cand a avut Fecioara vedenia.
Toata omenirea a aflat. Veneau aci din toata tara, s-o vada pe Fecioara Tatica. Asa-i ziceam noi, ca in casa lor era cea mai mare dintre frati. Vai de mine, ce era in satul asta! Se perindau incontinuu sute de oameni pe zi. Pana au venit comunistii si au pornit prigoana asupra ei. Si nici atunci n-a fost chip sa-i opreasca pe toti. O vizitau oamenii in continuare, pe ascuns. Si eu am fost de cateva ori la ea, ultima data prin '95, inainte sa moara.
Imi deschidea Cartea si imi zicea mereu ce trebuie sa fac. Si-apoi se ruga zi si noapte pentru mine. Ce imi zicea, aia se intampla. Era tare credincioasa, toata ziua se ruga. Aia e biserica ei, zidita chiar pe locul unde-a avut vedenia. C-asa i-a zis Domnul, sa faca biserica acolo. Acum e si manastire, dar nu prea vine lumea. V-am zis eu ca ne-am intors fata de la Dumnezeu. In sat, nu mai e decat fratele ei, Nicolae, cu nevasta-sa. Stau chiar in casa parinteasca, unde a locuit si Fecioara.
Lumea vorbeste ca dupa moartea ei frate-sau primea in continuare musafiri si-o punea pe nevasta-sa sa le deschida Cartea in locul Fecioarei. Eu n-am vazut, dar daca-i asa, e mare pacat. Ehei! V-am zis eu, povestea asta cu Fecioara e doar istorie. In satul asta nu mai e azi nici un pic de credinta". O perdea groasa de fum ii invaluie chipul. Intoarce bidonul cu apa si toarna tot, pana la ultima picatura. "Gata, de-acu', Dumnezeu cu mila!". In jurul ei, pamantul inca mai scuipa smocuri de foc.
Minunea
29 august, 1935. O zi pe care unii batrani din Parepa-Rusani si-o amintesc de parca a fost ieri. O zi trecuta cu rosu in calendarul crestin ortodox de atunci, evocand Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul. Povestea acelei zile a ramas consemnata cam in toate ziarele vremii. Maria Petre implinise 12 ani. Avea sapte frati mai mici, si cum mama ei, Rada, era mai mult plecata la muncile campului, toti ceilalti copii ramaneau, cat era ziua de lunga, in grija ei. Pentru Maria, joaca era doar un vis, iar zilele in care visul asta i se putea implini erau o adevarata sarbatoare.
"Minunea" incepe sa adune oameni
"Si nu doar atat. Am vazut cum aburul ala alb cobora catre mine. Eram ingrozita, am inceput sa tip, sa strig dupa ajutor. Insa norul s-a apropiat iute de mine si deodata m-a invaluit cu totul in el. Era ca un vartej cald. Am cazut in genunchi, aproape lesinata de frica, scancind, tremurand, smulgand iarba din jurul meu". Este povestea acelei zile toride, scrisa intr-un caiet cu memorii chiar de catre Maria Petre, cea care avea sa devina cunoscuta in toata tara sub numele Fecioara de la Parepa.
Povestea asta, pe care unii batrani din sat inca o confirma, a pus definitiv pecetea pe destinul unei fetite de numai 12 ani, pe viata si randuielile unui colt de lume ce parea pana atunci uitat de Dumnezeu. "Atunci s-a infaptuit marea minune. In fata mea, mai exact, deasupra capului meu, a aparut un barbat luminos, cu ochi albastri si barba alba, ca in cele mai frumoase icoane. Avea un chip de o blandete si-o frumusete nemaivazute. Era cu totul imbracat in albul acelui nor, inconjurat de ingeri si porumbei.
Un parfum nespus de placut imi umplea pieptul si parca de undeva, de departe, auzeam niste armonii divine. Barbatul mi-a pus mana lui calda pe crestet si-apoi mi-a zis cu un glas bland: "Nu te teme, fiica fecioara Marie! Eu sunt Tatal Ceresc Dumnezeu si te-am ales pe tine sa spui oamenilor Cuvantul Meu". Fetita a ramas asa, in genunchi, vreme de vreo trei ore.
