Hai, Nicușor, salvează-ne încă o dată
6 hours ago
Saturday, September 3, 2011
Friday, September 2, 2011
Cele mai vechi desene din lume, într-o peşteră din Bihor
Picturile din Peştera Coliboaia sunt, alături de cele din Peştera Chauvet (Franţa), primele manifestări artistice ale omului. Testele făcute de specialişti în peştera din Bihor confirmă faptul că desenele rupestre sunt vechi de peste 30.000 de ani.
Desenele din peşteră au fost descoperite în septembrie 2009, de către speologul Tudor Rus, membru al clubului speologic Speodava Ştei. Specialiştii francezi Jean Clottes şi Bernard Gély au venit să expertizeze descoperirile, iar probele trimise la două laboratoare au arătat că desenele sunt din urmă cu 32.000-35.000 de ani.
Mai citeşte:
Soldaţii lui Ştefan cel Mare, descoperiţi de arheologi în Cetatea Sucevei
Au fost descoperite cele mai vechi unelte preistorice
„Coliboaia este o peşteră foarte dificilă ca acces, dar cu multe picturi care, din păcate, au fost distruse de-a lungul vremii de ape. Am descoperit o pictură, un bizon în arta preistorică, în care conturul natural l-a ajutat pe artist, lucru care ne demonstrează că este o peşteră foarte veche. Coarnele sunt în perspectivă frontală, iar corpul, în proliză, acest caracter fiind unul arhaic, foarte vechi", a precizat dr Jean Clottes.
Peştera rămâne închisă
Expertizele efectuate asupra desenelor din peştera bihoreană Coliboaia au confirmat că aceasta adăposteşte unele dintre cele mai vechi manifestări artistice din istoria omului. Potrivit rezultatelor probelor testate cu Carbon 14, desenele din peştera de la Coliboaia, alături de cele din Peştera Chauvet din Franţa sunt cele mai vechi din lume.
„Este o descoperire unică în Europa Centrală şi de Est, dar şi în lume. Desenele descoperite sunt foarte vechi, din urmă cu 32.000-36.000 de ani. Peştera Coliboaia este plasată prin aceste descoperiri alături de culturile paleolitice occidentale din Europa", a declarat Viorel Lascu, preşedintele Federaţiei Române de Speologie.
În prezent, peştera este închisă şi nici nu va fi deschisă publicului, tocmai pentru a păstra şi a o conserva cât mai bine descoperirile. Totuşi, imaginile vor putea fi văzute la Muzeul Ţării Crişului, unde va exista o expoziţie dedicată.
sursa adevarul
Cum sa folosesti tarhonul in bucatarie
...Suntem ACASA: Cum sa folosesti tarhonul in bucatarie: Tarhonul este o planta perena, cunoscuta si sub numele de "iarba dragonului" (Herba Dracunculi). In gastronomia franceza, tarhonu...
LUMINA PE M.I.S.A
Lumină pe M.I.S.A. este unul dintre foarte puținele reportaje apărute la televiziunile din România, care prezintă realitatea despre abuzurile realizate împotriva yoghinilor MISA și a lui Gregorian Bivolaru.
Doar din acest film documentar puteți afla și faptul că yoghinii protestează săptămânal, de ani întregi, iarna sau vara, împotriva procurorilor care au comis acțiuni ilegale și a celor care au blocat cercetările abuzurilor.
Doar din acest film documentar puteți afla și faptul că yoghinii protestează săptămânal, de ani întregi, iarna sau vara, împotriva procurorilor care au comis acțiuni ilegale și a celor care au blocat cercetările abuzurilor.
La știrile TV sau în ziare nu veți vedea așa ceva, unghiul ales de mass-media pentru prezentarea acestei chestiuni favorizând în mod partinic autoritățile române.
Vizionare online Lumină pe M.I.S.A
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
A STORY FROM THE NORTH POLE-Poveste de la Polul Nord
A MOVING STORY ABOUT A BABY POLAR BEAR STRUGGLE TO SURVIVE IN THE FARAWAY ICES OF NORTH POLE-FULL HERE
Dincolo de lumea pe care o cunoaştem noi, oamenii, există un regat îndepărtat şi străvechi. Pentru majoritatea, este un pustiu de gheaţă, dar pentru creaturile sortite să trăiască acolo a fost întotdeauna un paradis pe Pământ.
În adâncul acestui scut de gheaţă, abia a început o viaţă nouă. În Nord s-ar putea numi Nanu, micul urs polar. Pe lângă Nanu, alte animale de la Polul Nord abia îşi încep viaţa şi tânjesc să descopere lumea din jur. La fel ca toţi nou-născuţii, au multe de învăţat.
Acest film documentar, realizat de National Geographic, este povestea emoţionantă şi plină de aventuri a ursului Nanu şi a morsei Seela, pui nou născuţi care abia acum descoperă lumea.
Vizionare online film documentar subtitrat Poveste de la Polul Nord
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
VINEREA VESELA
Nota: VV – este acronimul de la Vinerea Vesela . De ce Vineri? – pentru ca e ultima zi lucratoare, de ce Vesela? – pentru ca toata lumea e fericita si binedispusa inainte de weekend.
Am deschis o serie de articole intitulate VV sub anumite teme in fiecare vineri, si bineinteles ca toata lumea poata sa participe la acest mic joc (leapsa). Tot ceea ce trebuie sa faci este sa descrii cat mai bine posibil printr-o poza (personala) tema saptamanala a VinereiVesele.
VV este ideea lui LAW
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Am deschis o serie de articole intitulate VV sub anumite teme in fiecare vineri, si bineinteles ca toata lumea poata sa participe la acest mic joc (leapsa). Tot ceea ce trebuie sa faci este sa descrii cat mai bine posibil printr-o poza (personala) tema saptamanala a VinereiVesele.
VV este ideea lui LAW
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Tudor Gheorghe: Voi canta cantece legionare!
Un interviu extraordinar realizat de George Radulescu
Maestrul Tudor Gheorghe spune că, de frică şi din graba de a cataloga, unii dintre români se grăbesc să condamne orice demers de asumare a istoriei naţionale si in primul rand nationalismul
Demnitate. Aceasta ar putea fi cea mai scurtă caracterizare a maestrului Tudor Gheorghe.
Privindu-l, mulţi dintre noi intuiesc că românii pot avea şi alt profil social. Spectacolele semnate de către Tudor Gheorghe depăşesc cadrul artistic, punând în mişcare, simultan, mintea şi sufletul spectatorului.
De aceea, poate, biletele se vând ca pâinea caldă şi oamenii pleacă acasă mulţumiţi, cu un zâmbet discret sau cu o lacrimă în colţul inimii. L-am invitat din nou pe Tudor Gheorghe „La masa Adevărului” pentru a ne reaminti de „România veche”, de valorile pe care a fost construită.
