What They FOUND Under the Church of the Holy Sepulchre CONFIRMS the Bible!

Read More

FILMUL DE WEEKEND-RISEN-UN ALT FEL DE FILM DESPRE IISUS

Fac parte din generatia defectata forever de Jesus of Nazareth al lui Zefirelli(il gasiti la linkul acesta tradus in romana)-si acum imi amintesc cum noi-pionierii binge watching-ului-nu am dormit ca sa vedem emotionati cu sufletul la gura toate cele 6 ore si jumate, pe o caseta video imprumutata, la o prietena. Traducerea infecta a Margaretei Nistor(nu o sa uit niciodata exclamatia ei-'pe zeul Martie'-really?)nu a distrus cu nimic epicul acelui film, care pina in ziua de azi marturisesc ca a fost atins de aripile Duhului Sfint.

A urmat apoi filmul lui Mel Gibson, ca intensitate si accuracy of details-in clasamentul meu. Oh, tortura sfinta a urmaririi lui-mi-au trebuit doua saptamini sa il vad tot-ma uitam un pic, apoi pauza citeva zile-jale, plins bocet, lesin-si apoi il continuam de unde ramasesem.

RISEN este un film care poate parea simplu la prima vedere, dar nu este. Este un film despre transformarea omului simplu, si a celui ce nu crede. Este un film despre abandon si acceptarea faptului ca nu putem controla totul si nu putem intelege totul, dar pina la urma nici nu mai conteaza, daca ne lasam inghititi de suvoiul iubirii Sale.

Este un film despre primii pasi sovaielnici ai apostolilor, niste sarmani speriati si fara credinta. Este un film despre inexplicabil.
Bucurati-va de el, pentru ca sintem in postul Pastelui si trebuie sa ne spalam si pe dinauntru.

AICI SUBTITRAT IN ROMANA

TRAILER:




cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

ULTIMA PRESCURA-PASTELE LA ROMANI

Documentarul antropologic este filmat aproape integral într-un cătun al satului Bălnaca-Groşi, comuna Şuncuiuş, judeţul Bihor, iar personajul central pe Nana Veronică, o bătrână octogenară ce vieţuieşte de una singură în gospodăria proprie, în plină pustietate.

 Păstrătoare a tradițiilor arhaice, femeia de mult văduvă era aceea care a făcut prescura pentru biserica din satul Bălnaca vreo două decenii la rând. Acum, lipsită de puteri, nu se mai încumetă. Totuşi, pentru camera de filmare, va mai face odată acest lucru. Dar, în ceea ce o privește, va fi cu siguranţă „ultima prescură”.

Profitând de ocazia înregistrării ritualului mistic al coacerii prescurilor şi paştilor pentru sărbătoarea Învierii Domnului, autorul documentarului, Tudor Chirilă, investighează în amănunţime în Ultima prescură întreg universul cotidian al bătrânei, alcătuind un tablou al vieţii solitare a acesteia, viaţă mânată de un singur major imbold: credinţa. 

Ideea filmului este axată pe dispariţia dintre noi a ultimilor păstrători ai valorilor ancestrale ale poporului român prins în iureşul aneantizant al globalizării.

Filmul documentar Ultima prescură a fost realizat în colaborare cu Asociaţia Culturală ECOART din Oradea şi a obţinut o menţiune UCIN 2010 pentru documentar de lung-metraj. 

Face parte dintr-o suită de documentare antropologice de lung-metraj de tip „cine-verité”, avînd ca ţintă valea Crişului Repede, suită iniţiată cu câţiva ani în urmă de regizorul Tudor Chirilă. (Sursa:Bihon.ro)via filmedocumentare com

Vizionare online Ultima prescură

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Sfintele Pasti in Tara Fagarasului

Sfintele Pasti in Tara Fagarasului

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

CHRISTOS A INVIAT! CHRIST HAS RISEN!

DIN FRUMOASA ORADEA VA TRIMIT TUTUROR GINDURI BUNE SI VA UREZ UN PASTE FERICIT ALATURI DE CEI IUBITI!


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Lumina Sfanta 2012

HRISTOS A INVIAT! AZI LUMINA SFINTA S-A POGORIT LA IERUSALIM LA ORELE 14.24.....CE DULCE E DOMNUL!

Read More

Focul Sfânt de la Ierusalim

An de an, cu ocazia Paştelui ortodox, credincioşii se bucură de ceea ce ei numesc minunea Sfintei Lumini. Acest eveniment miraculos se petrece an de an în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în timpul slujbei de vecernie ce are loc în Sâmbăta Mare, ziua dinaintea Paştelui.

Aprinderea miraculoasă a Sfintei Lumini sau a Focului Sfânt este un ritual vechi de peste 1200 de ani care are loc, la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, cinstită de creştini ca fiind locul unde a fost răstignit şi înmormântat Iisus.

• 

În ciuda tuturor paznicilor, lumânările se aprind

Două evenimente neliturgice preced celebrarea ritului Luminii Sfinte din Marea Sâmbătă.

Primul, perchiziţionarea Sfântului Mormânt, durează o oră şi are ca scop îndepărtarea oricărei surse de foc din interiorul lui.

Percheziţia implică trei inspecţii separate care încep la ora 10.00 şi este condusă de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul Mormânt, în prezenţa clericilor armeni, copţi şi iacobiţi.

Cel de-al doilea eveniment neliturgic, sigilarea uşii Sfântului Mormânt,se petrece la ora 11.00. Garda musulmană pune o bandă albă printre cele două mânere ale uşii, sigilând-o cu ceară.

În jurul orei 12.30, patriarhul ortodox vine în Biserica Învierii, unde corurile cântă în limbile greacă şi arabă "Învierea Ta Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim!".

Urmat de episcopi şi ceilalţi clerici, patriarhul înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, oprindu-se în faţa intrării.