Degeaba o strigau si-o intrebau copiii din jur ce-a patit si cu cine vorbeste. Maria nu-i vedea si nu-i auzea, tot asa cum nici ei nu vedeau norul ala si nici nu auzeau glasul bland al barbatului. Speriata, prietena ei cea mai buna a dat fuga la parintii copilei, sa le povesteasca patania.
Spre sfarsitul vietii
In scurt timp, a inteles ca-i vorba de o minune dumnezeiasca si dupa ce a spus si multimii gandul asta, toti oamenii s-au tras inapoi si au ingenuncheat in liniste. Asa au ramas pana spre seara, cand fetita, in sfarsit, s-a ridicat cu chipul luminat ca de o neasemuita bucurie. "Eram parca alt om, simteam ca plutesc. Plina de emotie, le-am povestit apoi oamenilor tot ce se intamplase. Le-am zis ca l-am vazut pe Dumnezeu si ca El mi-a grait astfel:
"Veti ridica aici o biserica intru Slava Mea si pentru pomenirea celor adormiti. Trebuie sa le spui oamenilor sa citeasca Biblia, sa vina la biserica, sa se roage cat mai mult si sa se pocaiasca. Pe locul pe care stai tu acum, ridicati o troita, o fantana si-apoi o biserica, pentru a-Mi arata credinta si ascultarea voastra. Dar iti spun ca aceasta biserica nu se va face curand, caci va veni peste voi un razboi cumplit, apoi o lunga prigoana, si-abia dupa aceea lacasul se va termina, cand va sosi timpul libertatii.
Biserica din sat, ridicata la dorinta Mariei
Sa nu te abati niciodata de la credinta ta! Mergi, fiica Marie, si povesteste tuturor ce ti-am spus Eu". Povestea fetitei de la Parepa a facut imediat valva mare. Incepand chiar de a doua zi, locul a fost vizitat de catre numerosi ziaristi ai vremii, care au consemnat mai mult sau mai putin colorat intreaga poveste.
Mai multi preoti de seama din tara au poposit numaidecat la Parepa, unii din ei comparand intamplarea de-aici cu minunea ciobanului Petrache Lupu de la Maglavit, petrecuta in primavara aceluiasi an.
Chiar si patriarhul Miron Cristea si-a facut drum pana aici pentru sfintirea unei troite si binecuvantarea locului in care s-a petrecut minunea. Incet, incet, valuri nesfarsite de oameni din toata tara au inceput sa vina la casa fetitei. Sa o vada, sa o atinga, sa o auda vorbind. Un pelerinaj care nu s-a sfarsit decat multi ani mai tarziu, odata cu moartea Fecioarei.
Sanctuarul
E numai foc si para pe ziaristi. I-a primit tot timpul cum se cuvine, le-a aratat camaruta Fecioarei, le-a vorbit frumos, le-a povestit tot ce-au vrut sa auda, iar ei au scris doar bazaconii.
Fratele "Fecioarei": Nicolae Petre
Ba ca ia bani de la vizitatori, ba ca nevasta-sa le deschide Cartea, ba ca isi face avere din donatii pentru manastire. Il cheama Nicolae Petre, are 74 de ani si e singurul frate din sat al Fecioarei din Parepa. Traieste cu femeia lui in casa parinteasca, acolo unde se ascunde si mica odaie a Fecioarei.
"Inainte era coada la poarta. Acum, oamenii vin tot mai rar. Nu mai e credinta care a fost. Si daca mai e cineva care vrea sa vina, nimereste cu greu casa. De ce? Pentru ca oamenii din sat nu vor sa-i indrume. Daca-i intreaba cineva unde stam, ridica din umeri si zic ca nu stiu. Astia-s oamenii din ziua de azi".
Sotia lui Nicolae
O cumintenie desavarsita a lucrurilor de-aici ma imbie subit la tihna si smerenie. Icoane, fotografii, carti sfinte, toate stau randuite frumos parca dintotdeauna. Nimic nu poate fi atins, deranjat, abia daca indraznesti sa pipai ceva cu privirea. Aici, in odaia asta stramta, a trait toata viata ei Fecioara de la Parepa.
Aici se ruga zi si noapte, aici primea musafirii, aici citea din cartile sfinte. Vad printre atatea tablouri si cateva fotografii cu copii. Stau lipite de coltul icoanelor, pesemne asezate cu grija mare de mainile unor parinti disperati.
