- Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, pe care creştinii ortodocşi
din întreaga lume o sărbătoresc astăzi, 25 noiembrie, are o tainică
legătură cu poporul român încă din primele secole ale creştinătăţii
- Mănăstirea Sfintei, aflată în Sinai (Egipt) este cea mai veche
mănăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost întreruptă, având o
istorie de 17 secole. Mănăstirea a fost construită pe locul în care
Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele
Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele
Sinai).
În acest loc, Moise a auzit glasul Domnului: „Descalţă-te, căci locul
pe care te afli este sfânt” (Ieşirea 3,5). Aici profetul biblic va
primi poruncă de la Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia
faraonului, pentru ca după alţi 40 de ani de pribegie în Peninsula Sinai
să primească, în vârful Muntelui Sinai, cele 10 porunci pe două table
de piatră.
Ceea ce este extraordinar, pentru pelerinii care ajung în aceste locuri, este descoperirea faptului că Mănăstirea
Sfintei Ecaterina reprezintă, de fapt, o oază creştină într-o lume
islamică, care a supravieţuit de-a lungul timpului în ciuda tuturor
invaziilor otomane şi a presiunilor Islamului.
Aceasta în condiţiile în care toate celelalte mănăstiri creştine din
zona Egiptului (numite copte), rămase până astăzi (care sunt „presărate”
pe drumul parcurs de Sfânta Fecioară Maria şi Iisus în vremea
refugiului lor în Egipt), au ajuns sub stăpânirea popoarelor musulmane,
amprenta lor fiind vizibilă în aceste locaşuri sfinte până în zilele
noastre.
Puţină lume ştie faptul că această Sfântă Mănăstire este
legată, încă de la începutul fondării ei de spaţiul românesc, mai exact
de poporul dac.
Prima piatră de temelie
Prima piatră de temelie a Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai a fost pusă de împărăteasa Elena, în secolul IV d. Hr.,
când aceasta i-a închinat Sfintei Fecioare Maria o capelă construită
chiar pe locul unde se afla Rugul Aprins revelat lui Moise.
Acesta capelă reprezintă „nucleul” de la care va porni ulterior dezvoltarea unui aşezământ monahal, construit două secole mai târziu de împăratul Justinian şi care va deveni locaş de adăpost pentru moaştele Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina.
Între anii 527 şi 565 e.n., împăratul Iustinian ridică aici Mănăstirea Rugului Aprins, pentru a cărei construcţie aduce din Ţara Românească „o sută de familii de valahi” (după cum menţionează izvoarele istorice).
Mănăstirea Rugului Aprins îşi va păstra acest nume până în secolul al
IX-lea când unui călugăr al mănăstirii i se va revela într-o viziune că
moaştele Sfintei Ecaterina se află îngropate pe vârful celui mai înalt
munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m).
Un secol mai târziu călugării aveau să coboare sfintele moaşte în mănăstire, unde se păstrează până astăzi capul şi mâna stângă ale Sfintei Ecaterina
într-o raclă de argint depusă în altarul lăcaşului. După descoperirea
Sfintelor moaşte şi aducerea lor în biserică, lăcaşul care purta numele
de Mănăstirea Rugului Aprins şi-a schimbat numele după cel al Sfintei
Ecaterina, păstrat până în zilele noastre.
Construcţia mănăstirii
Manuscrisele medievale spun că Justinian ridică iniţial această construcţie cu rol de fortăreaţă militară,
având în vedere dorinţa sa de a apăra un punct de maximă importanţă
strategică de la marginea imperiului său, destul de expus atacurilor
triburilor barbarilor sarazini.
Pentru realizarea construcţiei şi asigurarea protecţiei, Justinian îşi instalează aici „cea mai bună garnizoană” (astfel consemnează în scrierile sale unul dintre generalii lui Justinian) – adusă din Dacia, de la nordul Dunării (zonă care făcea parte din teritoriile cucerite de Justinian).
Componenţii acestei garnizoane făceau parte din populaţia
geto-dacică, iar urmaşii celor aşezaţi, aici, în Sinai, vor constitui un
trib, o comunitate care pentru sute de ani îşi va păstra limba, portul
şi obiceiurile valahe.
Conform manuscriselor, „Justinian a strămutat un număr de 100
de soldaţi, originari din Valahia, împreună cu familiile lor,
asigurându-le case în afara mănăstirii pentru a locui, dar în acelaşi
timp pentru a străjui mănăstirea şi a-i apăra pe călugări”.
