Crucea cu raze de la Tartaria, cel mai vechi simbol religios al lumii

In anul 335, crestinii ortodocsi au preluat imaginea ca semn al Invierii! Complexul de cult de la Tartaria este un izvor de cunoastere transmisa neintrerupt de peste 7000 de ani. Printre alte simboluri, a daruit omenirii „crucea cu raze, odor veselitor al Cuvantului”

Arheologul italian Marco Merlini a observat ca la Tartaria (sus) s-a trecut la alt cult decat cel de tip matriarhal de la Parta (jos).

Cultura Tartaria s-a dezvoltat in mileniul V i.C. in arealul actualului judet Alba, de-a lungul malului stang al Muresului si a fost descoperita de cercetatorul clujean Nicolae Vlassa.

Religia practicata este una solara, evidentiata de simboluri sacre care dainuie pana in prezent, atat in forma imagistica, dar si ca forme de ritual ramase in traditia folclorica romaneasca.

Ceea ce deranjeaza cel mai mult pe istoricii ”clasici” este stramutarea primei civilizatii din spatiul mesopotamian – asa cum se instituise la nivel international prin recunoasterea primordialitatii civilizatiei sumeriene – in spatiul carpato-danubiano-pontic.

Tablitele confectionate din lutul autohton, acoperite cu semne pictografice, gasite langa un schelet, devanseaza istoria cu peste un mileniu, fiind anterioare celor asemanatoare, descoperite la Djemer Nasr, Kis si Uruk, datate la 3300 i.C.

Profesorul italian Marco Merlini, unul dintre cei mai renumiti arheologi contemporani ai Europei, a avansat ipoteza ca „Tartaria marcheaza o tranzitie de la un cult de tip matriarhal, al Mamei Primordiale, zeita a fecunditatii, la o alta forma de cult”.

Altarul Taurului Solar

Un alt simbol sacru primordial, scarita „H”, indica divinitatea

Observatia profesorului Marco Merlini este foarte valoroasa si se poate dovedi printr-o comparatie cu alta descoperire extraordinara de pe teritoriul tarii noastre, aceea a sanctuarului numit de arheologi ”Casa cerbului” de la Parta, din manoasa lunca a Timisului, unde au inflorit asezari sedentare in aceeasi perioada, mileniul V i. C.

Sanctuarul, o constructie facuta din lut si nuiele, in care comunitatea isi venera zeitatea duala, era compartimentat in doua camere, cea a altarului si cea in care se aduceau ofrandele.

In camera altarului se afla un soclu de forma paralelipipedica, lucrat din lut, pe care erau asezate doua statuete care faceau corp comun, dar aveau doua capete, unul de taur, iar celalalt un cap de femeie cu fata acoperita de o masca rituala.

Aceasta alaturare dintre taur si femeie simboliza forta creatoare. Era un cult al fecunditatii si fertilitatii, venerat in organizarile de tip matriarhal.

Placuta dreptunghiulara de la Tartaria reprezinta un astfel de sanctuar, cu sala altarului care adaposteste zeitatea duala, in centru, precedata de camera in care avea loc ablutiunile (dreapta) si urmata de camera unde se aduceau ofrandele (stanga).

Zeitatea duala din camera altarului de la Tartaria difera de cea de la Parta doar printr-un simbol: in dreapta capului taurin nu mai apare femeia cu masca ritualica, ci crucea cu raze (vezi foto)!

S u.Re.Anu

Sumerul mesopotamian, crucea cu raze era simbolul zeului suprem ANU

Pana la ora actuala, la Tartaria apare cea mai veche reprezentare a acestui simbol, crucea cu raze. Interpretarile care s-au dat simbolurilor de pe placutele de la Tartaria sunt multiple, multi sugerand ca nu pot fi puse in corelare cu simbolurile sumeriene, care aveau sa apara o mie de ani mai tarziu.

Numai ca in Sumerul mesopotamian au aparut ca scriere deja structurata! Conform scrierii sumeriene, pe placutele ritualice de la Tartaria apar zeul Su (pronuntie Saue), reprezentat de simbolul „H” – scarita – si zeul Anu, reprezentat de „crucea cu raze”.


Este pentru prima data in istorie cand apar ambele simboluri religioase. Casta preoteasca a perpetuat aceste simboluri, oriunde a ajuns in peregrinarile misionare.

Si poate nu intamplator Tartaria se afla la poalele Muntilor Su.Re.Anu, trei ipostaze ale divinitatii solare primordiale, regasite in cultul de la Tartaria, in religia egipteana si in religia mesopotamiana. Toate avand ca simbol crucea cu raze si ca animal devotat sarpele, simbol al energiei. Su sau Saue de la Tartaria este cel mai vechi si cel mai enigmatic zeu al timpurilor de inceput.

Este reprezentat cu doua fete privind in directii opuse si a fost venerat, dupa cum s-a dovedit arheologic, pentru prima data pe aceste meleaguri, in sanctuarul de la Tartaria. O mie de ani mai tarziu a fost preluat sau pur si simplu ”dus” cu vreun val migrator in Sumer, unde era zeitate secundara, numit Saue – grafic ”H”-, Usmu si Ara.

El i-a cedat locul de zeitate suprema si simbolul (crucea cu raze) lui Anu, asa cum reiese dupa un cilindru neobabilonian aflat in Muzeul Britanic (vezi foto). In Egipt, apare mai tarziu ca Re si Ra, avand ca simbol initial crucea in cerc, apoi discul inaripat.

Crucea cu raze apare la noi si pe ceramica din Muntii Orastiei (vezi foto fragment de ceramica, din colectia cercetatorului Vasile Rudan), iar zeul cu doua capete apare pe monedele dacice.

Ion, fiul lui Saue

Pe icoanele de sticla, mesterii populari ii infatiseaza pe Sfintii Constantin si Elena intre Sfanta Cruce cu raze

Virgiliu a lasat marturie ca un zeu cu doua capete ajunsese si pe meleagurile italiene, cand populatia autohtona traia in semisalbaticie. Tot de la Virgiliu stim ca il chema Ion (rebotezat de romani Yanus) si era fiul Soarelui facut cu o pamanteanca, fiica regelui Atenei.

Deci un semizeu, fiu al lui Saue, care ii preluase insigna de zeu cu doua capete, dar si furca solara, „Y”. Misteriile cultului lui Sa se regasesc si azi in dansul solar al calusarilor.

Crucea cu raze mai apare si pe ceramica foarte veche si necercetata din Muntii Buzaului, iar in Argedava, cetatea lui Burebista, apare si in zilele noastre in cimitirul din Popesti-Novaci, pe cruci din secolul trecut (vezi foto).

Casta razboinicilor

O contopire a celor doua simboluri, taur si Soare, a fost descoperita in satul Cumpana

Odata cu preluarea puterii religioase si laice de catre barbati, crucea cu raze apare si pe scuturile razboinicilor. Din nou, cea mai veche reprezentare apare in Romania, mai stilizata, in mormantul getic regal de la Agighiol, sec. IV i.C., fiind un element protector obligatoriu pe coifurile daco-getilor (vezi foto).

Apoi il vedem mai elaborat pe scuturile dacilor, de pe Columna lui Traian si identic pe un sigiliu sumerian, reprezentand trei credinciosi care aduc ofrande in templul zeului Anu! (vezi foto).

Vedem, deci, acest simbol transmis in timp si spatiu de casta preotilor Zeului-Soare, apoi de colegiile militare, iar ulterior de colegiile funerare, care l-au folosit pe cruci pana in sec. XIX, dupa cum se poate vedea in cimitirul din Argedava si din Scaieni.

Ipoteza halucinanta a runelor maghiare

Crucea cu raze se regaseste pe multe vase ceramice antice din Muntii Orastiei, pana in Muntii Buzaului

E bine de amintit ca pe Internet circula „istoria” halucinanta a unor cercetatori maghiari, cum ca toate simbolurile descrise mai sus fac parte din ”scrierea runica maghiara”.

Sandor Forrai a si publicat un volum intitulat ”Scrierea runica ungureasca antica”, in care ”identifica” runele maghiare (?) cu simbolurile aparute in cultura Tartaria, Turdas – Vinca! Maine-poimaine vom citi in ”analele” unor astfel de cercetatori despre vechimea naucitoare – 7000 ani – a prezentei maghiare in acest areal!

Noroc cu Muzeul Virtual organizat la Departamentul XIV al Primariei din Roma, care acorda un amplu spatiu unui studiu, cu expertize competente, asupra artefactelor si asupra scheletelor gasite ”in situm” la Tartaria si care au confirmat existenta aceleiasi tipologii umane ca a populatiei care a trait intotdeauna pe aceste meleaguri.

Si care „a inventat pentru prima data in istoria civilizatiilor scrierea sacra, ca mod de comunicare cu Zeul Soare”, dupa cum se exprima cercetatoarea americana Maria Gimbutas.

Sfanta Cruce cu raze la cre stini

Pe crucile din secolul trecut din cimitirul din Argedava, crucea cu raze simboliza Invierea

La crestinii ortodocsi, crucea, cu raze in centrul ei, este semnul Invierii, e crucea datatoare de viata.

Inaltarea Sfintei Cruci se sarbatoreste la 14 septembrie, din anul 335, de cand episcopul Macarie al Ierusalimului a aratat pentru prima data sfantul lemn al Crucii pe care a fost rastignit Cristos.

In Acatistul Sfintei Cruci, in Icosul 2, imparateasa Elena i-a adus acest minunat si incarcat de semnificatii cant de slava, care nu poate sa nu ne aminteasca de vechimea si importanta religioasa a simbolurilor „H” si crucea cu raze, „odor veselitor al Cuvantului”:

”Bucura-te, semnul adevaratei bucurii/
Bucura-te, izbavirea vechiului blestem/
Bucura-te, comoara, pentru zavistie in pamant ascunsa/
Bucura-te, cea ce Te-ai aratat cu stele inchipuita / Bucura-te, Cinstita Cruce cu impatrite raze in chipul focului /
Bucura-te, scara pe inaltime rezemata, mai inainte aratata („H”)/ Bucura-te, lumina ingerilor cea cu alinare inchipuita /
Bucura-te, rana demonilor, cea mult suspinata / Bucura-te, odor veselitor al Cuvantului /
Bucura-te, stingatoarea focului ratacirii /Bucura-te, Cinstita Cruce, aparatoare a deznadajduitilor /
Bucura-te, tare aparatoare a celor ce bine calatoresc /
Bucura-te, Cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!”.