Casa familiei
Le descui camera si ii las sa stea aici cat vor. Au stat si-o zi intreaga, nu i-am deranjat. Au lasat o poza, s-au rugat, Dumnezeu stie ce-au facut. Eu nu ma ating de nimic de-aici". Pe peretele din spatele meu atarna un tablou cu chipul unei fetite care poarta in mana o cruce mare, din lemn. E chiar ea, Maria Petre, la cativa ani dupa povestea care i-a schimbat destinul.
"Din ziua aia, Tatica a fost alt om. N-o mai interesa nici joaca, nici papusile. Numai de Biblie stia, n-o mai lasa din mana. Mergea tot timpul la biserica, a inceput sa cante la strana, sa dea sfaturi oamenilor, sa le citeasca din Biblie, din Cazanie, sa le explice de ce trebuie sa se pocaiasca si sa aiba o viata curata. Tot atunci a luat hotararea sa nu se casatoreasca niciodata si sa traiasca o viata duhovniceasca, exact ca o maicuta".
Dupa razboi, in 1946, fetita a hotarat ca a sosit vremea sa inceapa implinirea poruncii divine: ridicarea unei noi biserici, chiar pe locul in care i s-a intamplat minunea. N-a fost deloc greu sa-i convinga pe oameni. Povestea uluitoare a acelei zile de august era inca vie in memoria lor.
A fost sapata fundatia, s-au pus primele caramizi, dar in 1948, comunistii au interzis continuarea lucrarii. Intocmai cum prorocise ea oamenilor in urma cu 13 ani. N-au indraznit insa sa darame ceea ce era deja construit. Aflasera pesemne din sat povestea de la Fantana pustiita, unde un om care tocmai furase cateva caramizi din zidul bisericii, a murit strivit de bolovanul cumpenei.
Prigoana si pelerinajul
"De cum au venit comunistii, a inceput calvarul ei. I-au interzis cu desavarsire sa le mai tina predici oamenilor ori sa mai spuna vreo vorba despre minunea care s-a intamplat.
Pentru fiecare in parte avea o rabdare de fier si-o vorba inteleapta. Nu spunea niciodata concret ce-avea sa se intample. Uneori mai deschidea Cartea Sfanta si zabovea cu privirea acolo minute in sir. Iar daca era ceva de bine, le spunea oamenilor ce anume sa faca. Daca nu era bine, tacea. Doar sa se roage la Dumnezeu le spunea tuturor. Ceva mai tarziu, cand fenomenul de la Parepa luase din nou amploare, securitatea a redeschis dosarul. Au inceput iar persecutiile, amenintarile, anchetele, si chiar arestarile.
Vipii ceresti
Se zice ca dupa vreo saptamana, femeia i-ar fi spus colonelului care conducea ancheta ca stie de baiatul lui care zace la pat de vreo trei zile, chinuit de-o boala ciudata, si ca numai dupa ce-o va elibera pe ea, copilul se va face bine.
Uluit, colonelul a trimis imediat femeia acasa, chiar cu masina lui de serviciu. Iar povestea spune ca, intr-adevar, a doua zi, copilul s-ar fi vindecat complet. Au incercat apoi sa-i insceneze tot felul de porcarii. Securisti sub acoperire i-au lasat teancuri de bani, ba chiar si un pistol sub perna. N-a fost insa chip s-o pacaleasca. Se spune ca de cum te vedea, iti cam stia felul.
N-au reusit nici macar o data s-o sperie sau sa-i inchida gura. Primea in continuare oameni din toata tara, propovaduia iubirea pentru Dumnezeu si se ruga chiar si pentru dusmanii ei. In rest, era o femeie modesta, calda si binevoitoare cu toata lumea. Iesea prin sat, mergea la muncile campului, trebaluia zilnic prin ograda.
Singura ei deosebire era ca nu s-a apropiat niciodata de vreun barbat, mai mult decat de orice crestin care-i trecea pragul. "Cu timpul, securitatea a lasat-o in pace. N-aveau ce sa-i mai faca. Nici dupa venirea lui Ceausescu nu prea s-au mai luat de ea. Ba, intr-o zi, ne-am pomenit la poarta cu maica-sa, cu Alexandrina Ceausescu. Era o femeie simpla, fara paza sau cine stie ce masini dupa ea.