Aşadar, am trecut „România nouă” prin filtrele celei „vechi”, într-un exerciţiu menit să dea un impuls, simultan, minţii şi sufletului, ca şi în spectacolele lui Tudor Gheorghe. Ce-am izbutit veţi vedea în rândurile de mai jos şi în forma video a dialogului.
CARTE DE VIZITĂ
- Tudor Gheorghe s-a născut la 1 august 1945, la Podari, judeţul Dolj.
- A urmat Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova şi cursurile Institutului de Teatru din Bucureşti, absolvind în 1966.
- În acelaşi an a fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova.
- Tatăl său, Ilie Tudor, cântăreţ la strană si legionar – supranumit “copilul Capitanului”, dupa obiceiul lui Corneliu Codreanu de a se ingriji de educatia mai multor copii -, a fost deţinut politic în temniţa de la Aiud, unde regimul era extrem de dur. Vezi Un om cat un veac. De vorba cu luptatorul anticomunist nea Tudor Ilie, tatal lui Tudor Gheorghe. VIDEO – Reportajul integral al scriitorului Liviu Andrei
- În 1969 a oferit primul său recital, „Menestrel la curţile dorului”, cu poezia poeţilor Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu.
- Autorităţile comuniste i-au interzis să concerteze în 1987, însă după Revoluţie a revenit pe scenă.
„Au venit dansatoarele la ţăranii mei”
„Adevărul”: La ultima noastră întâlnire, acum doi ani, v-aţi exprimat mâhnirea în legătură cu ceea ce se întâmplă în România. S-a schimbat ceva de atunci?
Tudor Gheorghe: Da. Dar nu în bine. În mai rău. Din rău în mai rău. La mine, la Podari, să nu zici că nu s-au întâmplat lucruri deosebite!
La mine, la Podari, pe dealul de deasupra casei mele, cât am fost eu plecat să-mi văd de sănătate la Techirghiol, a apărut… bă, nene ca la Hollywood, înţelegi, scrie mare: PODARI. La Craiova nu scrie. Prin Craiova când treci nici nu-ţi dai seama, nici nu există Craiova.
Dar când ai trecut de Craiova şi ai plecat spre Calafat, pe deal, sus, exact ca la Hollywood scrie PODARI. Şi noaptea e luminată reclama… Este tot ce-mi trebuie! Acum Craiova este ceva pe lângă Podari. S-au făcut lucruri importante la mine în sat: s-a băgat apă curentă, tata are acum apă în curte.
Se pune gaz, probabil că mai e puţin până la alegeri şi în preajma alegerilor se fac lucrurile astea bune. Mie mi-ar fi drag să fie tot timpul alegeri pentru că mereu s-ar face câte ceva prin comune.
S-a schimbat profilul omului pe care l-aţi cunoscut, în copilăria dumneavoastră, la Podari în raport cu profilul celui de acum?
Da. Şi s-a schimbat esenţial! La mine în sat, tata e încă bolnav de credulitate, ca să zic aşa. El nu încuie poarta, nu încuie uşile la casă. Şi-i mai spun: „Tată!…”. „Aş, cin’ să fure?” Deci, tata are mentalitatea că la noi în sat nu se fură.
La noi în sat nu se fura! În anii ’50 nu exista ideea de furt – oamenii îşi lăsau butiile cu vin, acolo unde culegeau, grămezile cu porumb la capul locului, nu-şi luau nimic unul altuia. N-avea niciun sens, aveau toţi.
Odată cu colectivizarea, odată cu instaurarea comunismului şi cu pecinginea asta pe sufletul ţăranului român, pur altădată, a intervenit boala asta. Au început să fure, au început să mintă, au început să se înşele între ei, ceea ce este un lucru extraordinar.
Toate li s-au tras de la colectivizare?
Nu numai de la colectivizare, dar şi de la ea. În primul rând de la lipsa credinţei, de la interzicerea religiei în şcoli, de la felul de a se preda în şcoală. Religia poate fi un reper. Ei bine, ţăranii mei, care aveau un bun-simţ nativ, dacă te vedeau trecând prin sat, te salutau înainte să-i saluţi tu pe ei.
Acum mă duc în sat şi văd generaţia asta tânără de copii rămaşi fără părinţi, care sunt fie în Spania, fie în Italia. Copiii sunt cu motoscutere, cu manele date la maximum…
A dispărut hora din sat. E un bar unde au pus şi o bară şi au venit dansatoarele la ţăranii mei. Deci, nu mai e nimic din ce-a fost. Generaţia celor bătrâni se duce şi vine o generaţie bătrână şi ea, adică generaţia mea.
Mă uit la foştii mei colegi cu care păşteam vacile, prietenii mei din copilărie. Ei da, se uită la mine cu un fel de admiraţie şi nu mai îmi spun pe nume şi îmi vorbesc cu „dumneavoastră”. La ei mai e respectul faţă de cel care s-a ajuns într-un fel.
Tudor Gheorghe constată că tinerii români talentaţi sunt victimele mediocrităţilor
Nu neapărat material…
Nu, nu, nu la un nivel material, ci la un nivel intelectual. Ei bine, există respectul ăsta. Ei au case mai mari şi mai frumoase decât am eu în Podari, dar asta este altceva. Noi încă am avut profesori şcoliţi înainte. De şcoală veche, care ştiau carte. Ăştia de acum nu mai au profesori şcoliţi. Mă rog, i-au făcut ăştia la facultăţile particulare…
Deşi nu e neapărat rea ideea de învăţământ privat…
Nu, nu, Doamne fereşte! Dar nu să faci totul, în aceste facultăţi particulare, pe ideea de profit. Să bagi aşa, cu furca, copiii la şcoală. Şi asta e o mentalitate care s-a pierdut în sat.
Vezi, copilul de ţăran a rămas în mine, există. Înainte, aveai trei-patru copii, să zicem, şi unul, pe care-l alegea domnul învăţător sau popa, mergea la studii, mergea la şcoală. Ăilalţi rămâneau acasă.
Nu erau obligatoriu ca toţi să facă liceul, să facă facultatea. Era nevoie de meseriaşi. Marea prostie a fost desfiinţarea şcolilor profesionale. Am avut colegi ai căror părinţi nu au avut bani să-i dea la liceu. Îţi trebuiau bani ca să-ţi ţii copilul la studii.
Erau costuri mari cu şcolarizarea şi înainte de comunişti…
Era uniforma, îţi trebuia gazdă… La şcoala profesională îţi dădea uniformă şi cămin. După ce o terminai, nu te oprea nimeni să-ţi termini liceul la seral, să-ţi continui studiile. Am colegi care au făcut aşa: şcoala profesională, liceul, apoi Agronomia şi au ajuns ingineri agronomi şi chiar profesori.
”Ţăranii mei, care aveau un bun-simţ nativ, dacă te vedeau trecând prin sat, te salutau înainte să-i saluţi tu pe ei.”
„Căutăm modele printre ţepuitori”
Mai există România dumneavoastră, aşa cum aţi văzut-o când aţi „deschis ochii”?