În timp ce se cântă "Lumină lină", Patriarhul îşi scoate veşmintele şi mitra şi se supune percheziţionării primarului oraşului şi şefului poliţiei, pentru a se dovedi că nu are asupra sa nici un dispozitiv cu care să poată aprinde vreo lumânare.

După acest moment, se deschide uşa Sfântului Mormânt. Patriarhul îmbrăcat numai în stihar intră înăuntru însoţit de episcopul armean, care rămâne în Capela Îngerului, după care uşa este închisă.

Cum se întâmplă minunea?

Punctul culminant al ritualul la care iau parte feţe bisericeşti de pretitundeni îl reprezintă momentul în care Patriarhul Ierusalimului intră în Capela Îngerului cu patru mănunchiuri a câte 33 de lumânări neaprinse.

El este închis în încăperea în care se află mormântul lui Iisus după ce aceasta este inspectată pentru a se asigura că nu există în interior nicio sursă de foc.

Potrivit ritualului, Patriarhul înconjoară de trei ori mormântul şi îngenunchează în faţa dalei de marmură care îl acoperă. Apoi, el se roagă pentru pogorârea Sfintei Lumini folosind o rugăciune specială a cărei origini este necunoscută.

După ce lumânările sunt aprinse miraculos, precum susţin înalţii bisericii, Focul Sfânt este împărţit miilor de credincioşi care se înghesuie în centrul vechi al oraşului. Lumina de la Ierusalim ajunge în 13 ţări ortodoxe, printre care şi România.

Interesant este faptul că Lumina Sfântă nu apare decât de Paştele Ortodox şi decât la ortodocşi. Ori de câte ori non-ortodocşii au încercat să obţină Lumina Sfîântă, tentativele lor au eşuat lamentabil.

Minunea duce la credinţă

Miracolul nu se limitează doar la ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului unde se roagă Patriarhul. Mai semnificativ este poate faptul că există relatări potrivit cărora Lumina apare şi în afara Mormântului.

În fiecare an, mulţi credincioşi declară că Lumina a aprins de la sine lumânările pe care le ţineau în mână. Toata lumea aşteaptă în Biserică cu lumânări în mână în speranţa că s-ar putea aprinde spontan.

De multe ori candele stinse se aprind de la sine sub ochii pelerinilor. Flacăra albastră poate fi văzută deplasându-se în diferite locuri din Biserică.

Un număr de declaraţii semnate de pelerini ale caror lumânări s-au aprins spontan atesta adevărul acestor întâmplări.

Cine trăieşte de aproape minunea aprinderii lumânărilor sau vede Lumina albastră, de obicei părăseşte Ierusalimul total schimbat şi pentru toţi care iau parte la acest eveniment există un "înainte şi după" minunea Sfântului Foc de la Ierusalim

.

Mai mult: Focul Sfânt de la Ierusalim, MINUNEA care se întâmplă în FIECARE AN în Biserica Ortodoxă - Religie | Libertatea.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Cum se sărbătorea Paştele la Curţile domnitorilor români

Autor: Lelia Zamani |

Înainte vreme, curţile domneşti româneşti serbau cu mare fast şi evlavie Duminica Floriilor, Săptămâna Mare şi Paştele, mărturie stând însemnările lăsate de călătorii străini veniţi pe meleagurile noastre în acele timpuri, la fel ca şi cele ale cronicarilor autohtoni.

În vechime, atât în Bizanţ, cât şi la Curţile domneşti din Ţările Române, Floriile se prăznuiau cu multă solemnitate. Domnitorul Ţării Româneşti, însoţit de boierii săi, mergea la biserica Curţii Domneşti pentru a asculta slujba religioasă ce se desfăşura cu ocazia acestui eveniment.

În biserică se cânta Polieleul şi erau împărţite tuturor lumânări de ceară aprinse, la fel ca la Paşte. Sirianul Paul de Alep, însoţitorul mitropolitului Macarie, de la care avem o mulţime de date preţioase despre trecut, povesteşte că în dimineaţa duminicii Floriilor, în anul 1654, patriarhul Macarie a dăruit celor prezenţi ramuri înverzite de pom, precum şi flori albe culese de pe câmp, slujind, se înţelege, şi liturghia.

„Joia pocăinţei”

În cele trei seri din Săptămâna Mare, duminică spre luni, luni spre marţi şi marţi spre miercuri, Vodă mergea la biserica Curţii Domneşti cu toată boierimea şi asculta vecernia, adică slujba de seară.

Miercuri dimineaţa era obiceiul de a se face maslu – adică ungerea cu ulei sfinţit însoţită de rugăciuni – în Spătăria cea mică, unde, pentru aceasta, erau adunaţi şi toţi boierii Curţii.

Maslul îl făcea mitropolitul, ajutat de arhierei şi de preoţii Curţii; şi după ce maslul lua sfârşit, marele vistiernic dădea cu mâna sa mitropolitului 4 galbeni, arhiereilor câte doi galbeni, iar preoţilor câte un galben.

Fiecare boier mergea apoi în faţa voievodului să-şi ceară iertare dacă l-a supărat cu ceva, obicei care a fost transferat, mai pe urmă, zilei de joi.

În Joia Mare domnitorul mergea din nou la biserica Curţii, alături de toată boierimea; la finalul slujbei se ducea la toate icoanele, se închina şi îşi cerea şi el iertare de la toţi cei aflaţi înăuntrul edificiului sfânt, fiind apoi împărtăşit cu sfintele daruri.

După domnitor urmau feciorii săi şi apoi toţi boierii în funcţie de rang. Paul de Alep numea Joia Mare „joia pocăinţei”, deoarece aşa era socotită în ritualul bisericii bizantine şi slave ortodoxe.

Dacă del Chiro afirmă, pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu, că joia era ziua împărtăşaniei, Antim Ivireanu spune că boierii se cuminecau unii joi, alţii sâmbătă ori duminică.