Poarta cu povesti
Au venit sa-i ceara Fecioarei sa se roage pentru ei, sa ia examenele, si pentru familia lor de acasa. Multi oameni s-au vindecat dupa ce-au venit la ea. Unii cu boli grele, de nelecuit. Dar ei nu-i placea deloc sa vorbeasca despre asta. Zicea ca asta-i o taina care nu trebuie spusa".
Imediat dupa moartea lui Ceausescu, Maria Petre a inceput demersurile pentru ca inaltarea bisericii sa fie reluata. Autoritatile s-au urnit insa destul de greu si lucrarile au durat cativa ani buni. In 1996, chiar pe 2 iunie, a doua zi a verii, o furtuna cum nu se mai vazuse a inspaimantat intreg satul.
Toata suflarea se temea ca biserica, inca neterminata, sa nu se naruiasca de-atata urgie. Si mare le-a fost mirarea cand au vazut ca nici macar o caramida nu s-a clintit din locul ei. Fecioara, insa, a observat ca salcia din curtea bisericii, plantata de mana ei in urma cu 60 de ani, chiar pe locul minunii, s-a frant in doua si a cazut peste troita.
Seara, l-a chemat pe Nicolae in odaia ei si i-a spus: "Frate, eu am semn ca o sa mor. Singura mea neimpacare e ca nu am vazut biserica terminata. Sa ai tu grija sa o zideasca pana la capat. Si-apoi, sa nu ramana biserica de mir. Sa fie o manastire de maici.
Dupa trei zile, pe 5 iunie 1996, Maria Petre a facut un infarct si a murit. La inmormantarea ei au slujit peste 20 de preoti. Aproape 2000 de oameni, veniti din toata tara, au petrecut-o pe ultimul drum. Preotul satului, George Banica, a vorbit atunci multimii:
"A fost o femeie cu credinta in Dumnezeu. Nu, n-a fost o contradictie intre ceea ce facea ea si Biserica. Fecioara de la Parepa a fost de-a noastra. Oricine venea la ea, era indreptat catre calea Bisericii. Nu se erija intr-o Binefacatoare. Eu am spovedit-o, eu am impartasit-o timp de 20 de ani, de cand sunt aici. Ii pot spune fiica mea duhovniceasca. Imi revine o misiune grea, sa duc la bun sfarsit lacasul inceput in 1946. Chiar daca piatra va apasa pe umarul meu mai greu ca altadata, cu ajutorul dumneavoastra, al credinciosilor, voi duce lucrarea la bun sfarsit".
Maria Petre a fost inmormantata in pronaosul bisericii. "Drumurile mele au ramas insemnate definitiv intre biserica si casa. Eu am pazit Cuvantul Tatalui Ceresc si al Fiului Sau, Domnul nostru Iisus Hristos, si L-am spus totdeauna cu claritate oamenilor, trecand prin foc si apa pentru credinta mea". Asa scria Fecioara de la Parepa, in ultimele randuri din caietul ei cu memorii.
Sfarsitul
Afara, in curte, ne asteapta Ioana, sotia lui Nicolae. Sta pe o banca si icneste incontinuu. O durere cumplita ii secera tot piciorul. Are hernie de disc si peste doua saptamani e programata la operatie. Nu stie cum o sa reziste pana atunci, de trei zile n-a inchis un ochi, geme si se zvarcoleste in pat ca un om indracit. "Ce-ai facut, Niculae, iar vorbesti cu ziaristii? Nu te-ai saturat de-atatea porcarii?".
Batranul se asaza incet langa ea, aplecandu-si privirea spasita. "Lasa, femeie, ca n-o fi foc. Ce sa fac, nu-s de piatra, ma mai apuca si pe mine nabadaile. Ca la cati dusmani ne-am facut de cand a murit Tatica, ce mai conteaza". Femeia icneste din toti rarunchii, incercand sa-si indoaie piciorul. "De 16 ani ne chinuim cu oamenii astia smintiti. Barfa si dusmanie, atata stiu. Dupa moartea Fecioarei, a venit o nepoata de-a noastra s-o ajutam sa-si puna feciorul paroh la biserica noua, ca abia il facusera preot.