Nu… Nu mai există, din păcate.
Ar putea fi recuperată?
Nu mai poate fi recuperată pentru că trăim altceva. Obsedat fiind că trebuie să las ceva serios în urmă în plan cultural, spiritual, educaţional, tot ce-am construit se va vedea că e construit foarte bine, foarte deştept. Viaţa mea, parcursul vieţii mele culturale n-a fost făcut pe zigzaguri, pe „modă”. N-am avut habar, n-am ţinut cont de curente, de modă, nu m-am luat după nimeni, doar după mine însumi. Eu m-am născut să fiu eu.
Mai avem modele?
Nu. Aici e problema! Vezi tu, toată generaţia asta de vine acum îşi caută modele realizate scurt, repede – ţepuitori. Sunt oamenii care s-au pomenit cu bani, care au avut bani şi care au făcut afaceri după 1989. E nedrept. Startul e total nedrept. Pentru că, vezi, după Al Doilea Război Mondial, nemţilor li s-a dat câte o sută de mărci.
Cei care au avut talent în a-i înmulţi au avut succes, ceilalţi nu. Ei bine, e nedrept faptul că noi, după ’89, ne-am aşezat la masa democraţiei, unii cu saci de bani, pe care-i aveau dinainte, şi alţii care n-au avut nimic. Deci, noi n-am pornit la drumul ăsta de la zero, cu toţii.
Oameni care ar fi fost capabili să investească şi să ştie să gândească n-au avut bani. Alţii au avut. Se laudă şi acum: „Domnule, păi m-a prins Revoluţia cu saci de bani!”
Oamenii sub un anumit nivel au avut, în general, bani înainte de Revoluţie…
Categoric!
Intelectualitatea, clasa de mijloc, n-a fost favorizată…
Vezi tu, de asta spuneam despre obsesia mea pentru perioada interbelică. În acea perioadă, România a fost binecuvântată de Dumnezeu de o manieră absolut incredibilă. O parte din spectacolele pe care le fac eu sunt gândite special pentru ca generaţia de astăzi, scârbită de România, să vadă că a fost şi altfel pe aici. Tinerii care se duc în străinătate spun:
„Mi-e ruşine că sunt român”. Şi sunt băieţi deştepţi, copii deştepţi, nu gargaragii. „Mi-e ruşine că sunt român”… Ei nu mai au cu ce să se mândrească. Ca ei să aibă motive de mândrie, eu a trebuit să fac acest efort, nobil de altfel, de a le demonstra că odată am fost cineva.
Două perioade au fost extraordinare în istoria acestui popor: perioada prepaşoptistă, pe care o intuiesc acum, dintr-un anumit punct de vedere, şi perioada interbelică. Atunci, o suită de tineri, o echipă de tineri şcoliţi afară s-au întors şi au făcut România Mare.
Atunci era şi alt context istoric…
Nu mă interesează. Ăştia au făcut România, au făcut ţara. Asta a fost o perioadă extraordinară care s-ar putea să se repete. Fac o mică paranteză: am avut o întâlnire cu nişte tineri la Seattle. Acolo e fieful domnului Bill Gates. Şi, după spectacol, m-am întâlnit cu mulţi dintre ei şi am stat de vorbă. Unii voiau să se întoarcă, alţii nu mai voiau.
Unii nu mai voiau să stea acolo pentru că îi trimiteau în India, ca formatori. Investeşte Bill Gates în India foarte mult. Mă rog, nu intru în amănuntele lor. „Nu mă duc domnule în India, mai bine mă-ntorc acasă!”, îmi spunea unul. „Ce să faci acasă?”, l-am întrebat.
Are vreo şansă aici?
Aici e problema. Dacă vă întoarceţi cinci, n-aveţi nicio şansă, vă mănâncă mediocritatea. Dacă vă întoarceţi 400 o dată, s-ar putea deja să fie importantă forţa voastră. Numai că îi mănâncă de vii, adică mediocritatea îi haleşte, îi distruge.
Avem vreo şansă de a scăpa de mediocritatea aceasta încuscrită cu impostura?
Da. Atragerea acestor copii şi „desţelenirea”. Adică să faci terenul. Cineva trebuie să pregătească terenul pentru ei.
Dumneavoastră puteţi să lucraţi pe terenul sufletului, dar alţii ce pot face?
Am lucrat şi lucrez. Ei mă consideră un fel de lider din punctul ăsta de vedere, pentru că nu i-am trădat niciodată. Tot ce le-am spus a fost adevărat şi a pornit din interior.
Dacă ar fi scutiţi de taxe zece ani, de pildă, s-ar întoarce?
Vai de mine!
N-ar fi o posibilă soluţie?
Sigur că da! Dar atunci, zece ani de zile n-ar trebui să mai avem alegeri. Pentru că n-ar mai avea ăştia de unde să strângă bani pentru campaniile electorale, să dea punguţe, ca acum. Că au început deja. Am crezut că mor de „drag” când au început cu punguliţe… Acum sunt albastre, am văzut. Punguliţe, le dau punguliţe…
Asta mă doare, că se cumpără meschin. Discutam cu un prieten bun de-al meu, din Basarabia, din Chişinău, înainte de alegerile lor şi spunea: „Dar, frate Tudore, ce să facem, noi ne-am dus la ţară şi am dat la ţăranii noştri seminţe de morcov, de roşii, să pună în grădină. Le-am adus seminţe şi le-am adus răsad. Şi comuniştii au venit cu tranzistoare.”
”Două perioade au fost extraordinare în istoria acestui popor: perioada prepaşoptistă, pe care o intuiesc acum, dintr-un anumit punct de vedere, şi perioada interbelică.”
„Numai noi n-avem voie să fim naţionalişti”
Se mai justifică, astăzi, disputa „comunişti/anticomunişti” în mediul politic?
Dragul meu, chestia asta cu comunismul e o vorbă. Comunismul n-a existat niciodată. A existat o formă exagerată, să zicem, a capitalismului, a înflorit fascismul din chestia aia, deşi toată treaba era plecată din social-democraţie. Mie mi se pare că nu e un lucru benefic faptul că ne uităm tot timpul înapoi.
Este contraproductiv?
Da, absolut contraproductiv. Asta a fost! Lăsaţi-mă acum să mă uit încolo, în faţă. Asta a fost istoria mea. Eu am mari probleme pentru că pregătesc un spectacol de o anume factură şi probabil că vor fi mulţi şocaţi.
Cu mai multe cântece din istoria românilor?
Da, chiar asta vreau să şi fac. Adică un spectacol de imnuri naţionale, pornind de la cântecele naţionale din perioada paşoptistă la cântecele mobilizatoare din preajma Războiului de Independenţă, apoi de la momentul 1916, din perioada interbelică şi până în epoca comunistă.
Vor fi toate acolo. N-o să renunţ nici la „Lumina-i steagul nostru-n zare”. Sunt cântece foarte frumoase, sunt ale istoriei mele. Dar o să cânt şi două cântece legionare foarte frumoase, de altfel.