Spălarea rituală a picioarelor, obicei strict ţinut la Curtea Domnească din Bucureşti

După împărtăşanie, boierii erau cinstiţi de domnitor cu un pahar de vin şi apoi cu câte o cafea, trataţia fiind urmată de ritualul „spălării picioarelor”. La 1762, aceasta nu era o ceremonie obligatorie – aşa cum arată Paul de Alep că se întâmpla în timpul domniei lui Matei Basarab – ci se îndeplinea la dorinţa voievodului, participând atât domnitorul cu boierii, cât şi Doamna cu jupânesele ei.

Obiceiul spălării picioarelor se făcea în amintirea faptului că şi Iisus a spălat picioarele Apostolilor, ucenicii săi, şi s-a ţinut un timp la Curtea Domnească din Bucureşti mai strict decât în oricare altă ţară europeană din apus. El se desfăşura în curtea Palatului domnesc, dacă timpul o permitea, iar cel care o săvârşea era mitropolitul ţării, după rânduiala bisericii.

Mitropolitul începea prin a-şi alege preoţii care urmau să joace rolurile celor 12 apostoli. Înainte de a începe spălarea pe picioare a acestora, mitropolitul primea de la vistierie o fotă din cele bune, pe care o punea de jur împrejurul lui, ca un fel de şorţ, un burete şi un prosop. În apropiere se aşeza un vas din argint, dar şi ibrice de argint, ori din alt metal.

Unul dintre preoţi sau dintre diaconi citea din Evanghelia lui Ioan, în aşa fel încât toate acţiunile mitropolitului să corespundă versetelor din Biblie. După ce spăla rând pe rând picioarele ucenicilor, le ştergea cu prosopul.

La final, mitropolitul se îmbrăca în veşmintele arhiereşti pe care le scosese înainte de a începe ritualul şi făcea o serie de mătănii în faţa vasului cu apă, în care îşi înmuia degetele şi făcea cruce.

Vasul cu apă era apoi dus de către un preot la domnitor, care îşi făcea şi el cruce, atingând apa din vas. După terminarea spălării rituale a picioarelor, domnitorul mergea în odăile sale din palat, iar boierii plecau către conace. Era obiceiul să se dea celui ce ţinuse locul lui Iuda, adică apostolului care l-a vândut pe Iisus, zece lei şi un postav care costa 1 leu cotul (cotul era o unitate de măsură a textilelor).

Ostaşii străjii domneşti, îmbrăcaţi cu haine noi pe cheltuiala Curţii

În Joia cea Mare, domnitorul mai avea o sarcină de îndeplinit: el trebuia să-şi treacă în revistă straja domnească. Aceasta era alcătuită din mai multe steaguri (companii) de ostaşi, fiecare steag având vreo 50 de oameni cu căpetenia lor.

Mai erau şi două steaguri de vânători, alcătuite fiecare tot din 50 de oameni şi conduse de un vătaf de vânători, a cărui unică grijă era aceea a vânatului domnesc, scutit fiind, din acest motiv, de bir.

Şi mai erau şi Roşii, cam vreo sută de ostaşi, numiţi aşa datorită culorii hainelor cu care erau îmbrăcaţi. În total, garda număra în jur de 500 de oameni, dacă nu şi mai bine.

Cel care se ocupa de îmbrăcămintea ostaşilor era marele agă, care avea grijă şi ca fiecare dintre ei să aibă comănacul de pe cap însemnat cu o anumită „slovă” (ca să se ştie din ce steag se trage fiecare). Cămăraşul Curţii îi striga de pe o listă, iar ostaşii se prezentau pe rând, cu armele în mână.

Trecând prin faţa domnitorului, ei îşi descărcau cu zgomot puştile. Cel căruia nu-i lua arma foc era şters de pe listă, iar dacă era bătrân şi neputincios era iertat de slujbă, dându-i cămăraşul carte de la vodă să fie scutit şi de bir.

Primii treceau seimenii Curţii Domneşti, apoi vânătorii, după aceea seimenii hătmăniei şi dărăbanii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine noi, făcute pe cheltuiala domniei.

Vineri dimineaţa, domnitorul şi boierii se duceau din nou la biserică, unde se slujeau doar ceasurile şi se asculta vecernia cu sărutarea Epitafului. Ceasurile din acea zi erau cântări scurte referitoare la patimile Mântuitorului.

O zi mai târziu, în Sâmbăta Mare, la ora şase seara, domnitorul mergea din nou la biserică, unde la canonul cel dintâi se împărţeau lumânări de ceară tuturor celor prezenţi. După slavoslavie se scotea Aerul, o bucată de pânză mare, brodată, cu scena punerii în mormânt a Mântuitorului.

Domnitorul şi mitropolitul mergeau împreună înaintea Aerului cu tot alaiul. Boierii veneau şi ei mai apoi. Ţinând în mâini lumânările aprinse, întreaga suită ieşea din biserică, apoi cobora pe scara cea mare, ajungând în curtea palatului, unde erau pregătite scaunele. Acolo, după obicei, se făcea şi sărutarea Aerului de către toţi cei de faţă.

Vinerea Mare şi Paştele la Curtea Regală

Potrivit ceremonialului Curţii Regale din România din 1882, în Vinerea Mare, regele însoţit de Casa sa civilă şi militară se îndrepta spre biserica Mitropoliei, pentru a asista la slujba ce se făcea cu acest prilej, la orele şapte şi jumătate.

La Mitropolie suita regală era deja aşteptată de miniştrii ţării, preşedinţii şi membrii Adunării legiuitoare – toţi câţi se aflau în Capitală, reprezentanţii Înaltei Curţi de Casaţie şi a celei de Conturi, mai marii Curţilor şi Tribunalelor, primarul capitalei alături de Consiliul municipal, înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori din garnizoană.

Pentru toţi cei adunaţi exista şi o ţinută de mare doliu impusă de acest eveniment religios. Civilii veneau îmbrăcaţi în fracuri negre cu cravată şi mănuşi negre, iar ca decoraţii erau marile cruci fără cordon. Militarii erau îmbrăcaţi în ţinută oficială, iar decoraţiile erau la fel, cruci fără cordon.