ADINA MUTAR via marea enciclopedie a getodacilor

Publicat de pintilie nicolae

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Sfanta paine a vlahilor

Colaci rituali din Transilvania. Poarta simboluri crestine, imprimate cu pecetarul

Pentru vlahii din Serbia, painea nu este doar hrana sau pomana data pentru sufletele celor raposati, ci si un "document" de valoare istorica inestimabila. In sudul Dunarii, painea rituala a vlahilor poarta pe ea semne asemanatoare cu cele de pe tablitele de la Tartaria, Vinca sau Lepenski Vir. Colacii ce se impart la parastase si la sarbatorile mortilor nu au insemne crestine, ci simbolurile celei mai vechi scrieri de pe pamant

Cea mai veche scriere din lume, pastrata in painea vlahilor

Marija Gimbutas, celebru arheolog si profesor la Universitatea Harvard din SUA, a fost primul aparator al ideii ca semnele incizate pe tablitele de lut descoperite in nordul Dunarii, la Tartaria, si in sudul Dunarii, la Vinca (Lepenski Vir), reprezinta cea mai veche scriere din lume. Semne despre care se credea ca ar avea origini in Mesopotamia s-au dovedit a fi mult mai vechi si apartinand Europei.

"Romania", sustine cercetatoarea americana in lucrarea "Civilizatie si cultura", "este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa intre 6500-3500 i. Hr. [...] A devenit, de asemenea, evident ca aceasta straveche civilizatie europeana o precede cu cateva milenii pe cea sumeriana. [...] A fost o perioada de reala armonie, in deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. [...] Trebuie ca de acum incolo sa recunoastem importanta spiritualitatii Vechii Europe, ca pe o parte a istoriei noastre".

Cativa ani mai tarziu, o noua descoperire avea sa faca senzatie in lumea pasionatilor de istorie: sarbul Paun Es. Durlic, etnolog si director al muzeului din Majdanpek, o localitate aflata in sudul Portilor de Fier, lansa ipoteza indrazneata ca o parte din semnele scrierii sistematizate de arheologul Marija Gimbutas se regasesc pe painea rituala a vlahilor din Serbia (colacii nostri, din nordul Dunarii) preparata la parastase si la sarbatorile mortilor.

Comparate intre ele, semnele de pe tablitele de la Tartaria si Vinca sunt aceleasi cu cele de pe painile rituale ale vlahilor. Este incontestabil, afirma Paun Es. Durlic, in lucrarea sa, "Limba sfanta a painii vlahilor", ca spirala, crucea Sfantului Andrei, crucea, luna noua, soarele sau svastica se regasesc atat pe tablite cat si in decoratia painilor. Ele sunt prezente, de altfel, in tot spatiul carpato-danubian, semne similare existand, de pilda, si pe inscriptia dacica prezentata de Vasile Lovinescu in lucrarea sa, "Dacia Hiperboreana".

Svastica - lumina tainica a eternitatii

Dintre semnele sistematizate de Marija Gimbutas, cercetatorul sarb Paun Es. Durlic a identificat circa 40 de ideograme, prezente si pe painile rituale ale vlahilor. Iar intre toate, cel mai mult l-a impresionat svastica.

Simbolurile marcate in tabel si copiate sub chenar au fost descoperite de cercetatorul Paun Es. Durlic, pe painile rituale ale vlahilor

"Svastica ocupa locul central printre simbolurile tanatice ale vlahilor", spune el. Exista o literatura bogata despre svastica, pentru ca reprezinta unul dintre cele mai vechi simboluri, care il urmareste pe om pe intreaga planeta, timp de mai bine de douazeci de milenii. Cu toate acestea, stiinta nu pomeneste nimic despre existenta ei in cultul mortilor la vlahi. Aici, nu numai ca este simbolul principal, dar este urmata de un sir de alte simboluri independente, care provin tot din ea.

Faptul ca o parte dintre aceste simboluri apar separate, chiar din cultura Vinca, dovedeste ca desprinderea din svastica s-a petrecut cu mult inaintea perioadei respective. Cred, in acelasi timp, ca materialele etnografice din painea vlahilor vor anula, in final, iluzia ca svastica ar fi venit de la est! La romanii de pe ambele maluri ale Dunarii, svastica apare, in decursul timpului, atat in cimitire si biserici, cat si pe pergamente voievodale sau pe broderii nationale, insa prezinta o serie de variatii, care au fost observate si inregistrate de Vasile Lovinescu.

In "Dacia preistorica", marele istoric Nicolae Densusianu aminteste si el, alaturi de cerc sau discul soarelui, de crucea Sfantului Andrei, "semnul misterios, insa favorabil, al svasticei". Considerandu-l simbol al divinitatii supreme a pelasgilor, al lui Jupiter Tonans, "reprezentand fulgerul sau peste tot lumina, viata, sanatatea si averea", semnul svasticii este identificat de Nicolae Densusianu si pe cusaturile romancelor din Transilvania.

Desi a fost abuziv folosita in scopuri politice, in lumea satului autentic, svastica si-a pastrat aureolarea sacra. Pe aceasta tema, exista chiar si o anecdota, povestita de Vasile Lovinescu in "Dacia hiperboreana": "Un adversar al national-socialistilor romani voia sa-l convinga pe un taran batran ca svastica este un semn strain, importat". "Ba nu", raspunde omul nostru, "il avem de pe vremea uriasilor".

Numita si Lusafur (in romana, Luceafar), svastica reprezinta grafic planeta Venus, simbolul principal in cultul mortilor la vlahi, "lumina personala" pe care cel mort o poarta in mana cand trece prin regatul intunericului si merge dincolo. Astfel, vlahul trecut in dimensiunea eterna se afla sub protectia svasticii.

Muosul - pastrator al legaturii dintre geto-daci si vlahi

Cand firul vietii se rupe, iar vlahul trebuie sa paseasca in lumea cealalta, cei ramasi pe pamant fac o paine careia ii spun Muos. Denumirea muosi se refera la strabuni, acestia fiind rugati sa vina la pomana, sa petreaca si sa-l ajute pe cel care tocmai a murit sa se descurce in lumea de dincolo.

-pic-inner">

Muos impartit la pomana (Leskovo, langa Majdanpek). Foto: Paun Es. Durlic

La nordul Dunarii, principalele sarbatori ce le sunt consacrate stramosilor morti, precum si pomenile facute pentru ei, se numesc mosi. Desi Biserica Ortodoxa nu recunoaste decat Mosii de vara (din sambata Rusaliilor) si Mosii de iarna (din sambata dinaintea Duminicii lasatului de sec de carne), totusi, in "Trilogia vietii", marele folclorist Simion Florea Marian mentioneaza ca "pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi". Pornind de la intelesul originar de "batran, om in varsta", termenul de mos este utilizat pe o arie destul de larga, nu doar pentru zilele mortilor, ci reprezinta numele popular al unor sfinti crestini sarbatoriti iarna: Mos Craciun, Mos Nicolae, Mos Andrei.

Provenind din substratul geto-trac al limbii romane, cuvantul mos, cu derivatul sau moasa, este, remarca DAN OLTEAN in cartea sa "Religia dacilor", "cel mai semnificativ termen pastrat de limba romana din vocabularul magico-religios al dacilor". In acelasi timp, Paun Es. Durlic considera ca mos, unul dintre putinele cuvinte dacice care au supravietuit romanizarii, se regaseste in numele celui mai mare zeu al dacilor, Zalmoxis (Zalmas

Arpiuara

Pe painea rituala numita Muos, impartita in sudul Dunarii, se afla doua simboluri stravechi, realizate din aluat: svastica (Lusafur) si crucea cu luna noua. Crucea cu cele patru semilune (prezenta si pe unele cruci vechi, de piatra, din cimitirele romanesti) il reprezinta pe cel care a murit, iar svastica sta pe pieptul lui pentru a-l invia pe lumea cealalta.

In cultura vlahilor (ca si in alte culturi arhaice), numarul 4 simbolizeaza zeul suprem. Coreland cu etimologia cuvantului muos (legat de substratul dacic si regasit de oamenii de stiinta in baza numelui zeului Zamolxe), este posibil ca in aceasta paine sa fie pastrata ipostaza Marelui Zeu, care, se pare, avea natura duala: solara si htoniana.

Natura htoniana a lui Zamolxe reiese si din etimologia sustinuta de Ovidiu Drimba: in limba traca, cuvantul zamol inseamna pamant. Izvor al vietii, zeu al vegetatiei si al reinvierii naturii, Zamolxe era patron al roadelor pamantului (deci al graului si, implicit, al painii), insa domnea si asupra imparatiei mortilor.

Chiaia Raiului

Cheia raiului. Vlahii considera "aluvatu', jucaria babilor" pentru ca in mainile acestora, painea capata cele mai neobisnuite forme. Foto: Paun Es. Durlic

Revenind la painea numita Muos, pe care vlahii o fac pentru a-i chema pe strabunii adormiti la masa celui plecat de curand, Paun Es. Durlic observa ca svastica ocupa locul central pe aceasta paine si, pe langa rolul de calauza si lumina pentru cel care a murit, are rolul de paznic al cheilor si portilor de la lumea cealalta. Svastica este si judecator in lumea mortilor pentru ca, dupa credintele vlahilor, ea hotaraste daca cel mort merge in rai sau in iad.