De ce se crispează unii când se fac demersuri de asumare a istoriei naţionale?
N-am înţeles nici eu de ce. De frică şi din nevoia de a cataloga. Eu am fost întotdeauna un personaj foarte ciudat şi n-au ştiut niciodată unde să mă pună. Când m-au pomenit întâi au spus: „Domnule, e cu chitara, e folk!”. Aşteptau să mă vadă ca pe Onofrei la Braşov, cu trei fete lângă mine şi cu încă două chitare.
N-am ieşit. Am coborât către folclor adevărat. M-am apucat de cobză. Au spus „Băi, uite, băiatul e lăutar!”, pe urmă, iată-mă brusc cu o orchestră simfonică, total debusolant, n-a mai ştiut nimeni ce e cu mine.
Iată-mă cu taraf tradiţional, iată-mă pe urmă cu muzica uşoară interbelică, iată-mă cu muzica pentru copii, iată-mă cu poezia închisorilor comuniste, cântând cu un cor de călugări.
Acum pregătesc spectacolul cu corul şi fanfara reprezentativă a Armatei. Asta aş vrea. Aceste imnuri naţionale, cântate de o forţă naţionalistă în cel mai frumos sens al cuvântului.
Şi francezii sunt naţionalişti…
Toţi sunt naţionalişti mai rău decât noi, numai noi n-avem voie.
Se şi cultivă parcă această reţinere în „lumea bună”…
Intelectualii rasaţi nu mă mai interesează de mult.
Aveam aşa ceva?
Tocmai aia e, că mi se pare că n-avem… Vă amintesc poate una dintre cele mai frumoase replici pe care le-am auzit, dată de un prieten bun de-al meu, un personaj fabulos, unul dintre ultimele mari spirite ale acestei ţări, Romulus Vulpescu, despre care a zis o jurnalistă că e „fost intelectual”. Ce părere ai?! Şi lui i-a plăcut şi de câte ori se prezenta spunea:
„Romulus Vulpescu, fost intelectual”. Vezi, asta mi se pare fantastic! Cu cât scrii mai complicat, cu cât eşti mai aşa şi cu cât îţi pute ce-i aici, şi cu cât eşti mai dincolo, cu cât închizi ochii şi te-ai văzut dincolo spre graniţele Ungariei, spre Austria, cu cât uiţi de bălegarul de aici, eşti „ales”, eşti „rafinat”.
Dar, culmea, mulţi vor să se distanţeze de aceia de la care aşteaptă ovaţii…
N-aş avea nimic împotrivă acestor oameni – şi nici n-am ce să am, suntem pe alte tărâmuri – dacă ar fi fost veniţi din spaţiu, dacă ar fi fost extratereştri, înţelegi. Atunci ar avea voie, dar ei au fost şcoliţi aici, unii dintre ei sunt filosofi… Se spune că au făcut filosofia.
Domnule, ai făcut socialism ştiinţific! Ce, ai uitat?! Aia era filosofie?! Aţi făcut socialism ştiinţific! Dacă spuneai că faci filosofia se uitau chiorâş la tine, aşa că nu puteai. Acum, toţi au terminat facultăţi din astea. Profesori de socialism ştiinţific…
”Cu cât îţi pute ce-i aici, cu cât închizi ochii şi te-ai văzut dincolo spre graniţele Ungariei, spre Austria, cu cât uiţi de bălegarul de aici, eşti „ales”, eşti „rafinat”.”
„M-aş întoarce mâine la Spiru Haret”
Dacă aţi fi ministrul Învăţământului, care ar fi prima măsură pe care aţi dispune-o?
M-aş întoarce mâine la Spiru Haret, aş lua şi aş vede ce-a făcut, de ce a fost genial Spiru Haret. Înţelegi?
Pe vremea lui aveam unul dintre cele mai moderne sisteme de învăţământ din Europa…
Ştii de ce? Pentru că pornise de la – ştii foarte bine! – învăţământul modern din ţările civilizate şi l-a adaptat la capacitatea românului de a recepta. Du-i unui copil de american un program de-ăsta multicultural deschis şi l-ai tâmpit. Copilul român este capabil din punct de vedere intelectual să acumuleze. Tu, dintr-o dată, îmi ei copilul meu de la ţară – mă rog, acum de la ţară mai puţin, că nu mai au posibilitatea să vină…
Mulţi sunt plecaţi cu părinţii în Spania sau în Italia…
Aici e tragedia! Pepiniera inteligenţei şi a culturii noastre e călcată în picioare de sistem. Cine îmi garantează mie că, la ora actuală, nu se întâmplă ca 60% din viitorii copii geniali ai acestei ţări să nu aibă posibilitatea de a ajunge la liceu şi de a evolua!?
Numai 2% din tinerii din mediul rural intră la facultate…
Câţi dintre marii intelectuali ai acestei ţări au plecat de la ţară? Majoritatea. Eu am prins ultima generaţie de copii de ţărani. Ăştia de vin acum sunt copii de fermieri. Nu mă deranjează.
Vreau să mă duc prin satele patriei şi să-i văd, cum mă duc eu din când în când şi să mă opresc din curiozitate. Mai fac exerciţiul ăsta şi acuma, chiar dacă nu apar la televizor să spun asta. Eu sunt individul care apare o dată pe an sau de două ori la televizor.
Refuzaţi apariţiile în emisiuni televizate?
Nu refuz. N-am unde să mă duc. N-am la ce emisiune. Nu există emisiuni pentru mine. Dă-mi tu o emisiune! Unde să mă duc? Ar trebui, de pildă, televiziunea culturală să se preocupe. Avem un TVR Cultural… Ăia nu m-au sunat în viaţa lor, nici nu ştiu că exist.
Sunteţi un om „greu încadrabil”, aşa cum v-aţi autodefinit…
Nu numai eu. Pot să enumăr acum zeci de personalităţi care ar putea să-ţi facă spectacole extraordinare, show-uri.
Mai e şi altceva: de pildă, dacă eu sunt capabil să fac o emisiune trăsnet, cu un spectacol absolut, cu rating de neimaginat, cu un bun marketing de promovare al acestei emisiuni, cine îmi garantează că o gaşcă de mediocri din „partea ailaltă” n-or să spună: „Băi, suntem nebuni la cap, deci se poate şi aşa! Păi, îi învăţăm pe ăştia la lucruri de calitate?
Nu. Noi trebuie să-i ţinem pe ăştia la ce suntem noi capabili.” Dacă oamenii prind gustul lucrurilor rafinate, îi huiduie, îi dau afară, le închid televizorul. De ce la mine, în orice perioadă, sălile sunt pline?
Jucaţi cu casa închisă întotdeauna.
Vin în Bucureşti, fac un spectacol, două, la Sala Palatului, nu se găsesc bilete cu două săptămâni înainte. Este un public al meu, un public creat de mine. Ăştia nu pot fi păcăliţi, ăştia nu se uită la kitschuri. Spectacolele mele sunt şi de umor. Adică la mine se râde în spectacole şi se râde copios.