În momentul când se scotea Sfântul Epitaf, ocolirea bisericii se realiza într-o ordine bine stabilită. Primii erau preoţii cu faclele, urma apoi prefectul Poliţiei Capitalei, adjutanţii regali, mareşalul Curţii Regale, apoi clerul oficiant cu Sfântul Epitaf. Veneau după aceea regele cu mitropolitul primat.

După ei alaiul se continua cu miniştrii, apoi cu preşedinţii şi membrii Adunării Legiuitoare, Înaltele Curţi de Casaţie şi Conturi, Curţile şi Tribunalele, primarul capitalei cu Consiliul său municipal, şi la urmă înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori. Un adjutant regal secondat de doi ofiţeri de ordonanţă era însărcinat să supravegheze îndeaproape respectarea acestei ordini a procesiunii.

În sâmbăta Paştelui, la orele 12 din noapte, regele urmat de Casa sa civilă şi militară şi escortat de un escadron de cavalerie era prezent la Mitropolie pentru slujba de Înviere. La Mitropolie se aflau şi ceilalţi înalţi reprezentanţi ai ţării: miniştrii, înaltele corpuri ale statului, magistraţii şi funcţionarii superiori.

Ţinuta obligatorie pentru acest eveniment consta în frac, cravată şi mănuşi albe, precum şi „decoraţiuni în formă reglementară”. (Cermonialul Curţii Regale din România, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1882). Liturghia era slujită de mitropolitul primat, înconjurat de întregul cler.

În clipa în care Înalt Prea Sfinţia Sa exclama: „Cristos a înviat!”, acest fapt era anunţat Capitalei prin salve puternice trase cu cele 101 tunuri de pe Dealul Spirei.

Noaptea de Înviere la Curtea domnească

Marile noastre sărbători creştineşti se făceau la Curtea Domnească după felul celor împărăteşti de la Ţarigrad, şi cum Paştele era una din aceste sărbători, fastul era pe măsură. Domnitorii noştri au preluat toate obiceiurile, ceremoniile şi alaiurile împăraţilor bizantini.

În noaptea Învierii, domnitorul, îmbrăcat în căbăniţă, se ducea la biserica Curţii Domneşti, unde îl aşteptau mitropolitul ţării, arhiereii, egumenii tuturor mănăstirilor din Bucureşti şi toţi boierii. Căbăniţa era un veşmânt de mare preţ ce-l purta domnitorul doar la ceremoniile de maximă importanţă: la înscăunare, de Crăciun şi de Paşti.

După ce era citit în biserică Canonul Sâmbetei, Vodă împreună cu toţi cei de faţă se ducea la Divanul cel mare, unde se făcea cântarea sfintei Învieri. Divanul cel mare era sala unde se ţinea sfatul domnesc alcătuit din boierii de Divan, spre deosebire de Divanul cel mic, unde se înfăptuiau ceremoniile de mai mică importanţă.

Logofătul Curţii avea datoria să înzestreze pe domnitor, pe soţia acestuia şi pe copiii lor cu câte o cruce. Aceste cruci erau legate cu „năfrămi grele”, cu „sârmă cusute” ori cu „fir”, acolo unde crucea era ţinută cu mâna. Obiceiul purtării de cruci la astfel de eveniment de către membrii familiei domnitoare a pierit cu timpul, el devenind apanajul clericilor.

Ceremonia continua apoi în spaţiu deschis. Mitropolitul se închina, săruta crucea şi Evanghelia şi, întorcându-se către Vodă şi cei de faţă, binecuvânta întreaga adunare. Domnitorul mergea spre el sărutând la rândul său crucea şi Evanghelia, apoi săruta şi crucea pe care o avea mitropolitul în mână.

În acest timp se făceau deja auzite tunurile, însoţite şi de puştile pe care le folosea armata în cinstea ceremoniei Învierii. Muzica militară răsuna şi ea cu putere.

La finalul slujbei, domnitorul mergea în spătărie (sala tronului domnesc), iar ceilalţi intrau pe rând: primul venea mitropolitul, urmau arhiereii şi egumenii, apoi toţi boierii. Fiecare, atunci când intra, se închina înaintea domnitorului aflat pe tron şi lua loc pe scaunul lui.

Erau serviţi cu băutură, dulciuri şi cafea şi mergeau apoi în odăile Doamnei, unde, de asemenea, li se dădea cafea. Dacă nu se făcea masă mare, domnitorul se retrăgea în camerele sale, iar boierii plecau la casele lor. Dacă invitaţia la masă era pentru mai târziu, dregătorii şi înalţii prelaţi se întorceau la ora stabilită.

Iertarea osândiţilor

Francezul De la Croix, fost secretar al ambasadei franceze de la Ţarigrad în timpul domniei regelui Ludovic al IV-lea, a păstrat în cartea sa La Turquie cretienne sous la puissante protection de Luis le Grand, tipărită la Paris în 1695, descrierea unui Paşte la Curtea Domnească din Bucureşti.

Astfel, după desfăşurarea slujbei religioase urma ospăţul. Erau întinse trei mese; una, cea mai mică, era destinată domnitorului şi era pusă pe o ridicătură, sub un baldachin. De o parte şi de alta erau celelalte două mese, foarte întinse, pentru boieri şi pentru cler.

Boierii luau loc la masa din stânga domnitorului, iar clerul în frunte cu mitropolitul, în dreapta domnului. După ce mitropolitul binecuvânta bucatele, toată lumea începea să mănânce. Domnitorul, cu capul descoperit, se ridica în picioare, închinând un pahar cu vin pentru Doamna.

În timpul mesei el avea obiceiul să trimită farfurii cu mâncăruri alese celor la care ţinea. La sfârşitul mesei boierii se duceau, doi câte doi, în faţa mai marelui lor şi, în genunchi, cu capetele descoperite, închinau în sănătatea lui.După ce masa lua sfârşit domnitorul dădea poruncă să se aducă daruri boierilor săi, precum şi celorlalţi oaspeţi.