Se crede ca cel care a murit fara lumanare nu poate deschide usa raiului fara cheia pe care o primeste la pomana. Secretul facerii painii este transmis din generatie in generatie, iar batranele respecta cu sfintenie traditia preluata de la mamele lor. Asa se explica de ce Chiaia Raiului (Cheia Raiului) seamana cu vechile chei de la portile de lemn ale caselor de munte.

Vechimea obiceiului de a face pentru cel mort fara lumina o astfel de cheie, care sa-i asigure accesul la rai, se regaseste si in folclorul vlahilor sud-dunareni: "La rai, suflete, la rai,/ Baga sama cui mi-o dai,/ Ca la poarta raiului/ Sede floarea-soarelui/ si mirosul florilor!" - obisnuiesc sa-i cante batranele vlahe dalbului calator.

La fel de importanta pentru a proba vechimea acestei paini este si partea de jos a cheii, care are forma elipsoidala si este impartita in sapte zone: trimitere clara la cele sapte ceruri din credinta romaneasca. Sub forma de pasare, sufletul are de trecut prin sapte ceruri, care sunt tot mai greu de strapuns, si are de platit vama, la poarta fiecarui cer.

Painea Sapce coturi. Foto: Paun Es. Durlic

Desi nu exista nici o mentiune scrisa referitoare la cele sapte regiuni ceresti, totusi, Dan Oltean (Religia dacilor) deduce pe baza descoperirilor din incinta sacra a Sarmizegetusei, unde exista sapte sanctuare si un altar, precum si semicalotele din calcar, ce au pe suprafata lor sculptate orbitele celor sapte planete si pasarea sufletului, ca si dacii au avut, la fel ca si tracii sudici, grecii sau romanii, o conceptie similara asupra constructiei Universului.

Cifra a cosmosului si a totalitatii, sapte apare frecvent in painile rituale ale vlahilor din sudul Dunarii. Astfel, pe painea Sapce coturi (Sapte coturi), se pot vedea sapte bucati de svastica. In forma de S, acestea sunt legate intr-un cerc inchis, reprezentand toporafia lumii de apoi, despre care se crede ca ar fi heptagonala. Painea Sapce coturi se da paznicului raiului, cu rugamintea de a-l cauta pe cel adormit in cele sapte colturi ale lumii de apoi, sa-l scoata de acolo si sa-l lase sa vina acasa, la pomana.

Aripi de paine pentru lumea de apoi

Ordinea painilor la pomana intinsa care se intalneste la vlahii de est.

Jumatatea de svastica se intalneste si in painea numita Arpiuara (Aripioara), unde ocupa locul central. In unele zone locuite de vlahi, exista si astazi credinta (care se pare ca a fost general raspandita), ca cel care moare pleaca pe lumea cealalta ca Zburator. "Al muort sa fase injir si zbuara!" - consemneaza in cartea sa Paun Es. Durlic. Pentru ca cel care paraseste aceasta lume sa poata zbura, nu i se acopera talpile. Sufletul, prefacut in pasare, se va odihni in pomul fructifer pe care rudele il vor planta la capul mormantului.

La vlahii estici (zona Vinca), pomana, care se aranjeaza pe o masa, in forma de om, fiind dublul celui mort, nu se inchide la picioare, pentru ca sa poata, si ea, merge. O asteapta drum lung, pana va ajunge la cel care a murit.

Ospatul nemuririi

Voinisesc

In painea numita Voinisesc, svastica, ale carei patru elemente reprezinta cele patru pozitii anuale ale constelatiei Ursa minor, asa cum a fost ea vazuta, dupa teoria polara, de vechii indo-arieni, are inca un brat. Batranele de la Crna Reka cred ca svastica se preschimba si capata atribute barbatesti si un nou rol. Nu e lumina, nici ghid, nici cheie, ci paznic al mesei celui plecat. Spre deosebire de pomana care se imparte cu vecinii si cu familia celui mort, pomana de pe "masa" se pune intr-un loc diferit (intr-o alta camera) si este dedicata exclusiv celui care a murit.

Masa de pomana in forma de trunchi omenesc

In lucrarea sa, "Limba sfanta a painii vlahilor", Paun Es. Durlic observa ca aceasta pomana arata "ca o sfanta masa la care sta cel care a murit de parca, chiar in acest moment, ar fi incoronat ca rege sau zeu, pregatit fiind sa-si primeasca oaspetii din cealalta lume, care sunt importanti pentru noul sau statut".

Luminat cu lumina svasticii triple si insotit de aceste fiinte vesnice, cel mort vede implinindu-se cel mai vechi vis pe care il are omul de cand este pe pamant, acela de a fi nemuritor si de a trai etern in rai. Dupa invatatura batranilor vlahi, drumul spre nemurire il poate afla oricine. Cu o conditie: sa cunoasca magia painii si limba sfanta a simbolurilor ei.

Continuare in numarul viitor

• Ranko Vucovic

Read More

MATRIARHATUL LA VECHII DACI

CULTUL FOCULUI - Organizat de regina Hestia şi de ucenicele sale, cultul focului se întinde pe întreaga arie tracică

CULTUL FOCULUI - Organizat de regina Hestia şi de ucenicele sale, cultul focului se întinde pe întreaga arie tracică, de la Marea Baltică până mai jos de Marea Mediterană, de la Nipru până dincolo de Tisa, unde în sec. IX, apare cetatea Vesprem. O bună parte din „Tracia Mare„ era sub administraţia Geto-Dacă. Încă din început, poporul dac apare în documentele vremii ca legat de această străbună vatră. Ceva mai mult. Din perioada matriarhatului (până în anul 1900 î.Hr.), când cap al familiei era femeia, Dacii apar ca popor independent condus de regina Hestia. Ea a organizat după un ritual, cultul focului sacru, la reşedinţa regală, în cetăţi, ca şi în vetrele locuinţelor Traco-Dacilor. Focul, în general, era întreţinut ziua şi noaptea. Chiar numele Dacia, Dac, etimologic, cu toate discuţiile purtate de cercetători, trebuie pus în legătură cu cultul focului, cu focul în general, în jurul căruia se desfăşura întreaga viaţă mai întâi tribală şi apoi regală matriarhală şi patriarhală. În Legea lui Manu, indianul Daksa era numele unui zeu, ca şi Dachsina = focul ceremoniilor sfinte. Dacia era ţara focului sacru, a focului continuu şi cuvântul este autohton. În legătură cu cultul focului la strămoşii Dacilor ar putea fi pus hidronimul „Râul de Foc„ din satul Comaniţa, judeţul Olt. Tot în perioada matriarhatului se încadrează Bendis, care iniţial va fi fost regina Tracilor şi care după moarte a devenit zeiţă. În Lexiconul lui Hesighyos din Alexandria (sec. V sau VI), găsim înregistrată: „Bendis: Artemis la Traci; la atenieni sărbătoarea zeiţei Bendis. Busbaton: Artemis (Spun) tracii… marea zeiţă: Zice Aristofan despre Bendis, căci este zeiţă tracă. În toate este vorba de nişte ucenice şi urmaşe ale reginei Hestia (Vesta), care-şi desfăşurau activitatea pro-fetică în jurul focului sacru. Aici profetizau cele ce aveau să se întâmple şi dau sfaturi inspirate teuenergic. Zeiţa Bendis apare în poziţie ecvestră „întruchipând-o simbolic pe femeia războinică. Aceasta are o ramură de brad (nu de măslin!) în mâna stângă sau câte o ramură în fiecare mână (…). Perechea masculină a zeiţei Bendis ar fi (susţine Herodot în persoană) zeul războiului, în mitologia greacă Ares„, respectiv Marte în mitologia romană. Ea ar fi fost regina amazoanelor înainte de Hestia. Hadrian Daicoviciu scrie că Bendis a fost „divinitatea feminină dacică şi tracică, zeiţă a lunii, a pădurilor şi a farmecelor„. Cultul Soarelui ceresc şi al Focului Sacru, s-a păstrat până în zilele noastre. Pe stâlpii porţilor în mai toate judeţele Daco-României, apare sculptat Soarele. Cultura daco-română păstrează numeroase vestigii din perioada matriarhatului. Cităm aici faptul că în judeţul Bacău, lângă Moineşti la Poduri, „într-un sanctuar a fost descoperit un complex ritual format din 21 de statuete feminine păstrate într-un vas„. Dintre acestea, 15 sunt mai mari şi aşezate pe câte un „tron de lut ars„, iar 6 figurine „mai mici, fără tronuri şi decoruri„. Ele au fost numite „Soborul zeiţelor„. O „Mare zeiţă„, s-a descoperit la Trufeşti, în judeţul Botoşani, ca şi în alte părţi; ea a fost datată în jurul anului 3000 î.Hr. Adăugăm la acestea, statuetele de lut ars, „printre care o zeitate feminină întruchipând cultul fertilităţii, al belşugului„, descoperită la Libcova, judeţul Caraş Severin, figurinele de lut de la Cârna (azi Dunăreni), judeţul Dolj, medalionul de lut ars cu imaginea zeiţei Diana-Bendis. Vasile Pârvan spune că „divinitatea feminină getică era adorată şi ca Hestia„, „Marea zeiţă a pământului roditor şi hrănitor, existentă în Dacia „chiar înainte de venirea iranienilor„. Un puternic documentar pentru epoca matriarhatului Din perioada matriarhatului se poate socoti că provine şi „mormântul princiar getic, tumular, descoperit recent lângă Durostor, la Savestari, pe o frescă murală care mai păstrează în culori, o căpetenie getă (ce) este eroizată sub forma cavalerului trac„ (o amazoană? n.a.). Acesta primeşte o cunună de aur de la o divinitate feminină aşezată pe un soclu (Artemida Regina sau o „Fortuna„ sau poate fi chiar zeiţa Hestia, regina de care am vorbit mai sus). Lunga epocă a matriarhatului, în domeniul artelor plastice se remarcă prin o serie de figurine de lut ars, unele de o importanţă deosebită şi care se corelează cu informaţia documentară scrisă privitoare la regalitatea matriarhală Traco-Dacă, Traco-Getă. Ion Miclea şi Radu Florescu, în volumul Preistoria Daciei, apărut în condiţii tehnice ireproşabile, ne prezintă perlele artei străbune. În legătură cu acestea cităm aprecierile cercetătorului Narcis Zărnescu: „Figurinele de lut, modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna şi Samarra, nu a scăpat specialiştilor), judecând după templul descoperit la Căscioarele în apropierea Dunării şi datat circa 5000 înaintea erei noastre, ca şi după „tăbliţele de la Tărtăria (fază timpurie a civilizaţiei Turdas-Vinca, sfârşitul mileniului al VI-lea î.e.n.) sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decât cea sumeriană. Judecând aşadar, numai după aceste câteva „probe„ imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii, ca să nu mai amintim de misteriosul „obiect de aluminiu„ descoperit în 1973 lângă Aiud şi datând din cuaternar, adică de circa un milion de ani, istoria, marea istorie a lumii, îşi are una dintre „origini„ şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Tot Narcis Zărnescu, dupa ce citează concluziile cercetătoarei Marija Gimbutaş, de care am amintit mai sus, încheie: „Constructorii de temple, producătorii de ceramică pictată şi de obiecte de cult, creatori de sculpturi şi de figurine, de zei şi ritualuri, strămoşii noştri, folosind o scriere hieratică încă de la sfârşitul mileniului al VI-lea î.e.n., ne îngăduie să pătrundem după mai bine de şaptezeci de veacuri, în pridvorul misterelor care-i înconjoară încă„. Toate acestea presupun o viaţă statală organizată. Vasile Pârvan spunea că „divinitatea feminină getică adorată şi că Hestia„, „Marea Zeiţă„ a pământului roditor şi hrănitor, exista în Dacia, „chiar înainte de venirea iranienilor„. Pentru perioada matriarhatului pe Terra, să se vadă şi figurinele feminine descoperite în regiunea caucaziană. Tot din aceeaşi perioadă sunt figurinele feminine (antropomorfe) descoperite la Liubcova de arheologul Eugen Comşa. În concluzie în epoca matriarhatului strămoşii traco-dacilor erau organizaţi administrativ într-un mare regat Dacia. Hestia a fost regină a strămoşilor Traco-Geţilor în această epocă. După moarte a devenit Mare Zeiţă, aşa cum au fost marile zeiţe ale căror statuete s-au descoperit pe teritoriul Daco-României. Dokia-Hestia, după moarte, a fost adorată ca zeiţă a focului sacru.În perioada patriarhatului, regele Zalmoxis (cel dintâi rege cunoscut nominal) a intrat în legătură cu zeiţa Hestia, aşa după cum Moise intrase în legătură cu Iahve. Grecii au introdus în panteonul lor şi această zeiţă, fără să amintească de faptul că ea a fost regină şi zeiţă a Dacilor, un popor de cea mai înaltă cultură în antichitate. Rectificăm aici eroarea unor istorici de a-l trece pe Zamolxis înaintea reginei Hestia. Cînd trăia Zamolxis (în sec. XIII î.Hr.), Hestia era zeificată, asemenea lui Iahve. Consemnarea documentară că Hestia ar fi fost regina sciţilor este o eroare. Sciţii numeau pe zeiţa focului Tabiti, aşa cum arăta izvorul citat. Hestia este numele dacic al reginei devenită zeiţă, nume pe care l-au adoptat tacit şi grecii, în timp ce romanii au numit-o Vesta, în fapt fiind vorba de una şi aceeaşi persoană care a trăit cu mult timp înainte de Hesiod (sec.VIII sau VII î.Hr.). Hestia apare la romani sub numele de Vesta, mult mai târziu. În legătură cu perioada matriarhatului şi gnosticismului primar, trebuie puse Sibilele, care au avut un rol benefic asupra lumii tracice. Aşa Sibiylla Erythrea „este o reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor sau pelasgilor din nordul Istrului (...)„. „Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară„ zice dânsa în oracolele sale. Armatele de apărare împotriva invadatorilor în perioada matriarhatului erau formate din amazoane. Ele erau luptătoare până mai târziu. Orfeu (în mitologia greacă) poet, muzician (fiul lui Giagros, regele Tracilor şi al muzei Caliope) „a murit ucis de femeile trace„. Un studiu deosebit de interesant a publicat Pandele Olteanu, în revista Arca. Despre Sibila Eritreea, el spune că ea a scris trei cărţi cu profeţii, dintre care s-a păstrat ultima. Ea a profeţit între altele, Venirea lui Iisus, Învierea morţilor şi arderea pământului. Cartea este redactată în versuri. Destul de interesant este faptul că Sibilele apar şi în prezent în pictura exterioară alături de filosofi, la unele biserici ortodoxe. (R.D.)

