Da, asa era in fericita mea copilarie - Iarna. Era o sarbatoare care incepea cam pe la sfarsitul lui noiembrie, cand se pornea ninsoarea. Cazuta peste asfaltul inghetat, zapada nu se topea si nici nu apuca sa se murdareasca, pentru ca stolurile de fulgi - uneori mari cat nuca, alteori cat bobul de sare - se asezau randuri-randuri,pana pe la Sfantul Nicolae.
Mie atunci mi se parea - iar mama mea binecuvantata ma incuraja in parerea asta - ca zapada este trimisa anume de Dumnezeu ca sa apere Pamantul de frig, ca sa-i astupe ranile si sa-i ajute pe ursii din paduri sa doarma cat mai bine. Ba chiar sa si sforaie.
In vremea aceea,gospodarii sau maturatorii tocmiti de Primarie maturau zapada asternuta pe trotuare si-o adunau pe marginea drumurilor, in mormane albe, ca niste munti mici si ascutiti, numai buni sa te cateri pe ei si sa te dai de-a dura pana pe sub ferestre, spre disperarea mamelor noastre.
Si ale paltonaselor care, adesea, se faceau la repezeala ferfenita. Si tot din zapada asta curata, adunata pe la marginea trotuarelor ori prin curti si prin gradini, tatii nostrii ori bunicii ne construiau niste "derdeluse" strasnice, pe care, haulind de fericire, noi, copiii, cu mic cu mare - dar mai ales cei de-un cot - ne "avantam" cu saniutele noi-noute ori mai vechi, pastrate, bine-bine, in pivnita de-a lungul verilor fierbinti ale Bucurestilor de odinioara... Era o intrecere nemaipomenita!
Si de saniute, unele mai "dichisite", cu spatar si "talpite" inconvoiate ca spranceana de greiere, altele mai modeste, "incropite" de "mesterii" din familie. Dar era o intrecere si intre "stiluri" de coborare pe burta, culcat pe spate, de unul singur, ori cate doi, de-a curmezisul ori chiar in picioare, si cate si mai cate!
Si mai era si o intrecere de... rezistenta: care putea sa stea mai mult afara, care nu ingheta, care nu racea, care mai putea rabda de foame, pe care-l lasa mama lui sa stea pana se "prabusea" derdelusul...
Pentru noi, cei care nu aveam inca varsta de gradinita, joaca asta dura cat era ziua de lunga - intrerupta doar de "orele de masa". Ba, vegheati de mame ori de bunici, ne mai dadeam cu sania si seara, la lumina dulce, aurie a felinarelor dese - aprinse inca de la primele ceasuri ale inserarilor timpurii.
Zapada sclipea atunci in stele mici si eu eram incredintata ca astfel Mos Nicolae - incarcat cu daruri, cu nuci si mere - va gasi mai usor drumul spre casele noastre unde asteptau cuminti, pregatite cu multe zile inainte, ghetutele anume cumparate, pentru ca el sa le umple in toiul noptii pe furis...
La inceputul copilariei mele, Iarna venea nu doar cu zapada. Venea si cu forfota din casa, adusa de "curatenia mare", de pregatirea bunatatilor de tot felul, de mirosul bradului cumparat din timp si infipt in zapada din curte, pentru ca, impodobit in Ajun, Mos Craciun sa-l gaseasca asa cum se cuvine. Adica, plin de globuri, de beteala si de jucarii.
Si avand, desigur, Steaua in frunte. In copilaria mica, una din marile bucurii era sa merg cu mama mea pe Lipscani. Strada aceea era in ochii mei un fel de imparatie lunguiata, in care gaseai orice: jucarii, bomboabe, fel de fel de minunatii asezate in vitrinele care sclipeau de atatea lumini, ori pe rafturile din magazinele cochete, placut mirositoare...
Ce-i drept, inainte de a porni pe Lipscani, eu ii puneam mamei conditia sa mergem si la un "cinema cu Sirli" - asa ii ziceam eu lui Shirley Temple - sau la o "completare cu " (adica Mickey Mouse). Mamei ii convenea, desigur, "conditia" mea, asa ca porneam pe jos, chiar si iarna, chiar si pe viscol, spre imparatia numita Lipscani. Mama era parca mai frumoasa iarna... Avea paltoane negre sau maro, impodobite cu gulere inalte de blana scumpa, asortate la culoare. 