Era obiceiul ca de sărbătorile de Paşte domnitorul să ierte anumite pedepse date unor osândiţi sau să hotărască micşorarea altora. Astfel, în timpul mesei date în ziua de Înviere, mitropolitul spunea rugăciunea „Tatăl nostru…”, iar când ajungea la cererea:

„Şi ne iartă nouă greşalele noastre…” se oprea, iar logofătul Curţii Domneşti citea lista celor care urmau a fi iertaţi şi a celor cărora li se hotăra reducerea pedepsei. Acesta a fost un obicei care a rămas multă vreme la noi odată cu venirea Paştelui.

Mărturiile secretarului Anton Maria del Chiaro despre Curtea lui Brâncoveanu

Interesante relatări despre marea sărbătoare a Paştelui a făcut şi Anton Maria del Chiaro, care a tăit pe meleagurile noastre timp de câţiva ani, la începutul secolului al XVIII-lea, fiind în serviciul a trei domnitori români.

Evreu având numele de botez David, născut la Florenţa în 1669, a trecut mai târziu la catolicism, naşul său fiind un bogat şi influent gentilom florentin: Leone Battista del Chiaro, de la care „a împrumutat” şi numele. A studiat ştiinţele umaniste şi limba latină, apoi a frecventat cursurile de anatomie şi de medicină.

Ajuns la Bucureşti la începutul lunii mai 1710, la Curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro a devenit secretar al acestuia, fiind şi profesor de latină şi italiană pentru doi dintre fiii lui Brâncoveanu.

Dată fiind apropierea sa de Curte, del Chiaro oferă o foarte interesantă descriere a ospăţului oferit de domnitor, cu ocazia sărbătorilor de Paşte, marilor săi dregători, ospăţ imitat de Doamnă, care-şi avea şi ea invitate jupâniţele, adică soţiile dregătorilor invitaţi de domnitor.

La începutul ospăţului domnesc, se închina pentru Dumnezeu, pentru sultan, pentru domnitor, iar patriarhul închina în sănătatea boierilor. Vinul era adus din belşug la masă, turnat fără încetare în pahare; atât vin autohton, după cum ne informează del Chiaro, dar şi vin făcut în Apus.

Florentinul laudă şi bucatele aduse la masă, deosebit de bogate şi variate, unele dintre ele după moda nemţească, franţuzească şi italienească.

Este amintit şi vechiul obicei ca la petrecerile domneşti să nu se ridice farfuriile de la masă; astfel încât atunci când se schimbau felurile de mâncare, ele erau aşezate una peste alta, ajungându-se la situaţia în care maldărul de vase din faţa fiecăruia să împiedice privirile a se mai întâlni, chiar dacă mesenii se ridicau în picioare cu prilejul închinărilor.

Del Chiaro face însă o precizare importantă: la curtea lui Brâncoveanu, obiceiul fusese abandonat.

Secretarul aminteşte şi darurile foarte scumpe oferite de domnitor boierilor şi slujbaşilor săi. Străinilor aflaţi în slujba domnitorului, cum era şi cazul lui del Chiaro, li se dădeau câţiva coţi de postav şi de atlas pentru îmbrăcăminte şi o sumă de bani care varia între 25 şi 60 de reali (galbeni).

În timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino, chiar acesta cu mâna lui împărţea darurile cu 10-12 zile înainte, pentru ca fiecare să poată să-şi facă la timp, pentru Paşte, haine noi.

În plus, Doamna trimitea profesorilor fiilor ei câte o cămaşă de noapte lungă, cusută cu flori albe de mătase, o pereche de nădragi cu un brâu frumos împodobit cu flori sau arabescuri în diferite culori, dar şi o basma de modă turcească lucrată cu flori de aur ori mătase.

Soţia domnitorului Brâncoveanu, Doamna Maria, obişnuia să pună în basma aur, mai mult ori mai puţin, în funcţie de cât de merituoasă era persoana respectivă. În afară de darurile primite de la familia domnitoare, secretarii care mergeau pe la soţiile marilor boieri pentru a le face urări primeau şi de aici câte o basma, dar şi două ouă încondeiate cu mare măiestrie.

Glumele domnitorului din a doua zi de Paşte

Obiceiul era ca şi la a doua Înviere, din chiar ziua de Paşti, domnitorul împreună cu boierii să fie prezenţi, fiind din nou sărutate crucea şi Evanghelia. Tunurile şi puştile se puneau din nou în funcţiune; şi nu lipsea nici trataţia cu cafea şi tot soiul de dulceţuri, după ieşirea de la biserică. Toţi luau apoi drumul caselor lor.

A doua zi, lunea, domnitorul – conform unui vechi obicei, pentru a glumi cu boierii săi – nu le spunea acestora când trebuie să fie la biserică. Se ducea singur şi, cum constata lipsa vreunui boier, trimitea un slujbaş să-i ia acestuia un cal din grajd şi să-l ducă în grajdul lui.

Când domnitorul ieşea din biserică, boierii trebuiau să pună de la poarta bisericii până la uşa spătăriei „năfrămile lor”, iar în spătărie, covoare. Tuturor celor de la Curte li le dădea în această zi tot felul de daruri de la vistierie, care erau consemnate în catastiful domnesc.

A treia zi veneau la Curtea Domnească toţi egumenii de la mănăstirile de la Bucureşti şi închinau domnitorului un miel gras plocon. În a patra zi, domnitorul împreună cu boierii mergeau la Colentina, unde dregătorii săi urmau să se întreacă la jocul halcalei şi cel al geridului (nume ale unui joc turcesc, în care călăreţii aruncau, din galop, un băţ în formă de suliţă spre o ţintă, care, în cazul de faţă, era un cerc de fier – halcaua).

Ajuns la Colentina, domnitorul îşi lua locul obişnuit în cortul ce-i fusese anume pregătit, iar boierii stăteau şi ei pe jilţurile lor. Vodă era cel care hotăra care anume dintre boieri trebuia să încalece pe caii domneşti şi să arunce cu suliţele în halcaua pregătită dinainte.