sursa daciajurnal.ro

Read More

SCRIERE PROTODACA DESCOPERITA IN ROMANIA

In cursul lunii mai 2009, o viitura a raului Bistrita, produsa in zona localitatii nemtene Farcasa, avea sa scoata la iveala un foarte posibil atelier neolitic de confectionare a unor tablite inscriptionate, foarte asemanatoare cu celebrele tablite de la Tartaria. Ele s-au adaugat celorlalte artefacte care au fost descoperite de catre prof. dr. in istorie Dumitru Ionita, in punctul numit Vadu Rau, din localitatea pomenita mai sus, incepand cu anii ’80 ai secolului trecut, despre care s-a mai vorbit.

Descoperirea are o importanta deosebita pentru ca, iata, ea demonstreaza ca celebrele placute de la Tartaria, datate ca fiind mai “tinere” cu peste un mileniu decat cele sumeriene de la Djemdet Nasr, Kis si Uruk, considerate indeobste cele mai vechi forme de scriere din lume, nu reprezinta un caz izolat, accidental, ci o activitate cat se poate de organizata, desfasurata de locuitorii acelor vremuri de pe actualul teritoriu al tarii noastre.

Din pacate, la fel ca si alte asemenea descoperiri de exceptie, nici aceasta nu s-a bucurat de atentia necesara din partea specialistilor romani. Aventura acestor incredibile “pietre” inscriptionate a inceput prin anii ’80 ai secolului trecut, cand profesorul Dumitru Ionita, in timpul unei recunoasteri de teren desfasurate in punctul numit Vadu Rau din localitatea nemteana Farcasa, a descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutati pentru plasele de pescuit sau pentru razboiul de tesut, topoare slefuite din piatra etc.

Artefact care aminteste de Tartaria

Printre aceste obiecte, cateva i-au atras atentia in mod deosebit. Este vorba despre tablite din lut ars, unele de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentau pe una din fete diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, ce constituiau suport pentru alte linii mai mici asezate in rand, diverse puncte scobite etc. In decursul anilor, erodarea malului drept al Bistritei a continuat, prilej cu care au tot iesit la iveala alte cateva zeci de asemenea tablite, numarul lor ajungand la 120, toate purtatoare ale unor insemne protoliterate, dupa cum crede profesorul Ionita.

“Unele dintre ele sunt confectionate din lespezi de piatra de forma rectangulara, peste care s-a asternut un strat fin de argila, care a fost incizat cu semne dintre cele mai variate. Printre ele se afla si un pandantiv amuleta, similar aceluia de Tartaria, care are doua orificii de prindere”, ne-a declarat profesorul Ionita.

Viitura din aceasta primavara, asa cum aratam mai sus, a scos la iveala, in acelasi punct, alte cateva zeci de asemenea tablite incizate, pe care au aparut, ca element de noutate, “grupuri de semisfere, care au pe bolta lor unul, doua, trei sau patru linii. Greutatea tablitelor difera, ea fiind cuprinsa intre 100 si 500 g. Din cele observate, s-ar putea spune ca pe «vatra» acestui atelier se afla o cantitate impresionanta de material care urma a fi prelucrat si, probabil, incizat. Acest fapt m-a facut sa cred ca avem de-a face cu un atelier care fusese parasit in graba, din motive obscure: fie din cauza unei calamitati naturale, fie din cauza migratiei unor triburi neolitice”, ne-a mai spus Dumitru Ionita.

O parte din tablitele de pe Bistrita sunt aproape identice cu cele de la Tartaria

Domnia-sa este de parere ca “o parte din aceste tablite sunt relativ identice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa in anul 1961 la Tartaria, judetul Alba, care apartin culturii neolitice Vinca, datate, pe baza de Carbon 14, ca fiind realizate in perioada 6.500- 6.000 i.Hr. Emit supozitia ca la Vadu Rau a existat in mod cert un atelier de confectionare a acestor artefacte, care apoi se raspandeau intr-o vasta arie geografica, ajungand pana in vestul actual al Romaniei sau chiar pana in Insula Pastelui. Dimensiunile tablitelor variaza intre 13,5 cm in lungime, respectiv 7-8 cm in latime”, mai spune profesorul Ionita.

Prof. dr. Vasile Boroneant: “Este foarte posibil ca la Vadu Rau sa fi existat un depozit”

Fara a fi specialisti, putem sa ne dam seama ca avem de-a face cu o descoperire de o importanta cu totul speciala. De aceea, am cerut si parerea unui cercetator care a avut ocazia sa vada cateva fotografii ale acestor misterioase tablite. Este vorba de prof. dr. Vasile Boroneant, binecunoscut arheolog, care, timp de mai multi ani, a cercetat situl arheologic de la Cladova si pe cel de la Chitila, unde au fost facute descoperiri senzationale, care atesta existenta pe acele locuri a unora dintre cele mai vechi culturi materiale si spirituale din Europa. In legatura cu aceste tablite, domnia-sa ne-a declarat: ”Modelul era in epoca. Motive asemanatoare au fost descoperite in spatiul nostru si la Vidra, si la Chitila si in alte locuri.