Ne-a zis, "Hai, bre, s-o ducem si noi mai bine. I-am explicat ca nu se poate, ca Fecioara a lasat cu limba de moarte vorba sa fie manastire de maici. A plecat foc si para. Vedeti cum se fac dusmanii?". Cu privirea in pamant, Nicolae isi leagana usor capul, aprobator. Isi aprinde apoi o tigara si trage primul fum adanc si lung, ca un oftat.
"Asa-i. Daca primim oameni in casa, ies vorbe ca le luam bani. Mai bine i-as intreba eu, cati oameni in satul asta, si nu numai, s-au imbogatit de pe urma Fecioarei? Ca la cate donatii s-au facut, la cate tone de materiale s-au adus, pai se faceau trei biserici, nu una. Si daca-i intrebi cine-i in mormantul ala, din biserica, iti zic ca-i o nebuna care se credea ghicitoare. Astia-s oamenii de azi. S-a terminat cu credinta, nici comunistii n-au facut atata rau cum ne facem noi singuri acum".
Biserica din Parepa si paraclisul
Ies pe drum si pornesc spre manastire, tocmai la marginea satului. Printre acoperisurile amarate ale caselor, vad deja turlele bisericii, trei la numar, zvelte, ca ale unei catedrale. Strazile sunt pustii, arsita inca mai topeste asfaltul. Trec de ultima casa si in fata mea se inalta o poarta uriasa de fier, urata si dusmanoasa, ca cea a unei inchisori. Acolo e manastirea. Intru intr-o curte imensa, ca o pajiste salbatica, plina de buruieni.
In mijlocul ei se inalta biserica, austera si ampla, poate prea ampla pentru o asezare ca asta. In stanga, un paraclis abia tencuit, impodobit cu mici termopane. Undeva, in spatele curtii, se afla chiliile, de fapt, o casa mai mare, ca o vila, in care vietuiesc cele sapte maicute. Acum e ora de somn. In jur, nici tipenie, totul pare pustiu, parasit. Doar in biserica, la intrare, o maicuta asteapta musterii pentru carti sfinte, icoane, matanii sau lumanari. Despre Fecioara, nu stie aproape nimic.
Abia a sosit aici, din Moldova. Stie doar ca-i ingropata acolo, pe partea dreapta a pronaosului. O placa mare, din marmura, acopera mormantul. "Aici odihneste intru Domnul Maria Petre, Fecioara de la Parepa. Care prin rugaciune a alinat durerea celor care au alergat la ea cu credinta". Imprejur, numai icoane si fotografii cu Fecioara. Nici o floare proaspata, nici o lumanare aprinsa. In biserica, peretii sunt albi. Nu mai sunt bani pentru pictura. Pe jos, bucatile de gresie alba lucesc a nou.
Au fost aduse de Valeria Zugravu, o femeie din Bucuresti, care dupa cateva vizite la Fecioara s-a vindecat miraculos de fibrom uterin. In rest, mai e inca de lucru la biserica asta. Pe usa paraclisului sta lipit un afis cu ce-ar mai fi de facut si cat ar costa fiecare lucrare. Maicutele trag nadejde ca poate asa se va milostivi cineva. Din pacate, nu prea vine lume pe-aici. Manastirea e parca prea la capatul lumii. In plus, sunt semne tot mai vadite ca oamenii incep sa cam uite de povestea Fecioarei.
Se lasa seara si satul pare sa se mai invioreze. Cateva femei stau la poarta, tolanite in iarba. Isi dau coate, susotesc si imi arunca priviri curioase. "Nu, nu mai e ce-a fost. Odata cu Fecioara Tatica, a murit si credinta. Adevarata sau nu, aveam si noi povestea asta in sat, de ne tinea mai cuminti si ne stia tot poporu'. Acu', cu atata barfa si rautate, nici Dumnezeu nu vrea sa mai stie de noi".
Se aprind iute la vorba, racoarea serii le-a dat ghes sa se trezeasca la viata. Eu merg mai departe, spre iesirea din sat. Acolo, la capatul lui, se vad nori de fum. Ajung tot mai aproape si regasesc campul pe care, la pranz, cele doua femei, ca doua mogaldete miscatoare, incercau sa-l stinga cu apa dintr-un bidon. Acum, miristea e pustie si inecata cu totul in fum.
Fotografiile autorului