Care boier se dovedea dibaci şi lua halcaua din repeziciunea calului se ducea cu ea la domnitor, i se închina, îi săruta mâna şi poala hainei sale domneşti – obicei turcesc care a dăinuit mult timp la noi în ţară.

Paştele oamenilor obişnuiţi

Duminica Floriilor deschidea săptămâna pregătirilor de Paşte şi pentru bucureşteanul de rând. Astfel, pe lângă munca în gospodărie, o obligaţie morală era mersul la biserică.

Călătorii străini arătau că românii erau cucernici şi nelipsiţi de la slujbele bisericeşti.

În ziua de marţi din Săptămâna Mare trebuia să se lucreze puţin, iar miercuri aproape deloc. În Joia Mare se mergea la spovedanie.

La cele 12 Evanghelii fetele aduceau un şiret de ibrişin, făcând câte un nod după fiecare Evanghelie, această practică fiind considerată leac pentru boli. Joia Mare era numită şi Joimăriţa.

Aceasta, la origine zână a morţii, avea grijă să nu le găsească pe femei cu treaba neterminată. Joimăriţa „era o zână care dădea fetelor o impulsie la lucru torsului în joia mare seara, spre a nu le apuca Paştele cu caierele netoarse”. (Lt.-col. Dimitrie Pappasoglu, Istoria fondării oraşului Bucureşti).

Mai circula însă şi următoarea poveste: „se stârnise vorba cu joimăriţa ca să stea copiii acasă în paza servitorilor, să nu se ia după părinţii lor la denia celor 12 evanghelii, în Joia mare, căci adesea s-a întâmplat de au adormit copii prin biserică. (Istoria fondării oraşului Bucureşti).

În această zi, morţii se pregătesc să vină pe pământ şi trebuie primiţi cum se cuvine: cu foc din vreascuri, cu vin şi cu pâine. Pe morminte se aprind lumânări, se varsă apă şi se pun aşchii de lemn aprinse. Este şi o zi în care se fac vrăji.

Unii spun că acum înfloresc urzicile şi, deci, nu mai sunt bune de mâncat. În Joia Mare femeile vopsesc ouăle, mai mult roşii.

Călătorul turc Evlia Celebi, ajuns în Bucureşti la jumătatea secolului al XVII-lea, a consemnat în opera sa Seyahatname (Carte de călătorii) – care avea zece volume depăşind 10.000 de pagini – şi îndeletnicirile românilor în această perioadă.

Despre locuitorii din Bucureşti, el constata că au „datini eretice” – au sărbătoarea ouălor roşii, Kizil Yumurta, adică Paştele, aşa cum au şi grecii. Sunt amintite în cartea lui Celebi şi româncele cu stare, care încondeiau ouăle cu aur şi culori şi ornamentau coliva cu „chenare întortocheate, sucite şi încolăcite”

Legendele privind ouăle roşii sunt multe. Una dintre ele povesteşte despre o femeie care purta un coş plin de ouă; aflând de Învierea lui Iisus, ea zice că va crede vestea învierii doar atunci când i se vor înroşi ouăle din coş; şi ouăle s-au înroşit...

În altă legendă, Fecioara Maria (în alta, Maria Magdalena) a pus sub crucea lui Iisus un coş cu ouă, vrând a-i îmbuna pe soldaţi, iar sângele Mântuitorului s-a scurs pe ele, înroşindu-le.

În Vinerea Mare toată lumea mergea să aprindă câte o lumânare (candelă) la cimitir şi să ia agheasmă de la una dintre bisericile cu hramul Izvorul Tămăduirii: Fântâna lui Mavrogheni, în Izvor, sau în Dudeşti.

Vinerea se ţine post negru toată ziua; pe cel ce face asta nu-l mai doare capul. Nici nu se munceşte în această zi, doar se face baie. Doar se frământă şi se coace pasca pentru Paşte. Sâmbăta, oamenii se găteau cu noile haine şi plecau la slujba de Înviere, unde ascultau cu pioşenie oficierea divină, pornind spre case abia spre dimineaţă.

Bibliografie selectivă:

***Călători străini despre Ţările Române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976

***Ceremonialul Curţii Regale din România, Tipografia Curţii regale, Bucureşti, 1882

Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial, Condica lui Gheorgachi, 1762, Bucureşti, Fundaţia regelui Carol I, 1939

Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001

Lt. Colonel Dimitrie Pappasoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti, Bucureşti, 2000

sursa HISTORIA.RO

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

O MINUNE VIE

M-a umplut de nervi articolul de aici...voi stiti parerile mele despre religii in general si despre crestinism in special, dar sa nu exageram.
Am locuit multi ani in Ierusalim si am participat de multe ori la aceasta ceremonie.....dar mai inainte o observatie.

Ma enerveaza la max si ma irita faptul ca toti crestinii povestesc cu amanunt despre ceremonia venirii Luminii Sfinte dar absolut nicaieri -nici in filmul pe care l-am pus ieri- nu se spune despre BAZA ACESTEI CEREMONII si anume participarea bahayinilor syriani.

S-a vazut clar (exista cronica Sfintului Mormint de o mie de ani pastrata la zi) ca DACA BAHAYINII NU VIN, NU APARE NICI LUMINA. Am scris mai demult un post despre asta asa ca nu ma mai repet.

De ce crestinii nu recunosc ca de fapt lumina nu vine pentru ca intra patriarhul si se roaga, ci pentru ca URMASII SINGURULUI TRIB CARE VORBESTE LIMBA ORIGINALA -AIA DE EXISTA PE TOT PAMINTUL INAINTE DE A FI IMPARTITA VORBIREA UMANA IN MULTE LIMBI LA BABEL-VIN SI SE ROAGA??????CU LACRIMI?????CU SINGE LA PROPRIU IN UNII ANI IN CARE LUMINA NU ARE CHEF SA COBOARE DIN CAUZA PACATELOR SI INTUNERICULUI CU CARE AM INVALUIt PAMINTUL???????