”Pepiniera inteligenţei şi a culturii noastre e călcată în picioare de sistem.”
„«Dacă eu sunt mârlan, toţi trebuie să fiţi!»”
Prin dispariţia umorului din societate şi prin înlocuirea lui cu băşcălia, pare-se că am asistat la o mare conspiraţie împotriva românilor…
Uite, vezi tu, îţi dau un exemplu absolut admirabil de decădere, dacă vrei, a spiritului acesta românesc. Pe un bucureştean de acum 40, 50 de ani îl calcă un domn pe bombeu, în tramvai, şi ăsta se uită şi spune: „Dacă-mi bagi o fisă în gură îţi spun câte kile ai!” Înţelegi?
Nu zice: „Bă, fiţi-ar mă-ta…! Bă, boule! Uită-te pe unde calci, în mă-ta!” Vezi, asta e diferenţa! Acum, pentru chestia asta te înjură şi te scuipă. Ăsta era umorul, ăsta era bucureşteanul, ăsta era Mitică, în sensul frumos.
Ce a determinat dispariţia lui Mitică?
Lipsa de credinţă, lipsa de educaţie, faptul că s-au populat artificial oraşele, că s-au industrializat. S-a construit enorm de mult, s-a adus forţă de muncă de la ţară.
Şi pe ţăran, când l-ai rupt de glia lui şi l-ai băgat în mahala, a luat ce e mai rău. Şi a devenit mârlan. Nu mai este orăşeanul care ştia că nu trebuie să scuipe pe jos, că nu trebuie să arunce seminţe pe jos. Aşa era educat de mic, de când îl ducea bona la grădiniţă.
Nu mai este nici ţăranul plin de respect, din sat, căruia îi era ruşine să facă astfel de lucruri pentru că se uitau vecinii la el. Aşa a înflorit în român, dintr-o dată, mârlănia. Şi a înflorit mârlănia până în sferele înalte ale politicului. Ăsta e rezultatul mârlăniei din sferele politice – lipsa totală de educaţie primară.
De acolo se propagă mârlănia la nivelul întregii societăţii…
Pe principiul „dacă eu sunt mârlan, toţi trebuie să fiţi!” Dacă vrei să ajungi ceva, asta e ideea. „Fiţi, tată, ca mine că uite ce bine îmi merge!”
”Ăsta e rezultatul mârlăniei din sferele politice – lipsa totală de educaţie primară.”
„Caşaloţii din politică trebuie fugăriţi”
Se poate reforma actuala clasă politică sau e doar o iluzie?
Eu cred că se poate reforma dar… vezi tu, după 1989 n-am avut jurnalism. Erau nişte profesionişti care terminau „Ştefan Gheorghiu”, secţia jurnalistică, care ştiau despre ce e vorba cu jurnalismul, dar care trebuiau să facă un jurnalism dirijat de partid.
Ştiau să scrie un reportaj, fără doar şi poate, îi învăţau să facă treburile astea. După ’89 au apărut două mii de ziare şi orice copil care scrisese un articol la gazeta de perete în şcoală a zis că e ziarist. Şi au început să publice toţi, să scrie toţi, care mai de care. Nenorocirea de pe lume…
Au fost şi sunt mulţi care au eşuat în profesiile pe care şi le-au ales iniţial…
Ei bine, au trecut 20 de ani şi s-a făcut deja jurnalism în România. Există, la ora actuală, jurnalişti din generaţia asta a voastră, profesionişti, care ştiu totul, pe care i-a învăţat viaţa. Ei bine, politicul n-a ajuns aşa de repede la maturitate. Ei sunt încă amatori.
Pentru că, dacă în jurnalism a funcţionat foarte bine concurenţa, şi a trebuit să se şcolească băieţii prin scriitură, să devină acizi în verb şi să aibă logică în ceea ce scriu, în politică s-au aşezat câţiva indivizi care n-au mai vrut să plece.
Le-a căzut bine, au ştiut şmecheriile şi n-au lăsat să urce tineretul care chiar voia să facă politică. Îţi dau exemplu de câţiva tineri politicieni foarte buni, foarte buni… Îi urmăresc la televizor, îi văd, le merge mintea, sunt copii prezentabili.
La cine vă referiţi?
Nu vreau să spun. Sunt destui, de la toate partidele. Nu vreau să spun…
Tinerii aceştia chiar vă dau speranţa că se poate şi altfel în politica românească sau e doar o impresie?
Nu, nu. Eu cred că ei ar putea să facă schimbarea, dacă ar avea în spatele lor generaţia ailaltă de tineri, care să-i „fugărească”.
Tinerii la care vă gândiţi sunt plecaţi acum în străinătate.
Da, da, da. Pentru că ăştia care sunt acum sus, caşaloţii, n-au treabă cu generaţia asta de tineri, nu se simt fugăriţi. „Sunt la mâna noastră!”, îşi zic ei. „Băi, copile, tu nu ştii cum este, hai că-ţi spune tata…”, înţelegi? Ăsta este punctul meu de vedere. Asta este cea mai mare tragedie a acestui popor.
”Ăştia care sunt acum sus, caşaloţii, n-au treabă cu generaţia asta de tineri, nu se simt fugăriţi. „Sunt la mâna noastră!”, îşi zic ei.”
„Băsescu nu mă reprezintă”
Cum aţi judeca primul mandat al preşedintelui Băsescu, în raport cu cel de-al doilea?
Nu ştiu dacă sunt măsură să-l judec pentru că eu nu l-am votat. Adică eu n-am agreat genul…
Dar totuşi vă reprezintă.
Nu pe mine.
Pe noi toţi, ca popor, ne reprezintă.
Eu mă delimitez de chestia asta. Sigur, mă supun că n-am încotro. Sunt într-o ţară democratică şi trebuie să respect legile pe care preşedintele le semnează. N-am ce să fac. Iar recurg la pilde, ca să zic aşa. În primul său mandat, a venit la un spectacol de-al meu. Ca ministru, a venit la mai multe, dar apoi n-a mai venit.
E pilduitor?
Poate, cine ştie…
L-am şi jignit într-un spectacol, dar spuneam o poezie de-a lui Sorescu. Asta când era primar general al Capitalei. A venit, din nefericire – n-a fost inspirat! -, la acel spectacol, şi spuneam un poem a lui Sorescu – „Măciuchiţa”. Începea foarte rău:
„Unul, Gagea a lui Spartu’” – spunea Sorescu – cu cap mare şi cutare...”, „a fost ales de Comitetul” nu-ştiu-cum „să lichideze câinii“. Băsescu tocmai luase hotărârea să lichideze câinii. Şi de aici încolo, poemul era o „nenorocire”. „Băi, zice, eu am făcut o şcoală şi am învăţat că nu-ţi dă dreptul nimeni să omori câinele. Dar tu ce-ai învăţat? Să omori câini?”.