Alegerea lui Justinian nu este întâmplătoare, de vreme ce vitejia dacilor era renumită
– fiind ştiut faptul că „unităţile militare romane, în componenţa
cărora intrau oşteni geto-daci, erau de neînfrânt”, aşa cum menţionează
mărturiile epigrafice.
Justinian se mândrea, avea încredere în aceşti soldaţi, îi cunoştea foarte bine şi recunoştea că erau din acelaşi neam cu el, adică originari din Dacia Mediteraneea, pe care el însuşi o numea „prea fericita noastră patrie”
(împăratul Justinian avea origini daco-trace, era cunoscut pentru
evlavia lui, iar în timpul domniei sale a dus o campanie perseverentă
pentru răspândirea creştinismului, alături de soţia lui, împărăteasa
Teodora).
Cei 100 de „colonişti” geto-daci trimişi de Iustinian au avut ca
misiune, în primă fază, zidirea mănăstirii. Din mâinile lor, a rezultat
un adevărat colos din piatră, zidit şi păstrat aproape în forma iniţială
până în zilele noastre.
„Uşile lui Justinian” sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează
Ridicată între anii 527-557, Mănăstirea Sfânta Ecaterina va dispune
de o foarte bună fortificaţie, cu ziduri de granit înalte de la 8 la 35
de metri înălţime, înconjurată de grădini şi chiparoşi. Atât zidurile,
cât şi edificiul în sine, au fost realizate din blocuri masive de granit.
Panta înclinată a locului a reprezentat o provocare pentru realizatorii construcţiei, care au fost nevoiţi „să niveleze muntele”
– după cum însuşi Justinian le cere – această nivelare a unei zone
extinse fiind necesară pentru a se realiza fundaţia bisericii.
Biserica mănăstirii a suferit puţine schimbări de pe vremea fondatorului ei. Marele său portal de la vest este încă închis cu uşile din lemn de cedru, decorate cu sculpturi în relief, cu reprezentări zoomorfe şi fitomorfe – flori, frunze, lujere etc.
Aceste
uşi, numite „Uşile lui Justinian”, sunt vechi de mai bine de 1.400 de
ani şi încă funcţionează perfect, stând în cuiele şi balamalele lor
iniţiale.
De altfel, Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un
pasionat al istoriei dacilor, descrie în cărţile sale materialele de
construcţie dacice, în special Betoanele Dacice, şi arată rezistenţa
acestora în timp.
Tot el a cercetat şi un Cui Dacic vechi de peste 2000 de ani, găsit în sanctuarul dacic de la Racoş,care nu a ruginit nici până în zilele noastre. În urma unei testări, s-a dovedit că acel Cui Dacic avea în componenţa
lui nici mai mult nici mai puţin decât alfa-fier pur de 99,97%.
Nici
urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului ce rămân de la
prelucrare - o „minune antică” pe care cercetătorii nu şi-o pot explica şi care poate fi descoperită şi la uşile din lemn de cedru ale Mănăstirii Sfintei Ecaterina.
Şi acoperişul din lemn al bisericii s-a păstrat, de asemenea, din secolul al VI-lea.
Acesta stă sprijinit pe grinzi care poartă mai multe inscripţii, dintre
care una singură este amintită de arhelologi şi istorici – cea care îi
menţionează pe “preaevlaviosul nostru împărat” Iustinian şi pe “răposata
împărăteasă” Teodora.
Rezistenţa în timp a locaşului sfânt din Sinai a fost dată prin
însăşi modalitatea de construcţie şi de organizare a acestei
mănăstiri-cetate, fiind puse în practică cunoştinţele şi tehnicile
(inclusiv cele de apărare) pe care dacii le-au aplicat de-a lungul
timpului pentru construcţia propriilor cetăţi.
Comunitatea dacilor de la muntele Sinai
După încheierea lucrărilor, această comunitate de daci a rămas pe loc, în slujba mănăstirii. La început erau numiţi bessi – numele generic al creştinilor de la Marea Neagră, urmaşi ai geto-dacilor.
Recunoscând originea lor latină, arabii i-au numit „llah”
– ca o derivaţie a denumirii obişnuite folosite de alte popoare pentru
români: vlah. În timp, coloniştii creştini din Sinai vor fi recunoscuţi
drept „oameni de munte”, sub numele generic de Gebalie sau Gebalia (întâlnit şi ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya).