Ar fi cazul sa se mai smereasca un pic popii, dar nu despre asta vreau sa vorbesc acum ci despre faptul ca in acel articol cretin si prost documentat se spune ca Lumina Sfinta este o inselatorie ca vezi doamne preotii greci ar face o scamatorie cu fosfor.

In primul rind ca LUMINA VINE DIN AFARA si se pogoara in sfere de foc sau ploaie de foc sau fulgere de foc DIN AFARA-in fiecare an am vazut-o luind forme diferite......apoi cei ce stau in afara bisericii o vad cum se pogoara din cer-ca mine acum 2 ani care neincapind in biserica Sfintului Mormint m-am cocotat pe Turnul lui David si am vazut cum coboara din cer o sfera aurie extrem de violent luminoasa si intra prin cupola in biserica ....deci cretinismul cu fosforul nu prea tine, nu?

Apoi se stie de noi cei din Ierusalim ca prin anii '80 Vaticanul impreuna cu statul israelian(la permisiune acestuia) a pus o plasa antisatelit ca spuneau popii vaticanezi ca trimite Rusia din sptiu prin satelit o lumina ce aprinde candelele (misto tehnologie anyway care exista de 2000 de ani). Evident ca Lumina Sfinta venit...d'oh.

In Analele Sfintului Mormint nu sint pomeniti decit citiva ani in care lumina nu s-a pogorit si aia sint anii in care nu li s-a permis accesul celor din tribul de care spuneam......care au un ritual absolut shamanic, inconjoara biserica cu tobe, strigind, imploring batind din palme, cintind si chemindu-l pe Tatal Ceresc pe numele Lui stravechi- DIO DIO DIO-sa aduca lumina pe pamint....
Cel mai frumos ritual vazut de mine, unul in care simti cu adevarat ce inseamna sa fii copil al Tatalui Divin si cum e sa ai o relatie directa DE FAMILIE cu EL.

Hai sa fiti feiriciti de sarbatorile astea si sa deveniti mai destepti si mai buni.

P.S.-aici se vad bahayinii la inceput putin si se aud pe parcursul clipului.

Read More

O POVESTE DESPRE CREDINTA

Dan Negru povesteste pe blogul sau o intamplare din anii 50, cand in Rusia comunismul ii persecuta pe credinciosi mai ceva ca romanii din Antichitate.

Astfel, este amintit un moment de credinta in Hristos, cand un tanar in varsta de 30 de ani a fost obligat sa se lepede de Dumnezeu. Ce s-a intamplat aflati din randurile scrise de Dan Negru pe blogul sau.

"In anii '50 comunistii rusi au organizat un mare miting in Piata Rosie din Moscova, in duminica Pastelui. Au adus cu forta zeci de mii de moscoviti, duminica dimineata, tocmai ca oamenii sa nu se duca la biserica. Mitingul era indreptat impotriva religiei, oratorii sovietici urcau la prezidiu si demolau existenta lui Dumnezeu. La finalul manifestatiei au fortat si un tinar preot sa urce la tribuna si sa rosteasca cuvinte impotriva religiei, sa spuna ca el nu crede si ca incepind din ziua respectiva el leapada haina preoteasca. Preotul , un tinar de vreo 30 de ani, a urcat la tribuna si in fata a zeci de mii de moscoviti adusi cu forta in Piata Rosie , in Duminica Pastelui, a spus doar atit "Hristos a inviat!"... Multimea a raspuns in cor...'Adevarat a inviat!'", povesteste prezentatorul emisiunii "Plasa de stele", de la Antena 1.

Read More

"Drumul Crucii", reprodus, extrem de real, pe străzile Clujului

Scene spectaculoase s-au desfăşurat astăzi pe străzile Clujului. Membrii Asociaţiei Creştine "Eclesia" au reprodus "Drumul Crucii".

Scenariul şi personajele au fost extrem de convingătoare şi au adus la viaţă personajele din Biblie. Costumaţi exact ca atunci, membrii asociaţiei au plecat din faţa Bisericii Sfântul Mihail şi au ajuns până pe Bulevardul Eroilor.

Read More

HAG PESACH SAMEAH!

Pesach Sameach!
Happy Passover!

Pastele (Hebrew :פֶּסַח, Pesach) este o sarbatoare ebraica ce comemoreaza Exodul din Egipt si eliberarea israelitilor din sclavie. Mai este cunoscut ca Festivaul piinii nedospite (חַג הַמַּצּוֹת, Chag Hamatzot)

Pesach incepe in noaptea celei de a cincisprezecea zile a lunii Nissan si dureaza opt zile. Aceasta sarbatoare marcheaza nasterea natiunii israelite conduse de Moshe (Moses) acum 3000 de ani. Celebrarea ne vorbeste despre eliberarea fizica a sclavilor evrei dar si despre cea spirituala, din robia dorintelor.

Accentul se pune pe observarea Seder-ului,o ceremonie unica ce este savirsita in primele doua seri de Paste. Acum se maninca diferite feluri de mincare speciala, se spune povestea plecarii din Egipt, se cinta cintari de lauda si se spun rugaciuni speciale.

"....."