Ele se aseamana cu cele din Mesopotamia. Este foarte posibil ca acolo, la Vadu Rau, sa fi existat un depozit. Trebuie insa facute cercetari serioase pentru a putea emite o ipoteza corecta. Asemenea elemente de decor vin chiar din Paleolitic, unde aceste elemente constituiau modalitati de comunicare folosite de initiatii epocii. Le regasim si astazi, desi sensul lor nu mai poate fi deslusit, pe costumele populare, pe cusaturi, pe produse casnice gospodaresti, pe unelte etc. Ele sunt specifice numai spatiului carpato-dunarean”.

Tartaria demonstreaza ca scrisul a aparut in sud-estul Europei, nu in Sumer

Asa cum arata artefactele de la Vadu Rau, se poate observa asemanarea lor izbitoare cu tablitele de la Tartaria. Povestea acestora din urma a trezit, in timp, deopotriva, entuziasm, dar si multe reticente, in asa fel incat, desi probe indubitabile atesta vechimea lor, inca mai sunt sceptici care nu vor sa accepte realitatea. De altfel, astazi, foarte putini specialisti romani se mai incumeta sa discute deschis despre aceasta unica descoperire. O fac insa cercetatorii straini, carora nu le este nici rusine, nici teama sa afirme deschis ca prima scriere a omenirii a aparut in sud-estul Europei si nu in Mesopotamia, cum se credea pana acum.

Ei au in vedere cand sustin acest lucru, atat artefactele de la Tartaria (pe care nu le cred nicidecum o pierdere de obiecte sau o negustorie a unor sumerieni ajunsi intamplator sau nu in zona bastinasilor de la Tartaria, cum se mai sustine uneori!), cat si alte doua descoperiri: cea de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, unde pe o colina, intr-un nivel neolitic corespunzator mileniului III i.Hr., au fost gasite cateva sigilii de lut, printre care unul rotund, cu pictograme gravate intr-un mod semanator celor de la Tartaria, si cea de la Gracianita, din nord-vestul Bulgariei.

Acolo, s-au descoperit doua platouri mici. Pe fundul unui dintre ele este redata o reprezentare schematica antropomorfa, iar cel de-al doilea prezinta o forma de scriere foarte apropiata de cea de pe sigiliul de la Karanovo si de cea de pe una dintre tablitele de la Tartaria.

Arheologul britanic Colin Renfrew, care a efectuat sapaturi tot in Bulgaria, la Sitagroi, sustine aceasta ipoteza. Apoi, celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project, membru al World Rock Art Academy Italia, care, impatimit de “miracolul” de la Tartaria, a cautat si a descoperit oasele gasite de Vlassa impreuna cu cele trei tablite. Dupa ce acestea au fost analizate si datate la Departamentul de Geologie al Universitatii din Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foarte veche, in jur de 7.300 de ani!

Iar oasele au apartinut unei femei in varsta de 50-55 de ani, careia el ii atribuie un rol religios, fiindca printre oase au mai fost gasite 23 de obiecte sacre, printre care o ancora pentru tesut, niste bratari si niste statuete de idoli. Aflat in anul 2004 in tara noastra, celebrul arheolog italian avea sa declare unui confrate: “Oasele ca si tablitele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este randul nostru sa gasim ca scrierea a inceput in Europa cu doua mii de ani inaintea Sumerului. In Romania, avem o comoara imensa, dar ea nu apartine numai Romaniei, ci intregii Europe.”

Cercetarea artefactelor, o datorie pentru istorici, nu o pierdere de timp

Am prezentat toate aceste date pentru a incerca sa sensibilizam cercetarea romaneasca in domeniu, in asa fel incat sa putem raspunde, fara teama de a ne compromite, unor provocari ca aceasta pe care ne-o propune profesorul Dumitru Ionita. Pentru ca descoperirea sa constituie, fara indoiala, o mare provocare. Nu suntem in masura sa dam sfaturi, dar credem ca este de datoria specialistilor sa cerceteze nu numai aceste incredibile artefacte, dar si altele care zac prin depozitele muzeelor de zeci si zeci de ani, fara sa fie bagate in seama de cineva.

Credem ca aceasta este o datorie, nicidecum o pierdere de timp, pentru ca, pana la urma, elementele identitare ale existentei noastre ca popor european isi afla sustinerea si in asemenea dovezi. Incheiem prin a spune ca tablitele de la Vadu Rau tebuie sa beneficieze de o atentie sporita. Ca de altfel si alte obiecte adunate cu truda si pasiune de neobositul profesor de istorie de la Farcasa care, periodic, ne surprinde cu cate o descoperire de exceptie.

Sursa: GARDIANUL

Read More

GETI IN SPANIA

Publicat de Arim

În cultura spaniolă începînd cu secolul V s-a scris vîrtos că a patra descălecare a Spaniei de către goţi, care sînt geţii de altădată (Getae illi qui et nunc Gothi) a dus la formarea naţiunii spaniole şi a statului iberic. În următoarele secole această legendă se dezvoltă ajungînd o adevărată referinţă istorică, culturală şi morală a societăţii spaniole. Ca oricare mioritic cu mintea acasă mi-am pus fireasca întrebare: au luat-o razna aceste naţii sau pe plaiurile noastre pute rău a mişelie?

Să ne lămurim de ce spun ei asemenea isprăvi, trebuie să ne uităm în istoria noastră veche falsificată cu atîta ură de pretinşii mentori ai neamului! Mare parte din răspunsul la această întrebare se găseşte tot pe tăbliţele de plumb tăinuite de înveninaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Istoricii români care au cunoscut cîte ceva despre Getica lui Iordanes au plesnit-o scurt, gotul face o confuzie între geţii care au dărîmat imperiul romanilor şi goţii care au venit pe meleagurile noastre în secolele ll-lll.

Şi zisa lor plină de iz profetic a fost bătută în cuie, tămîiată, şi pusă ca acatist la Maica Domnului pentru profundă recunoştinţă! Dar aceste zăluzenii nici nu mai sînt trecute în cărţile de istorie să nu se întrebe cineva dacă judecata este corectă sau o aiureală. Pe mormintele regilor vizigoţi din Castilia Veche stă scris pentru posteritate:
,,Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex” adică şi pe înţelesul nostru: ,,rege al goţilor, al dacilor, al geţilor şi rege al Spaniei! Nu ştiau aceşti regi pe cine aveau ca supuşi în regatul lor sau liftele mioritice ar trebui decorate cu ,,Colanul Cînepei Rezistente” pentru ,,virtutea” de înaltă trădare!

Tăbliţele spun că bastarnii au ajuns în glia geţilor pe la mijlocul secolului lV î.e.n. unde au suferit un puternic proces de ,,getizare” iar cu începutul secolului l î.e.n. strămoşii noştri au intrat în contact la est, cu iazigii. Mitologia lor arată că au preluat multe elemente din religia şi cultura geţilor iar bastarnii erau priviţi de ceilalţi germani ca un neam de-al lor dar descinzînd după obiceiuri din geţi.

Marţial (cca.40 – cca. 103), în Pharsala, pune într-un singur vers numele dacului, getului şi iberului – Hinc Dacus premat inde Getes ocurrat Hiberis. Versul acesta a fost interpretat de Isidor în secolul Vll ca o profeţie; Spania avea să fie invadată de geţi, dar nu numai ea, lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Istoria începe să treacă în legendă.
Scriitorul spaniol Paulus Orosius, refugiat în Africa de teama goţilor ne lasă în Istorii terminate în 417 informaţii despre migrarea goţilor în Spania şi accentuează: ,,Getae illi qui et nunc Gothi(Geţii care şi acum se cheamă Goţi) şi ,,Dacia ubi et Gothia – Dacia unde este şi Goţia.

Mai face o descriere a seminţiilor care se bulucesc dintr-o parte în alta a Europei şi precizează că înspre răsărit este Alania, la mijloc Dacia unde e şi Goţia; apoi vine Germania unde cea mai mare parte o stăpînesc suevii – neamurile acestora tuturor sînt 54 la număr. Ţinutul de la nordul Dunării îl numeşte Barbaricum iar cel de la sudul Dunării, Romania care cuprinde Panonia, Moesia, Dalmaţia, Istria, Macedonia, Tracia.

Aminteşte de luptele lui Domiţian cu geţii şi apare conducătorul Diurpaneus care va fi pomenit în toate cronicile spaniole. Istoricii români l-au preluat pe Diurpaneus de la Orosius dar au trecut sub tăcere restul informaţiilor. Din fosta Dacie, acum Goţie au ieşit marile năvăliri care au distrus lumea antică şi odată cu ea prăbuşirea imperiul roman aşa cum au adulmecat-o Seneca(4 î.e.n - 65 e.n.) şi Lucan ambii din Spania într-o premoniţie neştiută încă în cultura română!

Filozoful hispanic parcă avînd o previziune profetică, spune că urgia ,,zilei fatale” va veni din ţinutul geţilor, cînd Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele pînă la cer, şi într-un singur vîrtej prăpăstios va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi. Din cer vor curge puhoaie fără margini, rîurile îşi vor umfla apele şi vor ieşi din matcă, mările se vor ridica din albii şi vor inunda pămîntul pentru a distruge neamul omenesc.

,,Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul şi Danuviul, al căror curs este vijelios chiar şi în matca lui, atunci cînd îşi vor croi noi maluri şi surpînd pămîntul, vor ieşi toate din albia lor ? …Cînd Danuviul nu mai atinge, nu numai poalele sau brîul munţilor, ci le bate culmile, tîrînd cu sine povîrnişurile potopite, costişele smulse şi promontoriile vastelor ţinuturi, care, din adîncuri, se vor desprinde de continent ? Iar apoi, negăsind ieşire – căci singur şi le închisese pe toate – se întoarce într-o bulboană şi cuprinde într-un singur vîrtej năprasnic o imensă întindere de pămînturi şi cetăţi ?”

Imaginea continuă cu furtuni şi trăsnete pînă ce mările învolburate se ridică spre cer şi se prăvălesc nimicitoare peste pămînturile pustiite. Nefericiţii supravieţuitori ai neamului omenesc se agaţă ca nişte făpturi infirme de ultimele ţancuri – pierdute în ocean - care nu mai sînt capabile nici de durere. Trebuie reţinut faptul că Seneca scria aceste rînduri pe la anii 60 şi sînt foarte asemănătoare cu potopul biblic dar atunci scrierile evreilor nu reprezentau nimic pentru cultura romană.