Adică era treaba „legată” şi de atunci n-am mai avut o relaţie cu el. M-am mai întâlnit cu Domnia Sa o dată, când făcea o baie de mulţime, a doua zi de Paşti, la primarul oraşului Craiova, pe care, după aia, l-au închis… Dar, mă rog, cu entuziasm m-a îmbrăţişat, să vadă lumea. S-au făcut şi fotografii…
Aţi realizat un transfer de popularitate…
Sigur că da. Am stat de vorbă cu Domnia Sa, am băut un pahar de vin. Era Radu Berceanu acolo, care m-a prezentat plin de drăgăleşenie.
Radu Berceanu v-a prezentat pe dumneavoastră?
Da, m-a prezentat şi i-a spus domnului Băsescu foarte frumos: „Vă prezint pe «naşul» meu politic. Dacă Tudor Gheorghe n-ar fi fost, eu n-aş fi intrat în politică”. Am făcut şi greşeli, domnul meu…
”Pe Traian Băsescu l-am şi jignit într-un spectacol, dar spuneam o poezie de-a lui Sorescu.”
„Mă adresez tinerilor care pot discerne”
De ce vă iubesc tinerii de azi atât de mult?
Pentru că, deocamdată, nu i-am dezamăgit cu nimic. Toate programele mele, toate gândurile mele le-am spus pe faţă. Ei sunt debusolaţi. Eu cred foarte tare în capacitatea lor de a discerne. Mă adresez unei categorii de tineri capabili să facă această deosebire. Eu ştiu că oamenii care mă apreciază şi care vin la spectacolele mele plătesc şi bani. Nu sunt deloc ieftine biletele la mine.
Calitatea costă…
Mi s-a şi reproşat, la un moment dat, dar n-am ce să fac. Nu pot să fac un spectacol ieftin având în spate 80 de instrumentişti şi un cor. Astea costă. Nu mă ajută Ministerul Culturii să subvenţioneze actele de cultură.
Ministerul Culturii are alte preocupări…
Probabil.
Acum este preocupat, se pare, şi de „proiectul Roşia Montană”…
Nu ştiu nimic despre Roşia Montană. Am fost pe acolo, în zona aceea mirifică, în istoria aceea senzaţională. Am şi jucat într-un spectacol foarte frumos în care era vorba exact despre lumea căutătorilor de aur, a minerilor din băile de aur ale ţării. E o istorie şi acolo. Dăm, încet, încet, cu piciorul la fiecare zonă care înseamnă istorie.
Niciodată după 1989 nu vi s-a propus să coordonaţi vreun proiect naţional de promovare a culturii române?
Nu. Eu am făcut nenumărate turnee în străinătate şi înainte de ’89 şi după ’89. Dar niciodată trimis de statul român. Pe mine niciodată Ministerul Culturii nu m-a trimis să reprezint cultura română. Eu am fost invitat să reprezint cultura română. Eu am fost chemat de dor, n-am fost mânat de interese.
”Eu am fost chemat de dor, n-am fost mânat de interese.”
„În 50 de ani de acum încolo ne vom curăţi”
V-a fost vreodată ruşine de faptul că sunteţi român?
Niciodată!
Dar aţi avut motive să vă fie ruşine?
Ar fi fost. Ar fi fost când eram cu o delegaţie de francezi în zona Lyonului. Eram la un nivel foarte mare, cu doi profesori universitari – dintre care unul era Michel Noir, fost ministru al Finanţelor, primar al Lyonului şi posibil candidat la preşedinţie.
La o masă, lângă noi, erau nişte români care înjurau şi vorbeau atât de tare încât mi-a venit să intru în pământ. Şi ăla m-a întrebat: „Nu vorbesc română?”
Bine, eu am fost delicat şi am spus: „Un dialect…” Dar nu mi-e ruşine nici acum dacă mă duc în străinătate şi mă întreabă ăştia de economia noastră. Eu spun că trecem printr-o perioadă mai dificilă, ca în orice tranziţie. Şi mi se pare normal să spun aşa.
Ce dreptate a avut Brucan şi cum l-am înjurat atunci când a zis că ne trebuie 20 de ani să se schimbe generaţiile astea. Dar mie mi-e teamă foarte tare de alt lucru – ca aceia care vin din urmă să nu fie foarte taraţi.
Riscul e mare.
În 50 de ani de acum încolo ne vom curăţi. Cred că ăsta e şi termenul istoric.
Ca o pribegie prin deşert…
Sigur că da.
Va începe România, după 2012, să se schimbe în bine?
Pe termen scurt, după 2012, va fi foarte rău.
Deci, nu vom începe să creştem…
Nu, că n-avem cum. „S-a dus dracului rapiţa”, ştii, cum zice Caragiale. S-a dus dracului cultul muncii la români. Prea am vrut toţi să fim „biznizmeni”.
Cu „z”…
Da. Neapărat! Adică, noi am vrut repede să păcălim. Acum, încet, încet, apare câte unul care face câte ceva şi noi alergăm repede să-l filmăm şi să arătăm „Uite că se poate!”. Dar nu, aici, până nu se va… Cred în întoarcerea românilor din Spania, din Italia, a românilor care au învăţat şi au văzut cum e dincolo.
Sunteţi printre puţini care mai crede asta.
Eu cred pentru că am văzut ce se poate face. Du-te în zona Satu Mare să vezi ce au făcut acolo. Au învăţat cum e cu căpşunile. Şi s-a umplut zona aia, a Maramureşului, de căpşuni. I-am văzut şi la Galaţi şi erau fericiţi. Scria mare: „Căpşuni de Satu Mare”.
Deci ei au învăţat să facă asta. Dacă acestor oameni care ar veni, guvernanţii de astăzi, legislaţia de astăzi le-ar spune: „Domnule, puneţi o afacere pe picioare şi cinci ani de zile nu vă luăm nicio taxă!”, s-ar întoarce mai mulţi. Ei, atunci ţara asta s-ar face cum trebuie.
”Cred în întoarcerea românilor din Spania, din Italia, a românilor care au învăţat şi au văzut cum e dincolo.”
Fragmente din precedentul dialog „La masa Adevărului” (mai 2009)
„Mă supără mârlănia din jur”
George Rădulescu: Mai avem motive să fim mândri că suntem români?
Tudor Gheorghe: E greu, dar pentru asta lupt eu. Asta încerc să demonstrez acestei generaţii debusolate şi debusolante. Motivele care ar putea să-i facă să fie mândri că sunt români trebuie căutate în trecut, nicidecum în contemporaneitate.
Am obsesia limpede a două perioade din istoria României: paşoptismul şi perioada interbelică. Acelea au fost perioade extraordinare în istoria poporul român. Atunci s-a înfiinţat România.
Tânăr fiind, mai poţi spune astăzi că eşti mândru că eşti român fără a atrage priviri ironice, fără a fi luat în batjocură?