~Exodus 12:14-17

Exodul 12:14	Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi, şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri. Ex 13.9: Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentru ca legea Domnului să fie totdeauna în gura ta; căci cu mână puternică te-a scos Domnul din Egipt. "> Ex 13.9; Lev 23,4-5: Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte, pe care le veţi vesti la vremurile lor hotărâte. "> Lev 23,4-5; 2Imp 23.21: Împăratul a dat următoarea poruncă întregului popor: "Prăznuiţi Paştele în cinstea Domnului, Dumnezeului vostru, cum este scris în această carte a legământului." "> 2Imp 23.21; Ex 12.24-43: Să păziţi lucrul acesta ca o lege pentru voi şi pentru copiii voştri în veac. "> Ex 12.24-43; Ex 13.10: Să ţii porunca aceasta la vremea hotărâtă, din an în an. "> Ex 13.10;
Exodul 12:15	Timp de şapte zile, veţi mânca azimi. Din cea dintâi zi veţi scoate aluatul din casele voastre: căci oricine va mânca pâine dospită, din ziua întâi până în ziua a şaptea, va fi nimicit din Israel. Ex 13.6-7: Timp de şapte zile, să mănânci azimi; şi în ziua a şaptea, să fie o sărbătoare în cinstea Domnului. "> Ex 13.6-7; Ex 23.15: Să ţii sărbătoarea azimilor; timp de şapte zile, la vremea hotărâtă, în luna spicelor, să mănânci azimi, cum ţi-am poruncit; căci în luna aceasta ai ieşit din Egipt; şi să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea. "> Ex 23.15; Ex 34.18-25: "Să ţii sărbătoarea azimilor: timp de şapte zile, la vremea hotărâtă, în luna spicelor, să mănânci azimi, cum ţi-am poruncit, căci în luna spicelor ai ieşit din Egipt. "> Ex 34.18-25; Lev 23.5-6: În luna întâia, în a patrusprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi Paştele Domnului. "> Lev 23.5-6; Num 28.17: Ziua a cincisprezecea a acestei luni să fie o zi de sărbătoare. Timp de şapte zile să se mănânce azimi. "> Num 28.17; Deut 16.3-8: În timpul sărbătorii, să nu mănânci pâine dospită, ci şapte zile să mănânci azimi, pâinea întristării, căci ai ieşit în grabă din ţara Egiptului: aşa să faci, ca să-ţi aduci aminte toată viaţa ta de ziua când ai ieşit din ţara Egiptului. "> Deut 16.3-8; 1Cor 5.7: Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. "> 1Cor 5.7; Gen 17.14: Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui, să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu." "> Gen 17.14; Num 9.13: Dacă cineva nu este necurat, nici nu este în călătorie, şi totuşi nu prăznuieşte Paştele, sufletul acela să fie nimicit din poporul lui; pentru că n-a adus darul cuvenit Domnului la vremea hotărâtă, omul acela să-şi ia pedeapsa pentru păcatul lui. "> Num 9.13;
Exodul 12:16	În ziua dintâi veţi avea o adunare de sărbătoare sfântă; şi în ziua a şaptea, veţi avea o adunare de sărbătoare sfântă. Să nu faceţi nici o muncă în zilele acelea; veţi putea numai să pregătiţi mâncarea fiecărui ins. Lev 23.7-8: În ziua întâia, să aveţi o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă. "> Lev 23.7-8; Num 28.18-25: În ziua dintâi, să fie o adunare sfântă: să nu faceţi nici o lucrare de slugă în ea. "> Num 28.18-25;
Exodul 12:17	Să ţineţi sărbătoarea azimilor, căci chiar în ziua aceea voi scoate oştile voastre din ţara Egiptului; să ţineţi ziua aceea ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri. Ex 13.3: Moise a zis poporului: "Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa robiei; căci cu mână puternică v-a scos Domnul de acolo. Să nu mâncaţi pâine dospită. ">

"...And if your son asks you in the future, saying, What are the testimonies, and the statutes, and the judgments, that the LORD our God commanded you? You will say to your son, We were slaves to Pharaoh in Egypt; and the LORD brought us out of Egypt with a mighty hand. The LORD gave signs and wonders, great and harmful, against Egypt, against Pharaoh, and against all his household, before our eyes: And he brought us out of there to bring us in, to give us the land that he promised our fathers. ..."

~Deuteronomy 6:20-23

Chag Pesach Sameach to everyone!

Read More

BUCURIA INVIERII

Prima inviere constienta am petrecut-o acum muuulti ani, pe vremea lui CEASCA, la Biserica Anglicana din Bucuresti. Pastorul de atunci, unul dintre urmasii lui Robin Hood-se tragea din familia lui- Ian Sherwood, mi-era bun prieten si arata exact ca un spiridus din piesele lui Shakespeare. Cum nu se uita lumea, cum se intorcea cu spatele la noi si isi facea crucea ortodoxa, treimica. In noaptea de Inviere, m-am dus la anglicana, in pofida securitatii care ma amenintase in fel si chip, si am luat lumina. Lumea a inceput sa cinte imnurile pascale.Toti ambasadorii, sefii diplomatiilor occidentale care se adunau de obicei in anglicana cintau blazati, plictisiti, cu juma de gura despre invierea lui Iisus. La un moment dat, Ian opereste slujba si le spune tuturor ca nu sint la inmorminntare si ca INVIEREA lui Iisus este un imens motiv de bucurie, deoarece prin acest act, s-a creeat o ocazie pentru oameni de a fi mintuiti. Si a inceput sa ne arate el cum trebuie sa cintam un imn pascal. Bineinteles ca in 2 minute ne-a pufnit pe toti risul si cuprinsi de veselie am inceput sa cintam, fericiti, cintarile sacre. In noaptea asta m-am uitat la televizor, unde aratau oamenii o slujba de la Voronet. In afara de 2-DOUA-maici, nimeni nu cinta Hristos a inviat-si alea lesinate. Am fost la o biserica de la munte sa iau lumina. Este primul an in care patriarhul face un efort si aduce Lumina Sfinta de la Ierusalim, la a carei venire miraculoasa am fost martora atitia ani. Iata o minune ce se repeta de 2000 de ani, ca sa fim siguri ca Hristos biruitorul este cu noi, linga noi. M-am cutremurat de bucurie ca si in Romania lumea o sa aiba ocazia sa ia direct Lumina Sfinta. In afara de citiva oameni, nu cinta nimeni Hristos a inviat. Lumea se grabea sa ia lumina, ca intr-un act magic, "ca ne aduce noroc si prosperitate". UNDE VA E BUCURIA SFINTA OAMENILOR?

Read More