Să fie doar o presimţire a filozofului sau a cunoscut mituri şi legende despre care noi nu ştim nimic! Mai vorbeşte de teribila săgeată getică zburînd spre cer – talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu care seamănă moarte pe unde se abate. Nepotul acestuia, Lucan pomeneşte de faima arcului getic făcut pe lemn tare din Armenia: ,,Armeniosque arcus Geticis intendite neruis”.

Mai spune despre ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii care pîndeau căderea Romei: ,,Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă ? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie! Cum ? Căderea Romei să-i mişte pe daci şi pe geţi iar eu să stau ferit de griji ? …Învrăjbiţi-ne cu toate popoarele numai abateţi de la războiul civil.
Să ne ameninţe dintr-o parte dacul, din alta getul; să năvălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului”. Dar lumea geţilor a fost o lume misterioasă şi înspăimîntătoare iar Istru a reprezentata o frontieră greu de pătruns atît pentru greci cît şi pentru romani.

Frigul năprasnic, pădurile întunecoase şi fără sfîrşit, religia şi vitejia neamului get făcea din Geţia mai mult un tărîm al legendelor decît o lume pe care anticii mediteraneeni puteau să o înţeleagă. Pentru mintea lor, era în toate acestea nu numai un ţinut care inspira teamă, dar şi ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui.

Istoria fabuloasă care umple cronicile spaniole medievale este adunată din legende şi mituri
mediteraneene legate de Orient şi mai ales de enigmaticele ţinuturi dintre Caucaz şi gurile Dunării, învăluite în nepătrunse neguri arctice şi în mistere tracice care se pierd în noaptea vremurilor.

Acolo în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian(Crimeea), trăia un neam de oameni care se numea iberi şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule.

Eschyl(525-455), părintele tragediei greceşti spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice!
Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri. Trebuie să admitem că informaţia lui Eschyl este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane.

Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi cu care se lăudau că ar fi vechi de 6000 de ani! Lumea fabuloasă din acele ţinuturi mai călcase pe teritoriul Spaniei.

Amazoanele, despre care Homer spune că erau de origine tracică nu pregetaseră să treacă marea şi să-şi cîştige faimă şi în ţinuturile hispanice. Iar acei iberi din negura timpului sînt seminţia mioritică ce a migrat în secolele XVll î.e.n. după erupţia catastrofală de la Santorini. Şi tot ei au dus scrierea descoperită la Tartesico şi Turdetano.

Isidor, episcopul Sevillei scrie la începutul secolului Vll, Historia de Regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, ca un omagiu adus neamurilor germanice la formarea naţiunii hispanice şi a culturii acesteia. Era un admirator înfocat al goţilor fiind şi el de origine got iar informarea lui are la bază izvoare antice altele decît Getica lui Iornandes pe care nu a cunoscut-o.
Autorul doreşte să facă o apologie a goţilor care se trag din geţi plecînd de la zicerea lui Orosius dar merge pe drumul reconstituirilor etimologice şi genealogice dîndu-le o valoare simbolistă privind speculaţiile sale asupra numelor şi cuvintelor.

Etimologiile ne îngăduie să vedem ce credea eruditul prelat sevillan despre ţara îndepărtată a geţilor, atît de misterios legată de destinul Spaniei. Este o geografie foarte vagă cu informaţii culese de la mai mulţi scriitori antici. Lumea largă era cutreierată de cetele de călăreţi barbari care treceau vijelios peste ruinele fostelor aşezări.
Dacia scăpată de legiunile romane, a fost ocupată pe rînd de goţi, gepizi, huni, avari iar cînd Isidor îşi scria opera, pe plaiurile carpatice erau stăpîni vremelnici seminţia slavilor.

In Istorii ne mai spune Isidor că în Dacia erau munţi înalţi în vecinătatea regatelor scitice de unde goţii făceau incursiuni peste Dunăre în provinciile romane. Ei împărţeau aceşti munţi înalţi cu alte neamuri. Sînt informaţii despre istoria goţilor de la Dunăre şi migrarea lor către vest pînă ajung în Spania. Lucrarea se termină printr-o recapitulare:

,,Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lîngă împărăţia scitică unde sînt munţi înalţi, ei stăpîneau aceşti munţi împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputînd suporta nedreptăţile acestora, îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galiei, şi trecînd fără împotrivire munţii Pirinei, ajung pînă în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor”.

Elogiază neamul got şi trăsăturile lui scriindu-i prin cuvîntul ,,geţi”; blonzi şi purtînd capetele descoperite – flavent capitibus invectis Getae, călăreţi dibaci după vorba unui poet – Getes, inquit, quo pergit equo, dispreţuitori faţă de moarte după cuvîntul altui poet.
Glorifică neamul plin de virtuţi care a făcut ca, ,,Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor” să slujească ascultătoare şi să primească ,,triumful jugului getic”. Fericirea ţării este dată de bucuria unde înfloreşte glorioasa fecunditate a poporului getic – Geticae gentis gloriosa fecunditas.

In Istoriile şi Etimologiile prelatului sevillan putem găsi însemnări importante despre daci sau geţi, care chiar deformate, erau ecoul unei realităţi istorice oglindită uneori şi în izvoarele antice. Sfîntul Eugeniu aminteşte de o dispută între Paulo Alvaro şi Eleazar în care primul ştie să vorbească literar despre tumultul Mării Negre şi lăuda în versuri biblioteca lui Leovigild pentru că strălucea de ,,getică lumină”. Aşa o spun ei dar noi ne ţinem tari pentru că asemenea informaţii nu ies de sub freză mioritică!

Către sfîrşitul secolului Xlll, mitul getic, prin imaginea fabuloasă a lui Deceneu, ia o formă măreaţă sub pana regelui învăţat Alfonso el Sabio în Cronica Generală. Acest rigă, este părintele culturii spaniole cultivînd ştiinţele şi artele de la poezie şi muzică pînă la astronomie şi astrologie,
Sub pana lui măiastră getul Diçeneo sau Dicineo este un filozof şi aproape un sfînt, nu este numai un sfetnic înţelept al viforosului Boruista (boero Bisto), ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, prin meritele enumerate şi luate din Getica lui Iornandes, îl ajută să modeleze din temelii cultura spaniolă numindu-l: el Sabio – Înţeleptul.

Numai respectul pentru biserica catolică l-a făcut pe acest rigă să-l pună pe Deceneu într-o discretă umbră precreştină sau poate a avut informaţii despre care noi nu ştim nimic! Mitul getic atribuit goţilor şi care cîştigă o semnificaţie morală, lăsînd urme la toţi scriitorii şi istoricii hispanici din evul mediu este mitul lui Deceneu sau al Înţelepţilor goţilor, din care toledanul Jimenez de Rada face Mitul Înţelepciunii şi al bunei cîrmuiri al noilor întemeietori ai Spaniei.

Zamolxe apare şi el fiind considerat rege al goţilor şi ,,o minune a înţelepciunii şi filozofiei” aşa ca pentru urechea surdului! Autorul spaniol spune că şi-a cules informaţiile atît de la scriitorii antici, de la Iornandes dar şi din tradiţiile orale sau cîntecele goţilor, procedeu pe care l-a utilizat şi scriitorul got. Iornandes spune despre aceste cîntece care păstrau amintirea lui Deceneu că trebuie să fi fost ele însele o moştenire de la daci!

Alonso de Cartajena scrie în timpul lui Enrique al lV-lea şi ne spune că regii Spaniei coborau din principi daci, luîndu-şi numai numele de la locul unde trăiesc, pentru că era mai ilustru decît al strămoşilor iar numele Geta este întîlnit în scrierile medievale fiind considerat un titlu de nobleţe! În heraldica regilor spanioli apar simbolurile geţilor; săgeţile cu care au speriat lumea şi jugul ca dovadă a bogăţiei în vite.

Dacă Orosius a spus că geţii sînt goţii care au cucerit Spania, după două secole Isidor afirmă cu tărie identitatea goţilor cu geţii iar în secolele ce au urmat, pentru a-şi dovedi nobleţea, cărturarii dar şi clasa conducătoare trebuia să arate descendenţa din geţi. De la Isidor din Sevilla, legenda s-a dezvoltat, a prins rădăcini în toate cronicile şi o parte din istoria geţilor/dacilor într-o formă fabuloasă a intrat în însăşi istoria Spaniei.

Numele geţilor Boruista sau Buruista, Diurpaneus, Decebalo ale lui Zamolxis şi Deceneu se întîlnesc la sfîntul Isidor, la arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la regele Alfonso el Sabio, luînd loc în genealogia însăşi a poporului spaniol şi au ajuns în Spania datorită neamurilor gotice. Ei au lăsat moştenire spaniolilor cultura geţilor şi nu cultura neamurilor germanice cu Odin, zeul suprem; Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului; Loki, zeul nefast al focului subteran şi al morţii; Baldr, zeul dreptăţii şi al naturii care renaşte după marea catastrofă!

Sîmburele de istorie şi cultură carpatină dusă de migraţia neamurilor gotice în Spania, se transformă în legendă şi ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri. Nici un istoric spaniol nu a recunoscut sub aceste nume pe o parte dintre înaintaşii neamului nostru strămoşesc!

Noi îi descoperim azi datorită cărţii Zamolxis scrisă de Alexandru Busuioceanu în pribegia spaniolă şi tipărită în limba română în anul 1985. Este un miracol că tăbliţele de plumb de la Institutul de Arheologie din Bucureşti ne ajută să-i cunoaştem în această formă din cronicile venerabile scrise de arhiepiscopi şi regi ai Spaniei, necitite pînă azi de români. Istoricii noştri dacă ar cerceta aceste cronici iar lovi apoplexia, ar trece la o bănuială şi ar răcni din toţi rărunchii: sînt falsuri la fel ca tăbliţele de plumb şi cele descoperite la Tărtăria, şi astfel fandasia este gata!