Denumirea are o semnificaţie profundă dacă luăm în calcul faptul că dacii l-au numit pe Zamolxe şi Gebeleizis, care înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer.
Mircea Eliade a scris la rândul său despre „mărturia lui Herodot
conform căreia geţii credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis,
de alţii Gebeleizis”.
O parte dintre dacii creştini vor deveni călugări ai mănăstirii şi vor sluji aici, chiar în limba lor, bessă.
De altfel, există şi o mărturie istorică în acest sens. În anul 570, la
scurt timp de la fondarea mănăstirii, călătorul Antoninus Placentinus
vizitează Peninsula Sinai.
El scrie că a „întâlnit 3 călugări care
cunoşteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana şi
bessa”.
Iată cum apar descrişi în scrierile autorului englez Lewis Burckardt
(1816) „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai:
„Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi-i numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor…
Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din
vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi
robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară frumuseţe asupra
tuturor beduinilor”.
Un alt scriitor arată:
„Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarcă prin vrednicie şi pricepere;
mulţi sunt meseriaşi; de asemenea, toţi copiii acestui trib ştiu să
citească şi să scrie. Membrii tribului ajută şi îndrumă pe ceilalţi
beduini în lucrările agricole şi în meşteşuguri”.
Marcu Beza, cercetător român preocupat să descopere comunitatea
descendentă din vlahii creştini aduşi în Sinai, povesteşte în cărţile
sale că a întâlnit un „beduin vlah” care l-a ajutat, fiindu-i o bună călăuză pe cărările muntelui:
„Era un om tânăr şi voinic,
înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu cămaşă tot albă, cu cingătoare
de piele şi încălţat în opinici. M-a condus pe cărările
muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mănăstirii colţul
unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a
tribului”.
Tot istoricii au scris şi despre călugării din Moldova şi Ţara Românească care au slujit în Sinai. În anul 1533, stareţul mănăstirii a fost Ioachim Valahul, susţinut de Petru Rareş.
De altfel, toţi marii domnitori români, precum Radu
Vodă cel Mare, Alexandru al II-lea Mircea, Petru Şchiopu, Neagoe
Basarab, Constantin Brâncoveanu, au menţinut timp de cinci secole (până
la secularizarea averilor mănăstirilor) relaţii foarte strânse cu
Mănăstirea Sfantei Ecaterina, sprijinind-o cu donaţii consistente.
Influenţele arabe
Odată cu năvălirea arabilor (între 639 şi 642, Egiptul este cucerit
de armatele califului Omar), situaţia vlahilor creştini de la Mănăstirea
Sfânta Ecaterina începe să se schimbe. Mănăstirii i se răpesc multe din
posesiunile sale, traversând şi unele perioade critice, în care a fost
pusă în pericol chiar existenţa acesteia. Din cauza presiunii
exercitate de către arabi, cu timpul, vlahii creştini de la Sinai încep
să preia obiceiurile şi religia musulmană.
Unii dintre ei vor intra în categoria populaţiei musulmane pe care o
fomau cei convertiţi – forţat sau de bună voie – la islam şi cărora le
era interzisă întoarcerea la vechea tradiţie.
Totuşi, timpul a demonstrat că pentru multe secole, credinţa creştină a acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmaşi, prin tradiţia orală transmisă de înaintaşi, îşi aduc aminte că strămoşii lor,
foşti creştini, au avut o altă conduită decât ceilalţi trăitori
(beduini) ai locurilor, de care nu s-au rupt total, în ciuda vremurilor
nu totdeauna favorabile.
Într-o călătorie de cercetare din 1914, ieşeanul Teodor Burada află
despre vlahii din Sinai informaţii preţioase de la localnicii zonei:
„Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru»
– aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş
sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin
arab dacă nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi
confundaţi cu beduinii arabi”.
Vlahii şi-au păstrat religia creştină cel puţin până în secolul al XVIII-lea.
Ulterior, după mărturiile istoricilor şi călătorilor, au trecut treptat
la islam, fără să-şi fi pierdut cu totul conştiinţa originilor lor
creştine îndepărtate. Intrând în contact cu populaţia arabă localnică,
şi-au schimbat aspectul fizic şi îmbrăcămintea. Totuşi, călugării au
notat în manuscrisele mănăstirii că ei prezintă un tip antropologic
diferit de ceilalţi beduini din peninsulă şi au în dialectul lor
„cuvinte de origine necunoscută”.