A fost şi cred că mai e un vânticel niţel ciudat. O anume categorie de intelectuali români susţin ideea – nu pe faţă, ci discret, parşiv! – că cu cât îţi înjuri mai mult ţara, cu atât eşti mai european. Mie îmi dispace genul ăsta.
Ce vă supără cel mai mult în societatea românească?
Mârlănia din jur! Ies pe strada Unirii din Craiova şi mă salută vecinii mei care îmi spun cu eleganţă: „Salut vecine!”. Adică ne tragem de şireturi. Iar e vorba despre lipsa criteriilor… Mă deranjează ce văd în Bucureşti, unde nu îmi place să stau. Merg cu taxiul şi mă uit la lumea din autobuz, pe fereastră. E de o tristeţe cumplită… Nu mai e niciun zâmbet. Femeile, înainte, când fugeau după autobuz râdeau. Acum fug disperate. Dacă nu prind autobuzul e o disperare îngrozitoare.
Care ar fi soluţia?
Educaţia! Am avut un prieten care fusese dat afară din televiziunea română pentru că îl invitase pe consulul britanic acreditat la Bucureşti, care vorbea bine limba română. L-a întrebat: „Este proverbială disciplina britanică. Cum aţi reuşit?” Iar consulul britanic a răspuns privind fix spre cameră: „I-am băut 400 de ani!”.
La noi ar funcţiona acelaşi „sistem”?
Aici nu trebuie să existe democraţie pentru că nu e construit sistemul. Întâi disciplinează-i, apoi dă-le libertate! Când ai dat libertatea fără disciplină, iată ce se întâmplă! Văd că deţinuţii se vaită acum în închisori că nu au televizor cu nu ştiu ce diagonală. Şi l-am întrebat pe tata ce televizor avea în puşcărie. Să-i scoată la muncă, că n-au cu cine face autostrăzile! Eu, care umblu în toată ţara, observ că nimeni nu munceşte pe drumurile patriei. Se fac poduri, se fac şanţuri şi trec pe lângă ei. Sunt câte 10 inşi, iar trei stau în lopeţi. Ce-ar fi să nu le mai dea lopeţi cu cozi din astea? Să le dea lopeţi cu cozi mai lungi ca să nu mai poată sta în ele! Sau să le dea lopeţi cu cozi mai mici. Dar nici aşa nu e bine, că fantezia îl determină să pună basca în coadă şi să stea în fund.
E vorba de mentalitate…
Le dau formula cum să facă autostrăzi. Să aducă 3.000 de chinezi şi să le spună de unde până unde trebuie făcut, fără să se mai bage în rest, că-i strică! Să vezi ce autostradă se face, ca vântul şi ca gândul.
De unde pleacă problema aceasta, a modului în care ne raportăm la muncă?
Din comunism! Nu era sloganul genial: „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”? Exista un folclor ilegal, pe care îl cântau lăutarii în perioada comunismului. Era atunci cu acordul global: „Fir-ai al dracu` de global, mi-ai făcut muierea cal!” sau „Fir-ai a dracu` tarla lungă!” sau „Dacă ai şurub isteţ, ajungi mare la judeţ!”.
”Întâi disciplinează-i, apoi dă-le libertate! Când ai dat libertatea fără disciplină, iată ce se întâmplă!”
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Pesamosca – lecţia de fracturi
Dr. Ionuţ Şendroiu
În vara anului 2000, câţiva pediatri de la un faimos spital de copii din Statele Unite au venit în vizită la Budimex, unde au ţinut o conferinţă. Pe vremea aceea eram medic rezident şi, împreună cu colegii, am luat loc în amfitetru (mai în spate, desigur).
Americanii urmau să ne vorbească despre metode diagnostice imagistice ultra-mega-moderne. Directorul de atunci spitalului, profesorul I., luase loc la catedră, împreună cu şeful delegaţiei americane.
Profesorul Pesamosca s-a aşezat printre rezidenţi (cred că undeva prin rândul 3). Conferinţa se dorea dinamică şi interactivă. Experta americană în imagistică îşi pregatise o rezervă de pixuri, brelocuri şi creioane inscripţionate cu numele şi sigla nemaipomenitului & nemaivăzutului spital K, bastion al pediatriei mondiale.
Prezentarea diapozitivelor era însoţită de întrebări adresate medicilor români. Cel care dădea un răspuns corect primea un pix inscripţionat, pe care savanta din Statele Unite i-l arunca de la catedră, cam în genul în care Messi îşi aruncă tricoul către suporteri, la finalul meciului.
La noi pe barjă, ofiţerul însărcinat cu protecţia muncii captează cu succes în acest mod atenţia muncitorilor localnici, în timpul şedinţelor de instructaj, aruncând câte o şapcă cu logo-ul firmei celui care răspunde corect întrebărilor despre utilizarea cizmelor de cauciuc.
După vreo 5 diapozitive şi 4 pixuri distribuite, se ridică, masiv, Pesamosca. Doamna conferenţiar tocmai se pregătea să arunce al cincilea pix-premiu spre rezidentul care identificase corect fractura din imagine.
- Mă scuzaţi, vorbiţi franceza?
Doamna conferenţiar îşi compune un zâmbet congelat şi răspunde că ar prefera să fie întreruptă strict pentru întrebări “on topic”. Dacă se poate.
- Engleza este limba Dvs maternă, răspunde Profesorul, şi mi s-ar fi părut fair să vorbim într-o limbă care să nu fie limba maternă a nici unuia dintre noi. În fine, nu este nici o problemă, voi vorbi în engleză. Voiam să vă atrag atenţia că în această imagine sunt de fapt două fracturi.
- Este o singură fractură, domnule doctor. Cea semnalată de colegul Dv. Vocea savantei americane de renume mondial căpătase tonalitatea sunetului produs de o unghie pe un geam.
- Măriţi vă rog jumătatea laterală a platoului tibial şi priviţi cu atenţie.
Nici unul dintre noi nu se îndoia că Pesamosca va avea dreptate, aşa că, în secunda în care compatrioata lui Doctor House a exclamat, total surprinsă, “oh, yes, indeed!”, amfiteatrul a izbucnit în aplauze.
Doamna doctor-expert-în-diagnostic-imagistic de la-cel-mai-tare-spital-de-copii-din-Statele-Unite a luat un creion brănduit de pe masă, l-a ridicat cam până în dreptul umărului şi … s-a oprit. Stânjenită, cumva, preţ de câteva secunde.
Apoi a coborât de la catedră, s-a aplecat şi l-a aşezat cu grijă pe pupitrul Profesorului…
sursa dailycotcodac
Marinela Petrovici director de îngrijire
"Nu poţi să operezi un pacient care atârnă între viaţă şi moarte şi tu, gata, ieşi din tură şi pleci acasă.''