Ca să nimicesc pentru vecie această imbecilitate a latinităţii neamului nostru am să folosesc niscaiva informaţii adunate cu mare sîrg de răulenii spanioli amintiţi mai înainte.
Spun ei că în toriştea străbună – Iberia, băştinaşii aşa neciopliţi cum erau pentru că încă nu au ajuns romanii pe la ei să-i lumineze - se scria într-o veselie. Iar arheologia a descoperit mai multe probe cu scrierile buclucaşe, apreciindu-le din secolele Vlll-ll î.e.n. dar vechimea lor poate fi mai mare.

Ele provin din partea de est, regiunea Tartesico şi Turdetano(nouă ne aminteşte de necropolele Tărtăria şi Turdaş) sud-est şi sud-vestul Iberiei. 46 dintre literele folosite de geţi în polojeniile lor pe tăbliţele de plumb sînt identice sau asemănătoare cu literele din aceste scrieri iar 34 dintre semnele cu care crestau lemnele plutaşii Bistriţei sînt identice sau asemănătoare cu litere folosite de vechii iberici!
Ca să vezi ce neam neastîmpărat sîntem dar mai ales cum stăm cu adîncimea rădăcinilor înfipte în plaiul mioritic!

Să fiu cintezoi pe rămurea pînă la sfîrşitul cîntării mai amintesc că scrierile vechilor iberici au 12 semne identice cu scrierea de la Tărtăria şi 13 semne comune cu scrierea din Sumer(Ki-en-gi) unde s-a răzleţit o parte din neamul carpatic în a doua jumătate a mileniului lV î.e.n.

Să le tai maul pentru vecie acestor înverşunaţi în făcături dau citeva nume din onomastica actuală a creştinilor spanioli: Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio şi unele culese din tăbliţele necreştinilor geţi: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro, Orelio. Cînd au plecat aceste populaţii mioritice în Iberia este greu de răspuns dar se poate aprecia că le-au trebuit ceva timp să-şi organizeze structuri sociale care să impună folosirea scrisului iar ei erau destul de numeroşi pentru o astfel de acţiune care cere multă glagorie şi îndemînare de meseriaş. Consider că pe la mijlocul mileniului



ll î.e.n. i-a apucat neliniştea pe aceşti năbădăioşi să-şi părăsească toriştea străbună din Carpaţi şi să mai pună pe aiurea de o civilizaţie! Aceasta este prima migraţiune a carpaticilor în Iberia, a doua au făcut-o la începutul secolului V împreună cu bastarnii ,,getizaţi” şi alte seminţii germanice iar a treia se face în zilele noastre!


O altă direcţie a migraţiilor din Carpaţi pe la mijlocul secolului XVll î.e..n. este către vest, sud-vest iar cei mai neliniştiţi au ajuns pînă în nordul Africii. Cea mai veche populaţie a teritoriului dintre Egipt şi Oceanul Atlantic o formau getulii după cum scriu izvoarele antice.

Călăreţi neîntrecuţi, împărţiţi în mai multe triburi, trăiau de pe urma marilor turme de oi dar şi a vînătorii iar cînd se ivea prilejul nu erau mofturoşi la ceva jafuri. Salustiu spune că:

,,Africa au ţinut-o mai întîi getulii şi libienii, popoare dure şi necivilizate ce se hrăneau cu carnea fiarelor sălbatice şi ierburi”. Iar Isidor din Sevilla scrie: ,,Despre getuli se spune că au fost geţi, care în număr foarte mare au plecat cu corăbiile lor şi au ocupat Syrtele din Lybia şi fiindcă veniseră din ţinuturile geţilor li s-a aplicat numele de getuli”.

Asemănarea uimitoarea a alfabetelor folosite de populaţiile pe care le cunoaştem astăzi sub numele de berberi, tuaregi şi libieni cu alfabetele geţilor de pe tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste informaţii iar Burada cînd cerceta pe valahii din Galiţia a reţinut că aceştia îşi mînau oile cu expresia ber, ber, noi folosim expresia bîr,bîr!

Femeile berbere au o vestimentaţie foarte apropiată de cea a româncelor de la munte (mocani). Au pe cap o broboadă din pînză albă fără cusături, trupul este acoperit de o cămaşă tot albă încinsă pe mijloc care vine pînă deasupra genunchilor avînd mînecile scurte aproape de umăr.

Poartă o fustă tot albă ce coboară pînă aproape de gleznă iar în faţă are un şorţ. Trupul este înfăşurat cu o ţesătură de lînă asemănătoare cu cea purtată de mocani care formează la spate un fel de glugă. Bărbaţii au o cămaşă albă simplă încinsă pe mijloc, cu mîneci lungi şi largi, pe deasupra poartă o bundiţă cu cusături viu colorate şi ciucuri asemănătoare cu cele ale oşenilor iar pantalonii sînt largi, albi şi mai strînşi cu o aţă în partea de jos a cracilor.
Există în muzica lor populară, bucăţi care sînt asemănătoare cu muzica noastră populară.

Autor: Ec. Constantin Olariu Arimin.
Articol preluat de pe www.ariminia.ro

Read More

Scrierea de la Turdas cea mai veche scriere din lume

Publicat de Arim

Dumitru Badila

ARTICOLUL DE MAI JOS am incercat sa-l public intr-un ziar care sa fie citit de oamenii obisnuiti (pentru ca specialistii cunosc sigur aceste date), un ziar fara pretentii stiintifice si care sa nu aibe reticente la publicarea unui material stiintific mai putin ortodox.

Am ales ca perioada vara crezind ca la mare pe plaja o astfel de stire bomba va fi citita de mai multi oameni. In general cautam in caseta tehnica a ziarului, redactorul responsabil cu cultura, luam legatura cu el si ii trimiteam articolul pe mail. Dupa entuziasmul initial, urmau invariabil tergiversarile care nu lasau loc de indoiala cu privire la raspuns si doar la insistente puternice primeam un Nu raspicat.

Ziarele pe care le-am contactat si care toate s-au comportat la fel au fost: Formula As, Libertatea, Cotidianul, si ultimul, Adevarul. Am trimis articolul plus fotografii prin mail, cu rugamintea ca doar partea cu reproducerea din carte si biografia Marijei Gimbutas sa fie publicata obligatoriu, comentariul si semnatura mea nefiind obligatorii.

Concluzia a fost clara: Exista adevaruri care sint interzise la publicare in toata presa indiferent de profil si orientare. De ce? Putem sa speculam. Intre timp au mai aparut si alte informatii despre Scrierea Veche Europeana.

Badila Dumitru, Iulie 2006

SCRIEREA DE LA TURDAS, CEA MAI VECHE SCRIERE DIN LUME

Marija Gimbutas

Pe la 5500, vechii europeni din Europa central-rasariteana au dezvoltat un sistem de scriere, cu circa doua mii de ani inaintea egiptenilor ori a sumerienilor. Totusi, spre deosebire de aceste popoare, scrierea vechilor europeni nu servea unor scopuri economice, juridice sau administrative. Scrierea “veche europeana” era o scriere sacra, aparuta in urma unei indelungi folosiri a unor semne grafice incarcate de un simbolism particular; aparitia acestei scrieri este strins legata de cultul dezvoltat al divinitatii feminine. Aceste semne sint, in sens pur etimologic, hieroglife sau semne sacre.

Cele mai vechi descoperiri ale unor obiecte purtind semne de scriere au fost facute cu mai mult de un secol in urma, la Turdas, un sit apartinind fazei timpurii Vinca din Transilvania. De abia un secol mai tirziu, in 1961, s-au descoperit la Tartaria (o asezare nu departe de Turdas, in judetul Alba) trei placute de lut ars cu o scriere care a stirnit un deosebit interes. Citiva eruditi le-au comparat cu semnele sumeriene cunoscute ori le-au banuit a fi derivate din acestea. Cronologia oferita de datarile cu radiocarbon era ignorata.

Astfel M.S.F. Hood considera ca placutele de la Tartaria ar fi fost “o imitatie incomprehensibila a unor semne de scriere apartinind unor populatii mai civilizate”. Sute de alte obiecte sacrale purtind inscriptii in rinduri sau grupate au ramas neobservate ori necunoscute. Multe obiecte cu inscriptii au fost gasite intr-un context sratigrafic bine documentat. Cronologia cu radiocarbon calibrata la date reale arata ca aceasta scriere a aparut curind dupa jumatatea mileniului al 6-lea si a fost folosita timp de un mileniu si jumatate in epoca cuprului (sau chalcolitica) din Europa central-rasariteana intre 5500 si 4000 i.e.n..

Este acum cert ca “scrierea veche europeana” este mult mai veche decit cea sumeriana. Ca atare, comparatiile cronologice cu Sumerul nu sint cele mai fericite.

Acest sistem de scriere nu a fost nicidecum un proces efemer, limitat la o singura localitate, ci un fenomen larg raspindit. Ipoteza importarii acestei scrieri sau a unor tablite din Mesopotamia trebuie inlaturata cu desavirsire, caci ea este contrazisa atit de evidenta datelor cronologice, cit si de natura acestui sistem de scrire care a aparut printr-o folosire indelungata a simbolurilor grafice.

Originile sale trebuie cautate in perfectionarea cultului divinitatii feminine din religia “veche europeana”, prin specializarea (ori restringerea) sensului simbolurilor. Inscriptiile apar pentru prima oara pe obiecte de cult, nu pe tablite, si au avut un scop hieratic, nefiind deloc notarea unor tranzactii comerciale ori administrative, ca in Mesopotamia.

Scrierea “veche europeana” a disparut in mod virtual odata cu dezintegrarea culturilor Karanovo, Vinca si a altora in jur de 4000 i.e.n. si dupa aceea, ca urmare a infiltrarii pastorilor nomazi din stepele sudice ale Rusiei, presupusi a fi vorbitorii idiomurilor proto-indo-europene. Acest sistem de scriere a supravietuit totusi in zona egeeana, unde Vechea Civilizatie Europeana a persistat timp de alte doua milenii in comparatie cu zona dunareana a Europei.