Purta - asa era moda pe-atunci - toca si manson din aceeasi blana, si cizme de cauciuc cu toc inalt, incaltate peste pantofi din piele fina - tot cu toc inalt, fireste... Aveam vreo trei sau patru ani, venea Craciunul si noi plecaseram in oras sa cumparam sosonei.
Ispraviseram de colindat jumatate din Lipscani, fuseseram si la pravalia plina de oglinzi si fosnet de matase care mie imi placea atat de mult: "La belle Jardiniere" - sucursala cu acelasi nume a marelui magazin parizian. Fuseseram si pe la "Hachette" - sora mai mica a faimoasei librarii din capitala Frantei.
Imi amintesc ca mirosea tare placut acolo, iarna mai ales. Mirosea a cerneala, a ghiozdane de piele si a lipici... O tineam de mana pe mama mea si priveam, minute in sir, cartile cu poze sau cu desene, in care erau infatisate fel de fel de animale de pe la noi ori de prin jungla. Cartile astea erau decupate in forma de inima sau de pitic.
Intr-un tarziu, am ajuns la locul dorit, adica la capatul dinspre Calea Victoriei al strazii Lipscani, unde se afla actualul magazin "Victoria", pe atunci somptuosul "Galeries Lafayette". Mama stia prea bine ca aici, la "Lafayette", noi doua vom gasi cei mai buni si cei mai frumosi si mai... moderni sosonei din lume.
Dar nici chiar ea, cea cu imaginatie numai buna de faurit povesti, nu avea cum sa stie ca, in seara aceea dedinaintea Ajunului, noi vom vedea la "Lafayette" prima "coada" alcatuita in Bucuresti. ...Magazinul, inalt cat un vapor, era luminat de sute si sute de becuri colorate - aurii, galbene, rosii si verzi, ce formau chenarele unui brad urias.
Pe sub coloanele de la intrare (care nu difera prea mult de cele aflate azi in fata aceluiasi magazin numit, decenii de-a randul, "Victoria"), se putea vedea un lung sir de copii bine infofoliti, tinuti de mana de mamele lor. La inceput, noi doua nu am priceput deloc de ce se alcatuise "coada" asta. Oricum, dupa ce ne-am apropiat, ne-am asezat si noi, disciplinate, la rand. Copiii stateau, pur si simplu, la coada in fata lui Mos Craciun. Ei bine, Mosul venise!
Era asezat chiar in vitrina! Cineva, langa noi, poate ca un tata, fredona refrenul care ma urmareste si azi cand vad prin casele oamenilor sclipind beteala in bradul impodobit: "Din batrani se povesteste ca-n toti anii, negresit...". ...Si iata ca Mos Craciun venise si la "Lafayette", statea tantos intr-un fotoliu mare, ca de rege, si vorbea la telefon.
Vorbea cu noi, cu copiii care asteptau la coada. Vorbea, nu cu toti odata, ci pe rand, pentru ca afara exista un telefon ca de jucarie, cu ajutorul caruia chiar stateai de vorba cu el. Tu ii spuneai ce jucarie ai dori sa-ti aduca, si el dadea din cap si zicea in telefon: "Da, da...".
Desigur, nu intamplator, in iarna aceea, sub bradul nostru aparusera o multime de jucarii cumparate de la "Lafayette". Dar asta era "vina" mamei, ea trasese cu urechea la telefon. De altfel, acesta fusese, desigur, si rostul telefonului instalat acolo, la nasul copiilor.
De pe urma lui, proprietarul magazinului, domnul "Lafayette", va fi avut, probabil, pomul de Craciun mult mai bogat decat al nostru, al tuturor copiilor care formasera cu acel prilej, poate prima "coada" la Mos Craciun. Oricum, dupa parerea mea, domnul "Lafayette" merita - sau ar fi meritat - toate rasplatile din lume, de vreme ce, cu un ingenios gest comercial, el izbutise sa faca fericiti sute de copii si - neindoios - sute de mame.
Hai, Nicușor, salvează-ne încă o dată
9 hours ago
0 comments:
Post a Comment