Concluzii
Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai a reprezentat unul dintre cele
mai importante centre de spiritualitate pentru lumea creştină,
traversând şaptesprezece secole în care viaţa monahală creştină s-a
derulat fără întrerupere.
Prezentand-o, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damianos, spune:
„Mănăstirea Sfânta Ecaterina este un
centru monastic creştin grec-ortodox de rit bizantin, a cărui viaţă
monahală se derulează neîntrerupt de şaptesprezece secole.
De 1400 ani în inima deşertului Sinai, aceasta şi-a păstrat
caracteristicile iniţiale din vremea Împăratului Justinian. De la
Mahomed, fondatorul islamului, până la califii musulmani şi sultanii
turci, trecând prin epoca lui Napoleon, toţi au preluat mănăstirea sub
protecţia lor, ferind-o inclusiv de jafuri. În lunga sa istorie,
Mănăstirea Sfânta Ecaterina nu a fost niciodată cucerită sau distrusă.
Traversând toate epocile, şi-a
păstrat intactă imaginea de loc sacru al Bibliei, aşezându-şi lumina
asupra evenimentelor Vechiului Testament precum şi asupra continuităţii
proslăvirii Sfintei Fecioare Maria şi a Domnului nostru Iisus Hristos”.
La această descriere mai trebuie adăugată „o filă de istorie” uitată (care, de altfel, este prima pagină din „viaţa” mănăstirii): cei
care au pus bazele acestui centru spiritual au fost dacii aduşi de
împăratul Justinian din zona Dobrogei, a căror primă misiune a fost
construcţia locaşului sfânt, urmată de sarcina de a o proteja şi a o
întreţine material.
De-a lungul timpului, descendenţii acestui grup de daci au fost
supuşi influenţelor popoarelor arabe, însă, în acelaşi timp, legătura
mănăstirii cu spaţiul carpato-danubian a dăinuit prin interesul manifest
al tuturor domnitorilor români de a susţine acest locaş sfânt (care au
acordat ajutoare constante acestui locaş sfânt, până la secularizarea
averilor mănăstirilor).
Este interesant de remarcat că la mânăstirea aceasta - în faimoasa ei bibliotecă, care este a doua ca mărime şi valoare, după cea de la Vatican – se află până astăzi portretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu (pictat în ulei, în mărime naturală),
împreună cu splendide manuscrise, vase liturgice ornamentate în
scriptoriile româneşti, ca şi excepţionalele scoarţe ale Evangheliei
dăruite de Ieremia Movilă, în 1598; tot aici au fost descoperite
manuscrisele – în slavonă şi greacă – ale „Învăţăturilor lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie”.
Astăzi, valahii sinaiţi (sau beduinii valahi, după cum mai apar în
scrieri) cunosc legenda originii lor care a devenit o tradiţie orală şi
îşi duc traiul secular în preajma Mănăstirii Sfântei Ecaterina fiind
foarte ataşaţi de pământul lor. Numărând în jur de 2000 de suflete ei
sunt divizaţi în trei ramuri: Hamayidah, Salayimah şi Wahibat, cei ce
trăiesc în apropierea mănăstirii ajutând la treburile administrative ale
lăcaşului.
Puţini dintre ei sunt angajaţi permanenţi în mănăstire ca bucatari,
lucrători, trapezari, grădinari, paznici, în timp ce alţii lucrează
temporar. Tot ei se ocupă de ghidarea pelerinilor pe Muntele lui Moise,
Muntele Sfintei Ecaterina şi Muntele Horeb, de transportul şi excursiile
în zonă. Există un obicei străvechi prin care monahii
Mănăstirii Sfânta Ecaterina oferă în fiecare dimineaţă raţii gratuite de
pâine nedospită beduinilor Gebalia care vieţuiesc în preajma locaşului
sfânt.
Cea
mai frumoasă încheiere şi încununare a acestei prezentări poate fi dată
prin cuvintele celei care veghează şi acum sufletele străbunilor noştri
din Sinai, Sfânta Ecaterina, a cărei ultimă rugăciune, rostită înainte
de a i se tăia capul, a fost:
„Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă pentru dragostea Ta. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale.
Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt, dă-le
toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să fie lăudate
măririle Tale în veci. Amin!”