Ca atare, nu poate fi surprinzator sa observam similitudini intre sistemul de scriere “vechi european” si scrierile egeene din epoca timpurie a bronzului, minoica si cipriota. Analogiile dintre semnele “vechi europene” si acelea din silabarul clasic cipriot sint socante, ducind la ideea ca scrierea “veche europeana”, aparuta cu circa 4000 de ani inaintea linearului A cretan ori a celui cipro-minoic a fost o scriere inrudita cu acestea si, probabil, precursoarea lor, inventata de vorbitori de idiomuri ne-indo-europene.

Citeva cuvinte despre istoricul descoperirii semnelor

Existenta unei scrieri preistorice in sud-estul european a fost semnalata prima oara in anul 1874, cind Zsofia Torma a intreprins sapaturi pe dealul de la Turdas, linga Alba Iulia.

Descoperirile, constind din obiecte ceramice, figurine, fusaiole si alte obiecte, cu peste 300 de semne incizate, au fost treptat distribuite muzeelor din Berlin, Mainz Munchen si Cluj. In anul 1910,Marton Rosca a reluat sapaturile de la Turdas, reusind sa clarifice tipologia ceramicii si secventele stratigrafice. Contributia sa consta in aranjarea si publicarea materialului rezultat in urma sapaturilor Zsofiei Torma.

Alte semne au fost observate pe obiectele descoperite de M. Vasic in anul 1908, in situl de la Vinca, de linga Belgrad. Dupa parerea sa, semnele de pe vasele si de pe figurinele de la Vinca aveau valoarea unor litere, el gasind analogii cu inscriptiile de pe vasele grecesti arhaice de la Lesbos. Cinzeci de ani mai tirziu, la o alta asezare importanta a culturii Vinca, cea de la Banjica, de asemenea linga Belgrad, s-au efectuat sapaturi de catre Todorovic si Cermanovic, gasindu-se sute de inscriptii pe ceramica, pe obiecte de cult si pe figurine.

La nord de Vinca, in siturile din bazinul Tisei, in sud-estul Ungariei, s-au descoperit citeva vase si figurine remarcabile cu inscriptii. Chiar si mai la nord, in Cehia si Slovacia, s-au identificat vase cu inscriptii apartinind culturii ceramicii liniare, contemporane cu faza timpurie Vinca.

In anul 1950, Morfova a publicat o descoperire socanta, facuta la intrarea unei pesteri de linga satul Sitovo, in zona centrala a Muntilor Rodopi, in Bulgaria; este o inscriptie pe stinca, de 3,4 m lungime si cu caractere de 13-16 cm inaltime. Aceasta descoperire nu a stirnit nici un interes timp de doua decenii, pina cind a fost mentionata de Todorovic in anul 1971.

Ceramica de tip Karanovo, faza 6, demonstreazaca utilizarea scrierii era o practica raspindita in acele timpuri, atita timp cit asemenea inscriptii sint frecvente in culturile Karanovo, Vinca si Tisa. Numeroase placute, peceti, recipiente de sacrificiu, vase antropomorfe si figurine- toate purtind inscriptii- din cultura Karanovo sint deocamdata nepublicate.

Unul dintre cele mai edificatoare exemple de obiecte purtind o inscriptie “veche europeana” a fost gasit in anul 1969 in timpul sapaturilor intreprinse la Gradesnica, linga Vraca, in nord-vestul Bulgariei. Este vorba de un castron aproape plat, cu scriere pe ambele parti. Fata este impartita de patru linii orizontale in patru registre, fiecare continind de la patru la opt semne. Pe spate este incizata o figura umana schematizata, alcatuita din v-uri sau triunghiuri inconjurate de semne liniare. In acest sit s-au mai gasit modele de temple si vase antropomorfe cu inscriptii.

Actualmente se cunosc aproape o suta de asezari unde au fost descoperite obiecte cu inscriptii, materialul din fiecare asezare fiind reprezentat fie de obiecte izolate, fie de cantitati mari, ajungindu-se in unele cazuri la peste 300 de obiecte. Majoritatea acestor asezari este cuprinsa in grupurile culturale Vinca si Tisa din bazinele Moravei, Dunarii si Tisei, in teritoriile de azi din Serbia, estul Ungariei, nord-vestul Bulgariei si vestul Romaniei, precum si in cadrul culturii Karanovo (3-6, Boian-Gumelnita) din centrul Bulgariei si sudul Romaniei.

Semne inscrise sau pictate, neobservate anterior, sint acum identificate pe ceramica Dimini, Cucuteni, Petresti, Lengyel, Butmir, Bukk si a ceramicii liniare; ca atare, nu mai este corect sa se vorbeasca despre scrierea Vinca ori despre tablitele de la Tartaria ca fiind singurele exemple ale acestui fenomen. Este acum clar ca scrierea a fost o caracteristica generala a Vechii Civilizatii Europene din mileniile 6-5 i.e.n.

—
Marija Gimbutas s-a nascut la 23 ianuarie 1921 in orasul Vilnius, Lituania. In anul 1942 absolvea cursurile Universitatii din Vilnius. Dupa razboi pleaca in Germania, studiind la Universitatea din Tubingen (1946), apoi urmeaza cursuri postuniversitare la Tubingen, Heidelberg si Munchen (1946-1949). In 1950 se stabileste in Statele Unite, fiind profesor la Harvard University (1950-1955). Din 1964 a fost profesor de arheologie europeana la Universitatea californiana din Los Angeles (UCLA).

Marija Gimbutas a devenit cunoscuta prin numeroase studii despre originea si raspindirea indo-europenilor (populatia kurganelor) precum si privitoare la cele mai vechi civilizatii pre-indo-europene, numite generic Veche Civilizatie Europeana. Ipotezele sale au produs o adevarata revolutie, obligindu-i pe specialisti sa clarifice (si sa-si clarifice) numeroase puncte de vedere. Lucrarea de fata reprezinta sinteza intregii activitati a autoarei. Prin Marija Gimbutas cele mai vechi civilizatii de pe teritoriul Romaniei apar in adevarata lor splendoare.

Acest fragment este reprodus din volumul “Civilizatia marii zeite si sosirea cavalerilor razboinici” al Marijei Gimbutas, Ed. Lucretius, Bucuresti 1997. Reproducerea si publicarea fragmentului s-a facut cu acordul Domnului Profesor Sorin Paliga, care a tradus in romaneste aceasta opera fundamentala a istoriei Romaniei caruia ii aducem multumirile noastre. Reproducerile grafice sint preluate din aceeasi lucrare cu exceptia Tablitelor de la Tartaria care sint reproduse din “Mitologie Romana” de Romulus Vulcanescu, Ed. Academiei, Bucuresti 1987, pag 98.

Noua ne apartine titlul fragmentului, sublinierile si aranjarea in pagina.

De ce Marija Gimbutas?

Am ales sa reproducem din acest volum pentru ca daca aceste lucruri ar fi fost scrise de un roman s-ar fi spus imediat ca este vorba de nationalism, de protocronism, eventual de niste exaltati care se cred buricul pamintului. Acesta este un fapt. Scrierea nu a inceput la Sumer si toate datele de pina acum afirma ca pentru prima oara in lume s-a scris intr-o zona care cuprindea si o mare parte din România actuala. O intrebare foarte interesanta este de ce aceste informatii nu sint facute publice de academicienii si profesorii nostri care scriu manualele de istorie?

Chiar mi s-a spus ca la facultatea de istorie studentilor li se spune ca tablitele de la Tartaria ar fi niste falsuri. Oare domnii profesori si istorici nu au auzit de Turdas, de Tartaria, de Marija Gimbutas. Daca nu au auzit este grav, inseamna ca de foarte multa vreme nu si–au mai actualizat cunostiintele, iar daca au auzit si au tacut nu intelegem de ce. Pina acum ar fi trebuit ca Marija Gimbutas sa fi fost desfintata daca ce spune ea este fals. Le mai dam o sansa istoricilor nostri sa-si spuna parerea si sa ia o pozitie fata de aceste informatii.

Prima oara am luat cunostiinta despre scrierea veche din “Mitologie Romana” a lui Romulus Vulcanescu (tablitele de la Tartaria), dar dat fiind ca nu mai aveam cunostiinta de alte scrieri am considerat ca nu sint concludente si am inteles reticenta istoricilor nostri dar cind am citit cartea Marijei Gimbutas in care se afirma ca exista mii de inscriptii, atunci nu i-am mai inteles.

Am cumparat cartea istoricului Florin Constantiniu “O istorie sincera a poporului roman”, ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti 1997, in speranta ca va fi intr-adevar sincera, cu bune si rele; dar ciudat, Tablitele de la Tartaria nici nu exista, cultura Lepinski Vir – Cuina Turcului care a realizat un oras sanctuar cu 8500 de ani inainte de Cristos nu exista, 10-15000 de ani de istorie sint comprimate in 2 pagini si jumatate. Oare sinceritatea este buna numai cind aratam ce crud era Vlad Tepes, sau cite amante a avut Stefan cel Mare? Foarte interesant mod de a fi sincer si onest. Noi toti asteptam ca in manualele de istorie sa se spuna tot adevarul, cu sinceritate. (Badila Dumitru, vara lui 2002)

—-
Bibliografie:
Marija Gimbutas – “Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici”, Ed. Lucretius 1997, pag 37-38
www.prehistory.it – site italian care are si traducere in romana sustinut de profesorul Marco Merlini si care se ocupa cu studiul semnelor vechi danubiene
Haral Haarmann – cercetator la “Research Centre on Multilingualism “ din Bruxelles sustine primordialitatea scrierii de la Tartaria fata de Sumer – Dacia Magazine nr. 1 – ianuarie 2003, cu lucrari si in site-ul italian

Read More