Alexandru Pesamosca, din interviul revistei „Din nou împreună"
„Tata Pesi", înmormântat în curtea spitalului
Ieri, muncitorii spitalului săpau groapa unde va fi înmormântat mâine profesorul Pesamosca Foto: Dorin Constanda
Trupul său a fost dus aseară la capela micuţă situată chiar în spatele unităţii medicale, pe care el a ctitorit-o la începutul anilor '90. În faţa bisericuţei, muncitorii de la spital au făcut o groapă în asfalt, unde trupul chirurgului va fi depus maine dimineaţă.
„A fost o mică problemă cu utilităţile care trec pe sub pământ, dar ne-am descurcat. O altă variantă era Cimitirul Bellu, pe Aleea Oamenilor de Ştiinţă, dar profesorul a vrut aici, aşa că i-am respectat dorinţa", a explicat directorul de îngrijire de la spital, Marinela Petrovici.
Regrete pentru medicul care nu lua şpagă
Încă de aseară, capela s-a umplut de coroane de flori aduse de foştii pacienţi ai medicului. Ei erau foarte trişti şi îi purtau un respect enorm doctorului, chiar şi după moarte.
„Mi-a salvat băiatul în urmă cu 35 de ani. După prima operaţie, mi-a făcut semn când a ieşit şi mi-a spus: «mi-am salvat băiatul», de parcă ar fi fost al lui. A fost un om atât de dezinteresat.
Am încercat şi eu o recompensă pecuniară. Mi-a spus: «Vezi cât sunt de mare şi tu cât eşti de mică? Vezi să nu cobori scările asta mai repede decât este nevoie». Băiatul meu l-a numit a opta minune a lumii", a spus Ana-Maria Irinel, mama unui copil operat de chirurg.
La înmormântare este aşteptată şi sora medicului, Natalia. În vârstă de 83 de ani, ea locuieşte în Constanţa, în casa lor părintească şi este imobilizată la pat. "Nu ştiu cum o să ajung la înmormântare, ne-a spus ea plângând.
Ultima oară m-a sunat acum o săptămână, de trei ori într-o singură zi, şi mi-a spus „Te iubesc". Un războinic, asta a fost, a vrut să trăiască până la sfârşit".
„Profesorul Pesamosca m-a învăţat că trebuie să fiu om"
„M-a învăţat că în viaţă nu trebuie să uiţi să fii om şi să te comporţi demn. Tot ce a făcut el derivă, de fapt, din conceptele pe care le avea despre lume şi viaţă".
Prima oară, Gheorghe Burnei l-a întâlnit pe Pesamosca în anul patru de facultate, când i-a predat chirurgie şi ortopedie pediatrică. Pe urmă, profesorul l-a luat la rezidenţiat la Spitalul Budimex, unde lucra.
„Apoi m-a înscris pe listă să vin să lucrez la spital, dar n-a putut, pentru că pe vremea aceea îţi trebuia dosar. Aşa că am lucrat zece ani la spitalul din Mangalia.
Însă, imediat după Revoluţie, m-a chemat la el în secţie, am dat concurs şi de atunci am rămas aici", îşi aminteşte Gheorghe Burnei, care spune că profesorul a fost un om cu totul deosebit, printre puţinii care s-a jerfit pentru ceilalţi.
Doctorul Burnei povesteşte că profesorul Pesamosca s-a hotărât să stea în spital din 1984 pentru a fi în orice clipă mai aproape de bolnavii lui.
"Tot ce a făcut el derivă, de fapt, din conceptele pe care le avea despre lume şi viaţă.''
Gheorghe Burnei medic
sursa adevarul
Hue’s Royal Tombs
Six royal tombs are scattered across land to the south east of the citadel on the other side of the Perfume River and one on the same side, in VIETNAM.
They are monuments to nine of the thirteen rulers of the Nguyen Dynasty, mostly built during the Emperor’s lifetime. Although designed individually, sometimes by the intended occupant himself, they share certain design conventions.
All were built according to strict rules of geomancy, which often involved making substantial modifications to the landscape to ensure that the sight lines and orientation of the constituent elements complied with celestial and supernatural forces. These were
a courtyard with stone effigies of elephants, horses and mandarins a pavilion containing a massive stele with eulogies to the departed incumbent a temple containing an altar for worshipping the Emperor’s soul a pleasure pavilion, and the tomb itself Three of the tombs attract large numbers of visitors:
With the possible exception of Khai Dinh’s monument, no other tomb approaches the level of unity of the elements of Minh Mang's tomb. Its layout and symmetry draws the eye naturally towards the main features, and the architectural balance blends the elements into a pleasing whole. Tu Duc
Despite his cultural pursuits and desire to achieve a humble lifestyle, it was under Tu Duc that the Nguyen court reached its zenith of lavish opulence. Tu Duc withdrew into court life, seemingly indifferent to the people he ruled, and the brutal treatment of the three thousand artisans and workers pressed into service to build his tomb.
Nevertheless, Khai Dinh’s tomb is of great interest as an architectural watershed, the cusp between the influences of a Chinese past and a Western oriented future. The lavish embellishments inside the tomb come as a shock after the grimy and rather sombre façade and courtyard. A golden effigy of the Emperor seated on his throne under a magnificent cement canopy extravagantly decorated with ceramic fragments could be regarded as a masterpiece. The other four tombs are less-visited, but all have interesting features Gia Long Thieu Tri
Thieu Tri's design for his tomb was influenced by that of his father, Ming Mang, but his instruction to his son was to make it ‘convenient and economical’. Although it lacks the flamboyance of his father’s tomb, it is well designed with several distinctive features including a covered bridge similar to that in Hoi An. Duc Duc, Thanh Thai and Duy Tan
A nephew of Tu Duc, he was selected by the Emperor to be his successor as he had no son to follow him. However, he was soon deposed by members of the court who were displeased by his closeness to the French. Legend has it that he was taken to be buried tied up in a rush mat. However, halfway to the intended burial site, the rope broke and the two men carrying the body decided to bury him there and then. Six years later, his son Thanh Thai built a tomb for his father around the makeshift grave. Ironically, both his son and grandson that ruled after Duc Duc, and are buried with him were strongly anti-French and were deported to Africa by the colonialists. Thanh Thai was eventually allowed to return to Vietnam but died shortly afterwards in Vung Tau, a year before the French were finally expelled. His son, Duy Tan, was sent to join his father in exile, but died in an aeroplane crash. The tomb complex tomb is only two kilometres from Hue, and is in three parts, the Long An temple, Duc Duc's tomb and the tombs of his son and grandson. Dong Khanh His successor, Thanh Thai, lacking funds, converted the temple that Dong Khanh has built to worship his father into his tomb. It marks an interesting turning point in the evolution of Vietnam’s architecture as it was built at a time when European culture was entering Vietnam.
The interaction between oriental and occidental styles can be seen in the use of stained glass, terra-cotta relief and French artworks among traditional Chinese and Vietnamese features. Later, this development would be taken to an extreme in the uneasy fusion of these disparate elements in Emperor Khai Dinh’s bizarre concrete edifice. |
Minh Mang
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
